A fost odată ca niciodată un pui de caracatiţă care trăia în ape puţin adânci şi călduţe, lângă o plaja cu

nisip. Pe puiul de caracatiţă îl chema Inky pentru că atunci când îi era foarte frică obişnuia să arunce
cu un jet de cerneală şi să fugă să se ascundă în nisip. Ei bine, acestei caracatiţe îi plăcea să-şi
înfăşoare tentaculele în jurul lucrurilor şi să se agaţe de ele. Uneori se agăţa de un peşte şi se distra
plecând purtată într-o scurtă călătorie. Alteori se agăţa de o piatră foarte solidă şi se simţea
puternică şi în siguranţă. Într-o zi caracatiţa a văzut o ancoră sub un vapor şi imediat şi-a înfăşurat
tentaculele în jurul ei. Se simţea bine şi în siguranţă acolo şi se gândea că se va putea avânta în ape
mai adânci şi mai necunoscute ţinându-se bine de ancoră. Dar ceva înfricoşător s-a întâmplat. Ancora
a început să coboare scufundându-se în ape tot mai întunecate şi reci în care caracatiţa noastră nu
mai fusese niciodată. Caracatiţei nu-i plăcea ce se întampla, dar nu ştia ce să facă. Aşa că a continuat
să se ţină de ancoră până când aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul mării. Era tare
înfricoşată că a ajuns acolo, pe fundul mării, dar tot nu ştia ce să facă. Apoi a vazut un peşte prietenos
care înota cu mişcări graţioase în jur. Ajutor! a strigat caracatiţa. Poţi să mă ajuţi? “Da, te pot ajuta”,
a spus peştele. “Dar mai întâi trebuie să te ajuţi singură. Va trebui să dai mai întâi drumul ancorei
înainte de a-ţi putea arăta drumul”. Caracatiţa tot nu ştia ce să facă. Ancora părea puternică si sigură.
Dacă i-ar fi dat drumul ar fi rămas în apă singură, numai pe cont propriu. S-a uitat la peştisor.
Peştişorul dădea din cap încurajator şi micuţa caracatiţă a început să-şi desprindă cu timiditate
tentaculele. Să ai atât de multe braţe şi picioare poate fi drăguţ atunci când vrei să îmbrăţişezi pe
cineva, dar în momentul în care vrei să te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentaculă a
fost cel mai greu de desprins. A fost nevoie de mai mult timp până ce a căpătat curaj să se desprindă.
Draguţul peştişor a aşteptat-o, a încurajat-o şi în final a felicitat-o. Când caracatiţa s-a desprins cu
totul, peştişorul i-a spus cu blândeţe: “Urmăreşte-mă!” Peştişorul a înotat înainte şi înapoi, trasându-
şi drumul treptat, ajutând-o pe caracatiţă în situaţiile în care rămânea în urmă. Pe măsura ce
continua să înoate, caracatiţa se simţea tot mai fericită şi mai puternică. A făcut un efort să-l ajungă
pe peştişor din urmă şi pentru o vreme au înotat umăr la umăr. Nu a mai avut nevoie mult timp sa fie
condusă. De la o vreme a început sa înoate prima, preluând conducerea şi croindu-şi singură drumul.
Nu mai era ingrijorată şi i se părea că de fapt traieşte o aventură extraordinară. Peştişorul i-a spus la
un moment dat: “Nu mai ai nevoie de mine. Poţi să înoţi singură de acum. Călătorie plăcută!” Micuţa
caracatiţă i-a mulţumit peştişorului şi a înotat mai departe. Apa începea să devină mai caldă şi era tot
mai multa lumină. Lumina se reflecta în apa şi făcea să strălucească mulţimea de peştisori galbeni,
roşii, albaştri care înotau. Lucrurile din jur erau la fel ca înainte, dar acum micuţa caracatiţă era
diferită. Se simţea mai puternică şi mai încrezătoare. Apoi caracatiţa a făcut ceva ce nu făcea de
obicei. A stat un pic în apa călduţă de lângă plajă îmbăindu-se în razele soarelui. I s-a părut drăguţ să
se relaxeze o vreme, stând aşa, fără să facă nimic. Caracatiţa s-a uitat apoi la întinderile de apă
nesfârşite ce se aflau dincolo de refugiul ei. Poate că începuseră să-i placă aventurile. Sau poate că,
să facă un lucru nou nu o mai speria aşa cum se întâmpla înainte. Oceanul parcă o chema şi caracatiţa
se întreba cum ar fi să plece să exploreze. Cu grija a început să înoate în larg. Drumul nu era uşor, dar
caracatiţa continua să înoate cu gândul la bucuria de a fi în libertate. Si în sfârşit, iat-o acolo. Un
curent plăcut de apă caldă venea dinspre ocean. Şi ca şi cum ar mai fi făcut asta de multe ori,
caracatiţa şi-a întins tentaculele ca nişte aripi şi s-a lăsat purtată de curent, sărind în ocean. Cu viteză
a străbătut întinderi mari de apă, bucurându-se că putea face asta. A văzut recife colorate cu peşti
galbeni, verzi, albaştri care se fugăreau prin jurul stâncilor şi când colo ce să vezi, a văzut şi alte
caracatiţe mai mici şi mai mari care înotau în ocean. S-a apropiat de cele mai mici şi a discutat cu ele,
a văzut că sunt alte caracatiţe ca ea şi a aflat povestea lor. Fiecare ieşise ca şi ea dintr-un mic refugiu.
Dar acum era bucuroasă, simţea că oceanul era al ei.
Cine ar fi crezut că o mică caracatiţă ar fi putut ajunge atât de departe?