CUM A INTRAT EUROPA

ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

-referat-
 Oficial, Primul Război Mondial a avut drept cauză asasinarea principelui
moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. În realitate, motivele pentru izbucnirea
conflictului devastator au fost mult mai adânci. Colonialismul, imperialismul şi
naţionalismul sunt câteva dintre acestea.

Pe 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declara război Serbiei. Imediat, Marile

Puteri ale lumii împreună cu statele din sfera lor de influenţă au intrat într-un
război aşa cum nu mai văzuse lumea. Era de fapt începutul Primului Război
Mondial, o confruntare armată care a schimbat definitiv chipul lumii. Statele
Antantei, printre care Anglia, Franţa, Rusia, Italia Japonia, Statele Unite, Serbia şi,
din 1916, România, au luptat pe viaţă şi moarte cu cele ale Puterilor Centrale
Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Bulgaria dar şi altele.
Propriu-zis, era o confruntare uriaşă între marile imperii coloniale şi marile imperii
europene şi asiatice care-şi intonau cântecul de lebădă.
Oficial, războiul a avut un pretext şi o cauză destul de simplă, în realitate
însă evoluţia politică şi militară a lumii încă din secolul al XIX-lea a condus către
acest război, cu patru mari cauze identificate de istorici. În urma acestui război au
murit numai pe câmpul de luptă peste 10 milioane de militari. La toate acestea se
adaugă cei dispăruţi, dar şi un număr uriaş de civili ucişi de război în mod direct
dar şi indirect de foametea şi bolile aduse de conflict. Lupta surdă de a-i domina
pe ceilalţi Propriu-zis primul război mondial a fost o luptă pentru supremaţie între
Marile Puteri. Această luptă surdă pentru dominaţie a atras prin alianţe militare,
toţi sateliţi acestor state super-puteri ale vremii.
Primul Război Mondial este de fapt deznodământul unei lupte pentru
supremaţie prelungite de-a lungul secolului al XIX lea, un conflict pregătit de
tensiunile acumulate de-a lungul timpului dar şi de ambiţiile unor lideri politici
europeni.
Prima mare cauză a declanşării primului război mondial a fost
imperialismul. Fiecare dorea să aibă un imperiu cât mai mare. Prima fază a luptei
pentru putere a început în colonii, Propriu-zis, ţări din lumea a treia, sau teritorii
locuite de băştinaşi, în stadii incipiente de civlizaţie în accepţiunea european, în
special din Africa, Asia sau America, au devenit ţinta super-puterilor din Europa în
special. Aceste teritorii bogate în resurse, dar neexploatate de populaţiile
autohtone, erau adevărate comori pentru marile naţiuni europene. Ele reprezentau o
adevărată sursă de bogăţie,care putea alimenta ambiţiile liderilor. Totodată
băştinaşii erau o mână de lucru ieftină dar de cele mai multe ori neplătită. Ca atare,
un stat puternic, era un stat cu multe colonii prospere. Tocmai de aceea se poate
vorbi de un ”război rece” al coloniilor. Primele mari imperii coloniale Spania şi
Portugalia, cele care deţineau mare pare din America de Sud şi America Centrală
au început să decadă odată cu ”secolul naţiunilor” şi revoluţiile popoarelor central
şi sud americane.
Aşa că la începutul secolului XX, Marea Britanie şi Franţa erau cele mai
puternice imperii coloniale. Germania, un stat naţional care s-a format în jurul
Prusiei, a luat avânt după 1870 şi a început să concureze ca mare putere în Europa.
Automat avea nevoie de colonii. Tocmai de aceea a intrat în concurenţă directă cu
Marea Britanie şi Franţa în special în Africa. Odată cu acumularea tensiunilor s-a
trecut şi la confruntări directe. Un bun exemplu este războiul ruso-japonez din anul
1905, atunci când cele două forţe au luptat pentru supremaţie în China. Totodată
erau marile imperii europene sau asiatice cu tradiţie care doreau să-şi păstreze
posesiunile în ciuda luptei de emancipare a popoarelor aflate în componenţa
acestora.
În primul rând este vorba despre Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul
Otoman, două imperii medievale care îşi jucau ultima carte. Cursa înarmărilor şi
preludiul marelui conflict Competiţia ivită între marile puteri s-a reflectat şi în
domeniul militar. De altfel pentru a intra în lupta pentru dominaţie, orice stat
aspirant la statutul de mare imperiu avea nevoie de o armată şi o dotare militară pe
măsură.
Istoricii vorbesc de o adevărată cultură a paranoiei în domeniul militar, în
preajma primului război mondial. Propriu-zis cursa înarmărilor era declanşată de
mişcările şi investiţiile vecinilor sau rivalilor. În momentul în care o ţară îşi mărea
efectivul militar sau eventual îşi îmbunătăţea dotările militare, vecinii nu doar că
făceau la fel, ba chiar încercau să o surclaseze. De exemplu între 1870 şi 1914 atât
armatele Franţei cât şi a Germaniei s-au dublat. Totodată Germania se afla într-o
competiţie deschisă cu Marea Britanie pentru dominaţia pe mare. Era cunoscut
faptul că englezii erau adevăraţi stăpâni ai mărilor şi oceanelor. Nemţii au încercat
să-i egaleze, fără succes însă. Cert este însă că, nemţii au construit cele mai multe
nave înaintea Primului Război Mondial.
În orice caz toate marile puteri se pregăteau de război. De exemplu Von
Schlieffen cu ani înaintea izbucnirii războiului făcuse deja un plan de acţiune
pentru a invada Franţa, dacă Germania ar fi fost atacată de Rusia. Totodată, au
fost constituite alianţe militare, care au împărţit, încă din a doua jumătate a
secolului al XIX lea, lumea, în tabere militare. Propriu-zis era vorba de numită
Puterile Centrale formată din Imperiul Austro-Ungar, Germania, Imperiul Otoman
(iniţial Italia) şi mai apoi Bulgaria. În replică s-a constituit alianţa Antanta (Tripla
Întelegere), o alianţă iniţial formată din Franţa, Anglia şi Rusia, completată ulterior
şi cu alte state.
Iniţial scopul declarat al acestor alianţe era de fapt menţinerea păcii. Propriu-
zis era garanţia unui stat în cazul unui atac. În practică însă sistemul alianţelor
militare nu a făcut decât să extindă la scară mondială conflictele din Europa.
Naţionalismul sau care naţiune este mai bună.
O altă cauză importantă identificată de specialişti ca stând la baza izbucnirii
primului război mondial a fost naţionalismul.
Această ideologie şi-a făcut loc în Europa iniţial cu precădere în secolul al
XIX lea deşi s-a manifestat şi în cel anterior. Congresul de la Viena din 1815, prin
care Marile Puteri în special imperialiste au retuşat harta Europei după înfrângerea
lui Napoleon, a provocat noi scântei ale naţionalismului. Pe de o parte este vorba
despre naţionalismul firesc care a încurajat statele mici la obţinerea independenţei.
Propriu-zis este în special vorba de regiunile vasale sau popoarele subjugate în
evul mediu de Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-Ungar.
Totodată naţionalismul a jucat un element cheie în unificarea statelor din
Italia şi Germania, constitutie mai apoi în naţiuni puternice dornice a afirmare pe
harta Europei.
De cealaltă parte naţionalismul a avut aspecte sale negative contribuind la
dorinţa de afirmare a unei naţiuni în detrimentul altora, încurajând cursa
înarmărilor şi provocând ostilitate. Un asasinat cât un război, de altfel războiul
mondial era anunţat de o serie de criză survenite la nivel mondial. Războiul ruso-
japonez din 1905 a fost precedat de criza marocană în 1904. În acel an, Marocul a
fost oferit de englezi, francezilor. Marocanii însă îşi doreau independenţa. Erau
susţinuţi de nemţi, cei care se aflau într-o permanentă concurenţă cu englezii şi
francezii şi erau mereu dispuşi să le pună beţe în roate, mai ales în colonii.
Războiul a fost evitat, în ultima clipă, prin intermediul unei conferinţe care a
atribuit Marocul, Franţei. În 1911 însă tulburările din Maroc, cu sprijin german,
continuau.
În acelaşi timp, în Balcani era o tensiune fără precedent. În 1908, Austro-
Ungaria a luat în stăpânirea fosta provincie turcească, Bosnia. Sârbii considerau
însă că ei au dreptr asupra Bosniei. Serbia a ameninţat Austro-Ungaria cu războiul
şi s-a aliat imediat cu Rusia. De cealaltă partea Imperiul Austro-Ungar aliat cu
nemţii erau deja pregătiţi de confruntare. Războiul a fost evitat în ultima clipă prin
retragerea Rusiei. În 1911 şi 1912 în Balcani, popoarele aflate sub stăpânirea
otomană s-au ridicat la luptă. Otomanii au fost alungaţi iar mai apoi toate aceste
popoare balcanice s-au luptat între ele pentru a-şi contura graniţele. Tot Austro-
Ungaria a intervenit în defavoarea Serbiei şi de această dată. Între cele două state
era o presiune fantastică. Războiul era pe cale să înceapă, însă era nevoie de o
scânteie. Pretextul a fost oferit de un student sârb.
Mai precis Gavrilo Princip, un student membru al unui grup de naţionalişti
sârbi l-a asasinat pe moştenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz
Ferdinand. Evenimentul a avut loc pe 28 iunie 1914 la Sarajevo, în timpul unei
vizite a arhiducelui în Bosnia. Gavrilo Princip s-a strecurat lângă maşina
decapotabilă în care se afla arhiducele cu soţia sa Sofia. Imediat ce a ajuns în
apropierea lui Franz Ferdinand, Gavrilo Princip a tras în plin. Propriu-zis studentul
sârb ca şi organizaţia din care făcea parte, milita pentru eliberarea Bosniei de sub
stăpânirea austriacă.
Imediat după asasinat, guvernul austro-ungar a dat vina pe guvernul sârb şi
a fost prezentat un ultimatum cu nişte condiţii pe care sârbii nu le-ar fi putut
îndeplini niciodată. A venit cum era de aşteptat declaraţia de război. Iar sistemul
alianţelor deja perfectat a atras în luptă toate statele Europei şi mai apoi ale lumii.
Oamenii care au pornit la luptă în august 1914 credeau că războiul va dura
câteva săptămâni sau, cel mult, câteva luni. Puțini au prevăzut dezastrul care avea
să schilodească Europa în următorii patru ani. Printre aceste excepții se număra și
șeful de stat major general al Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se
aștepta la un conflict prelungit timp de câțiva ani, însă considera că războiul este
inevitabil.