Ce consecinţe economice a avut primul război

mondial

Primul război mondial a fost şi primul război considerat drept „total”, atroce din toate
punctele de vedere: uman dar şi economic. Primul impact a fost cel demografic.
Europa a pierdut atunci, în perioada 1914-1918, 10 milioane de combatanţi din care
un milion şi jumătate de francezi. Franţa şi-a pierdut 10% din populaţia activă
masculină, lucru care a dus la primul val de imigranţi străini în Hexagon, veniţi să
lucreze – precum polonezii - în minele din nordul Franţei. Tot în aceea vreme s-a
asistat la o emancipare a femeii. Multe dintre cele care intraseră masiv în ateliere şi
uzine pentru a lua locul bărbaţilor plecaţi pe front, au rămas la locul de producţie la
terminarea conflictului.
Pe lângă oameni au fost însă distruse şi bogăţii industriale, uzine, infrastructuri,
terenuri agricole, şamd. Se estimează că timp de patru ani, principalele puteri
europene au dedicat războiului jumătate din PIB-ul lor. Costul vieţii a explodat iar
statele au început să facă datorii. Franţa spre exemplu a pierdut o treime din PIBul
ţării în timpul conflictului. Francezii au descoperit cu această ocazie fenomenul
inflaţiei dar şi impozitele şi diverse alte taxe. Pentru a finanţa efortul de război şi apoi
reconstrucţia ţării, toate aceste impozite şi taxe aveau să crească vertiginos.
Statele europene s-au îndatorat atunci iar devizele naţionale şi-au pierdut din valoare.
Cert, învinsa războiului, Germania, a plătit 32 de miliarde de mărci-aur pentru
reconstrucţia celorlalte state – şi în particular a Franţei. Si în aceste condiţii însă
diversele ţări au trebuit să împrumute şi alţi bani.
Atunci s-a impus pe harta lumii o nouă supraputere, care continuă să figureze şi azi:
Statele unite. Americanii au plecat cu un mare avantaj: au intrat târziu în război – în
1917 – iar acesta nu le-a afectat deloc teritoriul, având loc pe un alt continent. Astfel,
SUA au devenit principalii creanţieri ai europenilor. Treptat, americanii au pus mâna
pe stocurile de aur ale aliaţilor pentru a deţine foarte repede jumătate din stocul
mondial de aur. „Aşa au putut să-şi impună şi moneda, dolarul, ca echivalent al aurului
după terminarea conflictului” notează colegii noştri francezi într-o amplă analiză
economică a fenomenului. „Tot aşa s-a impus şi Wall Street din New York în faţa
Londrei pe eşichierul finanţelor mondiale”.
Dacă a dat un imbold economiei americane, primul război mondial a dus direct şi la
dispariţia a 5 mari imperii care controlau pe atunci lumea: german, austro-ungar, rus,
otoman şi chinez. Doar imperiul britanic a supravieţuit dar a ieşit şi el slăbit după
aceea conflagraţie mondială.

La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut un al doilea val de construcţii

naţionale. Naţiunile Europei Centrale şi Orientale au constituit state naţionale,
profitând de fărâmiţarea Imperiului Rus, a celui Austro-Ungar şi a celui Otoman.
Astfel, a fost extinsă Europa liberală care fusese încurajată de faimoasa „Declaraţie
în 14 puncte” a preşedintelui Wilson în care se regăsea şi ideea respectării dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele.

Războiul a impus însă statelor europene o economie tot mai planificată, în cadrul
căreia un scenariu de dezvoltare prevedea consecinţele unor acţiuni concentrate.
Capitalismul bazat pe libera concurenţă a fost menţinut, dar în formula
neoliberalismului economic, care însemna intervenţia limitativă a statului în
economie.

Refacerea economică a Europei a durat până în 1924. Guvernele au acordat

prioritate industriei. Vechile industrii - cărbune, bumbac, construcţii navale - au intrat
în declin, în timp ce industriile automobilului şi a electricităţii au cunoscut o mare
dezvoltare. Agricultura a fost afectată de imensele distrugeri materiale şi de
pierderile umane. Preţurile s-au prăbuşit în condiţiile în care produsele agricole
europene nu mai puteau face faţă concurenţei produselor similare provenite din
Statele Unite, Canada şi Argentina.

Transporturile şi telecomunicaţiile au fost de asemenea afectate de distrugerile din

timpul războiului. Aspectul economic cel mai şocant a fost instabilitatea monetară.
Toate monedele europene s-au devalorizat în raport cu dolarul. Inflaţia a atins
apogeul în Germania: în iulie 1914 un dolar valora 4 mărci, iar în noiembrie 1923 era
echivalent cu 4.200 de miliarde de mărci.

Refacerea stabilităţii economice a impus stoparea anarhiei la nivelul cursului

devizelor. Pentru prima oară în istorie, o conferinţă internaţională, la care Statele
Unite nu au participat, reunită la Genova în 1922, a reglementat problemele
monetare ale Europei. S-a hotărât că fiecare ţară trebuia să ajungă la stabilizarea
propriei monede. Fiecare monedă trebuia să devină din nou convertibilă, prin
intermediul etalonului de schimb (Gold Exchange Standard), care înlocuia etalonul-
aur (Gold Standard).
Imediat după primul război mondial, o criză economică a bulversat societatea
europeană. Consecinţele sale au fost: mai întâi creşterea agitaţiei sociale, favorizată
de dezvoltarea sindicalismului şi a comunismului revoluţionar de tip bolşevic, care s-
a manifestat aproape în toate statele europene, şi creşterea dependenţei Europei de
Statele Unite, cât şi de coloniile sale.

Agitaţiile sociale au provocat în unele ţări europene reacţia puterilor conservatoare,

care a determinat instaurarea unor regimuri autoritare, în alte ţări europene,
democraţia a fost menţinută datorită unor reforme. De pildă, reforme agrare
importante au avut loc în România (1921), Finlanda (1922), Bulgaria (1923) şi
Cehoslovacia.

Anglia, prima ţară industrializată din istorie, a pierdut în război o parte însemnată a
flotei. În plus, legăturile sale economice cu coloniile (India, Egipt, Irlanda) erau puse
în dificultate de lupta de eliberare naţională din aceste regiuni. Şomajul industrial a
fost important în toată perioada interbelică. Anglia, care avea un sistem economic
îmbătrânit, a abandonat în cele din urmă „liberul schimb”, trecând la protecţionism
vamal.
Economia Franţei a fost de asemenea grav afectată de război şi de numeroasele
datorii către Statele Unite şi Anglia. Franţa a pierdut în această epocă rolul de
„cămătar mondial” pe care-l jucase înainte de război. În general, după 1918,
influenţa economică a Europei a fost mult diminuată. De acest fapt au profitat Statele
Unite, principala putere industrială şi financiară din afara sa. Totuşi, Europa
dispunea încă de imense imperii coloniale şi de o mare capacitate de producţie şi
inovaţie.

Noile puteri economice

După primul război mondial, Statele Unite au cunoscut, timp de zece ani, o
dezvoltare extraordinară. Puterile Antantei datorau Statelor Unite circa 9 miliarde de
dolari. Capitalurile americane au fost investite în special în Germania, dar şi în ţările
Americii Latine şi ale Asiei, de unde au înlăturat cu precădere capitalul englezesc.
Apogeul prosperităţii americane a fost atins în anul 1928, când industria Statelor
Unite asigura circa 50% din producţia mondială.

Japonia a profitat de asemenea de consecinţele războiului, extinzându-şi influenţa în

zona Pacificului, unde flota sa concura cu cea americană şi engleză. Japonia primise
majoritatea coloniilor germane din Oceanul Pacific şi dorea să-şi menţină situaţia
predominantă în China. Spre deosebire de japonezi, americanii, animaţi de mândrie
dar şi de egoism naţional, s-au retras pe o poziţie de izolaţionism economic.

România după primul război mondial

Deşi Unirea din 1918 a determinat creşterea potenţialului economic al ţării, în
ansamblu, România a rămas şi după 1918 o ţară slab dezvoltată din punct de
vedere industrial. Statul a făcut însă eforturi susţinute pentru redresarea vieţii
economice a ţării afectate de război.

Modernizarea agriculturii şi a relaţiilor agrare a fost unul din punctele forte ale
programului de redresare economică a ţării. Reforma agrară din 1921 a schimbat
radical structura proprietăţii, astfel încât România a devenit după 1921 o ţară de mici
proprietari. Dar fără inventar agricol şi fără capital, ţăranii proprietari nu au putut
revigora agricultura românească, producţia de cereale antebelică fiind atinsă abia în
1929.

Anii ’20 au fost şi martorii unei înfierbântate discuţii în jurul problemei industriei şi a
industrializării. Liberalii, adoptând lozinca „prin noi înşine”, au susţinut linia
industrializării pe căi interne, iar naţional-ţărăniştii au optat pentru politica „porţilor
deschise” care favoriza pătrunderea capitalului străin (englez, francez, american) în
economia noastră.

Graţie eforturilor proprii, România a atins o rată înaltă de industrializare şi a creat o

bună reţea de căi ferate, cu materialul rulant aferent. Totuşi, moneda românească,
leul, care fusese echivalent cu francul francez în 1916, s-a depreciat, pierzând din
importanţa pe care o avusese în sistemul monetar internaţional.