Mocanu Cristina

Facultatea de Istorie, An III, Grupa H313

Relaţia profesor-elev

Relaţia dintre profesor şi elev reprezintă modalitatea principală de mediere didactică,

de ipostaziere a acesteia într-o variantă umană, subiectivă. Dincolo de conţinuturile concrete
care se transmit, în activitatea didactică va fi important foarte mult tipul de interacţiune care
se va statornici între clasa de elevi şi profesor, precum şi atitudinea acestuia în a se relaţiona
ca grup şi la fiecare elev în parte.
De asemenea, relaţia profesorului cu elevii reprezintă o construcţie reciprocă,
dinamică, ce se repliază permanent în funcţie de circumstanţe şi scopuri educative. Ea este
rezultatul unei „opere” comune ce se definitivează în timp, prin implicarea ambelor
părţi.Această relaţie nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ, fiind
reglementată de coduri deontologice sau normative instituţionale; aceasta se va adecva şi
personaliza neîncetat, se va dimensiona şi relativiza la specificul grupului şcolar sau la
membrii acestuia.
După cum se ştie există trei tipuri de profesori. Astfel, primul dintre acestea este
reprezentat de tipul autoritar, profesorul din această categorie îşi impune voinţa şi părerile
ignorând personalitatea elevului, favorizând reacţii de mascare afectivă, de ezitare, şovăială,
instabilitate, introvertire, emotivitate spontană, teamă, lipsă de iniţiativă şi neîncredere. Copii
reacţionează agresiv la acest tip. Este un tip negativ. Cel de-al doilea tip este cunoscut ca
fiind tipul democratic, acesta se opune total tipului autoritar, ia măsuri împreună cu elevii pe
baza încrederii reciproce. Nu se exclude exigenţa. Este un tip pozitiv. Iar ultimul tip este
reprezentat de cel indiferent sau liberal. Profesorul de acest tip lasă lucrurile să curgă, să
meargă de la sine, manifestă apatie cu alte cuvinte ,,şi-a greşit cariera”.
Aceste tipuri de profesori determină tipurile de relaţii ce se vor stabili între ei şi elevi.
Astfel, se pot distinge următoarele tipuri de relaţii profesor-elevi: relaţia de tip autocratic,
democratic şi laissez-faire.
1. Relaţia de tip autocratic
Este întâlnită încă din antichitate, atinge un maximum în evul mediu, ea bazându-se
pe raporturi de autoritate dintre educator şi educat, raporturi unidirecţionale în care profesorul
este cel care întotdeauna dispune, iar elevul este obligat să se supună fără a avea posibilitatea
formulării unor opinii personale. Întotdeauna scopurile, obiectivele grupului sunt stabilite de
conducător, de asemenea şi metodele de rezolvare ale acestora. Mai mult decât atât,
conducătorul de acest tip fixează sarcinii pentru fiecare membru al grupului precum şi
secvenţele ce trebuie parcurse, fără ca acesta să le cunoască dinainte. În cele din mai multe
cazuri liderul autocrat nu participă la viaţa grupului, atât doar când formulează cerinţele. În
cazul leadership-ului autocratic elevul este doar ’’obiect al educatiei’’ care trebuie să se
conformeze necondiţionat. Independenţa, spiritul de iniţiativă, originalitatea sunt complet
înnăbuşite. Chiar dacă acest tip de relaţie a aparţinut vechilor sisteme de educaţie, nu putem
spune că ele au dispărut complet. Mai întâlnim şi astăzi în unele şcoli reprezentanţi ai acestor
modele. Studiile întreprinse de către Lippit şi White au scos în evidenţă faptul că în grupurile
autoritare indivizii devin ostili sau agresivi şi manifesta atitudini de supunere. Frecvenţa
Mocanu Cristina
Facultatea de Istorie, An III, Grupa H313

agresiunii şi actelor ostile este aproximativ de opt ori mai mare decât în grupurile
democratice, trecându-se treptat de la o agresiune interpersonală la una colectivă împotriva
unui singur individ ce devine ’’ţap ispăşitor’’. În grupurile autoritare comportamentul
liderului provoacă de regulă tensiune care va genera agresivitate.
2. Relaţia de tip democratic
Se caracterizeaza în principal prin spirit de colaborare, de cooperare ce se bazează pe
existenţa unor interese comune. În grupurile democratice relaţiile dintre elevi sunt relaxate,
aceştia sunt antrenaţi în stabilirea scopurilor activităţilor, a mijloacelor de realizare precum şi
în alegerea metodelor de parcurs. Liderul – profesorul va încerca să devină un membru
obişnuit al grupului care va sugera anumite idei fără să le impuna, grupul va fi cel care va
decide. Stilul de leadership democratic va induce motivaţie superioară care va înlatura
tensiunea şi agresivitatea şi va asigura eficienţa grupului. Relaţiile interpersonale pozitive vor
susţine dinamica activităţii. În grupurile democratice elevii pot solicita sfaturi din partea
profesorului dar nu sunt obligaţi sa le aplice, se vor putea asocia în subgrupuri în vederea
desfăşurării unei activităţi, cunoscându-i toate secvenţele ce trebuie parcurse până la
finalizare. Iniţiativa, curajul, spiritul de independenţă, dorinţa de colaborare sunt alimentate
de un asemenea tip de lider. Să nu uitam că în procesul de colaborare profesor-elev avem de-
a face cu un om format şi cu alţii în formare care au totuşi nevoie de orientare, de îndrumare.
De aceea profesorul chiar dacă nu se implică uneori direct în acţiunile intreprinse de elevi, el
veghează ca acestea să-şi păstreze un anume caracter, să nu depăşească limitele psiho-fizice
de vârstă şi individuale. Relaţia dintre profesor şi elevi este în acest caz o relaţie de muncă în
care fiecare ştie exact ce are de făcut, ştie să respecte pe celălalt şi să-l ajute la nevoie.
Profesorul este cel care organizează activitatea, mai bine zis, creează condiţii pentru buna
desfăşurare a unei activităţi care să permită şi să ceară în acelaşi timp elevilor iniţiativă,
creativitate, independenţă, dorinţa de reuşită. Tipul democratic este după opinia lui V.
Pavelcu expresia unei forme superioare a tactului pedagogic. Acest tip îşi câştigă prestigiul
prin apropierea faţă de elevi care este stenică (întăritoare), dinamică, creatoare şi facilitează
autonomia şi independenţa elevilor.
3. Relaţia de tip laissez-faire
Se caracterizează prin faptul că liderul lasă lucrurile să se desfăşoare de la sine, el
devine pasiv, limitându-şi participarea la maximum, lăsând copiilor libertatea iniţiativelor.
Leadership-ul de tip laissez-faire adoptă o atitudine prietenoasă, dar indiferentă şi de non-
implicare – scopurile sunt fixate de grup, membrii acestuia împart sarcinile, îşi oferă ajutorul
şi informaţiile de care au nevoie. Ideea despre acest tip de conducător a apărut în concepţia
reprezentanţilor educaţiei libere exprimată iniţial în scrierile lui J. J. Rousseau. Curentul
’’educaţiei noi’’ reia această idee care accentuează rolul şi importanţa copilului şi subliniază
faptul că prin natura sa copilul manifestă tendinţa de a se dezvolta spre bine, rolul
educatorului este numai de a creea condiţiile necesare acestei dezvoltări. În această
perspectivă educatorul trebuie să se supună intereselor şi iniţiativelor copilului – el devenind
aşadar doar un consultant. În grupurile de tip laissez-faire chiar dacă relaţiile dintre copii nu
sunt tensionate ca în cazul celor autoritare totuşi se observă o participare slabă a elevilor la
diferite activităţi, elevii sunt apatici, neatenţi, descurajaţi, simţind indiferenţa şi neimplicarea
cadrului didactic. Referitor la acest tip V. Pavelcu considera că ne aflăm în faţa unui om care
Mocanu Cristina
Facultatea de Istorie, An III, Grupa H313

şi-a greşit cariera, nu are interese dominante, este o fire slabă, care se retrage din faţa
dificultăţilor şi se refugiază în lumea sa personală.

Bibliografie

Gherguţ, Alois, Ciprian, Ciobanu, Introducere în managementul clasei de elevi, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011.
Iucu B., Romiţă, Managementul clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de
criză educaţională, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Iaşi, Editura Polirom, 2015.

Surse web:
https://www.slideshare.net/MihaiBordea/managementul-clasei-53799640 - accesat la data de
15. 05. 2018.
https://www.slideshare.net/mickysima/managementul-clasei - accesat la data de 15.05.2018.