4.

Centrale energetice marine

4.1. Energii recuperabile marine

Terra este supranumită şi planeta albastră, datorită predominării
suprafeţei ocupate de apele marine. Proporţia dintre apă şi uscat este net
favorabilă apei: din suprafaţa totală a Pamântului, evaluată la 510,10 mil.
km2, apa oceanului planetar ocupă 361,07 mil. km2, adică 70,8%.
Apele oceanului planetar însumeaza 1.362 mil. km3, deci
aproximativ 97,3% din volumul total al hidrosferei estimat la 1.454 mil.
km3, cu o adâncime medie a apelor oceanice de 3.800 m şi maximă de
11.516 m. S-a calculat că, dacă s-ar nivela întreaga suprafaţă a planetei,
atunci apele ar acoperi Pamântul cu un strat de circa 400 m grosime.
Oceanele şi mările au un potenţial foarte mare din punct de
vedere al disponibilităţii energiilor regenerabile. Oceanele şi atmosfera
de deasupra lor primesc de la soare o cantitate de energie estimată la
80.000 TW. Energia înmagazinată în oceanul planetar apare sub o
multitudine de forme de energii recuperabile din valurile generate de
vânturile care suflă peste suprafaţa oceanului sau din curenţii marini
produşi de vânt sau din gradienţii termici din masa oceanului planetar.
Apele oceanului planetar sunt influenţate şi de interacţiunile
gravitaţionale din sistemul planetar soare – pământ – lună care reprezintă
un rezervor foarte mare de energie cinetică. Această energie este primită
încet, continuu şi predictibil pentru a genera sistemul mareelor din
oceanul planetar.
Alte surse de energii regenerabile disponibile în oceane au la bază
potenţialul termic existent între straturile de apă caldă de la suprafaţă şi
straturile de apă rece din adânc şi gradienţii de densitate existenţi între
straturile de apă cu salinitate diferită.
Energia care poate fi captată din apele mărilor şi oceanelor,
estimată la valori cuprinse între 1 – 10 terawaţi, este regenerabilă şi poate
fi utilizată pentru producerea energiei electrice. Sursele de energie
recuperabilă sunt o alternativă pentru înlocuirea surselor energetice
bazate pe utilizarea combustibilor fosili extraşi din zăcăminte aflate la
limita epuizării.
192
4.2. Energia valurilor

4.2.1. Producerea valurilor

Energia valurilor este o sursă de energie nepoluantă şi
regenerabilă produsă prin conversia naturală a unei părţi din energia
vânturilor care suflă peste suprafaţa oceanelor. Energia eoliană este la
rândul ei generată prin conversia naturală a unei părţi din energia solară.
În aceste conversii energetice fluxul de energie este concentrat. Fluxul
mediu al energiei valurilor măsurat în stratul de apă situat chiar sub
suprafaţa oceanului este de cinci ori mai dens decât fluxul de energie
eolian măsurat la 20 m deasupra suprafeţei oceanului şi de 10 până la 30
de ori mai dens decât fluxul de energie solară. Captarea energiei valurilor
prin intermediul unor echipamente comerciale competitive constituie o
tematică de cercetare de actualitate pentru multe ţări care au ieşiri la mări
sau oceane. Valurile se obţin atunci când vântul suflă peste suprafaţa
mării prin transferul energiei de la vânt la apa mării. Energia valurilor
poate fi considerată o formă convertită de energie solară, fig. 4.1.

Soare
Producerea vântului

Direcţia de
Interacţiune vânt – mare propagare a
şi influenţa gravitaţiei valului

Suprafaţa
mării

Calea vântului

Fig. 4.1 Producerea valurilor generate de vânt

193
 Vânturile, generate de încălzirea diferită a pământului, trecând
peste suprafaţa mărilor şi oceanelor transferă o parte din energia lor
acestora pentru a forma valuri. Între diferitele tipuri de valuri oceanice,
valurile generate de vânt au cea mai mare concentrare de energie
înmagazinată. Transferul de energie de la vânt la val se face prin
acumularea pe cale naturală a energiei vântului în apă lângă suprafaţa
liberă a acesteia.
Când vântul suflă peste o suprafaţă de apă liniştită moleculele de
aer ale vântului ating moleculele de apă şi le perturbă. Forţa de frecare
dintre aer şi apă generează mici încreţituri pe suprafaţa apei numite valuri
capilare, acestea având o lungime de undă de câţiva centimetri.
Dacă vântul continuă să sufle valurile cresc devenind din ce în ce
mai mari. Aceste valuri se numesc valuri gravitaţionale deoarece energia
lor potenţială se datorează forţei de gravitaţie a pământului (Falnes and
Hals, 1999).
Producerea valurilor capilare poate fi testată dacă se suflă uşor
peste un pahar cu apă şi se observă încreţiturile mici care rezultă la
suprafaţă. Deşi valurile se pot produce şi prin alte mijloace cum ar fi
traficul naval sau activitatea seismică principala lor sursă de generare o
constitue energia eoliană. Sursa indirectă de energie este soarele care
generează vântul prin încălzirea locală a suprafeţei pamântului.
Cantitatea de energie transferată se reflectă în mărimea valurilor
produse şi este dependentă de:
• distanţa pe care suflă vântul peste suprafaţa oceanului (calea
vântului);
• intervalul de timp în care suflă vântul;
• viteza vântului;
• adâncimea apei.
Atunci când valurile se sparg la ţărmul mării se observă efectul
eliberării energiei înmagazinată în valuri. Energia valurilor poate fi
echivalată cu o energie oscilatorie şi neregulată produsă de o sursă de
joasă frecvenţă.
Valurile generate de vânt se numesc valuri de vânt. Atunci când
valurile se propagă în afara zonei unde au fost generate ele se numesc
valuri de hulă. Dacă apa este adâncă valurile de hulă pot să se deplaseze
pe distanţe mari, de exemplu pot traversa oceanul de pe o parte pe alta.
În concluzie se poate afirma că atunci când vânturile suflă peste o
suprafaţă oarecare a oceanului generează în acea zonă valuri de vânt.

194
 Atunci când în absenţa vânturilor pe o suprafaţă a oceanului apar
valuri de hulă acestea de regulă sunt produse de vânturi sau chiar de
furtuni în alte locuri ale suprafeţei oceanului situate la distanţe mari de
locurile unde s-au propagat valurile de hulă.
Cum poate fi explicată propagarea valurilor? Fiecare dintre noi a
văzut valuri produse pe un lac, pe mare sau pe ocean. Valurile sunt
practic o formă de energie. Energia şi nu apa se deplasează de-a lungul
suprafeţei oceanului. În fig. 4.2 este reprezentat un val de formă
sinusoidală care se propagă de la stânga spre dreapta.

Direcţie val

Fig. 4.2 Instantaneu la suprafaţa apei la trecerea unui val

În timp ce valul trece particulele de apă aflate la suprafaţă se

deplasează pe traiectorii de formă circulară cu raza mică. Punctele negre
de pe fiecare traiectorie circulară din fig. 4.2 indică poziţia particulei de
apă de la suprafaţă considerată la momentul respectiv. La momentele
ulterioare, deoarece particulele de apă se rotesc în sens orar pe
traiectoriile lor, se formează de-a lungul valului creste şi văi care se
deplasează de la stânga spre dreapta.
În fig. 4.3 sunt prezentate mărimile caracteristice spaţiale şi
temporale ale unui val de formă sinusoidală.
Lungimea de undă L
Creastă Amplitudinea A

Direcţia valului
Vale Înălţimea H

Timp
Perioada T

Fig. 4.3 Mărimi caracteristice ale unui val sinusoidal

195
 O mărime caracteristică a unui val sinusoidal este frecvenţa f:

1
f  . (4.1)
T

Ce se întâmplă cu particulele de apă aflate sub suprafaţa apei la

diverse adâncimi atunci când se generează un val?
În apele adânci din larg particulele de apă se deplasează pe
traiectorii circulare pe verticală, iar în apele puţin adânci din apropierea
ţărmurilor particulele de apă se deplasează pe traiectorii eliptice pe
verticală. Viteza particulei de apă şi raza traiectoriei circulare descresc
rapid odată cu creşterea adâncimii, fig. 4.4.

Direcţia valului

Fig. 4.4 Instantaneu sub suprafaţa apei la trecerea unui val

Energia se propagă în valuri cu viteza de grup cg. Valurile

individuale se propagă mai repede, ele se generează în spatele grupului şi
dispar la capătul frontului valului de grup. În ape adânci viteza valurilor
individuale, numită viteză de fază c, este de două ori viteza valurilor de
grup cg:

g
c  2c g  T  ( 1,56 m / s 2 )T . (4.2)
2
196
 Acest fenomen poate fi uşor observat dacă se aruncă o piatră în
suprafaţa liniştită a unui lac prin propagarea unor valuri circulare,
fig. 4.5. Deoarece viteza de grup este proporţională cu perioada T,
valurile de frecvenţă joasă se propagă mai departe de zona de producere
decât valurile de frecvenţă ridicată.

Fig. 4.5 Valuri circulare generate de o piatră aruncată într-un lac

(Photo: Magne Falnes)

În fig. 4.6 este prezentată poziţia valurilor de hulă în oceanul

Pacific la 4 zile după o furtună localizată la 170º est şi 50º sud (Barstow
and Falnes, 1996).
Un observator situat în afara centrului furtunii va observa că
perioada valurilor de hulă este descrescătoare cu timpul. Astfel, un val cu
perioada T mare (de joasă frecvenţă) va ajunge înaintea unui val cu
perioada T mai mică (de frecvenţă mai mare).
Odată create, valurile de hulă pot să străbată mii de kilometri cu
mici pierderi de energie dacă nu întâlnesc vânturi contrare.
În apropierea ţărmului intensitatea energiei unui val scade datorită
interacţiunii cu fundul de mare. Pierderile de energie lângă ţărm pot fi
compensate de fenomene naturale cum ar fi refracţia sau reflecţia ce
conduc la concentrarea energiei în anumite puncte.

197
 Perioada
T = 20 s
-10
T = 18 s

T = 16 s
-20
T = 14 s
-30 T = 12 s

T = 10 s
-40

180 190 200

Source: OCEANOR, Norway

Fig. 4.6 Valuri de hulă propagate în oceanul Pacific

Pentru un val sinusoidal de înălţime H, energia medie E

înmagazinată pe o suprafaţă orizontală de un metru pătrat este:

E  kE H 2 . (4.3)

În relaţia (4.3):
g
kE   1,25 kW  s / m 2 ;
8
  1020 kg / m 3 este densitatea apei de mare;
g  9 ,8 m / s 2 .
Valurile oceanice conţin două forme de energie: energia cinetică a
particulelor de apă aflate în masa valului cu mişcare circulară pe direcţia
de înaintare pe o rază care descreşte cu adâncimea şi energia potenţială a
particulelor de apă dependentă de înălţimea valului, fig. 4.7.
În medie, energia cinetică înmagazinată într-un un val cu evoluţie
liniară este egală cu energia potenţială din val.

198
 Energie cinetică Energie potenţială

Fig. 4.7. Componentele energiei valului

Energia potenţială se datoreşte gravitaţiei, deci extragerea ei din
valuri implică mişcarea apei de la o poziţie cu energie potenţială ridicată
spre o poziţie cu energie potenţială mică. Dispozitivele de conversie
transformă energia potenţială din valuri în energie mecanică.
Energia cinetică este energia produsă de particulele de apă în
mişcare. Deşi valurile par să aibă o mişcare unidirecţională liniară,
deplasarea particulelor de apă în valuri este aproximativ circulară.
Practic valurile pot fi privite ca nişte cilindri rotitori care se
deplasează spre ţărm. Această mişcare combinată a valurilor este
explicaţia efectului produs de spargerea valurilor pe plajă prin impusul de
împingere şi efectul de tragere. Extragerea energiei cinetice din valuri se
poate face cu turbine care să reziste la mişcarea circulară a valurilor.
Energia conţinută în valuri poate fi deci descompusă după trei
vectori de mişcare:
- Energia potenţială datorată componentei verticale a mişcării;
- Energia cinetică de translaţie datorată componentei orizontale a
mişcării;
- Energia cinetică de rotaţie datorată componentei mişcării circulare.
Dispozitivele utilizate pentru captarea energiei valurilor trebuie
proiectate să extragă energia din una sau mai multe din aceste
componente ale mişcării valurilor.
Trebuie menţionat că mediul natural în care se formează şi
evoluează valurile de vânt sau de hulă este extrem de complex deoarece
starea actuală a unei suprafeţe a oceanului este obţinută prin efectul
cumulat al valurilor de vânt locale cu cel al valurilor generate câteva ore
înainte precum şi cu cel al valurilor de hulă de perioadă T mare generate
de eventuale furtuni produse la distanţe forte mari cu câteva zile înainte.

199
 Aceste valuri vin din direcţii diferite şi efectul combinării lor
conduce la o stare foarte complexă a oceanului. Extragerea energiei
dintr-o asemenea stare a valurilor devine o problemă complicată.
Energia transportată pe un metru liniar front de val este:

J  cg E . (4.4)

În ape adânci unde viteza de grup este c g  gT / 4 rezultă:

J  k J TH 2 , (4.5)

în care k J  g 2 / 32  1 kW / m 3 s .
În majoritatea situaţiilor forma valurilor este diferită de forma
sinusoidală ideală. În general valurile au o formă neregulată şi sunt
descrise prin modele statistice. Dacă se măsoară înălţimile a N valuri
reale se poate calcula înălţimea valului semnificativ Hs, fig. 4.8.

H1 H2 H3 Timp

Nivel zero

Fig. 4.8. Determinarea înălţimii valurilor reale

Înălţimea valului semnificativ Hs este definită prin media înăţimii

a 33% din cele mai înalte valuri H i , i=1,2,3,...,N, (măsurate între creastă
şi vale):

H j ,1  H j ,2      H j ,N / 3
Hs  . (4.6)
N/3

Dacă de exemplu se măsoară înălţimea individuală a 600 de

valuri atunci înălţimea valului semnificativ Hs este media a 200 din cele
mai înalte valuri dintre acestea. Indicele j este utilizat pentru a marca
înălţimile valurilor cele mai înalte din treimea selectată.
200
 Pentru determinarea perioadei Tv a valurilor reale se procedează
astfel. Se măsoară intervalele de timp Ti dintre două treceri consecutive
ale valului în sens crescător prin dreptul nivelului zero, fig. 4.9.

Nivel zero
Timp

T1 T2 T3

Fig. 4.9. Determinarea perioadei valurilor reale

Media acestor intervale de timp, calculată pentru un interval de

20 de minute, este o măsură a perioadei Tv a valurilor reale:

T  T      TN
Tv  1 2 (4.7)
N

Valurile mării reale sunt formate dintr-un amestec de valuri cu

diferite direcţii, frecvenţe şi înălţimi ale valurilor. Din această cauză
pentru descrierea valurilor reale este folosit un model statistic de calcul.
Modelul statistic consideră valurile mării reale ca o combinaţie de
valuri sinusoidale (Pierson et al., 1960).
Pentru înregistrarea parametrilor valurilor în diverse locuri se
folosesc balize speciale de măsurare, fig. 4.10.

Fig. 4.10. Baliză pentru măsurarea parametrilor valurilor

201
 O măsurătoare tipică a parametrilor valurilor durează aproximativ
20 de minute şi se repetă la fiecare trei ore. Acceleraţia balizei este
măsurată o dată sau de două ori în fiecare secundă. Datele sunt
înregistrate şi din ele se obţine valoarea deplasării pe verticală a
suprafeţei apei faţă de nivelul zero, fig. 4.9. De asemenea poate fi
determinată direcţia propagării valurilor. Datele înregistrate sunt trimise
pe ţărm prin transmisii radio prin sateliţi orbitali de comunicaţii.
Din datele măsurate se obţine spectrul energetic al valurilor S(f).
Spectrul energetic permite cunoaşterea cantităţii de energie transportate
de diferitele componente de frecvenţă din amestecul de valuri
sinusoidale.
Pentru un val sinusoidal energia medie înmagazinată este dată de
relaţia:
E  gH 2 / 8 . (4.8)

Pentru un val real energia medie înmagazinată este dată de relaţia:


E  g  S ( f )df  gH s2 / 16 , (4.9)
0

în care Hs este înălţimea valului semnificativ, relaţia (4.6). Din spectrul

energetic al valurilor S(f) se poate determina şi perioada energiei valului
TJ. Cu aceste precizări, energia medie a unui val de formă neregulată
pentru un metru liniar front de val, se calculează cu relaţia (Jalihal,
2005):

J  ( k J / 2 )TJ H s2 , (4.10)
în care k J / 2  0 ,55 kW / sm 3 .
Se observă că pentru valurile reale coeficientul de
proporţionalitate este aproximativ jumătate din coeficientul k J utilizat la
calculul transportului de energie pentru un val sinusoidal. Această
reducere poate fi înţeleasă dacă avem în vedere că înălţimea valului
semnificativ Hs este mult mai mare decât valoarea medie a înălţimii
valului. De asemenea perioada energiei valului TJ este cu 15-25 % mai
lungă decât perioada medie Tv şi cu 15-25 % mai scurtă decât perioada de
vârf Tp=1/fp, în care fp este frecvenţa spectrului maxim, Smax=S(fp).
202
 Concluzia care rezultă din relaţia (4.10) este că energia
înmagazinată în valurile reale depinde de înălţimea şi perioada valurilor.
Valurile pot fi considerate deci o sursă de energie variabilă şi
intermitentă. Valurile cu o perioadă lungă, T  ( 10...20 )s , şi o
amplitudine mare ( H  2m ) au un flux de energie care depăşeşte în mod
frecvent 40-50 kW/m lungime creastă de val.
Ca majoritatea energiilor regenerabile, energia valurilor este
distribuită inegal de-a lungul globului. În ambele emisfere ale globului,
între latitudinile de 300 şi 600 există zone cu valuri frecvente datorate
predominanţei vânturilor de vest care suflă aici. Resursa utilizabilă
mondială a energiei valurilor este estimată la peste 2 TW (WEC, 2004).
În figura 4.11 este prezentată distribuţia globală a nivelurilor
energiei valurilor în kW/m de front de val (Thorpe, 1999). Nivele
energetice superioare le au valurile marine din partea sudică a Americii
de Sud şi de la Antipozi.

Fig.4.11. Distribuţia globală a energiei valurilor în kW/m front de val

Din fig. 4.11 se observă că pentru mările situate între latitudinile

de 40 şi 60 energia valurilor are valori medii de 50-100 kW/m front de
val. Aceste valori descresc spre Ecuator şi spre poli. La latitudini
tropicale valorile energiei valurilor sunt cuprinse între 10 şi 20 kW/m.
În apropierea ţărmurilor valorile energiei valurilor descresc.
Pierderea de energie se datoreşte în special frecării de fundul mării la
adâncimi mai mici de 20 m. Ţărmurile curbate, insulele şi variaţiile
locale ale adâncimii apei conduc la concentrarea sau micşorarea energiei
203
valurilor prin fenomenul de refracţie. Aceasta înseamnă că există zone în
care energia valurilor este amplificată şi se poate exploata avantajos
energia valurilor. Distribuţia globală a puterii valurilor arată că există
multe ţări care au un climat favorabil exploatării energiei valurilor.
Ţărmul de vest al Europei situat la oceanul Atlantic este atins de
valuri cu un ridicat potenţial energetic. Studii recente indică pentru zona
de nord-est a oceanului Atlantic (împreună cu marea Nordului) o resursă
energetică disponibilă în valuri de aproximativ 290 GW.
Media anuală estimată a energiei valurilor este de aproximativ 25
kW/m pentru partea sudică a ţărmului Atlantic al Europei (insulele
Canare) ajungând la 75 kW/m pentru Irlanda şi Scoţia.
În fig. 4.12. sunt prezentate nivelele energetice ale valurilor în
kW/m pentru ţărmurile Europei.

Fig.4.12. Nivele energetice ale valurilor în kW/m pentru ţărmurile Europei

În marea Nordului resursele energetice ale valurilor se modifică

semnificativ, ele variind de la 21 kW/m pentru zona nordică mai expusă
până la 10 kW/m pentru zona sudică mai adăpostită. În bazinul mării
204
Mediterane nivelul anual al energiei valurilor variiază între 4 şi 11
kW/m, valorile cele mai ridicate întâlnindu-se în zona sud-vestică a mării
Egee. Resursa anuală energetică a energiei valurilor pentru ţărmul
European al mării Mediterane este de ordinul a 30 GW. Resursa
energetică totală a valurilor pentru Europa este de aproximativ 320 GW.
Valorile medii ale energiei valurilor au valori diferite de la un an
la altul. Aceste valori se modifică mai mult între diferite anotimpuri.
În emisfera nordică valorile medii pentru lunile noiembrie şi mai
pot diferi printr-un factor de multiplicare egal cu doi sau chiar mai mare.
În anotimpul de iarnă pot fi măsurate valori mult mai mari pentru
vânturi şi energia valurilor decât în anotimpul de vară deşi iarna energia
solară are valori mult reduse.
Deoarece valurile de hulă pot exista chiar în absenţa vânturilor
energia valurilor este mai persistentă decât energia eoliană.

4.2.2. Clasificarea captatoarelor pentru energia

valurilor
Dispozitivele utilizate pentru captarea energiei valurilor pot fi
clasificate după criteriile menţionate în continuare.

4.2.2.1. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după mărime şi orientare

După acest criteriu captatoarele pentru energia valurilor se

clasifică după mărimea şi orientarea lor faţă de direcţia orizontală a
frontului valurilor, fig. 4.13.
Frontul valului

Captator punct Atenuator Terminator

Fig.4.13. Clasificarea captatoarelor după mărime şi orientare

205
 Dacă mărimea captatorului este mică în comparaţie cu lungimea
frontului valului atunci el este denumit captator punct, fig. 4.13.
Dacă mărimea captatorului este comparabilă sau mai mare decât
lungimea valului atunci acest captator se numeşte captator linie.
Un captator linie este numit atenuator dacă este aliniat
perpendicular pe frontul valului.
Un captator linie se numeşte terminator dacă este aliniat paralel
cu frontul valului.

4.2.2.2. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după locul de amplasare

Conform acestui criteriu captatoarele pentru energia valurilor se

clasifică după poziţia amplasamentului lor faţă de ţărm în următoarele
cinci categorii, după fig. 4.14.

 




Fig.4.14. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după locul de amplasare

 Amplasament pe ţărm;
 Amplasament pe fundul mării lângă ţărm;
 Amplasament plutitor lângă ţărm sau în largul mării;
 Amplasament pe fundul mării sau în submersie în ape puţin adânci;
 Amplasament în submersie la distanţă mică de suprafaţa apei mării;
 Amplasament hibrid format din captatoare de tipurile - combinate
cu dispozitive de stocare a energiei (rezervoare de presiune sau
rezervoare de apă) şi dispozitive de conversie pe uscat;

206
4.2.2.3. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor
după modul de utilizare finală a energiei

Conform acestui criteriu captatoarele pentru energia valurilor pot

fi folosite pentru următoarele scopuri:
• Producerea energiei electrice;
• Desalinizarea apei de mare;
• Refrigerare;
• Pomparea apei de mare proaspete (ferme piscicole, curăţarea
lagunelor contaminate şi a porţiunilor de mare cu circulaţie
insuficientă a apei);
• Încălzirea apei de mare (pentru ferme piscicole şi piscine);
• Propulsia navelor;
• Alte scopuri.

4.2.2.4. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după modul de conversie primară a energiei

Conform acestui criteriu de clasificare energia captată a valurilor

poate fi convertită primar în:
• Energie hidraulică;
• Energie pneumatică;
• Energie mecanică;
• Direct în energie electrică.

4.2.3. Metode de captare a energiei valurilor

În schema prezentată în figura 4.15 sunt sintetizate metodele şi
etapele necesare pentru realizarea conversiei energiei valurilor
(Falnes and Hals, 1999).
Energia din valuri poate fi captată cu echipamente care folosesc
în procesul de conversie fluide de lucru cum sunt apa, uleiul sau aerul.
Conversia mecanică directă a energiei valurilor a constituit
obiectul cercetărilor şi realizărilor pentru dispozitive brevetate încă din
secolul al XIX-lea. Motoarele şi pompele hidraulice, turbinele cu apă şi
turbinele cu aer sunt componente tipice ale diverselor captatoare moderne
pentru conversia energiei valurilor.
Generatoare electrice (cu mişcare de rotaţie sau mişcare liniară)
sunt folosite ca echipamente finale pentru producerea energiei electrice.
207
 Energie
valuri

Mişcare relativă
Debit de aer Debit de apă
între corpuri

Pompe Transmisie
hidraulice mecanică

Turbină Turbină Motor Reductor

cu aer cu apă hidraulic mecanic

Generator electric
sau utilizare directă

Fig.4.15. Metode şi etape pentru captarea energiei valurilor

Atunci când echipamentele de conversie a energiei valurilor sunt

conectate direct la reţeaua de distribuţie a energiei electrice sunt necesare
dispozitive intermediare de stocare a energiei (tancuri de presiune,
rezervoare cu apă sau volanţi) plasate înainte de faza de conversie a
energiei intermediare în energie electrică. Aceste dispozitive
intermediare de stocare a energiei sunt necesare deoarece energia
valurilor este foarte variabilă în timp iar reţelele de distribuţie a energiei
electrice trebuie alimentate de la generatoare electrice cu funcţionare
stabilă în timp. Energia valurilor poate fi captată cu echipamente în care
energia mecanică a valurilor este convertită în energie electrică.

Dispozitivele de captare a energiei valurilor pot fi clasificate în trei

categorii principale (IEA-OES, 2009):
- Dispozitive care utilizează procedeul coloanei de apă oscilatorie;
- Dispozitive care plutesc şi utilizează tangajul produs de valuri;
- Dispozitive care transformă energia cinetică a valurilor în energie
potenţială sau în alte forme de energie.
208
 Dispozitivele din prima categorie care utilizează procedeul coloanei
de apă oscilatorie transferă energia de la valuri în energie pneumatică
prin comprimarea şi decomprimarea alternativă a aerului într-o conductă
sau o cameră. Energia pneumatică este convertită apoi în energie
mecanică şi apoi în energie electrică prin intermediul unui generator
electric. Dispozitivele din a doua categorie folosesc echipamente care
utilizează legături mecanice între diverse componente plutitoare sau fixe
prin ancorare. Dispozitivele din categoria a treia concentrează valurile de
pe o lăţime considerabilă spre o zonă îngustă ceea ce cauzează creşterea
considerabilă a înălţimii valurilor. Ulterior masa de apă cu energie
potenţială mare este trecută prin turbine hidroelectrice în drumul de
întoarcere spre nivelul mării. Alte dispozitive transformă energia cinetică
a valurilor în energie hidraulică şi apoi în energie electrică.

4.2.3.1 Captarea energiei valurilor prin procedeul coloanei de

apă oscilantă
Metoda coloanei de apă oscilantă este cea mai veche metodă
utilizată pentru captarea energiei valurilor, (Iulian, 1990). Principiul de
funcţionare şi părţile componente ale unei instalaţii care funcţionează pe
baza procedeului coloanei de apă oscilantă sunt prezentate în figura 4.16.

Coloană Coloană Turbină Generator

de apă de aer Debit aer
Wells electric
oscilantă oscilantă
Structură de
beton

Direcţie
val

Fund mare

Fig. 4.16. Metoda coloanei de apă oscilantă

209
 O structură de beton, numită colector, de formă specială este
introdusă parţial în apa mării. Partea din colector scufundată în apa mării
este deschisă în zona inferioară dinspre mare. Partea superioară a
colectorului are formă de trunchi de piramidă cu baza mică plasată sus.
În această zonă, pe partea opusă mării, este un orificiu circular
prin care poate circula aerul în atmosferă, în ambele sensuri, printr-un
sistem tubular în care sunt amplasate o turbină cu aer Wells cuplată cu un
generator electric. Turbina Wells se roteşte într-un singur sens indiferent
de sensul de circulaţie al aerului prin paletele turbinei.
Valurile marine pătrund în interiorul structurii de beton şi prin
mişcarea lor de urcare si coborâre, actionează prin coloana de apă din
incintă ca un piston, pompând şi aspirând aerul prin orificiul de la partea
superioară a colectorului.
Când vine un val nivelul apei din interiorul structurii de beton
creşte, aerul de deasupra coloanei de apă este pompat în afară spre
atmosferă învârtind turbina Wells şi producând energie electrică.
Când valul trece, nivelul apei din incintă scade şi aerul este
aspirat din atmosferă în interiorul camerei superioare, turbina Wells
rotind în acelaşi sens generatorul electric care produce în continuare
energie electrică.
Metoda coloanei de apă oscilantă se bazează pe trei conversii de
energie. Prima conversie de energie are loc în interiorul colectorului între
coloana de apă oscilantă şi coloana de aer oscilantă de deasupra ei.
În această etapă o parte din energia valurilor este transferată
fluidului de lucru din colector ca energie pneumatică.
A doua conversie de energie se produce între fluidul de lucru
(aerul din colector) şi turbina cu aer Wells (cu sens unic de rotaţie).
Energia pneumatică a coloanei de aer oscilantă este transformată în
energie mecanică de rotaţie a axului turbinei Wells.
A treia conversie de energie se realizează prin transformarea
energiei mecanice de rotaţie a axului turbinei Wells în energie electrică a
generatorului electric. Mărimea energiei captată din valuri prin metoda
coloanei de apă oscilantă depinde de doi factori: puterea valurilor şi
frecvenţa lor. Energia recuperată este direct proporţională cu ambii
factori, deci cu cât sunt mai mari cei doi factori, puterea şi frecvenţa
valurilor, cu atât se va produce mai multă energie electrică.
Însă cu cât este mai mare puterea valurilor trebuie să fie mai
rezistentă structura de beton şi cu cât este mai mare frecvenţa valurilor cu
atât rezonanţa structurii de beton trebuie să aibă o valoare mai mare.
210
 Procedeul coloanei de apă oscilantă a fost utilizat în construcţia
unor centrale electrice care pot fi clasificate după modul de amplasare al
echipamentelor componente pentru recuperarea energiei valurilor
în următoarele categorii:
- Centrale cu colectoare de beton amplasate pe ţărm.
În această categorie reprezentative sunt centrala LIMPET din
insula Islay, Scoţia şi centrala din insula Pico, Azore.
- Centrale cu colectoare de beton amplasate lângă ţărm.
Centralele reprezentative din această categorie sunt cele construite
în zona portului Sakata din Japonia şi la Vizhinjam, Trivandrum din
India.
- Centrale cu colectoare de oţel care plutesc lângă ţărm.
Reprezentative în această categorie sunt centrala Energetech din
Australia şi centrala Mighty Whale produsă în Japonia.

LIMPET (Land Installed Marine Powered Energy Transformer)

este denumirea centralei construită cu suport al Comunităţii Europene în
perioada 1998 – 2000 de un consorţiu coordonat de firma Wavegen şi
Universitatea Queens din Belfast pe ţărmul insulei Islay din Scoţia
(Wavegen, 2002). Universitatea Queens din Belfast a fost responsabilă cu
alegerea locului amplasării centralei, cu proiectarea şi construcţia
colectorului de beton în timp ce firma Wavegen ca proprietară şi
utilizatoare a centralei LIMPET a fost responsabilă cu proiectarea,
construcţia şi instalarea grupului turbogenerator format din două
ansambluri „turbină Wells - generator electric trifazat”. Centrala
LIMPET, dată în expolatare la 21 noiembrie 2000 a fost proiectată pe
baza experieţei obţinute prin funcţionarea între anii 1991 – 1999 a unei
centrale prototip de 75 kW tot în insula Islay.
Centrala LIMPET este construită pe ţărmul stâncos al insulei
Islay într- zonă în care valurile Oceanului Atlantic sunt foarte puternice,
fig. 4.17.
Colectorul de beton al centralei LIMPET este de formă înclinată
conform schemei de funcţionare din figura 4.18. Adâncimea apei la
intrarea în colectorul de beton al centralei este de şapte metri.
Prin proiectarea optimă a formei camerei de aer din colectorul de beton al
centralei LIMPET s-a reuşit transferul maxim al energiei valurilor în
interiorul incintei prin coloana de apă oscilantă şi conversia acesteia în
energia pneumatică a coloanei de aer oscilante (The Queen’s University
of Belfast, 2002).
211
 Fig. 4.17. Centrala LIMPET din insula Islay, Scoţia

Două grupuri Colector de Spărgător

“turbină Wells – beton Acces intrare
de valuri
generator electric” valuri

Amortizor
pentru Coloană de aer
intrarea – oscilantă
ieşirea
aerului Coloană de apă
oscilantă Sursă: WAVEGEN, UK, 2000

Fig. 4.18. Schema centralei LIMPET din insula Islay, Scoţia

Centrala a fost proiectată să funcţioneze optim pentru o valoare

medie a puterii valurilor cuprinsă între 15 şi 25 kW/m creastă de val.
Centrala LIMPET are două grupuri energetice de tip „turbină Wells -
generator electric trifazat” montate în opoziţie în aceeaşi conductă de aer.
212
 Cele două turbine Wells, cu sensuri de rotaţie unice faţă de
sensurile bidirecţionale ale trecerii aerului prin paletele lor, sunt
proiectate să aibă sensuri de rotaţie contrare una faţă de alta în timpul
funcţionării. În figura 4.19 este prezentat grupul turbo – generator al
centralei LIMPET, iar în fig. 4.20 schema acestuia (Heath, 2002).

Fig. 4.19. Grupul turbo-generator al centralei LIMPET

Fig. 4.20. Schema grupului turbo – generator al centralei LIMPET

1- conductă; 2- clapetă de reglare tip fluture; 3- conductă; 4- clapetă de

reglare de tip radial; 5 – primul grup turbină Wells – generator electric
trifazat; 6 – conducta turbinelor Wells; 7 – al doilea grup turbină Wells –
generator electric trifazat; 8 – conductă de ieşire.
213
 Generatoarele electrice trifazate au 250 kW fiecare, deci puterea
instalată a centralei LIMPET este de 500 kW. Cele două generatoare
electrice sunt cuplate la reţeaua de distribuţie a energiei electrice prin
intermediul a două invertoare. Funcţionarea fiecărui invertor este reglată
în funcţie de cuplul de rotaţie optim al turbinei Wells corespunzătoare.
Regulatoarele numerice proiectate de firma Wavegen pentru
invertoarele de energie electrică îndeplinesc trei funcţii principale:
- Determină dacă sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare în siguranţă a
centralei;
- Reglează pornirea grupului turbină Wells – generator electric la care
este cuplat invertorul;
- Reglează procesul de generare a energiei electrice şi iniţiază procedura
de oprire a grupului turbogenerator în eventualitatea apariţiei unui
eveniment.
Funcţionarea optimă a celor două grupuri turbină Wells–
generator electric trifazat 5 şi 7 este asigurată prin comanda clapetelor de
reglare 2 şi 4 din fig. 4.20. Clapetele de reglare 2 şi 4 pot funcţiona şi în
regimuri de avarie ale grupului turbo – generator.
Centrala LIMPET este proiectată să funcţioneze cuplată la reţeaua
electrică de distribuţie din insula Islay.
În eventualitatea întreruperii conectării centralei LIMPET la
reţeaua electrică de distribuţie, dacă alimentarea cu aer a turbinelor Wells
continuă, turbinele se supraturează putând să se deterioreze paletele
acestora prin apariţia unor forţe centrifugale excesive.
Sistemul de reglare al clapetelor închide progresiv clapetele de
reglare 2 şi 4 atunci când vitezele de operare a grupurilor energetice 5 şi
7 se apropie de valoarea prescrisă a vitezei normale maxime de
funcţionare a acestora.
În cazul decuplării de la reţeaua electrică de distribuţie sau al
apariţiei altor defecte majore ale centralei sistemul de protecţie automată
comandă închiderea rapidă a clapetelor de reglare 2 şi 4.
Clapeta de reglare de tip fluture 2 are ca organ de acţionare
continuă un servomotor electric. Pe partea opusă axului servomotorului
de acţionare a clapetei există o contragreutate, fig. 4.21.
În regim de avarie un sistem electromagnetic decuplează axul
clapetei tip fluture de la servomotorul electric de acţionare şi clapeta de
reglare se închide rapid sub acţiunea contragreutăţii.

214
 Fig. 4.21. Clapeta de reglare tip fluture a grupului turbo – generator
al centralei LIMPET

Clapeta de reglare 4 de tip radial (fig. 4.20) acţioneză pe

diametrul mai mic al tubulaturii de admisie a aerului în grupurile
turbinelor Wells. Această clapetă este acţionată continuu de un
servomotor pneumatic. Pentru regimurile de avarie sunt prevazuţi
acumulatori pneumatici, care în eventualitatea supraturării turbinelor
Wells sau deconectarea centralei de la reţeaua electrică de distribuţie,
eliberează aer sub presiune pentru închiderea clapetei 4 în mai puţin de
1,5 secunde. Centrala LIMPET este complet automatizată pentru toate
regimurile de funcţionare: de pornire, în sarcină, de oprire şi de avarie.
Altă centrală care funcţionează pe baza procedeului coloanei de
apă oscilantă într-o structură de beton este cea construită pe ţărmul
Oceanului Atlantic în insula Pico din arhipeleagul Azore, fig. 4.22.
Centrala a fost construită în două etape: 1995-1998 şi 2004-2006
(Neumann et. al., 2007). Prima etapă a fost coordonată de Institutul
Superior Tehnic din Lisabona şi s-a finalizat cu construcţia colectorului
de beton şi montarea grupului turbogenerator.
215
 Fig. 4.22. Centrala din insula Pico, Azore

Schema centralei Pico este prezentată în fig. 4.23.

Fig. 4.23. Schema centralei din insula Pico, Azore

1 –vană de izolare; 2 – clapetă tip fluture cu acţiune rapidă; 3 – turbină Wells;
4 – generator electric trifazat; 5 – valvă specială pt. by-pass

Din schema de funcţionare din fig. 4.23 se observă profilul clasic

al colectorului de beton. Grupul turbogenerator este format dintr-un
singur ansamblu turbină Wells – generator electric trifazat cu o putere
instalată de 400 kW.
216
 Testele de probă ale centralei au fost întrerupte în 1999 datorită
unor defecte ale echipamentului mecanic şi unor dificultăţi financiare. În
2003 a fost iniţiat de către Wave Energy Centre un proiect pentru
repunerea în funcţiune a centralei.
Între anii 2004-2006 centrala din insula Pico a fost reabilitată prin
repararea echipamentului mecanic şi electric avariat de trecerea timpului
şi de salinitatea mediului marin. Testele efectuate au indicat performanţe
bune ale centralei. Datorită apariţiei unor vibraţii la turaţii mari ale
turbinei Wells între 1400 – 1500 rot/min testele au fost oprite la sfârşitul
anului 2006. Concluzia a fost că trebuie schimbat sistemul de susţinere al
grupului turbogenerator printr-o nouă proiectare.
Centralele LIMPET din insula Islay şi Pico din Azore au
colectoarele de beton amplasate pe ţărm, deci nu pot utiliza decât energia
valurilor din zona ţărmului oceanului, energie diminuată prin micşorarea
adâncimii oceanului în zona de ţărm. Pentru a utiliza energia mai mare a
valurilor din zonele mai adânci au fost proiectate centrale electrice care
funcţionează pe principiul coloanei de apă oscilantă cu colectoare de
beton amplasate lângă ţărm. Ideea a fost prima dată implementată în
Japonia prin construirea în 1989 a unei asemenea centrale înglobată în
digul de protecţie al portului Sakata, fig. 4.24.

Fig. 4.24. Vedere din spate a centralei prototip construită

în digul de protecţie al portului Sakata, Japonia

Colectorul de beton al centralei din Sakata are cinci camere din

care au fost folosite doar trei pentru captarea energiei valurilor
(Takahashi et al., 1992).
217
 Un modul turbogenerator cu puterea de 60 kW a fost folosit
pentru experimente şi monitorizarea proiectului.
Turbina de aer utilizată având sensul de rotaţie dependent de
sensul de trecere al aerului prin paletele ei, pentru menţinerea continuă a
sensului unic de rotaţie al generatorului electric s-a folosit un sistem cu
supape de admisie a aerului în turbină care menţine acelaşi sens de
trecere a aerului prin turbină indiferent de sensul de mişcare al coloanei
de apă oscilantă din camerele colectorului. Eficienţa conversiei energiei
valurilor a fost de cca. 50 %.
În anul 1991 a fost finalizată construcţia centralei prototip din
portul Vizhinjam de lângă Trivandrum din India, fig. 4.25.

Fig. 4.25. Centrala prototip din Vizhinjam (Trivandrum), India

Centrala din Vizhinjam funcţionează pe principiul coloanei de

apă oscilantă şi are o putere instalată de 150 kW (Raju et al., 1991).
Centrala este plasată în faţa digului de protecţie al portului
deoarece nu a putut fi proiectată să fie înglobată în dig. Colectorul de
beton al centralei cântăreşte 3000 tone. Centrala este conectată la reţeaua
electrică de distribuţie. Eficienţa hidrodinamică a fost îmbunătăţită prin
proiectarea corespunzătoare a pereţilor laterali în direcţia din care vin
valurile (Koola et al., 1993).
218
 Pentru captarea energiei valurilor din zonele cu ape adânci de
lângă ţărm sau din largul mării s-au construit prototipuri de centrale
plutitoare care funcţionează pe baza metodei coloanei de apă oscilantă.
Compania Energetech (Oceanlinx, din aprilie 2007) din Australia
a proiectat în 2005 o centrală electrică pentru captarea energiei valurilor
amplasată pe o structură plutitoare din oţel. Au fost realizate două
prototipuri instalate în zona portului Kembala din Australia. Un prototip
este montat pe suporţi pe fundul mării, fig. 4.26, iar al doilea este montat
pe o structură plutitoare fixată în locul de amplasare prin ancorare.

Fig. 4.26. Centrală Energetech în portul Kembala, Australia

Centralele tip Energetech au doi pereţi de formă parabolică cu o

deschidere de 40 m care concentrează energia valurilor spre colectorul de
oţel în care se formează coloana de apă oscilantă (Deniss, 2007).
Echipamentul inovator al centralei este turbina cu pas variabil
Denniss-Auld proiectată de Energetech şi Universitatea din Sydney.
Turbina Denniss-Auld îşi menţine acelaşi sens de rotaţie
indiferent de sensul de trecere al debitului de aer prin turbină. Această
funcţionare se realizează prin modificarea corespunzătoare a poziţiei
unghiulare a paletelor faţă de sensul debitului de aer. Turbina asigură un
cuplu mare la turaţie mică. Principiul de funcţionare al turbinei cu aer
Denniss-Auld este prezentat în fig. 4.27.
219
 Fig. 4.27. Turbina cu aer cu pas variabil Denniss-Auld

Comanda automată a turbinei se realizează prin măsurarea

presiunii exercitate de fiecare val la intrarea în colectorul centralei.
Semnalul furnizat de traductorul de presiune permite identificarea
înălţimii, duratei şi formei fiecărui val. Un regulator PLC ajustează
corespunzător parametrii necesari pentru funcţionarea optimă a centralei.
Centralele de tip Energetech sunt proiectate să producă energie electrică
trifazată pentru puteri de vârf între 100 kW – 1,5 MW.
Energia electrică produsă este furnizată printr-un cablu submarin
reţelei electrice de distribuţie de pe ţărm. Tehnologia tip Energetech
dezvoltată de compania Ocenlinx va fi folosită pentru construcţia unei
centrale de 1,5 MW în Rhode Island, SUA şi a unei centrale de 2,7 MW
în Hawai, SUA.
În anul 1998 a fost experimentată centrala electrică plutitoare
Mighty Whale proiectată de JAMSTEC (Japan Marine Science and
Technology Center) din Japonia, fig. 4.28.

Fig. 4.28. Centrala plutitoare Mighty Whale

220
 Centrala funcţionează pe principiul coloanei de apă oscilantă
având în partea frontală trei camere colectoare pentru captarea energiei
valurilor. Structura plutitoare a centralei are lungimea de 50 m, lăţimea
de 30 m, înălţimea de 12 m şi greutatea de 4.400 t (Pizer and Korde,
1998). Centrala Mighty Whale are două generatoare electrice de 30 kW
fiecare şi un generator electric de 50 kW deci o putere electrică totală de
110 kW. Centrala a fost testată în golful Gokasho din Japonia în ape cu o
adâncime de 40 m fiind ancorată pe durata experimentelor.

4.2.3.2. Captarea energiei valurilor prin dispozitive plutitoare

sau imersate

Energia oscilatorie a valurilor poate fi captată de dispozitive care

plutesc la suprafaţa mării sau în imersie. Principiile de funcţionare ale
acestor dispozitive sunt prezentate în continuare. În fig. 4.29 este ilustrat
procedeul de captare a energiei valurilor cu dispozitive tip „captator
punct” care plutesc la suprafaţa mării, (Falnes and Hals, 1999).

a) b.
Fig. 4.29. Dispozitive plutitoare tip „captator punct”

Forţa valurilor oscilante poate fi captată dacă dispozitivul de

conversie realizează o forţă de reacţie. În fig. 4.29.a. geamandura
plutitoare se deplasează în funcţie de mişcarea oscilatorie a valurilor şi
reacţionează cu o greutate de pe fundul mării de care este fixată prin
ancorare. O pompă hidraulică este acţionată de mişcările de ridicare şi de
coborâre ale geamandurii plutitoare. În fig. 4.29.b. forţa valurilor
oscilante este transmisă gemandurii plutitoare care reacţionează cu un
corp scufundat. Pompa hidraulică este pusă în funcţiune prin mişcarea
221
relativă dintre geamandură şi corpul scufundat. Dispozitivele pentru
captarea energiei valurilor sunt ancorate în locurile de funcţionare.
Fluidul pompat de pompa hidraulică acţionează un motor
hidraulic cuplat la un generator electric. Grupul motor hidraulic –
generator electric (nereprezentat în fig. 4.29.a şi b) poate fi amplasat în
structura geamandurii, dacă aceasta este solitară, sau în altă structură
plutitoare spre care sunt pompate fluide de lucru de la mai multe
dispozitive de captare a energiei valurilor. În fig. 4.30 este prezentată o
baliză pentru navigaţie marină proiectată în 1985 de Institutul pentru
Conversia Energie din Guangzhou, China. Baliza are o putere instalată de
60 W şi este activată de energia valurilor (Zhang, 2006).

Fig. 4.30. Baliză marină cu funcţionare autonomă, China

Un exemplu de dispozitiv de captare a energiei valurilor de tip

„captator punct” este AquaBuOY prezentat în fig. 4.31.
Captatorul AquaBuOY este produs de Aqua Energy Group din
SUA. El este proiectat să capteze energia valurilor prin pomparea unui
fluid care acţionează un grup turbină hidraulică – generator electric.
Mişcarea pe verticală a geamandurii acţionează un disc care joacă rolul
unui piston de apă în interiorul unui tub lung amplasat dedesubtul
geamandurii. Mişcarea pistonului de apă din tub întinde sau relaxează un
furtun care este umplut cu apă de mare.
222
 Fig. 4.31. Captator punct AquaBuOY, 2005

Modificarea volumului furtunului acţionează ca o pompă pentru

apa de mare din furtun. Captatorul AquaBuOY are o putere instalată de
250 kW.
În fig. 4.32 este prezentat captatorul PowerBuoy produs de Ocean
Power Technologies în 2006.

Fig. 4.32. Captator punct PowerBuoy

223
 Captatorul PowerBuoy este alcătuit dintr-o structură plutitoare
care conţine un cilindru fixat de ea în interiorul căruia pluteşte o
geamandură care se deplasează în funcţie de mişcarea valurilor. Mişcarea
relativă dintre cele două părţi este folosită pentru funcţionarea unor
echipamente electromecanice sau hidraulice pentru conversia energiei.
Prototipul PowerBuoy are o putere instalată de 40 kW.
În fig. 4.33 este prezentat principiul de funcţionare al captatorului
tip „raţă Salter” (Salter duck).
Dispozitivul este cunoscut sub această denumire deoarece în
mişcarea sa oscilantă care urmăreşte tangajul valurilor se aseamănă cu
capul în mişcare al unei raţe. Forţa de reacţie se realizează prin
intermediul axului, ancorat de fundul mării, comun pentru câteva „raţe
Salter” plasate pe un rând (Salter, 1974).]

Ax

Mişcare
alternativă

Sistem ancorare Fundul mării

Fig. 4.33. Captator „raţă Salter”

Mişcarea alternativă relativă dintre fiecare „raţă Salter” şi axul

comun este utilizată pentru pomparea unui fluid hidraulic la un motor
care antrenează un generator electric (Salter, 1993).
Energia valurilor poate fi captată şi cu dispozitive imersate.
Principiul de funcţionare al dispozitivului tip AWS (Arhimedes Wave
Swing) este prezentat în fig. 4.34 (WaveNet Full Report, 2003).

224
 p0-p
p0+p +z
-z

p0

Fig. 4.34. Principiul de funcţionare al captatorului

„Arhimedes Wave Swing”

Dispozitivul AWS este o geamandură imersată alcătuită din doi

cilindri între care se află aer sub presiune. Cilindrul inferior este fixat pe
fundul mării. Cilindrul superior, numit flotor, se poate deplasa pe
verticală faţă de cilindrul fix inferior. În regim de mare calmă presiunea
hidrostatică a apei mării este p0 iar dispozitivul este în poziţie de repaos.
Modificarea periodică a presiunii hidrostatice exercitată de valuri
produce deplasarea părţii superioare a dispozitivului.
Când valul are înălţimea maximă iar presiunea coloanei de apă
este p0+Δp flotorul este împins în jos iar când valul are înălţimea minimă
şi presiunea coloanei de apă este p0-Δp flotorul se mişcă în sus.
Mişcarea flotorului se explică şi prin prezenţa colanei de aer sub
presiune din interiorul incintei care se comportă ca un resort din aer.
Resortul de aer împreună cu masa flotorului mobil alcătuiesc un
ansamblu rezonant cu frecvenţa valului. Puterea mecanică necesară
pentru amortizarea oscilaţiei libere este convertită în putere electrică prin
intermediul unui sistem tip PTO (Power Take Off) alcătuit dintr-un
generator electric liniar şi un cilindru amortizor umplut cu azot.
În fig. 4.35 este prezentat un captator tip Arhimedes Wave Swing
de 2 MW înainte de a fi scufundat în Oceanul Atlantic în nordul
Portugaliei în mai 2004.

225
 Fig. 4.35. Captator Arhimedes Wave Swing, Portugalia 2004

Energia valurilor poate fi captată cu captatoare plutitoare tip

atenuator. Un dispozitiv performant din această categorie este Pelamis
produs de Ocean Power Delivery (Pelamis Wave Power din 2007) din
Anglia. Captatorul Pelamis este o structură plutitoare articulată compusă
din secţiuni cilindrice cuplate între ele prin balamale, fig. 4.36.
Mişcarea valurilor este transmisă prin aceste articulaţii unui
sistem hidraulic care pompează ulei spre acumulatoare hidraulice de
mare presiune pentru uniformizarea presiunii uleiului
(www.pelamiswave.com).

Fig. 4.36. Captator Pelamis şi vedere într-o secţiune a structurii

226
 Uleiul sub presiune este trimis spre motoare hidraulice care
antrenează generatoare electrice pentru producerea energiei electrice.
Energia electrică totală obţinută prin contribuţia secţiunilor
structurii captatorului este trimisă printr-un cablu spre o cutie de
joncţiune de pe fundul mării la care se pot cupla mai multe captatoare
Pelamis. Energia electrică produsă de o fermă de captatoare Pelamis este
trimisă spre ţărm printr-un cablu submarin. Datele tehnice ale unui
captator Pelamis sunt: lungime totală (150 m), diametru (3,5 m), greutate
- inclusiv balastul (700 t), presiune ulei hidraulic acumulatoare (100...
350 bari), putere electrică totală (750 kW), adâncime de lucru (> 50 m),
putere nominală valuri (55 kW/m).
Alt captator plutitor tip atenuator este dispozitivul „pompa de
valuri Mc Cabe” proiectat de Peter Mc Cabe în 1980 (Thorpe, 1999).
Captatorul este alcătuit din trei pontoane rectangulare din oţel
legate împreună într-o structură articulată conform schemei din fig. 4.37.

Sistem amortizare şi captare

energie Cabină echipament
Balama
Pompe hidraulice
Ponton pupă
Ponton proră

Ponton central Tuburi de oţel

Suport pentru
amortizare

Fig. 4.37. Schema captatorului McCabe

Pontoanele sunt plasate astfel încât direcţia longitudinală a lor
este perpendiculară pe frontul valurilor. Partea din faţă a pontonului proră
este ancorată de o geamandură plutitoare care este fixată de fundul mării
prin două lanţuri de ancorare. Acest sistem de fixare permite pontoanelor
să îşi modifice poziţia ca să se alinieze perpendicular pe fontul valurilor
care vin din larg. Datorită legăturii articulate cele trei pontoane se pot
deplasa unul faţă de altul odată cu mişcarea valurilor.
De pontonul central este fixat prin tuburi de oţel un suport pentru
amortizarea mişcării. Greutatea suportului creşte inerţia pontonului
central astfel încât celelalte două pontoane se mişcă relativ faţă de acesta
sub acţiunea valurilor prin legăturile de cuplare articulate.
227
 Energia mecanică de rotaţie a pontoanelor exterioare este
convertită prin pompe hidraulice cu deplasare liniară în energie
hidraulică stocată într-un recipient de acumulare şi printr-un grup motor
hidrauluic – generator electric în energie electrică (Kraemmer et al.,
2000). În fig. 4.38 este prezentat un captator de tip pompă de valuri Mc
Cabe amplasat lângă ţărmul Irlandei.

Fig. 4.38. Captator pompă de valuri McCabe, Irlanda

4.2.3.3. Captarea energiei prin transformarea energiei cinetice

a valurilor

Energia cinetică a valurilor poate fi captată dacă este transformată

în energie potenţială. Captatoarele care funcţionează pe baza acestui
principiu conţin rezervoare care sunt umplute de valurile care vin cu
energie cinetică mare la nivele care depăşesc media nivelului mării
înconjurătoare. Energia potenţială a apei dintr-un rezervor depinde de
mărimea nivelului realizat şi de masa de apă adusă de valuri.
Apa din rezervor este utilizată la acţionarea unei turbine
hidraulice sau a altor dispozitive de conversie.
228
 Metoda menţionată a fost folosită pentru proiectarea şi realizarea
unor dispozitive de conversie amplasate pe ţărm sau în largul mării.
Din prima categorie fac parte captatoarele de pe ţărm prevăzute
cu canale a căror lăţime este mai mare pe partea dinspre mare pe unde
intră valurile şi a căror lăţime se îngustează gradual spre partea cealaltă
unde se află un rezervor. Valurile se propagă de-a lungul canalului care
se îngustează şi înălţimea valurilor creşte datorită micşorării spaţiului
lateral. Când creasta unui val creşte la o valoare a nivelului care
depăşeşte marginea orizontală de sus a peretelui canalului apa din creasta
valului se revarsă în rezervorul de apă aflat la o înălţime mai ridicată
decât nivelul mării.
La Toftestallen, pe coasta de vest a Norvegiei, a fost construită în
1985 o centrală electrică cunoscută sub denumirea de Tapchan care
funcţionează pe baza acestui principiu, fig. 4.39 (Falnes and Hals, 1999).

Fig. 4.39. Centrala Tapchan din Toftestallen, Norvegia

Datorită îngustării progresive a canalului de admisie a apei de

mare apa este ridicată spre rezervor la o înălţime de 3 m faţă de nivelul
mării. Apa din rezervor curge înapoi în mare acţionând o turbină de apă
de joasă presiune. Turbina hidraulică antrenează un generator electric de
350 kW conectat la reţeaua locală de distribuţie a energiei electrice.
229
 Din studiile efectuate s-a calculat că aproximativ 42,5 % din
energia valurilor care intră în canalul, larg de 55 m la baza dinspe mare,
al centralei Tapchan, a fost convertită în energie electrică (Tjugen, 1995).
Un sistem plutitor care recuperează energia cinetică a valurilor
prin transformarea acesteia în energie potenţială este Wave Dragon TM,
proiectat şi fabricat de firma Wave Dragon din Danemarca, fig. 4.40.

Fig. 4.40. Captator Wave Dragon™

Captatorul Wave DragonTM este alcătuit din trei părţi principale:

- Structura plutitoare care conţine o rampă cu o curbură dublă pentru
valuri şi un rezervor pentru stocarea apei;
- Două dispozitive reflectoare pentru valuri, ataşate de structura
principală, care canalizează valurile spre rampă. Reflectoarele cresc
energia captată din valuri cu 70 % pentru un front de val de 3 m.
- Un set de turbine hidraulice utilizate la conversia energiei potenţiale a
apei de mare din rezervor în energie electrică.
Principiul de funcţionare al captatorului este ilustrat în fig. 4.41.
Valurile canalizate de către reflectoare urcă rampa şi umplu rezervorul
situat la un nivel mai ridicat decât nivelul mării. Nivelul ridicat al apei
din rezervor este folosit pentru producerea energiei prin intermediul
turbinelor hidraulice (Hansen et al., 2003).
230
 Direcţia
Rezervor valurilor

Ieşirea din turbinele hidraulice

Fig. 4.41. Principiul de funcţionare al captatorului Wave Dragon™

Un captator Wave DragonTM are următorii parametri constructivi:

greutate (22.000 t), lăţime totală (260 m), turbine hidraulice (16 buc.),
înălţime valuri (5 m), putere medie valuri (24 kW/m), generatoare
electrice (16 X 250 kW/buc = 4 MW).

Pentru conversia energiei cinetice a valurilor în Japonia a fost

proiectat şi construit un dispozitiv de tip captator terminator numit
Pendulor. Dispozitivul este alcătuit dintr-o structură rectangulară de
beton deshisă la capătul dinspre mare conform schemei prezentate în
fig. 4.42.

Generator Motor Pompă

electric hidraulic hidraulică

Valuri

Pendul

Cheson
Cameră cu apă de beton

Fig. 4.42. Schema captatorului tip Pendulor

231
 În partea deschisă spre mare este montată o uşă tip pendul care
sub acţiunea valurilor poate bascula înapoi şi înainte. Acestă mişcare de
pendulare a uşii antrenează o pompă hidraulică care este cuplată cu un
grup motor hidraulic – generator electric trifazat. Au fost realizate două
prototipuri de tip Pendulor, unul în 1983 cu o putere de 5 kW şi al doilea
în 1994 cu o putere de 15 kW, prezentat în fig. 4.43.

Fig. 4.43. Captator Pendulor, Muroran, Japonia, 1994

4.3. Energia mareelor

4.3.1. Producerea mareelor

Mareele sunt mişcări periodice, de două ori pe zi, de ridicare

(flux) sau coborâre (reflux) a nivelului apelor mării sau oceanului
datorită atracţiei gravitaţionale a Lunii şi a Soarelui. Aceste mişcări
oscilatorii, zilnice şi alternative, de înaintare sau de retragere de la ţărm, a
apelor mărilor şi oceanelor, sunt însoţite de curenţi de apă prin care un
volum mare de apă este deplasat. Fenomenul formării mareelor a fost
explicat de Newton prin teoria echilibrului mareelor (Bryden, 2005).
Teoria echilibrului mareelor se bazează pe modelul Newtonian al
sistemului Pământ – Lună care presupune Pământul acoperit uniform şi
în întregime de apă. Pământul se roteşte cu raza R în jurul centrului
comun de masă al sistemului Pământ – Lună CPL, conform fig. 4.44.
232
 N
Pământ
Luna CPL

CL V E

CP
S
RPL
R

Fig. 4.44. Sistemul Pământ – Lună

Distanţa dintre centrul de masă al Pământului CP şi centrul de

masă al Lunei CL este RPL. Pământul se roteşte cu acceleraţie centrifugă
în jurul centrului comun de masă al sistemului Pământ – Lună CPL.
Perioada de rotaţie a Pământului în jurul centrului comun de masă CPL
este egală cu perioada de rotaţie a sistemului Pământ – Lună. În centrul
Pământului CP acceleraţia centrifugă care rezultă din această rotaţie este
egală ca valoare cu acceleraţia gravitaţională. În oricare alt punct al
Pământului cele două aceleraţii nu mai sunt egale rezultând efecte
diferite între forţele gravitaţionale şi forţele centrifuge.
În punctul E forţele centrifuge sunt mai mari decât forţa de
atracţie gravitaţionlă a Lunii. Din această cauză la suprafaţa Pământului o
masă mare de apă se va deplasa din punctele N şi S spre E şi V.
Acest efect se observă în ciclul mareei lunare. Teoria echilibrului
mareelor explică apariţia ridicării nivelului oceanului de-a lungul
Pământului conform fig. 4.45. Deoarece Pământul se roteşte în jurul
centrului său CP, faţă de poziţia Lunei se obţin în fiecare moment două
ridicări ale nivelului oceanului. Aceste două maree se deplasează de-a
lungul Pământului cu aceeaşi viteză de rotaţie ca cea a Pamântului.
Luna se roteşte în jurul centrului comun de masă al sistemului
Pământ – Lună CPL în 27,3 zile în aceaşi direcţie în care Pământul se
roteşte în fiecare 24 de ore faţă centrul CP.
233
 Luna

Pământ

Maree lunară

Fig. 4.45. Fenomenul apariţiei mareei lunare

Deoarece cele două rotaţii se efectuează în aceelaşi sens perioada

de rotaţie a Pământului faţă de sistemul Pământ – Lună este de 24 ore şi
50 minute. Rezultă că mareele întârzie în fiecare zi cu aproximativ o oră.
În timpul unui ciclu lunar dat de perioada de rotaţie a Lunii în
jurul Pământului există variaţii privind influenţa Lunii asupra mareelor.
Deoarece orbita lunară nu este circulară ci eliptică se obţine o variaţie de
aproximativ 40% în valoarea forţei exercitate de Lună pentru producerea
mareelor. De asemenea există un unghi de 28o între planul ecuatorului
Pământului şi planul orbitei Lunii care conduce de asemenea la variaţii
privind influenţa Lunii asupra mareelor.
Dacă ar acţiona numai Luna asupra Pământului, mareele ar avea
mereu aceeaşi intensitate. Se ştie însă că intensitatea mareelor creşte de la
o zi la alta şi că apoi descreşte. Acesta se datorează intervenţiei atracţiei
Soarelui, care măreşte sau micşorează puterea de atracţie a Lunii în
raport de poziţia pe care Luna şi Soarele o au faţă de Pământ.
Orbita Pământului faţă de Soare este de asemenea eliptică. Între
distanţa maximă şi distanţa minimă dintre Pământ şi Soare există o
diferenţă de numai 4%. Newton a arătat că două corpuri cereşti se atrag
proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei care
le separă. Luna, care reprezintă abia 1/81 din masa Pământului, are o
putere de atracţie de 2,2 ori mai mare decât a Soarelui, deşi aceasta are o
masă de 333.000 de ori mai mare decât aceea a planetei noastre.
Acest fapt se datorează distanţei la care se găsesc cele două
corpuri cereşti faţă de Pământ. Luna se află la o depărtare echivalentă cu
30 de diametre terestre în timp ce Soarele se găseşte la o distanţă egală cu
12.000 de diametre terestre. Deci Soarele, deşi este mai mare, exercită o
putere de atracţie mai mică decât Luna. Când Soarele şi Luna se găsesc

234
pe aceeaşi linie cu Pământul, la lună nouă şi la lună plină, fluxul are
puterea cea mai mare, deoarece forţei de atracţie a Lunii i se adaugă şi
cea a Soarelui. La primul şi la al doilea pătrar, când orbitele Soarelui şi a
Lunii se găsesc la 90o una faţă de alta, atracţia Soarelui este contrară
atracţiei lunare, pe care o slăbeşte, fapt pentru care fluxul are înălţimea
cea mai mică, fig. 4.46 (Lemonis, 2005). Fluxul nu se produce exact în
momentul trecerii la meridian a Lunii, ci are întârzieri remarcabile cum
ar fi 2 ore la Londra şi 4 ore la Hamburg. Acest fapt se datorează
reliefului submarin şi formei ţărmurilor care se opun mişcării apei mării.
Cele mai mari întârzieri au loc în golfuri şi mările litorale.
Cunoaşterea timpului când se produc mareele în porturi este de un mare
interes practic pentru navigaţie.

Al doilea pătrar Lună plină Primul pătrar Lună nouă

Maree
solară

Pământ
29,5 zile Lună

Orbita Maree
lunii lunară

Soare

Fig. 4.46. Interacţiunea dintre mareele lunare şi mareele solare

pe durata unei luni lunare

Navigatorii folosesc tabele speciale cu timpurile porturilor, în

care sunt înscrise orele în care se produc fluxul şi refluxul, în scopul
asigurării navigaţiei. Teoretic, fluxul poate înălţa nivelul apei mării la
maximum 90 cm. Amplitudinea mareelor poate ajunge la 19,69 m la
Bay of Fundy din Noua Scoţie, de pe ţărmul estic al Americii de Nord şi
la 18 m la Port Gallegos, în Patagonia. În Europa amplitudinea mareelor
are valori medii de 8 m în estuarul Severn dintre Anglia şi Ţara Galilor şi
235
de 7 m în Marea Mânecii din nordul Franţei. În largul oceanului, fluxul
ajunge la înălţimi medii din intervalul 0,5 - 1 m. În mările închise,
aptitudinea mareelor este mică, 14 cm în Marea Baltică şi 13 cm în
Marea Neagră. Gurile fluviilor mari care se revarsă în oceane se
comportă ca şi mările larg deschise. Fluxul pătrunde pe gura fluviului şi
întoarce apele pe mari distanţe, de 700 km în fluviul Sf. Laurenţiu şi
1400 km în fluviul Amazon. Înălţimea fluxului ajunge la 4 – 4,5 m pe
Amazon, 4 – 9 m pe Sf. Laurenţiu şi 2 m pe Sena. Fenomenul poartă
diferite denumiri locale, Pororoca la Amazon, Bora la Gange şi Mascaret
pe Sena. Se estimează că energia totală înmagazinată în mareele oceanice
este echivalentul a 3000 GW energie termică. Cea mai mare parte a
acestei energii nu este accesibilă pentru recuperare.
Aproximativ 1000 GW din energia mareelor este disponibilă în
apropierea ţărmurilor. Din această energie se estimează că se poate obţine
o putere electrică de aproximativ 120 GW până la 400 GW.
Conversia energiei mareelor în energie electrică se poate realiza
prin două metode: metoda barajului şi metoda curenţilor produşi de
maree. Ambele metode necesită o anumită conformaţie specifică a
reliefului în zonele în care sunt amplasate echipamentele specifice
utilizate pentru captarea energiei mareelor.

4.3.2. Recuperarea energiei mareelor prin metoda

barajului
4.3.2.1. Rolul barajului

Metoda barajului pentru recuperarea energiei mareelor poate fi

aplicată în estuarele şi golfurile unde există maree cu diferenţe mari de
nivel ale apei mării între flux şi reflux. Într-o astfel de zonă se poate
construi un baraj prevăzut cu ecluze pentru admisia apei de mare pe
perioada fluxului în bazinul din spatele barajului şi porţi pentru
returnarea apei din bazin înapoi în mare după ce refluxul mării a realizat
o diferenţă de nivel între apa din bazin şi mare, conform schemei de
principiu din fig. 4.47. Apa returnată în mare antrenează unul sau mai
multe grupuri formate din turbine hidraulice şi generatoare pentru
producerea energiei electrice. Există mai multe moduri de funcţionare
posibile pentru centralele electice amplasate in acest tip de baraje.
Se pot construi baraje marine cu un singur bazin de acumulare sau
cu mai multe bazine.
236
 Bazin Baraj din beton

Porţi acces apă

Mare
Turbină

Fundul mării

Fig. 4.47. Schemă de principiu a unui baraj marin

4.3.2.2. Metode de generare a energiei electrice pentru

barajele cu un singur bazin de acumulare

Există trei metode de generare a energiei electrice pentru un baraj

marin prevăzut cu un singur bazin de acumulare:
- Generarea energiei electrice în timpul refluxului;
- Generarea energiei electrice în timpul fluxului;
- Generarea mixtă a energiei electrice în timpul fluxului şi al refluxului.
Barajul este prevăzut cu ecluze pentru admisia apei de mare în
bazinul de acumulare şi porţi de acces spre turbinele hidraulice pentru
scurgerea apei din bazin înapoi în mare (Bryden, 2005).
Etapele operaţionale din funcţionarea unui baraj care generează
energie electrică în perioada refluxului este ilustrat în fig. 4.48.
Pe perioada fluxului ecluzele sunt deschise pentru a permite accesul liber
al apei de mare în interiorul bazinului de acumulare,
fig. 4.48.a. Când nivelul apei din baraj atinge valoarea maximă a
nivelului fluxului ecluzele se închid pentru a reţine apa la această cotă în
spatele barajului, fig. 4.48.b. Cu ecluzele închise, după ce a început
refluxul se aşteaptă până când apa mării coboară la o cotă pentru care
diferenţa de nivel faţă de apa din bazin are o valoare prestabilită,
fig. 4.48.c.
237
 Nivel mare Nivel mare Nivel baraj

Nivel baraj
Debit Închidere
apă prin ecluze
ecluză

a) b)

Nivel baraj Nivel baraj

Nivel mare Nivel mare

Debit apă
prin
generatoare

c) d)

Fig. 4.48. Principiul de funcţionare al unui baraj pentru generarea energiei electrice în
timpul refluxului

La atingerea acestei diferenţe de nivel se deschid porţile de acces

pentru curgerea apei din bazin înapoi în mare prin turbinele hidraulice
care antrenează generatoare pentru producerea energiei electrice, fig.
4.48.d. Etapele din funcţionarea unui baraj care generează energie
electrică pe durata refluxului sunt reprezentate în fig. 4.49 prin
intermediul nivelului apei din bazinul de acumulare şi nivelului apei
mării pe perioada mareei.
Pentru generarea energiei electrice în timpul fluxului ecluzele şi
porţile de acces la turbinele hidraulice se ţin închise pe durata fluxului
până când se realizează o diferenţă de nivel prestabilită între suprafaţa
apei mării din exteriorul barajului şi suprafaţa apei din bazinul barajului.
Când diferenţa de nivel s-a realizat se deschid porţile de acces
spre turbinele hidraulice pentru ca debitul de apă de mare care curge
dinspre exteriorul barajului în interiorul bazinului să fie utilizat pentru
generarea energiei electrice.

238
 Închidere Nivel apă
ecluze în bazin
Nivel
apă

Timp

Deschidere
porţi Redeschidere
turbine Nivel apă
Generare ecluze în exteriorul
energie bazinului

Fig. 4.49. Nivelul apei în interiorul şi exteriorul unui baraj marin pentru
generarea energiei pe durata refluxului

Etapele din funcţionarea unui baraj care generează energie

electrică în timpul fluxului sunt reprezentate în fig. 4.50 prin nivelul apei
din bazinul de acumulare şi nivelul apei mării pe perioada mareei.
Metoda de generare a energiei electrice pe durata fluxului este
considerată mai puţin eficientă decât metoda de generare a energiei pe
durata refluxului deoarece menţinerea un timp îndelungat a nivelului apei
din interiorul barajului la valori mici are un efect negativ asupra mediului
înconjurător şi asupra condiţiilor de navigare în zonă.

Nivel apă Deschidere

Nivel în bazin ecluze
apă

Timp

Închidere Nivel apă

ecluze în exteriorul
Generare
Deschidere porţi bazinului
energie
turbine

Fig. 4.50. Nivelul apei în interiorul şi exteriorul unui baraj marin pentru
generarea energiei pe durata fluxului

Cantitatea de energie electrică produsă prin generarea pe durata

fluxului este mai mică decât în cazul generării pe durata refluxului
239
deorece volumul disponibil de apă din bazinul barajului fiind completat
într-un timp mai mic diferenţa de nivel între apa mării din exterior şi apa
din interior se micşorează mai repede ca la metoda anterioră iar durata de
generare a energiei electrice se micşorează.
Pentru generarea mixtă a energiei electrice în timpul fluxului şi al
refluxului trebuie să fie utilizate ambele perioade din evoluţia mareei,
fig. 4.51. Când fluxul se apropie de valoarea maximă se deschid ecluzele
pentru admisia apei in interiorul barajului prin turbinele hidraulice pentru
generarea energiei electrice. După ce s-a realizat valoarea maximă a
nivelului în bazin ecluzele se închid. Se aşteaptă până când nivelul apei
mării din exterior datorită refluxului scade la o cotă prestabilită şi se
deschid porţile de evacuare a apei din bazin prin turbinele hidraulice
pentru generarea din nou a energiei electrice.

Închidere Generare
Nivel
ecluze energie
apă

Timp

Nivel apă
în bazin
Deschidere
ecluze

Fig. 4.51. Generarea mixtă a energiei electrice în timpul

fluxului şi al refluxului

Metoda generării mixte a energiei electrice are ca dezavantaj

creşterea costurilor echipamentelor prin necesitatea utilizării unor turbine
hidraulice speciale cu două sensuri de admisie a apei sau a două seturi de
turbine hidraulice clasice câte unul pentru fiecare sens de curgere al apei
prin baraj. Barajele marine pentru conversia energiei mareelor în energie
electrică necesită investiţii foarte mari. Cele mai reprezentative centrale
electrice cu baraje marine din această categorie sunt următoarele:
 Centrala La Rance din Bretagne, Franţa.
 Centrala Annapolis Royal din Noua Scoţie, Canada.
 Centrala Jiangxia din China.
 Centrala din Kislogubskaya de la Marea Barents, Rusia.

240
 Centrala marină La Rance a fost construită în estuarul fluviului
La Rance din Bretagne, Franţa, fig. 4.52. Construcţia barajului marin şi a
centralei electrice din La Rance a durat şase ani, ansamblul fiind pus în
funcţiune la 26 noiembrie 1966. La Rance este prima centrală electrică
marină din lume care a furnizat energie electrică unei reţele electrice de
distribuţie naţionale. După peste 40 de ani de funcţionare neîntreruptă
centrala La Rance este un etalon în domeniu în ceea ce priveşte calitatea
structurii de beton a barajului marin, soluţia adoptată pentru grupurile
energetice tip bulb şi prin fiabilitatea echipamentelor utilizate (Black and
Veatch, 2007).

Fig. 4.52. Barajul şi centrala marină La Rance, Franţa

O secţiune transversală prin barajul centralei marine La Rance, cu

detalii constructive ale infrastructurii unei camere de comandă şi ale unui
grup energetic este prezentată în schema din fig. 4.53.

241
 Fig. 4.53. Secţiune prin barajul centralei La Rance

Centrala La Rance are următoarele caracteristici funcţionale:

 Lungimea barajului de 750 m, lungimea centralei electrice de 332,5 m
şi suprafaţa bazinului de 22 km2;
 Înălţimea maximă a mareei la echinocţiul ce primăvară de 13,5 m,
înălţimea medie a mareei de 8 m;
 24 de grupuri energetice „turbină hidraulică – generator electric” cu o
putere totală de 240 MW. Fiecare grup energetic are o greutate de
420 t şi este alcătuit dintr-o turbină hidraulică tip Kaplan cuplată
direct cu un genetator electric trifazat. Turbina hidraulică Kaplan are
un diametru de 5,35 m şi este bidirecţională ca sens de rotaţie prin
reglarea poziţiei celor patru pale ale rotorului. Turbina Kaplan este
proiectată să funcţioneze şi în regim de pompă hidraulică. Generatorul
electric trifazat este amplasat într-un bulb de oţel cu spaţiul interior
menţinut uscat prin presurizare, fig. 4.54. Fiecare generator electric
trifazat are o putere de 10 MW la o tensiune de 3,5kV şi o viteză de
rotaţie de 93,75 m/s.
 Şase ecluze echipate cu porţi acţionate vertical pentru suplimentarea
debitului de apă prin turbine atunci când este nevoie.
 O şosea rutieră care traversează estuarul pe baraj;
242
 O ecluză pentru navigaţie prevăzută cu un pod care poate fi ridicat la
trecerea vapoarelor;
 Producţia anuală de energie electrică este de aproximativ 600 GWh
(0,012 % din energia consumată în Franţa), din care circa 60 GWh
este utilizată pentru pomparea apei de mare prin intermediul turbinelor
hidraulice în anumite etape ale funcţionării zilnice în scopul creşterii
randamentului de funcţionare al centralei.

Fig. 4.54. Bulb de oţel al unui generator electric trifazat din centrala La Rance

Centrala electrică La Rance poate produce energie electrică în

două regimuri de funcţionare: numai pe perioada refluxului sau în ambele
perioade de flux şi reflux ale mareei. Ambele regimuri de funcţionare
sunt posibile cu aceleaşi grupuri energetice dotate cu turbine hidraulice
Kaplan bidirecţionale în funcţie de sensul de curgere al apei de mare.
Pentru creşterea timpului de utilizare al centralei electrice La Rance
grupurile energetice tip bulb pot funcţiona şi în regim de pompe. Astfel
atunci când nivelul mării se apropie de nivelul din bazinul barajului se
accelerează umplerea bazinului prin pompare. Volumul de apă
suplimentar trimis în bazin va contribui la creşterea timpului de
funcţionare al centralei electrice pe perioada refluxului până la următorul

243
flux al mareei. Acest sistem mixt de funcţionare în regim de pompare sau
de generare al grupurilor energetice poate fi coordonat şi de necesităţile
de energie din reţeaua de distribuţie la care este racordată centrala
La Rance. În 1996 după 30 de ani de funcţionare continuă grupurile
energetice tip bulb ale centralei La Rance au atins 160.000 de ore de
funcţionare fără avarii constructive.În această perioadă centrala La Rance
a funcţionat 72 % din timp în perioada refluxului, 6 % din timp în
perioada fluxului şi 22 % din timp în regim de pompare (Black and
Veatch, 2007).
Centrala electrică marină Annapolis Royal a fost construită în
golful Fundy din Noua Scoţie, Canada, fiind dată în exploatare în anul
1983. Este dotată cu un singur grup turbină hidraulică – generator electric
trifazat cu o putere de 18 MW. Turbina hidraulică de tip Stratflo are un
diametru de 7,6 m. Denumirea de turbină Stratflo vine de la „Straight
flow turbine” adică turbină cu curgere liniară. La turbina Stratflo rotorul
generatorului electric este montat pe extremităţile palelor turbinei, iar apa
poate trece relativ liber prin turbină bulbul generatorului fiind eliminat.
Deoarece statorul generatorului electric trifazat este montat în exteriorul
rotorului o componentă principală este garnitura dintre rotor şi structura
fixă pentru eliminarea infiltraţiilor de apă în înteriorul bobinajului
statoric. Deoarece palele turbinei Stratflo nu sunt reglabile grupul
generator nu poate fi utilizat decât pentru un singur sens de rotaţie care
este ales pentru perioada refluxului. În comparaţie cu turbina tip bulb
turbina Stratflo are o structură mai compactă care conduce la un proiect
mai simplu pentru locul de amplasare al turbinei Stratflo din barajul
marin. În cei peste 25 de ani de funcţionare singurele probleme de
întreţinere au fost cele legate de asigurarea etanşeităţii garniturii dintre
rotorul şi statorul generatorului electric.
În China au fost construite în ultimii 40 de ani 76 de centrale
electrice marine de putere mică (Zhang, 2006). În funcţiune mai sunt
următoarele centrale: Haishan, din 1975, cu o putere instalată de 150
KW; Baishakow, din 1978, cu o putere de 640 kW şi Jiangxia, din 1980,
cu o putere de 3,2 MW.
Centrala electrică marină Jiangxia din provincia Zhejiang are şase
turbine hidraulice tip bulb care funcţionează în regim mixt de generare.
Producţia anuală de energie electrică a centralei Jiangxia este de 6 GWh.
În Rusia funcţionează din 1960 la Kislogubskaya de la Marea
Barents o centrală marină construită pe o structură plutitoare din beton
prevăzută cu o ecluză pentru admisia apei de mare la o turbină hidraulică
244
cu un diametru de 3,8 m. Turbina hidraulică este cuplată printr-un
reductor mecanic la un generator electric trifazat cu puterea de 0,4 GW.
Centrala este proiectată să funcţioneze pentru maree cu o amplitudine
maximă de 3 m (Usachev and Vorob'ev, 2003).
Coreea de Sud construieşte la Sihwa o centrală electrică marină
cu capacitatea de 260 MW care va fi dată în exploatare în 2010. Centrala
este proiectată să funcţioneze într-un baraj construit anterior. Este dotată
cu 10 turbine bulb, fiecare având un diametru de 7,5 m şi o putere
instalată de 26 MW. 33

4.3.3. Recuperarea energiei din curenţii mareelor

4.3.3.1. Resursa energetică a curenţilor produşi de maree

În timpul perioadelor mareelor odată cu modificarea nivelului

mării un volum mare de apă se deplasează generând curenţi marini. În
largul mării curenţii marini produşi de maree au viteze mici de ordinul
cm/s. Vitezele curenţilor marini produşi de maree pot creşte la valori de
ordinul m/s în anumite zone geografice datorită configuraţiei reliefului
marin. De exemplu în strâmtoarea Pentland Firth dintre insulele Orkney
şi Caithness din nordul Scoţiei viteza curenţilor produşi de maree are
valori de 8 m/s. Energia cinetică a curenţilor produşi de maree în zonele
geografice cu configuraţie favorabilă este foarte mare şi poate fi captată
pentru a fi convertită în energie electrică. În Europa alte locuri în care
curenţii produşi de maree au valori apreciabile sunt Insulele Canalului
din Canalul Mânecii şi Strâmtoarea Messina din sudul Italiei.
Studiile de specialitate estimează că potenţialul energetic mondial
al curenţilor generaţi de maree este de peste 270 TWh. Resursele
energetice din această categorie sunt pentru Europa de peste 48 TWh, din
care 33,5 TWh pentru Marea Britanie. (Bryden, 2005).

4.3.3.2. Tehnologii pentru captarea energiei din curenţii

produşi de maree

Instalaţiile utilizate pentru captarea energiei din curenţii produşi

de maree utilizează turbine hidraulice imersate. Legile fizicii conversiei
energiei din curenţii mareelor sunt în principiu similare cu legile
conversiei energiei cinetice a vântului. Tehnologia de proiectare şi
realizare a turbinelor hidraulice pentru captarea energiei curenţilor
245
mareelor este adaptată proceselor cu curgere hidrodinamică spre
deosebire de tehnologia pentru procesele cu curgere aerodinamică
specifică turbinelor eoliene (Elcock, 2007). Turbinele hidraulice pentru
captarea energiei curenţilor mareelor au în componenţa lor un rotor cu
palete care antrenează în mişcare de rotaţie un generator electric pentru
conversia energiei mecanice în energie electrică. Energia electrică
produsă este transportată la ţărm printr-un cablu submarin.
Pentru captarea energiei curenţilor marini se pot utiliza două
tipuri de turbine hidraulice: cu ax orizontal şi cu ax vertical.
Într-o turbină hidraulică cu ax orizontal axul de rotaţie al rotorului
este paralel cu direcţia curentului marin, fig. 4.55.

Direcţia curentului marin

Ax de rotaţie

Fig. 4.55. Schema unei turbine marine cu ax de rotaţie orizontal

Într-o turbină hidraulică cu ax vertical axul de rotaţie al rotorului

este perpendicular pe direcţia curentului marin, fig. 4.56.

Ax de rotaţie

Direcţia curentului marin

Fig. 4.55. Schema unei turbine marine cu ax de rotaţie vertical

Principiul de funcţionare al unei turbine hidraulice cu ax orizontal

este similar cu cel al unei turbine eoliene cu ax orizontal. Deoarece
densitatea apei de mare este de peste 800 de ori mai mare decât
densitatea aerului, un curent marin cu viteza de 5,6 km/h are energia
246
cinetică a unui vânt cu viteza de 161 km/h. Din cauza diferenţei foarte
mari dintre densitatea apei de mare şi densitatea aerului, pentru aceeaşi
putere generată, o turbină hidraulică marină este mult mai mică decât o
turbină eoliană. De exemplu, o turbină hidraulică marină cu diametrul de
3 metri poate genera aceaşi cantitate de energie cât o turbină eoliană cu
diametrul de 18 metri. Spre deosebire de vânturi curenţii marini generaţi
de maree se caracterizează prin parametri care sunt constanţi în timp cum
sunt locul de producere şi viteza apei de mare.
Factorul de capacitate, definit prin fracţiunea de timp activ pentru
generarea energiei, are valori mai mari pentru turbinele hidraulice marine
decât pentru turbinele eoliene. Pentru turbinele hidraulice marine
acţionate de curenţi marini generaţi de alte cauze decât mareele factorul
de capacitate poate atinge valoarea de 80%. Turbinele hidraulice utilizate
pentru captarea energiei curenţilor generaţi de maree sunt supuse unor
regimuri de funcţionare dure caracterizate de forţe foarte mari într-un
mediu dificil. Turbinele hidraulice cu ax orizontal sau cu ax vertical pot
fi proiectate să funcţioneze pe amplasamente fixe cu piloni ataşaţi rigid
de fundul mării sau suspendate de structuri plutitoare care sunt ancorate
de fundul mării. Pentru ca o turbină cu ax orizontal să genereze energie
economic este necesar un curent generat de maree cu o viteză cvasi-
continuă de 5,6 km/h. În zonele marine mai largi în care există curenţi
puternici generaţi de maree se pot instala mai multe turbine hidraulice în
grupuri similare cu grupurile proiectate pentru turbine eoliene.
Între două turbine hidraulice vecine dintr-un grup trebuie să existe
o distanţă suficientă pentru eliminarea efectelor generate de funcţionarea
celorlalte turbine şi asigurarea accesului facil pentru operaţiile de
întreţinere. Se estimează că o densitate de maxim 37 de turbine hidraulice
pe un kilometru pătrat este valoarea optimă pentru funcţionarea eficientă
a unui grup de turbine marine (WEC, 2001).
Energia electrică produsă de o turbină sau de un grup de turbine
hidraulice marine este transmisă pe uscat printr-un cablu submarin.

4.3.3.3. Dispozitive pentru captarea energiei din curenţii

produşi de maree

Primul prototip funcţional de turbină hidraulică cu ax orizontal

pentru captarea energiei curenţilor mareelor a fost pus în funcţiune în
2003 lângă Devon, Marea Britanie. Centrala denumită Seaflow a fost
proiectată şi construită de compania Marine Current Turbines din Anglia.
247
Ea a fost amplasată la 1 km în largul mării în dreptul localităţii Lynmouth
unde adâncimea mării este de 30 de metri. Turbina centralei Seaflow are
un rotor cu diametrul de 15 metri. Ea poate genera o putere electrică de
300 kW dacă viteza curenţilor mareei este de 2,7 m/s (CRES, 2006).
Pilonul de susţinere al centralei Seaflow are diametrul de 2,1 m, o
înălţime de 42,5 m şi o greutate de 80 tone. În fig. 4.56 sunt prezentate
două imagini ale centralei Seaflow, în prima turbina hidraulică a centralei
este în poziţie imersată iar în a doua, turbina hidraulică este ridicată la
suprafaţă în poziţie de repaos pentru operaţiuni curente de întreţinere.

a) b)
Fig. 4.56. Centrala Seaflow cu turbina hidraulică în poziţie imersată (a)
şi cu turbina hidraulică în poziţie de repaos la suprafaţă (b)

Conceptul de turbină hidraulică montată pe un mono-pilon fix şi

soluţiile adoptate pentru echipamentele utilizate au fost validate prin
funcţionarea continuă şi fiabilă a centralei Seaflow din 2003 până în
prezent. Pe baza experienţei căpătate prin funcţionarea centralei Seaflow
a fost dată în exploatare, în iulie 2008, centrala SeaGen la Strangford
Lough din Irlanda de Nord. Proiectul a fost făcut de Sea Generation Ltd
iar centrala a fost construită de compania Marine Current Turbines.
Centrala SeaGen a primit licenţă de funcţionare pentru o durată de
maxim 5 ani. În fig. 4.57 este prezentată centrala SeaGen cu turbinele
hidraulice ridicate la suprafaţă pentru operaţiuni de întreţinere
(www.marineturbines.com). Se observă că spre deosebire de centrala
Seaflow echipată cu o singură turbină hidraulică, centrala SeaGen este
dotată cu două turbine hidraulice montate la capetele unei grinzi
orizontale de susţinere.

248
 Fig. 4.57. Centrala SeaGen cu suportul turbinelor ridicat la suprafaţă

Centrala SeaGen are următoarele caracteristici tehnice:

- Putere electrică instalată (1,2 MW);
- Energie electrică furnizată în reţea (3800 MWh/an);
- Turnul de susţinere: înălţime (40,7 m); diametru (3,025 m);
- Grinda pentru susţinerea turbinelor: lungime (29 m); greutate - inclusiv
cele 2 grupuri generatoare (151 tone);
- Adâncime maree: minimă (24 m); maximă (28,3 m);
- Viteză curent maree: minimă (3,7 m/s); maximă (4,8 m/s);
- Turbine hidraulice (2 buc): diametru rotor (16 m); viteză nominală rotor
(14,3 rot/min); viteză periferică elice (12 m/s); raport transmisie
(69,9:1);
- Generatoare electrice (2 buc): putere instalată (600 kW/buc); viteză
nominală (1000 rot/min);
- Mecanismul de ridicare–coborâre: greutate maximă ridicată (170 tone);
distanţa de ridicare (16,9 m); viteza de ridicare (0,38 m/min); cilindri
hidraulici ( 2   280 mm ).
Cele două turbine hidraulice ale centralei SeaGen au fiecare câte
două pale rotorice reglabile care pot fi rotite cu 1800 pentru a permite
funcţionarea în ambele sensuri de curgere ale curenţilor marini din
perioada fluxului şi a refluxului.

O centrală plutitoare pentru captarea energiei curenţilor mereelor,

denumită Kobold a fost proiectată de firma Ponte di Archimede
International din Italia şi instalată în 2002 în strâmtoarea Messina.

249
 Centrala Kobold este echipată cu o turbină hidraulică cu ax
vertical care antrenează un generator electric trifazat prin intermediul
unui reductor de viteză. În fig. 4.58 sunt prezentate centrala Kobold şi
grupul generator al centralei alcătuit din turbina hidraulică cu ax vertical,
reductorul de viteză şi generatorul electric.

a) b)
Fig. 4.58. Centrala Kobold în strâmtoarea Messina, Italia (a) şi
turbina hidraulică cu ax vertical a centralei Kobold (b)

O caracteristică importantă a turbinei hidraulice cu ax vertical a centralei

Kobold este aceea că direcţia de rotaţie a rotorului acesteia este
independentă de direcţia curentului mareei. Rotorul turbinei are un
diametru de 6 metri şi are trei pale verticale cu o lungime de 5 metri
fiecare, fig. 4.58 b. Echipamentele centralei Kobold sunt montate pe o
platformă plutitoare din oţel care a fost poziţionată la o distanţă de 150 –
200 m faţă de ţărm, în strâmtoarea Messina într-un loc cu adâncimea de
35 m unde viteza maximă a curentului mareeic este de circa 2 m/s.
Platforma plutitoare este ancorată de fundul mării prin intermediul a
patru cabluri. Testele de funcţionare au demonstrat că centrala Kobold
pentru un curent cu viteza de 1,8 m/s produce 25 kW. Pentru un curent de
3 m/s puterea produsă atinge 80 kW. Centrala Kobold este dotată cu un
250
acoperiş cu celule fotovoltaice. Energia produsă de centrala Kobold este
trimisă spre uscat printr-un cablu submarin.

Firma Teamwork Technology BV din Danemarca a realizat în

2006 turbina hidraulică cu ax orizontal Torcado pentru recuperarea
energiei mareelor în canalele de evacuare a diverselor baraje din
Danemarca, fig. 4.59 (www.teamwork.nl).

Fig. 4.59. Turbina hidraulică cu ax orizontal Torcado

În timpul testelor pentru o viteză de 3,2 m/s a curentului mareei

turbina Torcado a generat o putere de 35 kW. Turbina Torcado are
control adaptiv al raportului de transmisie al reductorului mecanic pentru
menţinerea constantă a vitezei de antrenare a generatorului electric pentru
viteze variabile ale curentului mareei (CRES, 2006).

Firma OpenHidro din Irlanda a proiectat o turbină hidraulică,

denumită „Turbina cu Centrul-Deschis” (Open-Centre Turbine), în
tehnologie „Straight Flow” (curgere rectilinie) pentru conversia energiei
curenţilor mareelor. Turbina hidraulică are inductorul generatorului
electric alcătuit din magneţi permanenţi plasaţi la periferia palelor
rotorului. Turbina cu Centrul-Deschis are rotorul fără ax central, susţinut
de statorul generatorului electric trifazat (www.openhydro.com).
În fig. 4.60 este prezentată Turbina cu Centrul-Deschis în timpul
testelor de funcţionare din 2007 de la Centrul European pentru Energia
Marină (EMEC) din Orkney, Scoţia (www.emec.org.uk).
Turbina cu Centrul-Deschis poate fi amplasată direct pe fundul
mării într-o structură de susţinere, iar energia electrică generată este
trimisă pe ţărm printr-un cablu submarin.

251
 Fig. 4.60. Turbina cu Centrul Deschis în teste la EMEC, Orkney Scoţia, 2007

Dispozitivele prezentate pentru conversia energiei curenţilor

mareelor utilizează turbine hidraulice cu palete în mişcare de rotaţie.
Diametrul paletelor turbinei hidraulice este condiţionat de adâncimea
apei mării. În apele puţin adânci de lângă ţărm nu pot fi utilizate turbine
hidraulice cu palete în mişcare de rotaţie. În aceste zone energia
curenţilor mareelor poate fi captată prin intermediul unor turbine
hidraulice echipate cu palete oscilante. În fig. 4.61 sunt prezentate două
turbine hidraulice de aceeaşi putere, prima turbină cu palete oscilante şi a
doua cu palete rotitoare. Turbina hidrulică cu palete oscilante poate
funcţiona în ape cu o adâncime mult mai mică decât adâncimea apei la
care poate funcţiona o turbină hidraulică cu palete rotitoare de putere
echivalentă (www.pulsegeneration.co.uk).

Fig. 4.61. Turbine hidraulice de puteri echivalente:

a) cu palete oscilante; b) cu palete rotitoare
252
 Firma Pulse Tidal, din Sheffield, Anglia a realizat prima centrală
electrică echipată cu o turbină hidraulică cu palete oscilante, fig. 4.62.
Centrala electrică numită „Pulse Stream 100” este amplasată în
estuarul Humber de lângă Immingham, Anglia şi a fost dată în funcţiune
în luna aprilie 2009 (www.pulsegeneration.co.uk).

Fig. 4.62. Centrala Pulse Stream 100, estuarul Humber, Anglia, 2009

Pentru captarea energiei curenţilor mareei paletele oscilante ale

turbinei hidraulice trebuie poziţionate perpendicular pe direcţia curenţilor
mareei. Apa în mişcare împinge paletele în sus sau în jos în funcţie de
unghiul paletelor în apă. Asupra paletelor turbinei acţionează forţe
verticale care rezultă în acelaşi fel ca forţele obţinute prin efectul de
portanţă al acţiunii mişcării aerului asupra unor aripi. Mişcarea pe
verticală a paletelor turbinei este utilizată pentru acţionarea unui cilindru
hidraulic care furnizează ulei de înaltă presiune unui motor hidraulic care
acţionează un generator electric trifazat. Grupul motor hidraulic-
generator electric este amplasat pe platforma situată deasupra apei mării.
Centrala Pulse Stream 100 are o putere instalată de 100 kW. Energia
electrică produsă de centrala Pulse Stream 100 este utilizată în
funcţionarea unei uzine chimice situată în apropiere pe ţărm. Centrala
poate funcţiona în zone în care adâncimea medie a apei mării este de 9
metri cu o variaţie de  4 metri datorată fluxului şi refluxului mareei.
Pentru zonele de lângă ţărm cu astfel de adâncimi o turbină
hidraulică cu palete oscilante produce de patru ori mai multă energie
decât o turbină hidraulică cu palete rotitoare.
253
4.4. Energia termică a oceanului planetar
4.4.1. Conversia energiei termice a oceanului

Suprafaţa oceanului planetar este încălzită prin transferul unei

părţi din energia Soarelui. Între straturile de apă de la suprafaţă şi de la
diverse adâncimi ale oceanului există diferenţe de temperaturi care pot fi
folosite în funcţionarea unor instalaţii pentru captarea energiei termice a
oceanului. Conversia energiei termice a oceanului se bazează pe
extragerea energiei din diferenţa dintre temperatura apei calde din stratul
de la suprafaţa oceanului şi temperatura apei reci de la o adâncime de
minim 1000 metri în ocean. O instalaţie pentru conversia energiei termice
a oceanului poate funcţiona eficient dacă diferenţa de temperatură între
stratul de apă de la suprafaţa oceanului şi stratul de apă de la adâncime
este de minim 200C. În general aceste condiţii se întâlnesc în zonele
tropicale şi subtropicale ale oceanului, cuprinse între latitudinile de 250
nord şi 250 sud, în care temperatura apei de la suprafaţa oceanului este în
medie între 250C - 290C, iar temperatura apei de la adâncimea de 1000
metri este de 40C (WEC, 2004).
Ideea conversiei energiei termice a oceanului a apărut la sfârşitul
secolului 19 dar nu a putut fi pusă în practică datorită dificultăţilor
tehnologice legate de construcţia unei conducte cu diametru mare cu o
lungime de peste un kilometru pentru pomparea apei reci de la adâncime.
Energia termică a oceanului poate fi convertită în energie
electrică prin intermediul unei maşini termice clasice cuplată la un
generator electric. Eficienţa conversiei energiei termice a oceanului poate
fi mărită prin realizarea unor funcţiuni suplimentare ale instalaţiei
termice implementate. Astfel ca produs suplimentar se poate obţine apă
desalinizată. De asemenea, apa de mare rece utilizată, înainte de a fi
evacuată în mare, poate fi refolosită într-o instalaţie de condiţionare a
aerului în schimbătorul de căldură al sistemului de răcire al acesteia sau
poate fi trimisă într-un bazin pentru acvacultură.
Implementarea unei instalaţii pentru conversia energiei termice a
oceanului necesită o investiţie iniţială foarte mare. Pentru realizarea unei
instalaţii fezabile zona cu apă rece de la mare adâncime trebuie să fie
suficient de aproape de ţărmul oceanului.
254
4.4.2. Centrale pentru conversia energiei termice
marine

Energia termică marină poate fi captată prin intermediul unei

maşini termice care funcţionează pe baza unui ciclu termic la care
diferenţa de temperatură între sursa caldă şi sursa rece este de minim
200C, mult mai mică decât în cazul motoarelor cu abur sau al motoarelor
cu combustie internă. Centralele pentru captarea energiei termice a
oceanului pot fi clasificate după principiul de funcţionare în următoarele
categorii:

- Centrale termice cu funcţionare în circuit închis;

- Centrale termice cu funcţionare în circuit deschis;
- Centrale termice cu funcţionare în circuit hibrid.

Principiul de funcţionare al unei centrale termice în circuit închis

a fost elaborat în 1881 de savantul francez Arsène d’Arsonval (Lennard,
2005). Acesta a propus folosirea unui fluid de lucru care are o presiune
mică de vaporizare pentru o temperatură de circa 250C, apropiată de
temperatura apei de mare calde. Ca fluide de lucru care au puncte de
fierbere la temperaturi scăzute pot fi folosite amoniacul, propanul,
butanul sau freonul. Schema de principiu a unei centrale termice marine
cu funcţionare în circuit închis este prezentată în fig. 4.63.

Apă de mare caldă Retur apă în mare

Vapori fluid Vapori fluid
de lucru Turbo – de lucru
Evaporator Condensator
generator

Retur apă în mare Apă de mare

rece

Fluid de lucru Condens fluid

Pompă recirculare de lucru
fluid de lucru

Fig. 4.63. Schema unei centrale termice marine cu funcţionare în circuit închis

255
 Apa de mare caldă vaporizează fluidul de lucru care trece
printr-un schimbător de căldură numit evaporator. În evaporator fluidul
de lucru trece în fază gazoasă de vapori cu o creştere apreciabilă în
volum şi presiune. Vaporii fluidului de lucru expandează printr-o turbină
de abur care antrenează în mişcare de rotaţie un generator electric.
Vaporii sunt apoi condensaţi în al doilea schimbător de căldură numit
condensator, utilizând apa de mare rece pompată de la mare adâncime
din ocean prin intermediul unei conducte de apă rece. Fluidul de lucru
condensat este trimis prin intermediul unei pompe înapoi în evaporator
pentru repetarea ciclului de lucru. Fluidul de lucru rămâne într-un sistem
închis în care este recirculat continuu.
National Institute of Ocean Technology din Chennai, India a
proiectat o centrală termică marină plutitoare cu funcţionare în circuit
închis cu o putere de 1 MW.
Savantul francez Georges Claude a propus la sfârşitul anilor 1920
principiul pentru funcţionarea unei centrale termice marine în circuit
deschis, (Charlier and Justus, 1993). Schema de principiu a unei centrale
termice marine în circuit deschis este prezentată în fig. 4.64.

Apă de mare Vapori de apă Vapori de apă Retur apă

caldă nesaturaţi saturaţi în mare
Apă
desalinizată
Evaporator Turbo- (opţional)
Condensator
(cameră de vacuum) generator

Apă de mare
Retur apă
rece
în mare

Fig. 4.64. Schema unei centrale termice marină în circuit deschis

Pentru o centrală termică marină în circuit deschis fluidul de

lucru este apa de mare caldă. Apa de mare caldă este evaporată direct în
stare de abur, într-o cameră de vacuum (evaporator), la o presiune
absolută scăzută de aproximativ 2,4 kPa. Aburul expandează printr-o
turbină de abur de joasă presiune cuplată cu un generator electric trifazat.
Aburul care iese din turbină este condensat în schimbătorul de căldură
256
(condensator) de apa de mare rece pompată de la o adâncime de minim
1000 metri. Dacă se utilizează un condensator de suprafaţă aburul
condensat rămâne separat de apa de mare rece şi poate constitui o sursă
de apă desalinizată. Laboratorul pentru Energie Naturală din Hawaii a
construit pe ţărm în 1993, la Keahole Point din Hawaii, o centrală
termică marină în circuit deschis cu o putere instalată de 210 KW,
fig. 4.65. Centrala de la Keahole Point a funcţionat în perioada 1993 -
1998 cu un randament al conversiei energiei termice marine de 97%.

Fig. 4.65. Centrala termică marină în circuit deschis de la Keahole Point, Hawaii

National Institute of Ocean Technology din Chennai, India a

proiectat o centrală de desalinizare a apei marine care funcţionează după
un ciclu termic deschis, fig. 4.66. Centrala de desalinizare este amplasată
pe o navă plutitoare şi a fost dată în exploatare în luna aprilie 2006,
(Everest Transmission, 2007). Parametrii de funcţionare ai centralei de
desalinizare sunt:
• Apă desalinizată generată: 1 ML/zi
• Temperatura apei calde: 28° C
• Temperatura apei reci: 10° C
• Numărul de unităţi: 2
257
• Debitul apei calde: 569 Kg/sec/unitate
• Debitul apei reci: 500 Kg/sec/unitate
• Nivel Vacuum: 23 mbar
• Temperatura de saturaţie: 20° C
• Lungime ţeavă pt. apă rece: 850 meter
• Diametru ţeavă pt. apă rece: 1000mm
• Putere totală necesară: 220 KW

Fig. 4.66. Centrală plutitoare pentru desalinizarea apei de mare, Chennai, India

Centralele termice marine cu circuit hibrid sunt proiectate să

funcţioneze printr-o schemă care combină ambele procedee utilizate
pentru un ciclu deschis şi un ciclu închis de conversie.
Schema de principiu a unei centrale termice marine în circuit
hibrid include o cameră de vacuum în care apa de mare caldă este trecută
direct în stare de abur printr-un procedeu identic cu cel utilizat la
centralele termice marine în circuit deschis. Apoi aburul obţinut
vaporizează un fluid de lucru cu punct de fierbere scăzut. Vaporii
fluidului de lucru circulă într-un sistem în circuit închis în care
acţionează o turbină de abur de joasă presiune care antrenează un
generator electric.

258
 Bibliografie Capitolul 4

1. IEA-OES, (2009), International Energy Agency Implementing

Agreement on Ocean Energy Systems, 2008 Annual Report, edited
by A. Brito-Melo and G. Bhuyan, February 2009.
2. Barstow, S.F. and Falnes J., (1996), Ocean Wave Energy in the South
Pacific: the resource and its utilisation, SOPAC, Suva, Fiji.
3. Black & Veatch, (2007), Tidal Power in the UK, Research Report 3
– Review of Severn Barrage Proposals, Final Report, July 2007.
4. Bryden, I. G., (2005), Tidal Energy, Encyclopedia of Energy, Volume
6, Elsevier Inc., Boston, pp. 139-150.
5. Charlier, R.H. and Justus, J.R., (1993), OCEAN ENERGIES.
Environmental, Economic and Technological Aspects of Alternative
Power Sources, Elsevier.
6. CRES, Centre for Renewable Energy Sources, (2006), Ocean Energy
Conversion in Europe – Recent Advancements and Prospects.
7. Denniss, T., (2007), The Energetech Wave Energy Technology,
Brown Forum for Enterprise, Brown University, Providence, USA.
8. Elcock, D., (2007), Potential Alternative Energy technologies on
the Outer Continental Shelf, ANL/EVS/TM/06-5, Argonne National
Laboratory, Argonne, IL.
9. Everest Transmission, (2007), First ever floating barge mounted
Low Temperature Thermal Desalination plant by Indian
scientists. http://www.everestblowers.com/technicalarticles/ lttd_2.pdf
10. Falcão, A. F. de O., (2000), The shoreline OWC wave power plant
at the Azores. Proceedings 4th European Wave Power Conference,
Aalborg, Denmark, paper B1.
11. Falnes, J. and Hals, J., (1999), Wave Energy and its Utilisation: A
contribution to the EU Leonardo pilot project 1860 Alter ECO,
Trondheim.
12. Hansen L.K., Christensen L., Sørensen H.C., (2003), Experiences
from the Approval Process of the Wave Dragon Project,
Proceedings from the 5th European Wave Energy Conference,
University College Cork, Ireland, pp. 1-8.
13. Heath, T., (2002), The Construction, Commissioning and Operation
of the LIMPET Wave Energy Collector, disponibilă la
www.wavegen.com/research_papers.htm.
14. Iulian, C., (1990), Utilizarea energiei valurilor, Editura Tehnică,
Bucureşti.
259
15. Jalihal, P., (2005), Renewable Energy from the Ocean, Water
Encyclopedia, Vol. 4, John Wiley & Sons, New Jersey, USA,
pp. 44-49.
16. Koola, P.M., Ravindran, M. and Raju, V.S., (1993), Design options
for a multipurpose wave energy breakwater; Proc. International
Symposium on Ocean Energy Development (ODEC), Muroran, Japan,
pp. 584-591.
17. Kraemmer, D.R.B., Ohl, C.O.G., McCormick, M.E., (2000),
Comparison of experimental and theoretical results of the motions
of a McCabe wave pump, Proceedings 4th European Wave Power
Conference, Aalborg, Denmark, paper H1.
18. Lemonis, G., (2005), Wave and Tidal Energy Conversion,
Encyclopedia of Energy, Vol. 6, Elsevier Inc., Boston, pp. 385-396.
19. Lennard, D.E., (2005), Ocean Thermal Energy, Encyclopedia of
Energy, Volume 6, Elsevier Inc., Boston, pp. 511-520.
20. Neumann, F., Brito-Melo, A., Didier E., Sarmento, A., (2007), Pico
OWC Recovery Project: Recent Activities and Performance Data,
Proc. of the 7th European Wave and Tidal Energy Conference, Porto,
Portugal.
21. Pierson, Neumann and James, (1960), Practical methods for
observing and forecasting ocean waves by means of wave spectra
and statistics, Hydrographic Office, Washington D.C..
22. Pizer, D. and Korde, U., (1998), Recent studies on Mighty Whale
hydrodynamic efficiency, Proceedings 3rd European Wave Power
Conference, Patras, Greece, pp. 31-38.
23. Queen’s University of Belfast, (2002), Islay LIMPET Wave Power
Pant, Publishable Report, 1 November 1998 to 30 April 2002.
24. Raju, V.S., Ravindran, M. and Koola, P.M., (1991), Energy from sea
waves - the Indian wave energy program, Proceedings 3rd Symp.
on Ocean Wave Energy Utilization, JAMSTEC, Yokosuka, Japan,
pp. 405-414.
25. Salter, S., (1974), Wave power, Nature, Vol. 249, pp. 720-724.
26. Salter, S., (1993), Changes to the 1981 design of the spine-based
ducks, Proceedings European Wave Energy Symposium, Edinburgh,
pp. 295-310.
27. Takahashi, S.; Nakada, H.; Ohneda, H.; Shikamori, M., (1992), Wave
power conversion by a prototype wave power extracting caisson in
Sakata port, 23rd Coastal Engineering Conference, ASCE, Venice,
Italy, pp. 3440-3453.
260
28. Thorpe, T. W., (1999), A Brief Review of Wave Energy, ETSU
Report Nr. R-120 for The UK Department of Trade and Industry.
29. Tjugen, K. J., (1995), Tapchan wave energy project at Java.
Updated project status, Proceedings of the Second European Wave
Power Conference, Lisbon, Portugal, 8-10 Nov. 1995, pp. 42-43.
30. Usachev I.N. and Vorob'ev I.N., (2003), Modern Floating Power
Engineering Structures in Russia, Power Technology and
Engineering, Vol 37, No. 4, pp 201-206.
31. Wavegen, Ltd., (2002), Research into the Further Development of
the LIMPET Shoreline Wave Energy Plant, DTI Sustainable Energy
Programmes.
32. WaveNet Full Report, (2003), Results from the Work of the
European network on Wave Energy, European Community
publication ERK5-CT-1999-20001, 2000-2003.
33. WEC - World Energy Council, (2001), Energy Technologies for the
Twenty-First Century, World Energy Council, London.
34. WEC - World Energy Council, (2004), 2004 Survey of Energy
Resources, Elsevier, London.
35. Zhang, L., (2006), Relevant Ocean Energy Activity in China,
Canada & the Ocean Renewable Energy Symposium, Royal BC
Museum, Victoria, BC, Canada May 2006, pp. 1-36.

Adrese URL accesate în vederea documentării:

36. http://www.worldenergy.org
37. http://www.ca-oe.net
38. http://www.oceanlinx.com
39. http://www.pelamiswave.com
40. http://www.wavedragon.net
41. http://www.awsocean.com
42. http://www.teamwork.nl
43. http://www.seageneration.co.uk
44. http://www.marineturbines.com
45. http://www.nelha.org
46. http://www.emec.org.uk
47. http://www.wavegen.com
48. http://www.pulsegeneration.co.uk
49. http://www.openhydro.com
50. http://xenesys.com
51. http://www.ocees.com
261