Contract de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de uzufruct viager încheiat

în formă autentică. Lipsa consimţământului. Eroare asupra naturii juridice a

actului. Dovada cu martori. Inadmisibilitate
Cod citare:
44
Publicat în:
PS Pilot
Cuvinte cheie:
• vânzare-cumpărare cu rezerva de uzufruct viager
• opinie separată nulitate act vânzare-cumpărare
• contract de întreţinere
• eroare obstacol
• forţa probantă a actelor autentice
• dovada cu martori
• opinie separată
Instanţa:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 285 R din 1 februarie 2001

Jurisprudenţă
     CURTEA
     Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turnu Măgurele, reclamanţii B.A. şi B.M. au chemat în
judecată pe pârâţii B.A. şi B.R., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea contractului de
vânza-re-cumpărare nr. 1062/25.08.1998 autentificat de BNP M.P., invocându-se eroarea asupra naturii actului încheiat.
     Prin sentinţa civilă nr. 533/29.03.2000 Judecătoria Turnu Măgurele a admis acţiunea şi a dispus anularea contractului
sus-menţionat.
     Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, analizând probele administrate în cauză, că deşi între
părţi s-a încheiat un contract autentic de vânzare-cumpărare, în realitate voinţa reclamanţilor, care fiind în vârstă şi
având nevoie de întreţinere, a fost de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere. Fiica
reclamanţilor a fost cea care a propus pârâţilor să locuiască împreună în imobilul reclamanţilor şi să le acorde spirijin
acestora, iar pârâţii au fost de acord, dar cu condiţia ca părinţii să le transmită proprietatea imobilului.
     S-a constatat că acordul dintre părţi s-a realizat în acest context şi că, fiind convinşi, pe baza încrederii determinată
de relaţia fiu-părinte, că actul a fost încheiat aşa cum s-au înţeles, reclamanţii s-au prezentat la notar semnând
contractul de vânza-re-cumpărare, fără să verifice dacă a fost inclusă clauza de întreţinere.
     A mai reţinut prima instanţă că părinţii s-au mutat împreună cu reclamanţii şi că relaţiile dintre aceştia au fost bune
până în octombrie 1999, când pârâţii şi-au cumpărat o altă casă, în care s-au şi mutat.
     Reţinându-se că reclamanţii au avut consimţământul viciat prin falsa reprezentare asupra naturii actului încheiat, s-a
considerat că în temeiul art. 953, 954 C. civ., acţiunea promovată trebuie admisă, astfel încât s-a desfiinţat contractul de
vânzare-cumpărare încheiat de părţi.
     Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambii pârâţi.
     Pârâtul B.A. a criticat sentinţa pentru nelega-litate, în sensul că, trecându-se peste dispoziţiile art. 1173 alin. 1 Cod
civil, potrivit cărora actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre convenţiile ce constată şi fără
ca actul să fi fost defăimat ca fals, s-a procedat la desfiinţarea acestuia. În privinţa declaraţiilor martorilor, s-a apreciat
că proba este neavenită, întrucât a fost încuviinţată pentru a infirma menţiunile cuprinse într-un act autentic, încălcându-
se astfel dispoziţiile art. 1191 C. civ.
     Apelul pârâtului a fost admis prin decizia civilă nr. 1684/6.09.2000 a Tribunalului Teleorman, fiind schimbată în tot
sentinţa judecătoriei, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
     În privinţa apelului declarat de pârâta B.R., s-a constatat că acesta a fost tardiv declarat, cu depăşirea termenului
prevăzut de art. 284 C. pr. civ., astfel încât a fost respins în consecinţă.
     Pentru a pronunţa soluţia de modificare a sentinţei primei instanţe, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanţii au
solicitat anularea unui contract autentic de vânzare-cumpărare şi că potrivit art. 1171 C. civ., actul autentic se bucură de
o prezumţie de validitate, el făcând dovada până la înscrierea în fals în ce priveşte constatările personale ale agentului
instrumentator. Doar menţiunile înscrise pe baza declaraţiilor părţilor, care n-au putut fi constatate personal de agentul
instrumentator fac dovada până la proba contrarie, în acest caz fiind posibilă şi proba cu martori.
     S-a reţinut că, întrucât contractul nu a fost defăimat ca fals de către reclamanţi, el are deplină credinţă în privinţa
convenţiei pe care o constată. În ce priveşte proba cu martori, aceasta nu putea fi încuviinţată peste constatările
personale ale agentului instrumentator.
     Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs intimaţii-reclamanţi, care au invocat motivul de casare prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
     S-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât actele autentice se bucură de o prezumţie de validitate
numai în privinţa constatărilor personale ale agentului instrumentator, dar în ce priveşte valabilitatea consimţământului
se poate face proba contrară, deoarece notarul ia act de voinţa părţilor, fără a avea posibilitatea să controleze în ce
măsură acea voinţă a fost sau nu afectată de vreo cauză de nulitate.
     S-a susţinut că din întregul material probator administrat în cauză rezultă că reclamanţii au intenţionat că încheie un
contract de vânza-re-cumpărare cu clauză de întreţinere şi că trebuie să se dea prioritate voinţei interne, reale a părţilor.
     Recursul nu este fondat.
     Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat anularea unui contract de vânzare-cumpărare autentic – prin care au
transmis către pârâţi nuda proprietate, rezervându-şi dreptul de uzufruct viager –, invocând eroarea asupra naturii
actului, în sensul că au avut reprezentarea încheierii unui contract de întreţinere.
     S-a susţinut deci, că ineficienţa actului încheiat este dată de vicierea consimţământului prin eroare, la momentul la
care acesta a fost exprimat.
     Actul a cărui desfiinţare s-a tins a se obţine pe această cale, este însă un act autentic, care – aşa cum corect a reţinut
şi instanţa de apel – potrivit dispoziţiilor art. 1173 C. civ. face dovada deplină, până la înscrierea în fals, în privinţa
dispoziţiilor şi convenţiilor ce constată.
     Este adevărat că prezumţia de validitate a actului autentic şi dovada pe care acesta o face până la momentul
defăimării sale, sunt asigurate în privinţa constatărilor personale ale agentului instrumentator.
     Din acest punct de vedere, în privinţa consim-ţământului se poate face dovada nevalabilităţii exprimării sale, întrucât
agentul instrumentator nu poate constata dacă voinţa exprimată a părţilor a fost sau nu afectată de vreo cauză de
nulitate.
     Eroarea asupra naturii actului invocată de reclamanţi nu este, însă, un viciu de consimţământ, pentru că în sensul
dispoziţiilor art. 954 C. civ. eroarea constituie viciu de consimţământ atunci când constă în falsa reprezentare asupra
calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam) sau asupra persoanei cocontractante (error in
personam).
     În speţă, eroarea invocată are caracter de obstacol în calea realizării acordului de voinţă şi echivalează cu lipsa
consimţământului la încheierea actului în forma autentificată de notar.
     Or, această cauză de nulitate – eroarea asupra naturii actului – nu poate fi primită atunci când este invocată în
legătură cu un act autentic, pentru că aceasta ar însemna ca, în faţa notarului, partea să nu-şi fi exprimat
consimţământul cu privire la convenţia constatată de acesta prin înscris autentic.
     Potrivit art. 60 din Legea nr. 36/1995, pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va
întreba dacă au înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor.
     Menţiunea în legătură cu îndeplinirea acestei obligaţii de către notar există în conţinutul actului atacat, părţile
declarând că: “au citit personal cuprinsul acestuia, constatând că el corespunde voinţei şi condiţiilor stabilite de părţi”.
     Această menţiune face dovada până la înscrierea în fals, întrucât este constatarea personală a notarului public că
părţile s-au prezentat şi şi-au exprimat consimţământul la autentificarea înscrisului constatator al convenţiei de vânzare-
cumpărare şi nu a unei alte convenţii (de întreţinere), cum au pretins reclamanţii.
     Susţinerea recurenţilor în sensul că trebuie să se dea prioritate intenţiei interne, reale a părţilor este corectă, numai
că, în speţă, această voinţă internă nu poate fi dovedită prin declaraţiile unor martori care “au auzit” că reclamanţii
doreau să încheie un contract de întreţinere.
     Voinţa internă s-a exteriorizat prin exprimarea consimţământului la încheierea unui anumit contract şi, în măsura în
care acesta nu corespundea voinţei lor, reclamanţii aveau posibilitatea să se înscrie în fals şi să facă dovada că nu şi-au
exprimat consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (ci a altui contract, de întreţinere) sau că nu li
s-a dat citire conţinutului actului şi, în acest fel, consimţământul lor a fost exprimat în considerarea altor clauze ale
contractului.
     Altminteri, prin declaraţiile martorilor se tinde a se face dovada contrară conţinutului înscrisului, fiind astfel încălcate
dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. (“nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde
actul, nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-a zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului...”).
     În fapt, pretinzând că au fost în eroare asupra naturii actului, recurenţii au invocat nu un viciu de consimţământ –
admisibil chiar şi în situaţia actelor autentice –, ci lipsa consimţământului la încheierea contractului de vânzare-
cumpărare a nudei proprietăţi, cu rezervarea dreptului de uzufruct.
     Or, faţă de regimul juridic al actelor autentice şi forţa probantă în privinţa constatărilor notarilor, o astfel de cauză de
nulitate, în măsura în care nu s-a defăimat înscrisul ca fals, nu poate fi primită.
     Rezultă, faţă de cele expuse, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia
nulităţii actelor juridice, precum şi regimul actelor autentice, astfel încât, motivul de casare invocat (art. 304 pct. 9
C. pr. civ.) neputând fi reţinut, recursul va fi respins ca nefondat.
     OPINIE SEPARATĂ
     Cauza de nulitate a actului de vânzare-cumpă-rare intervenit între părţi, invocată de reclamanţi prin acţiune, o
constituie eroarea obstacol, ei susţinând că la data contractării cu pârâţii au fost în eroare asupra naturii actului, în
sensul că au avut reprezentarea încheierii unui contract de întreţinere şi nu a unui contract de vânzare-cumpărare cu
clauză de uzufruct viager.
     Eroarea obstacol constă în falsa reprezentare asupra naturii actului ce se încheie, fiind rezultatul neconcordanţei
involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.
     Este deci suficient ca una din părţi să fi voit un alt act juridic decât cel declarat pentru ca acesta din urmă să poată fi
caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
     Pentru a reţine acest motiv de nulitate trebuie aşadar să se facă dovada care a fost voinţa reală internă a părţilor la
contractare, împrejurare care poate fi probată cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori, atât în cazul actelor sub
semnătură privată, cât şi al actelor autentice.
     Actul atacat s-a încheiat la notariat, având deci caracterul unui înscris autentic, care face dovada deplină, până la
înscrierea în fals, asupra constatărilor personale ale notarului.
     Astfel de constatări sunt cele referitoare la prezenţa părţilor, modul de identificare a acestora sau luarea
consimţământului şi ele nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, conform art. 1173 din C. civ.
     Ceea ce se contestă în speţă este nu lipsa exteriorizării consimţământului, ci nevalabilitatea acestuia, decurgând din
reprezentarea greşită asupra naturii actului de cel puţin una din părţile contractante.
     Cu privire la valabilitatea consimţământului se poate face însă dovada contrarie, deoarece notarul ia act de voinţa
părţilor, fără să aibă posibilitatea de a controla în ce măsură acea voinţă corespunde sau nu voinţei reale interne a
părţilor, deşi conţinutul actului le-a fost adus la cunoştinţă.
     Voinţa ce stă la baza exteriorizării consimţămân-tului constatat de notar în actul autentic nu este un fapt constatat
personal de acesta, ci pe baza declaraţiilor părţilor şi de aceea el nu face dovada până la înscrierea în fals, ci numai până
la proba contrară.
     Aceasta poate fi făcută cu orice mijloc de dovadă, inclusiv cu martori, a căror audiere pe aspectul voinţei interne a
părţilor la încheierea actului nu este inadmisibilă în raport de art. 1191 alin.2 C. civ., deoarece printr-o asemenea probă
nu se tinde la a se face dovada contrară conţinutului actului, ci dovada unui element intrinsec al acestuia, constând în
scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic.
     De altfel chiar şi dacă s-ar admite că proba cu martori ar încălca regula din art. 1191 alin. 2 C. civ. – ceea ce nu este
în cazul în speţă – trebuia observat că administrarea acesteia s-a făcut la cererea ambelor părţi, ceea ce echivalează cu o
convenţie în sensul alineatului 3 al art. 1191 C. civ.; conform acestui din urmă text, părţile pot conveni ca şi în cazurile
prevăzute la alin. 1 şi 2 – când proba cu martori era inadmisibilă – să se poată face dovada cu martori, dacă este vorba
de drepturi de care ele pot să dispună.
     Trecând la analiza declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză urma a se reţine temeinicia acţiunii.
     Din declaraţiile martorilor ambelor părţi reiese că reclamanţii, fiind în vârstă, având nevoie nu atât de sprijin
financiar, cât mai ales de întreţinere şi îngrijire, au avut în vedere la contractare, aşa cum s-au înţeles cu pârâţii, care
sunt fiul şi respectiv nora lor, să înstrăineze imobilul în schimbul întreţi-nerii, adică să încheie un contract de întreţinere şi
nu unul de vânzare-cumpărare a nudei proprietăţi.
     Martorii C.T., M.M. şi C.Gh. (filele 32, 33 şi 34 dosar fond) – audiaţi la propunerea reclamanţilor – au arătat că
înţelegerea reală a părţilor a fost ca reclamanţii să le facă pârâţilor act pe casă, iar aceştia să locuiască cu ei şi să-i
îngrijească.
     În acelaşi sens este şi depoziţia martorului pârâţilor – P.A. (fila 31 dosar fond), care a confirmat că pârâţii au fost de
acord să se mute la părinţi şi să-i îngrijească, cu condiţia să le facă act pe casă.
     Rezultă aşadar că părţile au convenit transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiesc reclamanţii,
fiecare având un alt motiv determinant la încheierea actului juridic; pârâţii au urmărit să dobândească dreptul de
proprietate asupra imobilului reclamanţilor, iar aceştia au urmărit să-şi asigure prin înstrăinare întreţinerea.
     Eroarea în care s-au aflat părţile cu privire la natura actului încheiat a făcut să nu se întâlnească manifestarea lor de
voinţă, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru eroare-obstacol.
     Faţă de considerentele arătate, opinez că recursul declarat de reclamanţi trebuia admis în baza art. 312 C. pr. civ.
raportat la art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ., iar decizia tribunalului casată în parte, în sensul respingerii apelului declarat
de pârâtul B.A. ca nefondat şi menţinerii celorlalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la soluţia dată apelului declarat de
pârâta B.R. (respins ca tardiv).