Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RUTIERE
Paguba materială constă în lezarea unui drept sau unui interes material al
expeditorului sau destinatarului şi include paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat.
Prejudiciul moral constă în vătămarea unui interes personal nepatrimonial, fiind susceptibil de
preţuire bănească. Expeditorul sau destinatarul poate cere repararea unui prejudiciu care
îndeplineşte următoarele condiţii:
- este cert:
- este personal;
- suferit direct;
- previzibil în momentul perfectării acordului de voinţă a părţilor.
d) Există o legătură cauzală între fapta păgubitoare şi daună.
Cărăuşul este obligat să repare paguba numai dacă este provocată efectiv de fapta sa ilictă.
Cerinţa menţionată este expres enunţată de art.998 şi 999 cod civil. Cărăuşul poate fi chemat
să răspundă şi pentru fapta altuia în temeiul art.1012, 1473, 1624 cod civil şi art.423 cod
comercial. Răspunderea cărăuşului pentru alte persoane în raporturile sale cu expeditorul sau
destinatarul prezintă o natură contractuală şi nu delictuală. Momentul iniţial al răspunderii
cărăuşului pentru mărfurile primite se angajează de la data aplicării ştampilei proprii pe
documentul de transport. Întreprinderile de transport aflându-se în stare permanentă, ofertă
faţă de client, îşi asumă obligaţia de accepta cererile expeditorilor fie profesionişti, fie
ocazionali.
Transportatorul răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile şi omisiunile
prepuşilor săi şi ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea
transportului, daca aceşti prepusi sau aceste persoane acţionează în exerciţiul funcţiilor lor
-art.3 din convenţia CMR.
În situaţia refuzului unui transport nu se poate angaja răspunderea contractului a
cărăuşului, neexistând contract de transport, ci eventual răspunderea delictuală. Doctrina
împărtăşeşte acest punct de vedere în sensul că „întreprinderile comerciale de profil care
efectuează prestaţii în interes general riscă să-şi angajeze răspunderea delictuală dacă se abţin
în mod abuziv să contracteze cu clienţi potenţiali”.
Convenţia C.M.R. stipulează la art. 7 pct.3 obligaţia transportatorului de a răspunde
pentru toate daunele care i s-ar ivi exepeditorului pentru deficienţe ale scrisorii de trăsură sau
pierderea anexelor. Cărăuşul este direct răspunzător pentru utilizarea inexactă a documentelor
memţionate în scrisoare de trăsură. Totuşi, despăgubirea nu o va depăşi pe cea care ar datorau
în caz de peierdere a mărfii.
Uneori refuzul cărăuşului de a contracta este justificat de ivirea unor împrejurări care
determină transportatorul să renunţe la încheierea unui anumit contract. În acest sens, art. 54
pct.2 din Regulament dispune: „calea ferată nu este obligată să primească mărfurile pentru a
căror încărcare, transbordare sau descărcare sunt necesare mijloacele speciale, numai dacă
staţiile dispun de asemenea mijloace”. De asemenea, art.55 enumeră câteva dintre mărfurile
care sunt considerate excluse de la transport cum ar fi: mărfurile interzise, periculoase, obiecte
care nu corespund cu instalaţiile sau mijloacele ordinare datorită dimensiunilor, masei sau
însuşirilor lor etc. Deasemeni mai pot fi refuzate şi mărfurile a căror încărcare, stivuire, fixare
şi protejare în mijlocul de transport nu s-a făcut cu respectarea normelor tehnice de încărcare,
potrivit art.58 pct.6 din Regulamentul de transport.
În situaţia în care primirea la transport a fost refuzată în întregime sau parţial, se întocmeşte
un proces-verbal ori se face menţiunea motivată pe scrisoare de trăsură, referitor la refuz.
Dacă cărăuşul refuză nejustificat să primească marfa pentru transport, răspunderea acestuia
faţă de client-solicitantul transportului are o natură delictuală. Odată încheiat acordul de
voinţă dintre expeditor şi cărăuş se naşte şi răspunderea acestuia faţă de expeditor sau
destinatar pentru faptul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i incumbă din contractul de transport.
Răspunderea transportatorului este antrenată în cazul pierderii mărfii, avarierii acesteia ori
datorită depăşirii termenului de executare a contractului de transport. Răspunderea cărăuşului
încetează în momentul în care destinatarul recepţionează marfa.
Capitolul II
Răspunderea cărăuşului pentru pierderea mărfii
Capitolul III.
Răspunderea pentru avaria mărfii
Capitolul IV
Răspunderea cărăuşului pentru întărzierea încărcăturii
Depăşirea de către cărăuş a termenului convenit pentru executarea transportului
comportă ca sancţiune plata unor despăgubiri. Cuantumul lor, stabilt de de art. 428 Cod
comercial, variază în funcţie de intervalul de timp al întârzierii. Depăşirea acestui termen
urmează să fie înţeleasă în sensul prevăzut de art.19 din Convenţia C.M.R, care deosebeşte
două situaţii de fapt diferite, după cum scrisoarea de trăsură a fixat sau nu o dată pentru
ajungerea la destinaţie. Se consideră întărziere, atunci cînd marfa nu a fost eliberată în
termenul stabilit prin convenţie. Respectarea datei fixate pentru ca încărcătura să ajungă la
punctul terminus este obligatorie, fără să fie nevoie în acest scop de vreo avertizare a
transportatorului. Nu se cere ca expeditorul sau destinatarul să-i atragă atenţia nici asupra
urgenţei, nici că termenul are caracter imperativ. Sosirea punctuală, în chiar ziua stabilită, se
impune de la sine, de plin drept. În lipsa unei date prestabilite, criteriul de apreciere îl
constituie timpul care în mod rezonabil este acordat unui transportator diligent pentru
parcurgerea distanţei convenite. Dacă durata respectivă este depăşită se consideră că există
întărziere la eliberarea mărfii. Textul precizează că pentru determinarea timpului rezonabil.
Trebuie să se ţină seama de circumstanţe concrete. În cazul unei întârzierii mai mici dublul
duratei convenite, cărăuşul pierde o parte din preţul transportului, proporţional cu durata
întârzierii. În cazul unei întârzierii egale cu dublul duratei convenite, cărăuşul pierde întregul
preţ al transportului. Dacă preţul deplasării nu acoperă daunele, destinatarul poate cere
diferenţa de la cărăuş dacă probează că ele au provenit din această cauză.
Pentru plata cauzei penale nu se cere ca paguba să fie probată deoarece calculul se
bazează exclusiv pe criteriile prestabilite de părţi.
Obligaţia transportatorului de a plăti despăgubiri în cazul depăşirii duratei convenite
pentru deplasare, ia naştere numai dacă din această întârziere a rezultat un prejudiciu-art.23
pct 5. Sarcina de a aduce proba existenţei pagubei revine, potrivit principiilor celui în drept,
aşadar persoanei care poate dispunde de marfă.
Cuantumul despăgubirilor se situează şi de astă dată sub limita pe care o reprezintă
damnum emergens şi lucrum cessans. Potrivit textului menţionat „transportatorul este ţinut să
plătească daune care nu pot depăşi preţul transportului”. Persoana îndreptăţită să dispună de
marfă poate pretinde dobânzi pentru pagubele suferite. În conformitate cu art.27 pct.4 acestea
sunt fixate la un cuantum invariabil de 5% pe an. Dispoziţia citată având caracter imperativ.
Dobânzile pe an încep să curgă, potrivit art.27 pct.1:
- din ziua reclamaţiei adresate în scris transporatorului;
- din ziua introducerii acţiunii în justiţie, dacă nu a exsitat o reclamaţie prealabilă.
Alte forme de răspundere mai sunt în cazul cînd marfa nu se mai poate recondiţiona,
despăgubirile sunt echivalente cu contavaloarea mărfii, dacă marfa se poate recondiţiona
atunci despăgubirile se acordă în cuantumul egal cu contravaloarea cheltuielilor de
recondiţionare. Deasemeni când marfa este folosită de cărăuş în interesul său, despăgubrile
sunt echivalente dublului contravalorii mărfii folosite.
BIBLIOGRAFIE
Legis