Stări şi mărimi electrice.

Legi

1.1. LEGI GENERALE ŞI DE MATERIAL

1.1.1. Legea fluxului electric

Fluxul electric este o mărime scalară care caracterizează gradul de
pătrundere a câmpului electric printr-o suprafaţă. Se defineşte atât pentru o
suprafaţă deschisă cât şi pentru o suprafaţă închisă. Fluxul electric printr-o
suprafaţă S (fig. 1.23) se determină ca integrala de suprafaţă a inducţiei
electrice prin suprafaţa respectivă:
E, D
n
Ψ = ∫ D ⋅ ds (1.48)
α S

ds în care ds reprezintă elementul de

suprafaţă, normal la suprafaţa S, în
S punctul în care se consideră D .
Legea fluxului electric este o lege
generală care precizează că fluxul
Γ
electric printr-o suprafaţă închisă Σ este
egal cu sarcina electrică adevărată totală
Fig. 1.23 qΣ din interiorul suprafeţei considerate:

∫ D ⋅ ds = q
Σ
Σ . (1.49)
Fluxul electric, la fel ca sarcina electrică, se măsoară în coulombi (C).
Elementul de suprafaţă ds se consideră după normala exterioară la
suprafaţă.
Ţinând seama că în vid D = ε 0 ⋅ E , relaţia (1.49) devine:

qΣ
∫ E ⋅ ds = ε
Σ
0
, (1.50)

fiind cunoscută sub numele de teorema lui Gauss.

Din relaţia (1.49) rezultă că unitatea de măsură pentru fluxul electric
este coulombul (C), iar pentru inducţia electrică este (C/m2).
1.1.2. Legea legăturii dintre inducţia câmpului electric D ,
intensitatea câmpului electric E şi polarizaţia electrică P
Într-un punct dintr-un dielectric polarizat, între mărimile de stare E şi

1
 Electrotehnică

D ale câmpului electric şi polarizaţia electrică P există relaţia:

D = ε0 E + P , (1.51)
care este o lege generală, valabilă în orice regim al câmpului
electromagnetic.
În general, vectorul P corespunde polarizaţiei totale, respectiv sumei
dintre polarizaţia temporară P t şi polarizaţia permanentă P p , deci
P = Pt + Pp .
Inducţia electrică D corespunde, conform legii fluxului electric (rel.
1.49), numai sarcinii electrice adevărate, în timp ce polarizaţia P
corespunde sarcinii de polarizaţie. Din relaţia (1.51) rezultă că intensitatea
câmpului electric E , în prezenţa unor dielectrici, corespunde atât sarcinii
adevărate cât şi sarcinii de polarizaţie. În aceste condiţii, pentru o suprafaţă
închisă Σ se poate scrie relaţia:
q + q′
∫ E ⋅ ds =
Σ ε0
, (1.52)

în care q este sarcina electrică adevărată, iar q’ sarcina de polarizaţie din

interiorul suprafeţei Σ.
În dielectricii izotropi cu polarizaţie temporară, vectorii D , E şi P
sunt omoparaleli.
Pentru un punct din vid, relaţia (1.51) se reduce la D = ε 0 E (rel. 1.8).
În medii cu polarizaţie temporară, relaţia (1.51) ia o formă particulară
(rel. 1. 59).
1.1.3. Legea conservării sarcinii electrice
Se consideră o suprafaţă Σ în interiorul căreia există corpuri încărcate cu
sarcină electrică şi care trece, în general, prin medii conductoare şi
dielectrici. Experienţa relevă faptul că variaţia sarcinii din interiorul
suprafeţei implică apariţia unui curent electric de conducţie prin suprafaţa Σ.
Această constatare poate fi exemplificată cu ajutorul unui condensator
încărcat ale cărui armături se pun în legătură printr-un conductor electric (la
închiderea întreruptorului K). (fig. 1.24).

2
 Stări şi mărimi electrice. Legi

iΣ Suprafaţa Σ străbate dielectricul dintre

armături şi conductorul de legătură, armătura
qΣ Σ pozitivă găsindu-se în interiorul ei.
++ ++ La închiderea lui K condensatorul se
K descarcă iar prin conductor se stabileşte un
–– –– curent electric. Conform legii conservării
sarcinii electrice (lege generală), intensitatea
curentului de conducţie total iΣ care străbate
Fig. 1.24 suprafaţa închisă Σ este în fiecare moment egală
şi de semn contrar cu variaţia în raport cu timpul a sarcinii electrice
adevărate din interiorul suprafeţei:
dq Σ
iΣ = − (1.53)
dt
În regim electrocinetic staţionar, mărimile fiind invariabile în timp,
legea conservării sarcinii electrice se reduce la:
i Σ = ∫ J ⋅ ds = 0 , (1.54)
Σ

deci intensitatea curentului de conducţie total iΣ printr-o suprafaţă închisă Σ

este nulă.
1.1.4. Legea polarizaţiei electrice temporare
Legea polarizaţiei temporare este o lege de material, care exprimă
dependenţa dintre polarizaţia electrică P şi intensitatea câmpului electric E ,
având forma generală:
P = P(E) . (1.55)
Forma explicită a acestei legi depinde de dielectricul considerat şi de
condiţiile în care are loc polarizarea (valorile intensităţii câmpului electric,
temperatura etc.).
Referindu-ne la un corp, se spune că acesta este omogen dacă are
aceleaşi proprietăţi fizice în toate punctele sale (parametri de material
constanţi) şi neomogen, în caz contrar. Dacă în vecinătatea unui un punct
din corp, proprietăţile fizice sunt aceleaşi după toate direcţiile, corpul se
numeşte izotrop şi anizotrop, în caz contrar.
Pentru dielectricii izotropi, legea polarizaţiei temporare devine:
P = ε 0 χe E , (1.56)
în care χe reprezintă un parametru de material scalar adimensional, numi

3
 Electrotehnică

susceptivitate electrică. Dacă susceptivitatea electrică nu depinde de

intensitatea câmpului electric atunci dielectricul este liniar şi neliniar în caz
contrar.
În cazul dielectricilor liniari, din relaţia (1.56) se deduce că polarizaţia
electrică P este direct proporţională cu intensitatea câmpului electric E .
Dependenţa neliniară dintre P şi E este caracteristică dielectricilor cu
molecule polare, la care predomină polarizarea de orientare. O neliniaritate
accentuată se constată în cazul materialelor feroelectrice, la care dependenţa
P(E) , în cazul unei polarizări alternative, reprezintă un ciclu (histerezis
electric).
Pentru dielectricii cu polarizare temporară, ţinând seama de relaţia
(1.56), legea legăturii dintre D , E şi P devine:
D = ε 0 E + P = ε 0 (1 + χ e )E . (1.57)
Mărimea de material adimensională
εr = 1 + χe (1.58)
se numeşte permitivitate relativă a materialului respectiv.
Ţinând seama de relaţia (1.58), legea legăturii se poate scrie astfel:
D = ε0ε r E = εE , (1.59)
unde ε=ε0· εr, având dimensiunile lui ε0, se numeşte permitivitate absolută.
Caracterizarea dielectricilor se face fie prin εr fie prin χe, între aceste
mărimi existând relaţia (1.58).
La corpurile care nu se polarizează electric (de exemplu metalele), χe=0
şi εr=1. La dielectricii liniari, permitivitatea relativă εr este independentă de
intensitatea câmpului electric.
În continuare se dă o interpretare intuitivă a permitivităţii relative εr.
Pentru aceasta se consideră o sferă metalică încărcată cu sarcina electrică
adevărată q, situată în vid, intensitatea câmpului electric în punctul A fiind
E 0 (fig. 1.25, a).

+ + + + q’
+ + E0 + + E
q q
+ + r A + + r A
+ + + +

a) b)
Fig. 1.25

4
 Stări şi mărimi electrice. Legi

Dacă aceeaşi sferă, încărcată cu sarcina q, se introduce într-un dielectric

izotrop şi omogen (fig. 1.25, b), în acelaşi punct A, intensitate câmpului
electric va fi E (E<E0). Micşorarea intensităţii câmpului electric se
datorează faptului că la suprafaţa dielectricului dinspre sferă se manifestă
sarcini de polarizaţie q’ de semn contrar faţă de sarcina adevărată a sferei
(q’<0). Sarcina adevărată a sferei fiind aceeaşi în ambele situaţii, inducţia
electrică în punctul A va avea aceeaşi valoare,
ε0 E 0 = ε 0 ε r E , (1.60)
din care rezultă:
E0
εr = ≥ 1. (1.61)
E
Ţinând seama de proporţionalitate dintre sarcinile electrice şi
intensităţile corespunzătoare ale câmpurilor electrice (E0~q şi E~q+q’),
relaţia (1.61) se poate scrie sub forma:
q
εr = . (1.62)
q + q′
În cazul unor distribuţii volumetrice sau superficiale ale sarcinilor se
obţin expresiile:
ρv ρs
εr = ; εr = . (1.63)
ρ v + ρ′v ρs + ρ′s
În tabelul 1.1 se dau permitivităţile relative pentru câteva materiale
dielectrice.

5
 Electrotehnică

Tabelul 1.1
Gaze Lichide Solide
aer uscat 1,0006 acetonă 21,5 bachelită 4,5÷6
argon 1,0005 apă distilată 80÷81 sticlă 5÷10
hidrogen 1,0003 alcool etilic 26 preşpan 3÷5
oxigen 1,00055 ulei de 2,2÷2,5 lemn uscat 3÷4
transformator

1.1.5. Legea conducţiei electrice

În orice moment, în fiecare punct al unui mediu conductor aflat în stare
electrocinetică există o dependenţă între intensitatea câmpului electric E şi
densitatea de curent J de forma:
J = J(E) . (1.64)
Forma explicită a acestei relaţii generale depinde de natura şi starea
mediului conductor. Ea reprezintă o lege de material numită legea
conducţiei electrice în formă locală.
Mediile conductoare în care dependenţa dintre J şi E se exprimă
printr-o relaţie liniară, se numesc medii liniare, respectiv neliniare în caz
contrar.
Dacă proprietăţile mediului în jurul unui punct sunt aceleaşi în toate
direcţiile, mediul se numeşte izotrop.
Pentru medii izotrope şi liniare, legea conducţiei electrice se reduce la
forma simplă:
J = σ⋅E , (1.65)
respectiv:
E = ρ⋅J , (1.66)
în care σ reprezintă o constantă de material (scalar pozitiv) numită
1
conductivitate electrică, iar mărimea reciprocă (inversă) ρ = se numeşte
σ
rezistivitate electrică.
În sistemul internaţional de unităţi, rezistivitatea se măsoară în
ohm·metru (Ωm), iar conductivitatea în siemens pe metru (S/m).
În practică se foloseşte frecvent ca unitate de măsură pentru rezistivitate
 Ω ⋅ mm 2  mm 2
  ; 1Ω = 10−6 Ω ⋅ m
 m  m
Forma locală a legii conducţiei electrice în medii liniare şi izotrope este

6
 Stări şi mărimi electrice. Legi

cunoscută sub numele de legea lui Ohm în formă locală.

În prezenţa câmpurilor imprimate, legea conducţiei electrice pentru
medii izotrope şi liniare devine:
J = σ(E + Ei ) (1.67)
sau:
E + Ei = ρ ⋅ J (1.68)
în care Ei reprezintă intensitatea câmpului electric imprimat.
Suma dintre intensitatea câmpului electric produs de sarcinile electrice
E (câmp coulombian) şi intensitatea câmpului electric imprimat Ei se
numeşte intensitatea câmpului electric în sens larg:
El = E + Ei . (1.69)
În regim variabil intervine încă o componentă a câmpului electric,
corespunzătoare variaţiei în timp a câmpului magnetic (câmp electric
solenoidal).
Forma integrală a legii conducţiei electrice se obţine prin integrarea
relaţiei (1.66) pentru o porţiune de conductor cuprinsă între secţiunile 1 şi 2.
(fig. 1.26).
l12 Efectuând integrala în lungul liniei
mijlocii a conductorului, vectorul dl fiind
dl i E orientat dinspre 1 spre 2 şi presupunând că
(ρ) J în conductor vectorii E şi J sunt colineari
1 2 (mediu izotrop), având aceeaşi orientare cu
Fig.1.26 dl , rezultă:
2 2 2 2 i l
∫
1
E ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫ ρ dl = i ⋅ρ 12
1 1 1 S S
(1.70)
2
Deoarece ∫ 1
E ⋅ dl = u12 , se obţine:

l12
. u12 = i ⋅ ρ (1.71)
S
La deducerea relaţiei (1.71) s-a presupus că suprafaţa secţiunii
transversale a conductorului este constantă (S), conductorul are rezistivitatea
ρ, l12 fiind lungimea conductorului cuprinsă între secţiunile 1 şi 2.
Mărimea

7
 Electrotehnică

l12
R 12 = ρ (1.72)
S
reprezintă rezistenţa electrică a conductorului între punctele 1 şi 2.
Rezistenţa electrică se măsoară în ohmi (Ω). Mărimea reciprocă rezistenţei
se numeşte conductanţă:
1
G= (1.73)
R
şi se măsoară în Siemens (1 S=1 Ω-1).
Ţinând seama de relaţia (1.72), forma integrală a legii lui Ohm este:
u12 = R 12 ⋅ i . (1.74)
Rezistenţa electrică se notează prin simbolurile R sau r.
Relaţia (1.74) permite definirea unităţii de măsură pentru rezistenţă: un
conductor are rezistenţa de 1 Ω, dacă o tensiunea electrică de 1 volt aplicată
la bornele sale, determină prin conductor un curent cu intensitatea de 1 A,
1V
1Ω = . (1.75)
1A
Sistemul fizic dintre punctele 1 şi 2 poartă numele de rezistor. În limbaj
curent se utilizează, de obicei, denumirea de rezistenţă atât pentru sistemul
fizic (rezistor) cât şi pentru proprietatea acestuia de a se opune trecerii
curentului electric prin el (rezistenţă).
Rezistorul este liniar dacă rezistenţa sa nu depinde nici de tensiunea
aplicată la bornele sale, nici de curentul care-l străbate.
În figura (1.27) sunt indicate semnele convenţionale utilizate pentru
reprezentarea rezistoarelor (a
a) b) şi b pentru rezistoare liniare, c
şi d pentru neliniare).
Porţiunea de circuit cuprinsă
c) d) între între secţiunile 1 şi 2
Fig. 1.27 poate fi reprezentată simbolic
ca în figura 1.27.
2
Tensiunea de-a lungul conductorului u12 = ∫ E ⋅ dl = V 1 − V 2 este egală,
1

8
 Stări şi mărimi electrice. Legi

i în regim electrocinetic, cu diferenţa potenţialelor bornelor 1

1 şi 2, ea nedepinzând de drumul de integrare. Dacă integrala
ub u12
de linie a intensităţii câmpului electric între bornele laturii
R
se efectuează de-a lungul unei curbe care trece prin
2
dielectricul din exteriorul conductorului (fig. 1.28),
tensiunea electrică astfel calculată se numeşte tensiune la
Fig. 1.28
borne şi are aceeaşi expresie:
u b = V1 − V2 , (1.76)
iar legea conducţiei electrice poate fi scrisă şi sub forma:
ub = R ⋅i . (1.77)
Pentru o porţiune de circuit care conţine între secţiunile 1 şi 2 şi o sursă
de tensiune electromotoare, orientată dinspre 1 spre 2 (fig. 1.29, a), forma
u12 integrală a legii conducţiei electrice devine:
i 2 2
1
R
2 ∫1
(E + Ei ) ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl,
1
ue
a) care conduce la:
u12 u12 + u e = R ⋅ i . (1.78)
i
1 Sensurile de referinţă ale mărimilor care
2
ue R intervin în relaţia 1.78 (u12, ue12 şi i) au aceeaşi
b) orientare, adică de la 1 la 2. Dacă sensul de
Fig. 1.29 referinţă al uneia dintre mărimile care intervin în
(1.78) se inversează, aceasta implică modificarea
semnului mărimii în relaţia respectivă. De exemplu, pentru asocierea
sensurilor de referinţă conform figurii 1.29, b relaţia (1.78) se modifică
astfel:
− u12 + u e = R ⋅ i . (1.79)