Cioculescu - Terorismul

Daniel Biró
(coordonator)
Rela]iile interna]ionale
contemporane
Teme centrale `n politica mondial\
Prefa]\ de Andrei Miroiu
POLIROM
2013
Capitolul VII
Terorismul, un fenomen străvechi,
dar totodată nou şi surprinzător
Şerban Filip Cioculescu
1. Introducere
Suntem fără îndoială martorii unei epoci de o violenţă extremă, dacă ne gândim că
secolul XX prin cele două Războaie Mondiale, Războiul Rece şi crimele comise de cele
două regimuri totalitare a cunoscut cel mai mare număr de victime ale unor acţiuni
concepute şi puse în practică de către om. La început de secol XXI intuim desigur că nu
mai riscăm să fim victimele unui război interstatal cataclismic (deşi omenirea nu a renunţat
încă la armele nucleare), nu ne mai temem că vom cădea victime unor regimuri tiranice
(cel puţin nu noi, locuitorii UE), în schimb nu am jura că vreo bombă nu va exploda
într‑o staţie de metrou, în autobuz sau pe un stadion. Ştim că sunt indivizi în lume gata
să ucidă astfel civili nevinovaţi sau chiar să se sinucidă aducând moartea şi altora.
Mai ales după 11 septembrie 2001 s‑au înmulţit în toată lumea centrele de studiere a
terorismului, a crescut numărul de publicaţii şi buletine de analiză şi informare, au loc
nenumărate conferinţe dedicate acestui subiect şi – atât la nivel practic, cât şi academic –
cooperări internaţionale sau transnaţionale. Cadrele didactice de la facultăţile de ştiinţe
politice, sociologie, universităţi de apărare ştiu că sunt „asaltate” zilnic de numeroşi studenţi,
masteranzi ori doctoranzi dornici să studieze fenomenul terorist din diverse unghiuri.
Lumea de azi e una deosebit de sensibilă la simboluri identitare, obsedată de violenţă
şi penetrată aproape complet de puterea mass‑media. Fără a şti aceste lucruri ar fi greu
să ne imaginăm de ce chemarea unui pastor american obscur, cu un nume la fel de
banal – Jones –, la arderea Coranului în public a determinat reacţia preşedintelui SUA, care
l‑a sunat pe pastor, rugându‑l să renunţe la gestul său iresponsabil, telefonul secretarului
Apărării Robert Gates, la fel de speriat că gestul va duce la o intensificare a atentatelor
contra soldaţilor americani din zonele musulmane, de ce sute de afgani care abia au ce mânca
şi ce bea au luat cu asalt baze NATO din Afganistan cu riscul de a fi ucişi de santinele1.
1. De altfel, Jones a ars finalmente un Coran în Florida, în martie 2011, iar o mulţime furioasă
de afgani a luat cu asalt sediul ONU din Mazar I Sharif, pe 1 aprilie, şi a ucis gărzile nepaleze,
precum şi cinci funcţionari ai organizaţiei, printre care şi un diplomat român. În replică, fără
să chestioneze propriul gest, Jones a dat publicităţii un comunicat în care afirmă că „Islamul
poartă responsabilitatea” violenţelor, iar SUA şi ONU „trebuie să treacă la acţiune imediat”.
A doua zi după atentat, preşedintele Afganistanului, Hamid Karzai, i‑a scris preşedintelui american
B. Obama, cerându‑i imperativ să condamne arderea Coranului, minimizând în schimb cu
136 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
Dacă acest Terry Jones ar fi încercat să ardă un Coran, să zicem, pe 1 septembrie 1991,
gestul său probabil nu doar că ar fi rămas necunoscut, dar nici măcar în propria familie
nu i‑ar fi adus decât zâmbete ironice şi dezaprobări. Şi atunci? Ce puteri supraumane au
pastorul cu nume banal şi secta sa infimă pentru a produce anxietate în sufletul preşedintelui
celui mai puternic stat al lumii? Răspunsul este unul singur şi clar: într‑o lume plină de
simboluri ale violenţei identitare, arderea Coranului este echivalată cu descătuşarea de
violenţă a milioane de musulmani, dintre cei peste 1 miliard de adepţi câţi are acest cult
în lume2. Iar din ei, măcar câteva mii ar putea fi clasificaţi drept potenţiali terorişti ori
pur şi simplu terorişti. Contează şi că intenţia acestui pastor obscur până de curând a fost
o reacţie la anunţul Casei Albe că va permite construirea unei moschei în locul numit
Ground Zero, unde până în 2001 s‑au înălţat Turnurile Gemene. Da, acele turnuri distruse
pe 11 septembrie de o mână de indivizi care, întâmplător sau nu, erau de religie islamică.
Preşedintele Obama a declarat surâzător că „SUA nu sunt în război cu Islamul”3. În cele
din urmă, liderul Dove World Outreach Center din Florida sugerase că ar putea renunţa
la arderea celor 200 de exemplare ale Coranului dacă şi musulmanii vor renunţa să
construiască acea moschee care „jigneşte” sensibilitatea poporului american, cel care a
furnizat victimele de la 11 septembrie. Ceea ce uită Jones să spună este că la 11 septembrie
au murit şi zeci sau sute de musulmani cetăţeni americani sau rezidenţi ori vizitatori:
aşadar, teroriştii islamişti au ucis şi musulmani nevinovaţi. Însă pentru extremiştii creştini
mitologia lui 11 septembrie implică o separare radicală a albului de negru! În mod ironic,
imamul Faisal Abdul Rauf, aflat la originea proiectului moscheii din Manhattan, a spus
că nu va renunţa la moscheea respectivă. În acelaşi timp, familiile victimelor creştine de
la 11 septembrie denunţă ideea de a amplasa moscheea acolo ca pe o blasfemie.
Cam în acelaşi timp, un cunoscut publicist şi politician german, membru de vază al
SPD, pe numele său Thilo Sarrazin, publica un volum extrem de controversat (Deutschland
schafft sich ab – Germania se îndepărtează de sine), în care punea verdictul dur al
decăderii Germaniei prin deficit de copii albi, creştini, de rasă germană şi proliferarea
copiilor musulmani cu piele mai închisă la culoare, copii care – nu‑i aşa – odată ajunşi
adulţi nu pot deveni „nemţi” decât cu numele, în statisticile statului, nicidecum prin
spiritualitate şi loialitate. Grija cea mare a autorului posesor al unui frumos nume cu
implicaţii islamice medievale (sarazin...) este aceea că un val de copii mai puţin inteligenţi
şi, desigur, mai violenţi decât media se vor naşte în familii cu fertilitate mare, în timp ce
familiile germane autentice, posesoare ale capitalului de inteligenţă naţional, tind să nu
facă urmaşi! Ca şi Bernard Lewis şi o întreagă generaţie de islamologi panicarzi, dar în
mod mai grosier şi mai puţin argumentat, Sarrazin ajunge să afirme direct: „at bottom,
impertinenţa sa tipică incidentul cumplit din Mazar I Sharif. Şirul violenţelor nu pare să se
apropie de sfârşit, deoarece Jones intenţionează să pună în scenă o judecare a profetului
Mahomed pentru „crime contra umanităţii”.
2. De altfel, celebrul orientalist american Bernard Lewis afirmă categoric că musulmanii din întreaga
lume se identifică în primul rând cu religia lor şi abia apoi cu naţiunea, ţara, regiunea sau
statutul social, ca regulă generală. De aceea există o Organizaţie a Conferinţei Islamice, reunind
57 de state, dar nu şi una a statelor creştine sau budiste! (Lewis, 2010, p. xv).
3. Ideea apare reliefată şi în Strategia de Securitate Naţională a SUA din 2010. „Cu toate acestea
nu este vorba de un război global contra unui Islam tactic – terorism sau religie. Suntem în
război cu o anumită reţea, Al-Qaeda, şi cu celulele sale teroriste care susţin efortul de a ataca
SUA, pe aliaţii şi partenerii noştri” (US National Security Strategy, 2010, p. 20).
TERORISMUL, UN FENOMEN STRĂVECHI, DAR TOTODATĂ NOU ŞI SURPRINZĂTOR 137
Islam today has a fraught relationship with western modernity”. Sensibilitatea germanilor
albi, creştini faţă de vecinii lor musulmani îmbracă desigur şi forma fricii de atentate
teroriste, dincolo de problema valorilor culturale presupus sau real incompatibile şi de
competiţia pentru slujbe pe o piaţă a muncii tot mai selectivă. Până la urmă, a‑i demoniza
pe musulmanii europeni ca potenţiali terorişti poate genera un mecanism de „profeţie care
se autoîmplineşte” cu efecte grave pe termen lung.
2. Privire istorică de ansamblu asupra fenomenului

Prin urmare, trebuie să încercăm să izolăm fenomenul social numit terorism dintr‑o imensă
reţea de fapte sociale şi de simboluri, încercând să îi găsim originile, definiţia, prototipurile
şi implicaţiile.
Multă lume trăieşte cu senzaţia că istoria fenomenului terorist îşi are începutul
fulminant la 11 septembrie 2001, iar ceea ce a fost înainte de acest moment nu constituia
decât o formă „blândă” de terorism.
În realitate, terorismul îşi are rădăcinile probabil în Antichitate, deoarece numeroşi
regi, împăraţi sau tirani au comis masacre cumplite contra unor populaţii civile neînarmate.
Dar ei nu au deţinut monopolul asupra acestui trist fenomen. Grupuri de insurgenţi precum
sicarii şi zeloţii au constituit focare de rezistenţă ale populaţiilor iudaice oprimate de
Imperiul Roman, iar metodele lor de acţiune, extrem de violente, au elemente de terorism.
În Evul Mediu, lumea musulmană a cunoscut sentimentul de teamă generat de acţiunile
de tip terorist ale faimoasei secte a Asasinilor (cuvântul provine din etimonul arab
Hashashiyyin, ce derivă din termenul „haşiş”), şiiţi ismaeliţi conduşi de radicalul Hassan
al Sabbah. Între secolele al VIII‑lea şi al XIII‑lea, din fortăreaţa iraniană Alamut liderii
au ordonat, iar membrii sectei au executat omoruri asupra unor elite politico‑religioase
locale. Asasinatul politico‑religios se înrudeşte, în mod cert, cu tacticile teroriste.
Dacă terorismul a existat, sub diverse forme, practic de când au apărut primele
comunităţi umane dotate cu mijloace de violenţă, abia apariţia statului‑naţiune, a opiniei
publice şi a mass‑media a permis o definire mai clară a fenomenului.
Cuvântul „terorism”, al cărui etimon este latinescul terror, a fost folosit masiv în
Europa începând cu Revoluţia Franceză din 1789 – regimul terorii practicat de radicalii
iacobini faţă de inamicii lor, fie aceştia aristocraţi, preoţi, monarhişti sau revoluţionari
girondini, mai moderaţi, avea să devină un prototip pentru aşa‑numitul „terorism de stat”.
Sfârşitul secolului al XIX‑lea a adus un val de atentate comise în Europa de Vest, dar
şi în Rusia de către anarhişti. De pildă, gruparea rusă Narodnaia Volia (Voinţa Poporului)
l‑a asasinat în 1881 pe ţarul Alexandru al‑II‑lea. Paradoxal, nu doar liderul unui imperiu
autoritar precum cel ţarist cădea victimă acestor extremişti ideologici, ci şi un preşedinte
al SUA, aşadar al unei democraţii avansate! În 1901 a fost asasinat de un tânăr anarhist
polonez preşedintele Mc Kinley. Apoi, Primul Război Mondial a avut ca scânteie declanşa
toare un act terorist comis de un bosniac, Gavrilo Princip, sprijinit în secret de o grupare
radicală din Serbia. În epoca interbelică au existat atentate comise de naţionalişti separa
tişti, cu conotaţii politice clare, precum cel comis contra regelui Iugoslaviei, Alexandru.
Anii 1940‑1950 au adus în prim‑plan mişcări anticoloniale ale unor populaţii din Africa
şi Asia, care între tacticile de luptă au inclus şi atentate teroriste. Astfel, Frontul Islamic
al Salvării din Algeria a comis asasinate contra unor francezi, dar şi a unor indigeni ce
colaborau cu „inamicul”, iar forţele israeliene de gherilă numite Irgun au aruncat în aer
hotelul „King David” din Ierusalim, ucigând zeci de ofiţeri britanici în 1946.
Anii 1960‑1970 s‑au remarcat prin explozia numărului de grupări teroriste, de tip
mişcări secesioniste sau de eliberare naţională. Cele mai cunoscute exemple sunt Organi
zaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican
Army – IRA) sau Patria şi Libertate pentru Basci (Euskasli Ta Askatasuna – ETA). De
asemenea, au activat grupări ideologice extremiste precum cele de esenţă marxistă din
Germania (Facţiunea Armata Roşie) şi Italia (Brigăzile Roşii). Cronologia atentatelor
comise de asemenea grupări este una foarte densă: astfel, după ce în 1968 un avion al
companiei israeliene El Al fusese deturnat pe aeroportul din Atena de un grup musulman,
a urmat celebrul episod „Septembrie Negru” din 1972, când o grupare teroristă i‑a capturat
pe atleţii israelieni veniţi să participe la Olimpiada de la München, iar 12 sportivi au fost
ucişi. Asta după ce în 1970 fusese aruncat în aer un avion al companiei elveţiene Swissair.
În 1980 a avut loc un atentat terorist la sinagoga situată pe Rue Copernic din Paris, iar
doi ani mai târziu, tot în capitala Franţei, o bombă a ucis 6 persoane într‑un restaurant
evreiesc (Jo Goldberg). Şi mai cumplite din pricina numărului mare de victime au fost
atentatele din Liban din anul 1983, comise de o miliţie şiită radicală, soldate cu 241 de
morţi din rândurile armatei americane şi 60 din rândurile celei franceze.
Existenţa mass‑media şi a unei opinii publice internaţionale tot mai interconectate
transnaţional a făcut ca unele dintre aceste atentate să provoace un val de emoţie populară
şi să se exercite o presiune suplimentară asupra guvernelor. Adică exact ceea ce doresc
şi teroriştii, care găsesc astfel în mass‑media şi în opinia publică „aliaţi” involuntari!
Un caz celebru a fost cel al vasului italian „Achille Lauro”, capturat de un comando de
musulmani care au ucis un turist de la bord, un bătrân evreu american. În zilele noastre,
tacticile utilizate de Al‑Qaeda as‑soulbah4, mai ales în Orientul Mijlociu, unde obişnuieşte
inclusiv să răpească cetăţeni străini şi să îi decapiteze, provoacă valuri de emoţie şi
indignare colectivă în Europa şi SUA, favorizându‑i pe extremiştii de dreapta care asociază
direct terorismul cu Islamul!
Walter Laquer oferă un portret sugestiv al teroristului de secol XIX: „ciudatul anarhist
aruncător de bombe, răvăşit, cu barbă neagră şi zâmbet satanic (sau idiot), fanatic, imoral,
sinistru şi ridicol în acelaşi timp” (Laquer, apud Mihai, 2010, pp. 47‑58). Prin comparaţie,
teroristul jihadist din secolul XXI, chiar dacă poartă barbă, poate fi un înstărit om de
afaceri, cu o educaţie în stil occidental, bine disimulat şi aparent bine integrat în societatea
occidentală. Dacă atentatorii de la 11 septembrie ar fi avut chipuri răvăşite şi zâmbet
satanic, un comportament deviant, probabil că ar fi atras mult mai rapid atenţia autorităţilor.
Iar membrii Al‑Qaeda îşi doresc o lume întoarsă la un Islam pur (Allen, 2006), fără
contaminări cu tradiţii locale şi elemente ale lumii postmoderne materialiste şi decadente
care este în opinia lor Occidentul, un Islam purificat prin lupte, prin „jihad” (război sfânt)5.
4. Termen traductibil prin „bază”, „soclu”, în limba arabă. Este denumirea completă a grupării
Al-Qaeda.
5. Termenul jihad semnifică în limba arabă „luptă”, „efort susţinut”, iar expresia frecventă jihad
fi sabil Illah are sensul de „efort depus pe cărarea aleasă de Dumnezeu”. De reţinut că sensul
militar, de război pentru lărgirea teritoriilor Islamului (Dar al-Islam), este doar unul din
înţelesurile termenului, restul trimiţând la efortul de a se ameliora pe sine al musulmanului, de
a lupta cu propriile păcate şi slăbiciuni, precum şi cu nedreptatea din exterior. Coranul şi Hadith
(tradiţia spuselor profetului Mahomed) interzic războiul între musulmani, iar conflictele şi
divizarea dintre aceştia sunt denumite fitna. Diviziunea dintre şiiţi şi sunniţi este exemplul clasic
3. Definiţia – o imposibilitate?
În ciuda a nenumărate încercări, nu există până acum o definiţie largă şi cuprinzătoare a
acestui fenomen care să fie acceptată de toţi experţii din lume. Sintetizând, ar fi vorba
de acţiunea unui actor social care recurge la violenţă sau la ameninţarea cu violenţa spre
a produce frică şi descurajare în rândurile populaţiei statului‑ţintă şi a crea presiune asupra
factorilor de decizie din acel stat. Actorul terorist este un individ sau un grup, iar scopul
este de a convinge prin coerciţie „ţinta” să se supună dorinţelor sale. Se pot distinge acte
teroriste ce au un scop politic clar, de viitor, sau acte de răzbunare şi masacru.
Astfel încât, deşi nu s‑a întrunit un consens general sau unul foarte larg, în general
recunoaştem spontan un act ca fiind terorist, chiar fără a identifica exact toţi parametrii
(Primoratz, 1990).
Elementele principale ce se regăsesc în cele mai multe definiţii sunt:
• Agentul este un grup sau o persoană;
• Acţionează în numele autorităţii de stat sau contra acesteia;
• Violenţă extremă, cauzatoare de deces sau rănire;
• Producerea de teamă prin ameninţare sau vătămare a populaţiei civile (grupul‑ţintă) –
efect psihologic calculat;
• Act politic, de impunere a voinţei (puterii) – coerciţie sau persuasiune;
• Acţiune premeditată, planificată, dar imprevizibilă pentru victimele potenţiale;
• Victime alese simbolic, prin apartenenţa la un grup, sau, mai rar, aleatoriu;
• Presiuni asupra guvernelor şi opiniei publice pentru a accepta solicitările teroriştilor;
• Destabilizarea instituţiilor oficiale politice, economice, juridice şi a societăţii6;
• Încălcarea deliberată a regulilor sociale şi a legislaţiei statului‑ţintă;
• Publicitate prin mass‑media.
Menţionăm folosirea expresiei „ţinte noncombatante” într‑o definiţie a Departamentului

american de stat: „terorism înseamnă violenţă premeditată, politic motivată, dirijată
împotriva unor ţinte noncombatante de către grupuri subnaţionale sau agenţi clandestini,
având de obicei intenţia de a influenţa o audienţă” (US Department of State, 2001, p. 13;
începând cu 2004, aceste rapoarte poartă denumirea Country Reports on Terrorism); „sintagma
«terorism internaţional» se referă la terorismul care implică cetăţeni aflaţi pe teritoriul
mai multor ţări”; „sintagma «grupuri teroriste» se referă la orice grup care practică, sau
care are subgrupuri semnificative care practică terorismul internaţional”. În acest context,
sintagma „ţinte noncombatante” se referă la civili, dar şi la personalul militar/de securitate
neînarmat ori în timpul liber. Definiţia a fost preluată şi de Agenţia Centrală de Investigaţii
(CIA) (Mihai, 2010, p. 48). Tot americanii au definit terorismul ca fiind „ameninţarea
de fitna. În tradiţia sectei sufite, profetul Mahomed însuşi ar fi definit „marele Jihad” (al‑jihad
al‑akbar) ca fiind lupta interioară contra răului din sine, nu războiul cu inamici ai religiei şi
statului. De altfel, limba arabă prin dialectele ei foloseşte mai frecvent cuvintele qital şi harb
pentru a desemna „războiul” propriu‑zis. Vezi mai ales Streusand (1997, pp. 9‑17). De
asemenea, Lewis (1988, p. 72).
6. Vezi definiţia comună a terorismului dată de Uniunea Europeană – Décision‑cadre du Conseil
du 13 juin 2002 relative à la lutte contre le terrorisme, http://eur‑lex.europa.eu/LexUriServ/
LexUriServ.do?uri=CELEX:32002F0475:FR:NOT.
cu violenţa şi folosirea ameninţării spre a constrânge, convinge sau a câştiga atenţie

publică”, conform NACCJSG 1976 (Rogers, 2008, p. 173).
Există anumite asemănări între activităţile grupurilor de gherilă (rebeli) şi ale celor
de crimă organizată şi activităţile teroriste. Mai mult chiar, se cunosc cazuri când aceste
categorii colaborează între ele contra guvernelor centrale sau a altor grupări nonstatale.
Astfel, în Afganistan, teroriştii talibani cooperează cu unele căpetenii războinice locale
şi cu traficanţii de droguri spre a‑şi asigura protecţie şi finanţare. Totuşi, aceste categorii nu
trebuie confundate, în ciuda faptului că toate recurg la violenţă, atât contra civililor, cât
şi a agenţilor statului. Al‑Qaeda, de pildă, prin atragerea talibanilor afgani şi pakistanezi,
a desfăşurat simultan acţiuni de gherilă şi terorism contra forţelor NATO din Afganistan.
De asemenea, deşi scopul teroristului este fundamental unul politic, orientat spre viitor –
schimbarea regimului, a guvernului, retragerea forţelor unei armate străine etc. –, el poate
fi orientat şi spre trecut – de pildă, acţiune de răzbunare. În general, teroriştii vor să
înfricoşeze un segment mult mai amplu din populaţia civilă decât cel desemnat ca „ţintă”,
spre a pune presiune suficient de mare asupra guvernelor şi a atrage atenţia mass‑media.
Teroriştii speră ca prin imaginea obţinută să atragă numeroşi adepţi, fonduri şi alte
forme de sprijin. În general, luptătorii de gherilă şi practicanţii crimei organizate, dar şi
teroriştii vor să aibă relaţii pozitive cu populaţia din care provin, ale cărei interese le
apără sau de care se servesc. Este ceea ce se întâmplă în cazul grupărilor separatiste de
tip ETA sau IRA, acestea atacându‑i doar pe acei localnici care „pactizează” cu inamicul,
ca să dea un exemplu întregii populaţii. Există şi cazuri în care grupări teroriste atacă şi
ucid civili fără a mai face deosebirea între „ai noştri” şi „ai lor”. Astfel, Al‑Qaeda a ucis
probabil mai mulţi musulmani decât creştini şi evrei (Barclay, 2010), neputând să evite
victimele colaterale sau chiar ţintind deliberat uciderea musulmanilor şiiţi (cazul organi
zaţiei Al‑Qaeda din Irak, AQI, condusă până în 2006 de cumplitul Abu Musab Al‑Zarqawi,
un inamic declarat al şiiţilor)7.
Există numeroase definiţii ale terorismului – unele aparţin statelor (de pildă, definiţia
dată de US Department of State în 2001) sau structurilor suprastatale de tip organizaţie (UE,
ONU, OSCE), unor ONG‑uri şi think tank‑uri, altele autorilor care scriu despre acest
fenomen. În general, grupările teroriste ezită să se numească pe ele înseşi astfel, probabil
din cauza conotaţiei negative a termenului. Se preferă sintagme precum „luptători pentru
libertate”, „războinici ai dreptăţii”, „luptători ai lui Allah”, grup de autoapărare etc.
(vezi şi explicaţiile date de Barna, 2007, p. 29).
7. Acţiunile antişiite ale teroristului iordanian au produs multă nemulţumire în rândul aripii
„fondatoare” pakistano‑saudite a Al-Qaeda, care a sesizat că în acest fel nu se mai putea uni
întreaga comunitate musulmană mondială (Ummah) contra inamicilor creştini şi mozaici şi mai
ales contra SUA. Cu toate acestea, Al-Qaeda nu s‑a putut delimita clar de acţiunile AQI, fapt
ce denotă structura laxă, puţin ierarhică, a acestei organizaţii transnaţionale. Al-Qaeda condusă
de Bin Laden nu avea efectiv mijloacele necesare pentru a bloca excesele acestei „filiale” sau
a îi înlătura liderul tot mai sângeros şi iraţional. Şi gruparea Al-Qaeda din Maghrebul Islamic
(AQIM) a preferat să urmărească o agendă naţională, nu una global islamistă, colaborând cu
traficanţi de droguri şi organizând răpiri şi răscumpărări, în loc să servească drept rampă de
pregătire a atacurilor teroriste din Europa de Vest. Doar Al-Qaeda din Peninsula Arabică (AQAP)
şi‑a însuşit agenda organizaţiei‑mamă şi a atacat cetăţeni occidentali, însă nu şi şiiţi. Expertul
în terorism Barack Barfi, visiting fellow la Brookings Doha Center, sugera în 2010 că „Al-Qaeda
a devenit mai degrabă un brand decât o ideologie”. Vezi „Al-Qaeda in the Arab World: On the
Run or On the March?”, A Foreign Policy, Brookings Doha Center and Saban Center for Middle
East Policy Event, iulie 2010, http://www.brookings.edu/events/2010/0725_al_qaeda.aspx.
Expertul F. Legarré a propus tipologia: terorism politic, criminal şi patologic. Forma

politică se divide şi ea în „terorism de stat” (guverne care vor să înfricoşeze şi chiar să
elimine anumite grupuri identitare considerate nocive), „insurecţional” (grupări clandes
tine ce atacă instituţiile statului spre a forţa schimbări de regim), „parastatal” (atacuri ale
unor grupuri umane nonstatale asupra altor grupuri similare spre a le intimida sau elimina)
(Schmidt, Jongman, 2005, apud Mihai, 2010, pp. 50‑51).
Există desigur şi elemente controversate: există oare un scop politic în actul comis
de un grup terorist de a răspândi viruşi ucigaşi într‑un oraş? Pentru că uciderea în masă
a civililor devine un act genocidar, de eliminare biologică, finalmente golit de semnificaţie
politică. Ce diferenţă de statut există între teroriştii ce ucid agenţi guvernamentali (strategie
favorită a ETA şi IRA) şi cei ce omoară la întâmplare cât mai mulţi civili (strategia
Al‑Qaeda şi a altor grupuri islamice din Europa)? Dar între violenţele grave comise de
agenţi ai statului contra unor civili din propria naţiune (uciderea „kulacilor” la ordinul
lui Stalin în anii 1930) sau din alte ţări (evreii ucişi în Polonia şi Cehia la ordinul lui
Hitler) şi crimele comise de terorişti „de sine stătători”, fie la nivel „domestic” sau
transnaţional? Oare Stalin, Mao, Hitler sau Pol Pot sunt cu ceva mai „morali” sau legitimi
decât Bin Laden? Pentru că aşa‑numita „martirologie competitivă” (câţi a ucis fiecare
din ei?) nu indică decât proporţia masacrelor, rămâne să decidem asupra fenomenului
„terorismului de stat” în raport cu cel sub‑ sau transnaţional. În general, se poate distinge
între „terorismul de stat” şi cel „substatal” şi „transnaţional”. Numeroase state şi‑au
torturat şi chiar ucis cetăţenii proprii sau pe ai altora în numele unor ideologii sau religii
duse la extrem ori ca răzbunare contra unor mişcări sociopolitice extremiste – a se vedea
cazurile crimelor comise de dictatorii de dreapta şi de stânga din America Latină în anii
1960‑1970, primii invocând necesitatea de a lupta contra agenţilor marxismului. Dar şi
terorismul substatal a produs numeroase victime, chiar dacă nu la fel de multe precum
cele ale terorismului de stat. Violenţa utilizată de Ku Klux Klan contra civililor afro‑ameri
cani din SUA, la fel ca şi cea dirijată de miliţiile ruşilor albi contra comuniştilor sau
invers în cazul războiului civil din Rusia, atrocităţile războiului civil spaniol etc. au numeroase
elemente ce trimit la terorism. Unii experţi deosebesc terorismul substatal ce urmăreşte
doar schimbarea destinului unei comunităţi etnico‑religioase prin secesiune (de tipul ETA
în Spania sau Tigrii Tamili ai Eelamului din Sri Lanka) de cel ce îşi propune să schimbe
structurile guvernării, ideologia, societatea dintr‑un stat sau o regiune – Brigăzile Roşii
din Italia, Armata Roşie şi Baader Meinhof din Germania (Rogers, 2008, p. 175).
Victimele sunt alese de terorişti fie în mod riguros, selectiv – de pildă, agenţi ai statului
inamic (poliţişti, judecători etc.) –, fie simbolic (copii) ori aleatoriu. Victimele trebuie
să fie reprezentative pentru un grup‑ţintă, astfel încât acţiunea teroristă să ducă la
propagarea terorii în întreg grupul. „Scopul acestei metode indirecte de luptă este fie
paralizarea ţintei terorii pentru a produce dezordine şi/sau supunere, fie mobilizarea unor
ţinte secundare ale cererilor (un guvern) sau a unor ţinte de atenţie (opinia publică) pentru
a realiza schimbări de comportament în favoarea intereselor pe termen scurt sau lung ale
utilizatorilor acestei metode de luptă” (Schmidt, Jongman, 2005, p. 2).
Finalmente, deşi pare foarte greu de separat „luptătorul pentru libertate” de „terorist”,
ar trebui să existe o limită a violenţei contra civililor care să separe cele două categorii
clar. Nici un scop politic, oricât de nobil ar fi în plan moral, nu poate justifica uciderea
unor oameni nevinovaţi. Să mai spunem că cele mai multe acte teroriste sunt repetitive
şi destul de banale: nu există multe scenarii la îndemâna atentatorilor. Fie pun bombe,
fie aruncă substanţe toxice ori atacă cu arme automate, gama opţiunilor este limitată. Un
atac precum cel de la 11 septembrie a avut o mare doză de originalitate şi a presupus o

planificare minuţioasă. Atacul comis de norvegianul Anders Breivik în vara anului 2011
are şi el un element de noutate şi complexitate, combinând clasica bombă în locuri
aglomerate (dar fără sinuciderea atacatorului...) şi un scenariu ulterior de atac cu arme
automate contra civililor. Primul atac a vizat civili, fără a selecta anumite ţinte, al doilea
a vizat tineri politicieni acuzaţi de criminal că „permit” islamizarea ţării! Fanatic al unui
creştinism radical, pro‑american în sensul asocierii intelectuale la grupurile antiislamice,
rasiste şi fundamentalist‑evanghelice de peste ocean, declarându‑se un „cruciat contem
poran”, el a şi publicat pe internet în ziua atacului un text intitulat „2083 – O Declaraţie
Europeană de Independenţă”. Ideile lui sunt un loc comun în naraţiunile acestor extremişti
europeni şi americani. Din păcate, ele atrag şi potenţiali terorişti, pe lângă simplii militanţi.
4. Şocul noului terorism

Date fiind formele istorice ale terorismului şi existenţa motivaţiilor clasice precum
separatismul etnic, extremismul ideologic sau religios, de ce atentatele de la 11 septembrie
au şocat într‑atât de mult decidenţii şi opinia publică americană încât să se accepte noţiunea
de „război contra terorismului”? Ameninţarea teroristă a devenit principala preocupare
a Strategiei de Securitate Naţională a SUA din 2002. De ce mulţi experţi în terorism
din toată lumea acceptă să tragă o linie de separaţie între înainte de 11 septembrie şi după
11 septembrie? Probabil că în cazul americanilor a contat foarte mult faptul că după un
deceniu de siguranţă cvasiabsolută dată de situaţia de hegemon militar al unui sistem
interstatal unipolar şi de poziţia insulară a ţării lor, care face foarte dificil un atac militar
clasic, dintr‑odată s‑a produs un atac devastator, imposibil sau foarte greu de anticipat,
comis de câţiva atacatori dotaţi cu simple cuţite, aceştia transformând în arme letale
elemente de tehnică civilă precum avioanele. Obiectivele distruse aveau atât o valoare
practică, cât şi una simbolică: centrul financiar al lumii, cartierul general al armatei SUA
şi, posibil, Casa Albă.
Noul terorism a fost definit ca transnaţional, asimetric, bazat preponderent pe factori
religioşi, întins practic pe tot globul, cu militanţi dornici să provoace adversarului cât mai
mari daune, cât mai multe pierderi de vieţi omeneşti. Dacă Al‑Qaeda a avut şi are celule
în Orientul Mijlociu, Asia şi Africa de Nord, acestea existau, cel puţin până în 2001, şi
în Europa şi SUA. Nici America de Sud şi Australia nu sunt ferite de prezenţa teroriştilor.
Orientul Mijlociu Extins, zona definită de strategii americani încă de la mijlocul anilor
1990 ca întinzându‑se din Maroc în Pakistan, a ajuns să fie considerat epicentrul teroris
mului. Iar elementul comun al acestor reţele a ajuns să fie identificat de o mare parte a
opiniei publice europene şi americane cu o religie, anume Islamul. Aşadar, există percepţia
că fundamentalismul religios este cea mai frecventă motivaţie pentru acte teroriste în
lumea contemporană (Schmidt, Jongman, 2005, p. x).
Două evenimente de la începutul anilor 1990, anume atacul de la World Trade Center,
în New York, în 1993, şi atacul de la metroul din Tokyo comis de gruparea Aum Shinrikyo,
în 1995, folosind gaz sarin, au marcat poate mai mult decât până atunci imaginarul colectiv
al opiniei, sugerând că fanatismul religios constituie o ameninţare de prim ordin pentru
cetăţeni şi state.
Desigur, musulmanii sunt departe de a avea apanajul terorismului de sorginte religioasă8,

cu toate că statistic sunt probabil cei mai numeroşi. Există şi fundamentalişti creştini,
precum cei denumiţi Lord’s Resistance Army care încearcă să creeze în Uganda un stat
teocratic condus după preceptele Bibliei. Aceştia au răpit zeci de mii de copii spre a‑i
transforma în soldaţi şi au masacrat mii de civili nevinovaţi. Un alt exemplu este cel al
grupării Kach din Israel, care doreşte un stat pur teocratic şi expulzarea tuturor musulma
nilor. Un membru al grupului, Baruch Goldstein, ultraortodox fanatic, a atacat cu arma
automată palestinienii ce se rugau în februarie 1994 în moscheea Ibrahim din Hebron,
ucigând 29 de persoane. Deşi acesta a fost considerat martir de o parte a evreilor radicali,
gestul său a atras furia arabilor şi a fost condamnat fără echivoc de premierul israelian
Yitzhak Rabin. Acelaşi care avea să fie ucis de un alt fanatic din propriul neam, Yigal
Amir, îndoctrinat de discursurile unor rabini extremişti (Ferchedău et al., 2001, pp. 161‑162).
Noul terorism este unul practicat de grupuri preponderent transnaţionale, cu bază
religioasă, ce loveşte mai ales civilii adversarului, dar şi pe cei din propria naţiune sau
religie. Atentatorii sunt uneori sinucigaşi şi deci nedescurajabili prin strategiile de deterrence
specifice statelor. Începând cu atacul din Liban, în anii 1980, şi până la atentatorii din
Afganistan, Irak, Cecenia ori Londra, se constată sporirea numărului de atacuri sinucigaşe,
adesea finalizate cu succes (Horowitz, 2010, pp. 33‑64).
Fundamentalismul islamic salafist şi wahhabit din zilele noastre constituie şi un protest
dur contra lumii postmoderne a democraţiilor liberale, ale căror valori sunt considerate
contrare religiei lui Mahomed. Salafiştii nu acceptă, de pildă, elemente precum partidele
politice, alegerile, constituţia sau economia modernă de piaţă. De aici până la terorism
este doar un pas!
5. Tipologii, cauze şi tendinţe ale terorismului

În literatura de specialitate au fost identificate mai multe categorii de terorism, în funcţie
de motivaţie, structură şi acţiune (vezi, de pildă, Barna, 2007, pp. 41‑70). Astfel, există
un terorism de tip etnic, naţionalist, cu tentă separatistă, subsumat clasicei „lupte” de
eliberare naţională. Membrii grupului recurg la violenţă în scopul recunoaşterii unui
teritoriu dat ca patrie a unei naţiuni sau etnii. Astfel, gruparea ETA (Patria Bască şi
Libertatea) militează pentru crearea unui stat basc în Spania, iar IRA (Armata Republicană
Irlandeză) doreşte independenţa provinciei Ulster, populată de irlandezi catolici. Urmă
toarea categorie este cea a terorismului ideologic: au existat sau încă există grupări de
extremă stângă care militează pentru schimbarea regimului politic, trecerea la comunism,
ruperea alianţei ţărilor vestice cu SUA în epoca Războiului Rece. După dispariţia URSS,
aceste grupări (de exemplu, Fracţiunea Armata Roşie şi organizaţia Baader Meinhof din
Germania Federală, Brigăzile Roşii din Italia, organizaţia „17 noiembrie” din Grecia)
practic au dispărut din Europa Central‑Estică, dar persistă în zone din Asia (grupările
maoiste din Nepal şi India) şi Orientul Apropiat (gherilele marxiste din Turcia). În America
de Sud, organizaţia „Cărarea Luminoasă” a intrat practic într‑un con de umbră după
distrugerea leadership‑ului de către autorităţile peruane, dar grupuri de extremă stânga
persistă şi în Bolivia, Ecuador etc. La polul opus, grupările de extremă dreapta, naţionaliste
8. Există estimări ce arată că doar 0,1% din musulmani ajung terorişti.

şi chiar rasiste, sunt în plin avânt în Europa (Germania, Olanda, Belgia, Rusia), în ciuda
limitărilor constituţionale specifice regimurilor democratice. Mai există grupările anarhiste
cu potenţial de deviere către acţiuni teroriste, un caz tipic fiind cel al Greciei, stat în care
efectele crizei economice au permis reafirmarea acestor grupuri antisistem. Terorismul religios
este probabil cel mai mediatizat şi studiat, deoarece unul din efectele lui 11 septembrie
a fost şi conştientizarea suportului pe care o religie dusă la extrem îl poate oferi teroriştilor.
Pe lângă terorismul islamic, există şi unul creştin, precum şi terorismul practicat de secte
milenariste ca Aum Shinrikyo din Japonia, activă în anii 1990.
Atentatele din Statele Unite, soldate cu mii de victime şi imense distrugeri materiale,
au aruncat o lumină nouă asupra provocărilor neconvenţionale de mare amploare specifice
mediului internaţional de securitate după sfârşitul Războiului Rece. Iar recentele atacuri
teroriste de la Madrid au demonstrat că războiul internaţional contra terorismului nu a
fost câştigat încă de comunitatea internaţională şi nici nu se întrevede un happy‑end cert
pe termen scurt şi mediu9.
Mulţi experţi în Islam şi în securitatea din Orientul Mijlociu consideră că amalgamul
format din religia islamică, leadership‑ul opresiv şi corupt, deficitul educaţional, stagnarea
socioeconomică şi a progresului tehnologic, accesul facil la petrol şi gaze, existenţa unei
explozii demografice, aşadar a unui segment de populaţie tânără şi fără posibilităţi de
inserţie socioeconomică reală în ţări retrograde şi fără mobilitate socială, unde structura
clanică şi piramidală este tradiţională, a condus la amploarea fără precedent a fenomenului
terorist. Desigur, există şi terorism practicat de adepţii altor religii, cu alte scopuri (politic,
secesionist etc.), în alte zone ale lumii, dar terorismul catalogat drept „islamic” ocupă
de departe prima poziţia în atenţia mass‑media şi a multor experţi.
Formele de terorism „tradiţional” specific IRA, ETA, grupărilor corsicane indepen
dentiste, departe de a fi dispărut definitiv, au ceva în comun: scopul lor este unul
eminamente politic, de obţinere a independenţei prin secesiune, fiind legat istoric de
problematica autonomiei şi a identităţii etnice. Sunt actori identitari apăruţi în interiorul
statelor europene, pe măsură ce acestea şi‑au dezvoltat identităţi specifice, de obicei în
dauna minorităţilor etnice, care au trebuit să cedeze prim‑planul naţiunii titulare. Apariţia
statului spaniol şi a celui francez a blocat crearea unor micro‑state basce, catalane,
corsicane, după cum nici kurzii din Orientul Apropiat nu au reuşit să aibă un stat autonom
din cauza prezenţei statelor turc, irakian, sirian, iranian, care au înglobat aceste teritorii.
Sociologul Anthony Smith a explicat felul în care „etnoregionalismul”, adică „rezistenţa
unor grupuri etnice mai mici situate la marginile unor state mai mari împotriva presiunilor
statului modern şi a pătrunderii capitalismului” (Smith, 2002, pp. 72‑81), a creat acestor
comunităţi etnice senzaţia de asediu, de victimizare în faţa „colonialismului” intern al
etniei majoritare care a impus statalitatea prin forţă.
A existat şi o „amprentă” a Războiului Rece, sub forma grupurilor comuniste violente
(Armata Roşie, Grupul Baden‑Baden din Germania, Brigăzile Roşii din Italia) care au
încercat vreme de zeci de ani destabilizarea regimurilor democratice occidentale, în numele
unui marxism utopic. Însă după dispariţia URSS şi falimentul comunismului mondial,
terorismul marxist este în regres categoric pe teritoriul european, inclusiv în Grecia, unde
a fost capturat de curând capul reţelei „17 Noiembrie”. Prezenţa sa în state precum
9. În mod semnificativ, Strategia de Securitate Naţională a SUA din 2010 recunoaşte că „SUA
desfăşoară o campanie globală contra Al-Qaeda şi a grupărilor afiliate acesteia” (US National
Security Strategy, 2010, p. 19).
Columbia, Perú, dar şi Turcia (PKK şi alte grupări comuniste) nu pune deocamdată în
pericol spaţiul european de securitate.
Atacurile sinucigaşe din 11 septembrie au revoluţionat tiparele fenomenului terorist.
S‑a remarcat faptul că teroriştii s‑au folosit de insuficienţele şi disparităţile legislative
existente între diversele state, de nivelul redus al cooperării judiciare şi poliţieneşti. Ei
au instrumentalizat cu succes elemente sofisticate ale civilizaţiei materiale occidentale
(avioane, burse electronice, telefonie mobilă), dispunând şi de un sistem complex de
colectare a fondurilor şi resurselor logistice din multe părţi ale lumii prin înşelarea
vigilenţei autorităţilor naţionale.
Doar şase state ale UE dispuneau atunci de o legislaţie specifică consacrată definirii
şi încadrării terorismului: Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie, Portugalia, Italia.
Formidabilul inamic descoperit de opinia publică mondială la 11 septembrie s‑a dovedit
a fi un actor clandestin, transnaţional şi deteritorializat, structurat în reţea multinaţională,
cu alte cuvinte un produs specific al erei globalizării. Politologul american Philip Bobbitt
afirma, la finele lui 2001, că reţeaua creată de Bin Laden „este o versiune malignă şi
mutantă a statului‑piaţă”, care în versiunea sa pozitivă este rezultatul scontat al globalizării
economice, al avansurilor tehnologice, dar şi al slăbirii treptate a capacităţilor regulatoare
ale statului‑naţiune. Reţeaua „dispune de o armată permanentă, are o trezorerie şi surse
consistente de venit, are un serviciu civil permanent, un sistem de colectare şi analizare
a informaţiilor, ba chiar desfăşoară un program rudimentar de asigurare a bunăstării pentru
luptătorii săi, rudele şi asociaţii acestora. Are o ierarhie clară a conducătorilor, face
alianţe cu state, impune legi şi le aplică fără cruţare, declară şi războaie” (Bobbitt, 2002,
p. 820). Când a devenit clar că Al‑Qaeda recruta combatanţi, strângea fonduri pe mai
multe continente (minimum patru) şi avea o reţea stratificată după modelul celulelor
specifice mai ales grupărilor clandestine marxiste, era deja târziu pentru a o eradica. Nici
măcar ampla acţiune a coaliţiei internaţionale antiteroriste formate din 2001, sub condu
cerea SUA, nu a eradicat complet acest actor social ilegal. Mai mult chiar, atacând în
2004 obiective civile din Spania şi ucigând sute de noncombatanţi, el a repurtat un mare
succes strategic: Spania s‑a retras din coaliţia ce lupta în Irak. Iar schimbarea de guvern
şi venirea la putere a socialistului Zapatero au avut la bază teama electoratului spaniol de
repetarea atentatelor. Cu alte cuvinte, unii comentatori au spus că Zapatero a fost ajutat
nu doar de electoratul de stânga spaniol, ci şi de terorişti! Lucru, desigur, dezminţit
vehement de acesta.
Statul‑naţiune se confruntă cu un actor „postnaţional” care privatizează recursul la
violenţă şi contestă suveranitatea teritorială, caută să genereze anarhie în interior şi să
amestece din nou religia cu puterea politică, aşadar o reîntoarcere la un nou „Ev Mediu”
care teoretic ar pune capăt ordinii westfalice de după 1648. Diferenţa între soldat, criminal,
poliţist şi luptător pentru libertate tinde să se estompeze (Kiss, 2002, pp. 37‑53), după
cum se vede în cazul unor state precum Somalia şi Afganistan, unde frecvent soldaţii
dezertează şi devin luptători de gherilă sau foşti luptători depun armele şi acceptă uniforma
statului. Din fericire, atentatele din 2005 comise la metroul din Londra nu au reuşit să
determine Marea Britanie să părăsească coaliţia antiteroristă, astfel încât „exemplul
spaniol” nu a devenit molipsitor.
În general, capacitatea teroriştilor de a influenţa politicile statelor ce participă la
coaliţia contra lor, prin atacuri şi lovituri asupra unor ţinte civile şi militare din străinătate
sau de pe teritoriul statelor respective, este mult sporită actualmente. Opinia publică din
statele democratice, pluraliste este foarte sensibilă la violenţă, iar mass‑media face adesea
involuntar jocul teroriştilor, care vor ca acţiunile lor să fie popularizate pe scară cât mai
largă. Una dintre marile întrebări pe care şi le pun experţii antitero este dacă noii terorişti
doresc să facă cât mai multe victime sau doar să obţină o audienţă cât mai extinsă. Dacă
dorinţa de a ucide devine scop în sine, şi nu un mijloc de luptă, atunci obiectivul politic
din definiţia standard a terorismului se estompează, iar latura psihopatologică devine
dominantă.
Terorismul este acum global, adversarul este tentacular, dispersat geografic, intern şi
extern simultan şi dispune de arme improvizate, dar cu o mare putere de distrugere. Lucru
şi mai grav, principiul descurajării nucleare reciproce care a garantat pacea între blocul
comunist şi cel occidental s‑a dovedit insuficient pentru protejarea populaţiei SUA cu
ocazia teribilelor atentate (Bobbitt, 2002, pp. 5‑17). Un scenariu similar putea implica
şi un alt stat membru al NATO, agresorul neconvenţional fiind capabil să îşi asume riscuri
„iraţionale” datorită identităţii sale ambigue şi lipsei unei planificări preventive adecvate
(Delpech, 2002). Doar o atitudine proactivă poate contribui la reducerea riscurilor unui
atac terorist pe teritoriul statelor europene.
Terorismul sinucigaş constituie deocamdată o excepţie, dar exemplul dat de luptătorii
Tigrilor Tamili, ai gherilelor Hezbollah, mai apoi ai cecenilor, afganilor, irakienilor poate
deveni tot mai atrăgător în viitor. Teoristul capturat şi judecat oferă un bun exemplu al
(ne)acceptării regulilor jocului impuse de statul „inamic”: unii refuză orice compromis şi
acceptă calmi sentinţe grave, chiar capitale, alţii îşi deplâng propria soartă şi cer clemenţă –
este, de pildă, cazul pakistanezului Ajmal Amir Kasab, singurul supravieţuitor al atacurilor
de la Mumbai (India) din 2008, soldate cu 166 de decese. Acesta a apelat la Înalta Curte
de Justiţie a Indiei spre a‑i fi comutată pedeapsa în închisoare pe viaţă, dovedind astfel
că preţuieşte propria viaţă mai mult decât ar cere martirologia islamică jihadistă!
Un fenomen foarte grav în Europa este cel al islamiştilor „home grown”, cetăţeni
britanici, francezi, danezi etc. născuţi în Europa din părinţi imigranţi, de religie islamică.
Aceşti occidentali de a doua generaţie pot deveni ulterior extremişti, chiar terorişti
(Mullins, 2007). S‑a dovedit că aceştia au planificat şi executat mai multe atacuri teroriste
în Europa – de pildă, cel de la Londra din 2005. Eşecul integrării lor în societăţile de
adopţie, frecventarea unor siteuri de internet radicale („e‑islam” sau „islamism virtual”)
ori a unor moschei conduse de imami extremişti, călătorii efectuate în secret în Pakistan
şi Afganistan unde sunt instruiţi de elemente Al‑Qaeda şi talibane, iată elemente recurente.
În forma „pură”, aceşti terorişti de extracţie internă se nasc, cresc, sunt educaţi în Vest,
adoptă o formă de credinţă religioasă radicală în Vest şi devin terorişti fără sprijin extern10.
Deşi în plan formal sunt cetăţeni ai unor state europene dezvoltate şi democratice, aceşti
indivizi resping radical valorile occidentale considerate de ei „materialiste” şi „decadente”,
şi îşi proiectează identitatea pe un fundal mitizat impregnat de un Islam puritan, negativist,
contestatar, distructiv. Alienaţi atât de societăţile din care provin părinţii lor, pentru care
sunt doar nişte imigranţi, şi incapabili să se integreze în cele de adopţie, ei rămân nişte
marginali frustraţi şi resentimentari pentru care violenţa devine o ultima ratio! E adevărat
că adesea imamii (preoţii musulmani) care îi fanatizează sunt imigranţi de primă generaţie
10. Cu alte cuvinte, ei îşi procură armele, cunoştinţele tehnice, resursele financiare necesare actului
terorist doar din surse interne. În practică aceste cazuri sunt rare, deoarece globalizarea a permis
circulaţia fluxurilor de bunuri şi idei, legale sau ilegale, peste frontiere cu destulă uşurinţă. De
aceea, aspectul transnaţional este mult mai des întâlnit, iar combaterea acestui tip de terorism
este mult mai dificilă.
veniţi din state musulmane, dar ne putem imagina un asemenea imam născut şi educat în
Vest sau chiar o îndoctrinare prin internet realizată de alţi islamişti din diverse ţări ale
lumii (Silber, Bhatt, 2007). În acest caz, e foarte greu de separat ceea ce e subnaţional de
ceea ce e transnaţional. De asemenea, dacă teroristul a venit cu familia dintr‑un stat
neeuropean în Europa la vârste foarte fragede, este greu de spus dacă e „home grown”
sau exogen. De pildă, teroristul care a comis atacul sinucigaş cu bombă din Stockholm
în decembrie 2010, Taimour Abdulwahab, era un irakian naturalizat suedez, dar sunt şi
suedezi născuţi pe pământ suedez, din părinţi musulmani, dispuşi să repete gestul acestuia,
mai ales dacă vor avea oportunitatea unei călătorii de „instruire” în Pakistan, Somalia etc.
O altă categorie extrem de periculoasă o constituie aşa‑numiţii „convertiţi”, indivizi
din state nonmusulmane care se convertesc la Islam şi uneori acceptă să devină membri
ai unor grupări integriste. Din punct de vedere psihologic, aceştia sunt extrem de motivaţi
în a‑şi dovedi ataşamentul extrem faţă de noua religie, inclusiv prin acte teroriste în cazul
unora dintre ei. În plus, sunt folosiţi de grupurile teroriste spre a se infiltra în locurile
cele mai bine păzite, deoarece nu dau de bănuit prin aspectul sau numele lor. Poartă blugi,
uneori beau alcool, au un comportament occidental tipic şi nu pot fi deportaţi în cazul
în care provoacă anumite evenimente deranjante pentru autorităţi. Astfel, belgianca de
38 de ani Muriel Degauque devenită fundamentalistă islamică, a reuşit în decembrie 2005
să se sinucidă detonând o bombă lângă Bagdad. A fost prima femeie occidentală devenită
teroristă islamică sinucigaşă, iar din reţeaua sa au fost arestate 14 persoane, dintre care
jumătate erau convertiţi (Pipes, 2005). Femeile par a fi tot mai des folosite în asemenea
atacuri, după modelul cecen, şi s‑a spus că, în mod ironic, faptul că devin luptătoare
pentru cauza Islamului le conferă o anumită egalitate operaţională cu bărbaţii în state
islamice conservatoare, mai ales arabe (Chiru, 2006; Ţuţuianu, 2009, pp. 85‑93)!
Şi faimosul britanic Richard Reid („the shoe bomber”), cel care a ascuns o bombă în
pantof sperând să doboare un avion de pasageri, era tot un convertit11. O statistică realizată
de cercetătorii Leiken şi Brooke, a arătat că dintr‑un eşantion de 373 de terorişti capturaţi,
condamnaţi sau ucişi între 1990 şi 2004 în Europa şi Europa de Nord, 41% erau cetăţeni
occidentali, fapt ce indică sporirea ponderii terorismului endogen (Leiken, Brooke, 2006,
pp. 503‑521). De asemenea, frecvent aceşti tineri călătoresc în state islamice precum
Pakistan şi Afganistan, unde sunt instruiţi de localnici în tehnicile teroriste. Totuşi, pot
exista cazuri când un grup terorist se recrutează strict în plan intern, se organizează şi
pune la punct atacuri doar cu resurse interne12.
O situaţie extrem de delicată este aceea a organizaţiilor teroriste care ajung să ucidă
şi indivizi ce aparţin grupurilor de la care se revendică. Astfel, se ştie că Al‑Qaeda a ucis
în atentatele sale şi numeroşi musulmani, deveniţi victime colaterale ale violenţei infernale.
Centrul de Combatere a Terorismului afiliat Academiei militare West Point din SUA a
realizat în 2009 un studiu intitulat Deadly Vanguards – A Study of al‑Qaeda’s Violence
11. Înainte de 2001, suspecţii principali pentru serviciile de informaţii din SUA erau bărbaţi de
20‑30 de ani, din state arabe, cu paşaport valabil. Actualmente a crescut probabilitatea ca aceştia
să aibă cetăţenia unui stat occidental, doar numele şi eventual aspectul fizic indicând probabilitatea
religiei musulmane. În cazul convertiţilor, nici numele, nici aspectul fizic nu trădează legătura
cu islamismul. Vezi Hudson (1999).
12. Mulţi tineri jihadişti din marile oraşe vestice se îmbracă şi se comportă la fel ca şi tinerii
nonislamici, adoptă subculturi precum cea „rap” ori „house”, beau alcool şi au o cunoaştere
redusă şi oricum deformată a Coranului, fapt ce le permite să denatureze foarte uşor preceptele
sacre şi să escaladeze pragul clasic al violenţei. Vezi Vidino (2007, pp. 8‑11).
Against Muslims (Helfstein, Abdullah, al Obaidi, 2009) din care rezultă că dintre victimele
organizaţiei conduse de Bin Laden doar 15% au fost creştini occidentali, iar restul au fost
în majoritate de alte religii, mai ales foarte mulţi musulmani. Între 2004 şi 2008 au fost
înregistrate 313 atacuri ce au produs 3.010 victime, aşadar cca 7,2 victime per atac
(Helfstein, Abdullah, al Obaidi, 2009, p. 6).
„Cu excepţia zonelor de război din Afganistan şi Irak, 99% din victimele Al‑Qaeda au
fost nonoccidentali în 2007 şi 96% în 2008. Din 2006 în 2008, doar 9 din cele 352 de victime
au fost occidentali (3%), aşadar nonvesticii au avut o probabilitate de 38 de ori mai mare
de a fi ucişi în atacuri comise de Al‑Qaeda în afara Irakului şi Afganistanului în aceşti
ani” (Helfstein, Abdullah, al Obaidi, 2009, p. 10).
Confruntaţi cu valuri de critici din lumea musulmană pentru crimele comise asupra
unor coreligionari inocenţi, ideologii organizaţiei au început să invoce adesea principiul
„Hukm al‑Tatarrus”, derivat în opinia lor din Sharia – pot fi ucişi musulmani folosiţi de
duşmanii Islamului pe post de scuturi umane, spre a evita cucerirea iminentă a teritoriilor
musulmane de către aceşti inamici. Ar fi vorba de o excepţie de la regula coranică a
interdicţiei de a ucide musulmani. Un ideolog salafist, Abu Yahya al‑Libi, a devenit
principalul apologet al acestui concept în cartea sa Al‑Tatarrus în jihadul modern, în care
afirmă că războiul sfânt contemporan nu mai cunoaşte reguli de delimitare clare între
civili şi combatanţi, nici câmp de luptă distinct, şi de aceea luptătorii lui Allah trebuie
să îşi asume şi uciderea de civili musulmani atunci când inamicii occidentali stau în
mijlocul lor şi nu se poate evita uciderea acestor civili. A te abţine de la atac spre a cruţa
vieţile musulmanilor ar fi, crede el, o încălcare a regulii de a porni jihadul. Aşadar, se
preferă răul cel mai mic (uciderea unui număr de civili musulmani) unuia mult mai mare –
victoria inamicilor Islamului! Evident, clericii moderaţi au denunţat imediat această
interpretare deviantă a Sharia, afirmând că nimic nu poate justifica uciderea civililor şi
că de fapt Al‑Qaeda nu se află prinsă într‑un război adevărat în care regula necesităţii să
se impună obiectiv, ci într‑un conflict pe care chiar ea l‑a declanşat. În orice caz, atacurile
teribile ale grupărilor afiliate Al‑Qaeda efectuate în Afganistan, Irak, Arabia Saudită sau
Somalia, cărora le‑au căzut victime sute sau mii de musulmani, au redus vizibil legitimi
tatea organizaţiilor salafiste/wahhabite în ochii Ummah (denumirea comunităţii musulmane
mondiale). Iar guvernele locale vor avea şanse mai mari să câştige bătălia pentru „minţile
şi inimile” populaţiilor musulmane sătule de excesele teroriştilor (Barclay, 2010).
Între cauzele terorismului literatura de specialitate menţionează, la nivelul individului
uman: probleme psihologice ale potenţialilor atacatori, îndoctrinare, fanatism. Printre
terorişti există destui psihopaţi, dezaxaţi, sociopaţi (Victoroff, 2005).
Pe lângă cauzele „clasice”, precum opresiunea politică, subdezvoltarea, lipsa demo
craţiei şi a educaţiei, psihologia terorismului a identificat şi câteva mecanisme‑cheie:
„ipoteza frustrare‑agresiune”, „ipoteza narcisism‑agresiune”, „teoria identităţii
negative”13. Se poate face şi distincţia între teorii psihologice psihoanalitice (bazate pe
ideea de subconştient) şi nonpsihoanalitice (bazate pe aspectele cognitive): teoria
identităţii, teoria narcisismului, teoria paranoiei şi teoria apocaliptică sau absolutistă,
respectiv teoriile cognitive, teoria căutării de noutăţi şi teoria umilirii‑răzbunare (Victoroff,
2005, p. 22). Viitorul terorist poate fi influenţat în copilărie de exemple violente din
anturaj, de frustrare economică, de sentimentul de neputinţă în faţa unor nedreptăţi etc.
13. Pentru o excelentă descriere a acestor mecanisme psihologice, vezi mai ales Horgan (2005).
Dar invocarea personalităţii maladive nu e suficientă poate nici în cazul unor atentatori
solitari precum Timothy McVeigh, cel care a distrus în 1995 Federal Building din
Oklahoma (SUA). Se mai iau în calcul fenomene precum ereditatea, subnutriţia în
copilărie, lipsa de afecţiune din partea familiei, traumele survenite etc. De asemenea, la
nivel societal, deficienţele sistemului educaţional.
La nivel politic intervin factori precum: conflictele sociale, economice, identitare,
neadaptarea, marginalizarea, guvernul represiv, imposibilitatea de a face politică în mod
paşnic, cultura violenţei într‑o comunitate umană, delegitimarea liderilor politici etc.
În plan sistemic, existenţa religiilor sau a ideologiilor de masă cu efect mobilizator,
structurile sociale şi economice pot favoriza sau inhiba acţiunile teroriste. Cauzele şi
motivaţiile teroriştilor variază în timp şi spaţiu.
Prezenţa mass‑media potenţează riscul terorismului, deoarece atentatorii ştiu că nume
roase canale media le vor propaga faptele, de unde dorinţa lor de a fi în atenţia acestora
cu orice preţ. Iar ziariştii, adesea fără să îşi dea seama, pot deveni „unelte” ale teroriştilor,
prin goana lor după senzaţional...
În cele din urmă se pune întrebarea dacă teroristul poate fi un ins „lucid”, fără tulburări
ale personalităţii, şi în ce măsură se poate vorbi de un ins raţional, dispus să îşi maximizeze
câştigul şi să reducă riscurile. Un Bin Laden care visează la Califatul Islamic este oare
un actor raţional? Dacă ţinem cont de îndoctrinarea religioasă, de lipsa armatelor şi
armelor care să contracareze supremaţia Vestului în plan militar, de imposibilitatea de a
purta un război clasic contra „necredincioşilor”, am putea ajunge la concluzia că pentru
liderul Al‑Qaeda acţiunea teroristă este raţională, unica alternativă din mai multe scenarii
posibile. Ca orice şef de gherilă, trebuie să îşi asume riscuri foarte mari pentru propria
persoană, compensate însă prin credinţa religioasă în martiriul pentru cauza supremă şi
prin credinţa în prozelitism. De aceea, nu putem vorbi de o raţionalitate unică, atât a
actorului terorist, cât şi a observatorilor, mai ales dacă aceştia provin din spaţii culturale
diferite. Nu există aşadar un profil universal al teroristului, ci doar un conglomerat de
elemente precum frustrarea, umilinţa, victimizarea, pretinsul altruism şi dorinţa de a‑şi
risca viaţa pentru „cauză”.
6. Este Al‑Qaeda prototipul terorismului

de succes şi în viitor?
În opinia multor oameni, terorismul este echivalent cu deja celebra organizaţie Al‑Qaeda.
Apărută pe ruinele unui Afganistan unde trupele sovietice făceau ravagii în anii 1980, iar
luptătorii de gherilă localnici primiseră ajutor din partea a mii de mujahedini străini veniţi
din ţări precum Arabia Saudită, Algeria, Siria, Sudan, Emiratele Arabe Unite, această
reţea de luptători (de altfel, numele ei se poate traduce prin „bază”, „reţea”) uniţi de
religia islamică şi de ura faţă de valorile nonislamice şi de puterea Occidentului considerat
„decăzut” şi „necredincios” a ajuns să devină cea mai mare, mai bine structurată şi mai
eficientă grupare teroristă din ultimul deceniu. I se atribuie numeroase atacuri chiar şi în
deceniul anterior: explozia din 1992 a unei bombe la Aden, în Yemen, marea deflagraţie
din 1993 de la World Trade Center, explozia din 1995 a unei maşini capcană la Riyad,
atacul din 1996 de la Khobar, în Arabia Saudită, ce viza Cartierul General al Aviaţiei
americane din această ţară, uciderea a 50 de turişti occidentali la Luxor, în Egipt, în
1997, apoi exploziile din 1998 de la Nairobi şi Dar es Salaam. Ceea ce se ştie cu precizie
şi este exprimat clar de Bin Laden şi de locotenenţii săi e faptul că principalul motor ce
a dus la apariţia acestui fenomen malign (din punctul de vedere european şi american,
cel puţin) a fost prezenţa soldaţilor americani (majoritatea creştini) pe teritoriul Arabiei
Saudite, adică acolo unde se găsesc locurile sfinte ale Islamului (Mecca şi Medina).
Acţiunile teroriste îi vizau aşadar pe „cruciaţi” (denumire generică dată americanilor şi
europenilor de religie creştină aflaţi în Orientul Mijlociu) şi pe „iudaici”, poporul israelian
fiind acuzat în bloc de rele fără număr produse lumii musulmane. Mesajele lui Bin Laden
şi Al Zawahiri se adresează întregii comunităţi musulmane, pe care liderii vor să o
dinamizeze spre a realiza un mare Califat Islamic după alungarea sau uciderea elitelor
politice „corupte” şi „tiranice” din Golf şi Africa de Nord. Odată realizat visul unirii
tuturor musulmanilor s‑ar declanşa un mare război contra creştinilor şi mozaicilor, care,
fiind consideraţi decadenţi, ar fi în cele din urmă învinşi! Necesitatea de a respecta
adevărul ne determină să recunoaştem că existenţa unor clase politice anchilozate, corupte,
a unor lideri dictatoriali a favorizat clar formarea nucleelor teroriste. Ţări precum Egiptul
sau Arabia Saudită, care nu permite alegeri libere şi corecte, au determinat opoziţia, fie
că e vorba de Frăţia Musulmană sau de alte grupări radicale, să treacă la luptă armată
clandestină, neputându‑se manifesta în spaţiul public în mod democratic.
Prin citirea în cheie extremistă a Coranului, grupul wahhabit al lui Bin Laden, de
inspiraţie salafistă, a ajuns să afirme că este o datorie religioasă a oricărui musulman să
îi atace pe americani şi pe israelieni, iar sinuciderea, interzisă de Islam ca şi de Biblie,
devine un act lăudabil, chiar recomandabil dacă se face sub stindardul lui Allah! Bin
Laden a avertizat adesea şi ţările europene că riscă atacuri dacă sprijină eforturile SUA
de a transforma Orientul Mijlociu.
Succesele Al‑Qaeda, printre care facilitarea schimbării de guvern în Spania ca urmare
a atacurilor din 2004 de la Madrid şi retragerea contingentului spaniol din Irak, şi
sprijinirea talibanilor, care din păcate devin pe zi ce trece tot mai eficienţi în lupta contra
forţelor NATO din Afganistan (anii 2009‑2010 au adus cel mai mare număr de victime din
rândul forţelor aliate), determină o seamă de experţi să se întrebe cum şi dacă această grupare
va dispărea vreodată. În literatura de specialitate se cunosc mai multe scenarii: ca şi în cazul
insurgenţelor, unele grupări teroriste au fost anihilate de autorităţi, altele şi‑au încetat
lupta pe fondul epuizării resursei umane şi al delegitimării scopurilor clamate sau au
acceptat treptat să îşi modereze obiectivele şi au devenit partide politice legale, constituţionale.
Aşadar, nu este exclus ca Al‑Qaeda să dispară într‑un interval de timp de 5‑20 de ani,
odată ce multe societăţi musulmane se vor democratiza şi liberaliza sau, în orice caz, se
vor schimba radical. Chemările la reconciliere şi amnistie din Afganistan au permis unor
grupuri de luptători clandestini să depună armele, cu condiţia să li se ofere alternative de
existenţă nonviolente.
Despre o distrugere pe cale militară este puţin probabil să vorbim, acest scenariu
neputând fi realizat din 2001 încoace în ciuda eforturilor depuse de americani şi aliaţii
lor. S‑a dovedit că doar prin forţă militară este greu să fie eliminate grupări teroriste
eficiente. În schimb, poliţia şi serviciile de informaţii sunt mult mai adaptate pentru acest
gen de misiuni preponderent în zone urbane (Jones, Libicki, 2008, p. 10). Sunt cinci
scenarii de dispariţie a unui grup terorist: înfrângere militară, acţiuni ale poliţiei,
divizare‑rivalitate (splintering), intrarea în viaţa politică şi victorie (Jones, Libicki, 2008).
De exemplu, grupuri precum Narodnaia Volia, Sendero Luminoso, Partidul Muncitorilor
din Kurdistan sau Tigrii Tamili au fost înfrânte prin forţă militară şi acţiuni ale poliţiei şi
serviciilor de informaţii (Cronin, 2006, p. 30). Situaţii de divizare sunt cele din Irak, unde
diverse miliţii şiite şi sunnite luptau unele cu altele şi chiar în cadrul aceleiaşi religii spre
a‑şi asigura hegemonia asupra unei anumite regiuni, în Pakistan, unde grupurile Jaish e
Mohammad şi Lashkar e Taiba rivalizează pentru militanţi şi resurse, ori, şi mai evident,
în teritoriile palestiniene, unde Hamas şi Fatah au ajuns la violenţă fizică şi rivalizează pe
viaţă şi pe moarte (joc cu sumă nulă) (Jones, Libicki, 2008, p. 12). În astfel de cazuri, membrii
individuali ai grupurilor distruse continuă adesea lupta afiliindu‑se la alte grupuri similare.
Scenariul pacificării grupurilor teroriste şi de insurgenţă prin participarea la viaţa
politică a ţării este mai rar, dar nu inexistent. În Irak şi Afganistan, în ultimii ani, mai
multe asemenea grupuri au intrat în partide politice constituţionale şi au depus armele,
acceptând logica electorală.
Alţi cercetători afirmă că, după cum fascismul şi comunismul, marile ideologii
extremiste ce au generat mişcări sociopolitice radicale şi au dus la crime nemaivăzute
contra civililor, treptat şi‑au pierdut atractivitatea (a se vedea cazul comunismului în URSS
şi Europa de Est), e probabil ca şi extremismul islamic să se demonetizeze cu timpul şi
să fie înlocuit cu alte forme de contestare a ordinii existente. Într‑un articol incitant pentru
noi europenii şi scandalos pentru mulţi musulmani, aplicând metodele istoriei contra
factuale, cercetătorul american Graham Fuller se întreba cum ar fi fost lumea dacă nu
exista Islamul. Mai blândă, mai liniştită? Răspunsul dat de el este că, în lipsa Islamului,
masele de arabi nemulţumiţi de conducerea statelor lor şi de puterea Americii ar fi adoptat
ideologii politice radicale şi ar fi creat eventual grupuri de luptă, deşi poate nu la fel de
eficiente ca acelea coagulate de stindardul Islamului14!
Al‑Qaeda a dovedit că a infiltrat şi serviciile secrete ale unor ţări aliate Americii,
precum Iordania. Un operativ iordanian venit să le vorbească în decembrie 2009 unor
agenţi CIA din Forward Operating Base (FOB) Chapman din Khost, Afganistan, despre
celule teroriste sunnite a sfârşit prin a declanşa o explozie sinucigaşă care a luat vieţile
unor buni agenţi americani. Întâmplător sau nu, doctorul Khalil Abu‑Mulal al‑Balawi era
din acelaşi oraş ca şi Abu Musab al‑Zarqawi, liderul Al‑Qaeda din Mesopotamia! Fusese
recrutat de Directoratul General de Intelligence al Iordaniei dintr‑o puşcărie, unde ajunsese
pentru că era administratorul unui faimos forum online pentru jihadişti, Al‑Hesbah!
Trimis în Pakistan de oficialii iordanieni ca să se infiltreze printre jihadişti, el fie a devenit
unul din ei, fie a fost tot timpul militant, lucrând de formă pentru iordanieni. Explozia
declanşată a ucis printre alţii patru ofiţeri CIA americani. Acest eveniment – cel mai grav
atac terorist asupra unor militari SUA după cel din Beirut din 1983 – a arătat că Al‑Qaeda
a reuşit să penetreze eficient şi servicii de informaţii considerate performante, precum
cel din Iordania (Friedman, Stewart, 2010).
Al‑Qaeda a suferit deja lovituri puternice, unii dintre liderii săi au fost ucişi (precum
Al‑Zarkawi), grav răniţi sau capturaţi (de exemplu, Khalid Sheikh Mohammad), ţările
participante la campania de contracarare a terorismului au dejucat sute de atentate şi au
blocat numeroase fonduri ale teroriştilor pe tot globul. Nu putem şti cine şi dacă va reuşi
cineva să distrugă acest grup transnaţional ori dacă el se va dizolva prin rivalităţi interne.
Datele disponibile arată că grupul are flexibilitate şi capacitate de adaptare şi că recrutează
încă relativ uşor adepţi (Riedel, 2008, p. 135). Campanii militare extinse precum cele
din Irak şi Afganistan nu au dus la eradicarea nucleului dur al Al‑Qaeda, dar lichidarea
liderilor, desigur, nu a fost completă, Bin Laden scăpând de fiecare dată. De aceea e
14. Fuller (2007). Fuller a fost vicepreşedinte al National Intelligence Council al CIA.
nevoie de un set de măsuri politice, culturale şi economice spre a ajuta moderaţii Islamului
să câştige bătălia cu radicalii. Retragerea treptată din Irak şi Afganistan, o soluţie de pace
între Israel şi palestinieni, o soluţie echitabilă pentru oraşul Ierusalim, integrarea în UE
a Turciei, rezolvarea conflictului din Kaşmir şi a celui din Cecenia pot contribui semnifi
cativ la reducerea atractivităţii terorismului pentru tinerii musulmani de pretutindeni. Cele
două state cel mai puternic legate de Al‑Qaeda prin numărul de adepţi şi amplasarea
geografică – Pakistan şi Arabia Saudită – trebuie să fie stabile şi să se democratizeze.
Pakistanul a oferit multă vreme un safe heaven pentru talibani şi Al‑Qaeda în zona tribală
de la graniţa cu Afganistanul şi doar recent factorul politic pakistanez a declanşat
operaţiunea militară de eliminare a acestor insurgenţi, cu mai mult sau mai puţin succes.
O viaţă economică mai bună în Afganistan şi Pakistan, precum şi creşterea nivelului de
educaţie vor reduce baza de selecţie a insurgenţilor. Şcolile şi profesorii din Afganistan
sunt adesea ţintele teroriştilor, care intuiesc că educaţia de masă e un inamic direct pe
termen lung. Democraţia autentică va contribui şi ea aducând la putere lideri legitimi,
populari, mai probabil moderaţi‑pragmatici decât extremişti, şi nu căpetenii corupte
precum Hamid Karzai, cel care a folosit fel de fel de metode ilicite spre a câştiga alegerile
prezidenţiale din 2009 în Afganistan. În schimb, evoluţia finală a războiului civil din
Libia, între forţele loiale colonelului‑dictator Gaddafi şi opoziţie, soldat cu victoria
rebelilor, ar putea fi o mană cerească pentru luptătorii afiliaţi Al‑Qaeda, mai ales dacă
Libia devine un „stat eşuat” pe tiparul Somaliei sau se „împarte” în două entităţi statale
ireconciliabile15. „Revoluţiile de iasomie” din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu ar
putea servi ca frână în calea terorismului îndreptat contra regimurilor dictatoriale prin
introducerea democraţiei parlamentare şi a statului de drept sau, din contră, vor accelera
fenomenul în cazul eşecului democratizării unor state precum Egipt, Tunisia, Libia,
Yemen, Bahrain etc. Scenariul cel mai rău este cel al războaielor civile asociate fenomenului
statelor „eşuate”, adevărate paradisuri pentru jihadişti.
Pe 2 mai 2011 forţele speciale americane SEALs l‑au ucis pe Osama Bin Laden în
orăşelul pakistanez de munte Abottabad. Urmărirea faimosului terorist a durat un deceniu
şi jumătate, timp în care numeroase voci l‑au dat ca fiind deja decedat! Astfel, opinia
publică mondială a aflat că teroristul number one al lumii nu se ascundea în peşteri
insalubre din zona tribală pakistaneză Waziristan, nu îndura privaţiunile unei vieţi de
haiduc, ci stătea confortabil într‑o locuinţă masivă şi bine izolată de exterior din cochetul
orăşel turistic unde, culmea, armata pakistaneză avea o şcoală militară, la câteva sute de
metri de casa lui Bin Laden16! De asemenea, a devenit clar că acesta a beneficiat de
complicităţi în rândurile serviciilor secrete pakistaneze şi că, de fapt, probabil nu se dorea
prinderea lui sau era ţinut ca monedă de schimb în ultimă instanţă. Este posibil ca secundul
său, Al Zawahiri, să fie şi el curând lichidat sau capturat ori să se confrunte cu manifestări
15. În momentul finalizării acestui studiu (aprilie 2011) este foarte greu de evaluat dacă există şi
câţi sunt membrii Al-Qaeda aflaţi printre forţele opoziţiei din Libia, dar prezenţa aeriană a
forţelor NATO, legitimată de Rezoluţia 1973 a CS al ONU, ar putea atrage valuri de jihadişti
străini. De aceea, Franţa şi Marea Britanie ezită să trimită arme rebelilor, acceptând momentan
să îi ajute doar cu instructori militari. În plus, chiar dictatorul Gadaffi ar putea recurge la
terorişti spre a „pedepsi” statele occidentale implicate în campania de sprijinire a rebelilor în
scop umanitar. De aceea, este vitală găsirea unei soluţii pentru Libia pe termen lung.
16. S‑a mai aflat că Bin Laden, care trăia alături de membri ai familiei sale, bodyguarzi şi curieri,
nu permisese instalarea internetului şi telefoanelor în vilă, iar comunicarea cu exteriorul se
făcea prin curieri speciali.
de nesupunere din partea talibanilor. De altfel, aceşti talibani sunt musulmani paştuni, pe
când Bin Laden era arab saudit (de origine yemenită), iar Zawahiri este egiptean. Unii
experţi se aşteaptă la o intensificare a conflictului latent dintre aripa arabă şi cea afgano
‑pakistaneză şi la o eventuală migrare a Al‑Qaeda arabă către Africa de Nord sau către
Cornul Africii (Somalia), Yemen ori chiar Mauritania (McGregor, 2011). E posibil ca la
comemorarea a zece ani de la marile atacuri teroriste din 11 septembrie 2001 organizaţia
să încerce să comită atacuri simbolice de amploare, în diverse state ale lumii. Şi în special
contra unor ţinte de pe întregul continent nord‑american, nu doar de pe teritoriul SUA.
Sau, dimpotrivă, lipsa acţiunii pe termen lung va demonstra slăbiciunea şi destructurarea
grupării. Dacă mari atentate care să ucidă sute sau mii de civili devin imposibil de realizat,
în schimb sunt posibile atentate comise de atacatori sinucigaşi individuali sau structuraţi
în mici echipe. Şi din păcate aceştia sunt imposibil de descurajat şi greu de interceptat
de către serviciile de informaţii deoarece lucrează pe cont propriu, cu materiale uşor de
procurat, fără activităţi suspecte la scară naţională sau globală.
Căutarea lui Bin Laden şi uciderea lui au costat naţiunea americană circa 3.000 de
miliarde de USD în cincisprezece ani, bani ce ar fi putut merge către sănătate sau educaţie
(Fernholz, Tankersley, 2011). Eliminarea lui nu aduce o garanţie ultimă privind încetarea
atacurilor teroriste masive, catastrofale, de tipul celor de la 11 septembrie. E posibil ca
eliminarea Al‑Qaeda să se întindă pe zeci de ani, dacă nu un secol, dar finalmente ea va
dispărea ca orice formă de coagulare a unui nucleu de rezistenţă faţă de un statu-quo.
Sunt studii care arată că durata de viaţă a grupărilor teroriste transnaţionale depinde atât
de structura lor, de contextul sociopolitic în care evoluează, cât şi de capacitatea lor de
a repeta atacurile (Blomberg, Engel, Sawyer, Reid, 2010). În plus, „revoluţiile” arabe din
nordul Africii – Egipt, Tunisia, Libia –, dacă vor conduce la democratizarea acestor state,
vor diminua atractivitatea grupurilor teroriste, grupuri care îşi extrăgeau legitimitatea din
lupta contra regimurilor autoritare şi a unui Occident ce sprijinea aceste regimuri. Din
contră, statele eşuate ar putea deveni magneţi pentru reţele teroriste deoarece controlul
guvernamental asupra activităţilor ilegale este cvasiinexistent. Până la urmă contează dacă
va mai exista Al‑Qaeda legată de teroriştii lui Bin Laden, nu pletora de grupuscule teroriste
care se autoproclamă filiale ale Al‑Qaeda, aşa-numitele „francize”. Pe acestea nimeni nu
le va eradica total şi pe termen scurt.
Vor trebui slăbite treptat şi lovite în continuare conducerea, sanctuarele şi filialele din
lume ale Al‑Qaeda. Iar mitologia organizaţiei trebuie contracarată şi demonetizată în ochii
musulmanilor. După cum spune Bruce Riedel, „până la urmă, Al‑Qaeda nu este Germania
nazistă, Germania imperială sau URSS. Este o organizaţie relativ mică ce poate fi înfrântă
prin politici înţelepte şi adaptate” (Blomberg, Engel, Sawyer, Reid, 2010, p. 154).
Nu trebuie uitat nici că Al‑Qaeda, deşi reprezintă poate forma cea mai bine închegată
şi organizată a extremismului islamic, este adesea privită ca un corp străin, dăunător,
chiar în state musulmane de religie sunnită confruntate cu provocările descrise de Bin
Laden: creştinism diabolic, respectiv islamism şiit sectar. De aceea, în 2006‑2007, când
în Irak a avut loc un fel de război civil mocnit între sunniţi şi şiiţi, iar „purificarea religioasă”
a dus la plecarea forţată a multor sunniţi din Bagdad, forţele sunnite rămase în unele cartiere,
ca şi în centrul Irakului, au reuşit să elimine focarele grupării Al‑Qaeda din Irak (AQI)17.
17. Kilcullen (2009, p. 171). Numele real al grupării conduse de Zarqawi era Tanzim Qaidat Al
Jihad Fil Bilad Al Rafidayn, adică „Organizaţia Al-Qaeda pentru jihad pe pământul dintre cele
două fluvii”. Kilcullen afirmă că 95% dintre luptători erau irakieni, în timp ce liderii erau
Grupările „tribale” sunnite – Sunni awakening movement – au alungat reţeaua formată

din combatanţi străini, considerându‑i inamici (Kilcullen, 2009, pp. 154 şi 158‑159).
Sătui de violenţa sectară, liderii miliţiilor locale afiliate „triburilor” au ales varianta
eliminării AQI şi au avut succes18! Aceasta cu toate că AQI afirma mereu că e singura
forţă capabilă să apere comunitatea sunnită de abuzurile sângeroase ale miliţiilor şiite ale
lui Muqtada Al Sadr... Iar prezenţa forţelor SUA şi strategia de contrainsurgenţă a
generalului Petraeus din 2007 au constituit o minimă garanţie pentru sunniţii moderaţi că
nu vor fi victimele violenţei şiite, cu toate că „purificarea” de tip sectar se produsese
deja masiv în 2006!
Aşadar, o mare parte din succesul Al‑Qaeda faţă de alte organizaţii teroriste cu bază
religioasă se datorează structurii sale „în reţea”, laxă, cu celule relativ independente şi
un control destul de slab exersat de „centru”. Al‑Qaeda pare să se fi adaptat cel mai bine
globalizării şi aspectului transnaţional tot mai evident al sistemului mondial actual. Orice
grup extremist musulman putea să se formeze şi să organizeze un atac, iar apoi să se
revendice ca fiind Al‑Qaeda din acea regiune (Yemen, Somalia, Irak etc.). Distrugerea
respectivei celule nu afecta grav organizaţia, ea fiind repede înlocuită, iar eventualii lideri
capturaţi nu puteau furniza informaţii valoroase despre comandamentul central deoarece
nu cunoşteau decât persoana de contact! Cercetătorii fenomenului terorist şi‑au pus între
barea dacă „decapitarea” unui grup terorist prin uciderea conducerii lui duce la dezmem
brarea şi dispariţia acestui grup. Recent, americanca Jenna Jordan a condus un studiu
aplicat, comparativ, adunând şi compilând date din 298 de incidente teroriste, în intervalul
1945‑2004. A ajuns la concluzia că „decapitarea nu este o strategie antiteroristă eficientă.
În fapt, rata declinului e mai scăzută în cazul grupurilor ai căror lideri au fost ucişi sau
arestaţi. Decapitarea este cel mai puţin eficientă pentru grupurile care sunt mai vechi,
religioase sau relativ mari” (Jordan, 2009; Freeman, 2010; Johnston, 2010). Astfel, 53% din
aproape toţi străini – din Egipt, Iordania, Afganistan etc. Însă irakienii aceştia erau „urbanizaţi”,
fiind percepuţi evident ca „străini” de către membrii triburilor locale.
18. Kilcullen arată că efectele mobilizării triburilor au fost foarte puternice într‑o ţară ca Irak, unde
peste 85% din populaţie revendică o anumită „afiliere tribală” şi unde fiinţează peste 350 de
„triburi”. Perioada de câteva decenii în care dictatorul Saddam Hussein şi Partidul Baath au
încercat să uniformizeze societatea nu a condus decât la o lejeră estompare a acestei tendinţe,
reluată însă după 2003. Rebeliunea triburilor contra AQI a dus la epuizarea şi delegitimarea
acesteia din urmă. Informatorii chestionaţi de autor, membri ai tribului Zobai din confederaţia
tribală Shammari, au arătat că „străinii” din Al-Qaeda, deşi musulmani sunniţi ca şi membrii
triburilor aliate, au ajuns să producă iritare şi duşmănie prin nerespectarea obieceiurilor locale,
cum ar fi interdicţia de a căsători femeile din trib cu bărbaţi străini, şi prin uciderea unor lideri
locali. Pentru localnici, aceste obiceiuri (aadat) pot fi mai importante decât regulile Coranului
în sine (deen)! Şi imamii locali din periferiile Bagdadului au mobilizat tineretul la luptă contra
AQI. În acest fel, liderii tribali şi religioşi sunniţi au ajuns să se apropie de forţele coaliţiei
internaţionale şi chiar să le ofere sprijin. În acest timp, liderii AQI dispreţuiau obiceiurile locale,
văzute ca erezii, şi propovăduiau un Islam pur şi hiper‑reducţionist. Localnicii au fost oripilaţi
de practici precum uciderea femeilor şi copiilor inamicilor, bombe îngropate lângă drum,
decapitări, tortură aplicată organelor genitale etc. De asemenea, membrii AQI au blocat
contrabanda cu bunuri de consum şi arme, fapt ce a lezat interesele şeicilor locali. În cele din
urmă, triburile au întors armele contra AQI, cu succes de altfel. Acest lucru ne demonstrează
că teroriştii şi membrii gherilelor nu pot activa pe termen lung fără sprijinul populaţiei locale.
Contrainsurgenţa urmăreşte exact ruperea acestei legături de interes dintre cei doi actori locali
(Kilcullen, 2009, pp. 157‑161, 171‑172).
grupările ce au suferit decapitarea leadership‑ului au dispărut sau au ajuns inactive, în

timp ce procentul pentru acele grupuri neafectate de „decapitare” a fost de 70%. Grupurile
vechi, consolidate, trec mai uşor peste acest eveniment şi doar organizaţiile nu mai vechi
de 10 ani au tendinţa să dispară, în timp ce acelea care au în spate 20‑30 de ani se menţin
în viaţă cu o mai mare probabilitate (Jordan, 2011, pp. 10‑12). Durata de viaţă a reţelelor
teroriste transnaţionale depinde de structura lor, de contextul sociopolitic şi de capacitatea
lor de a repeta atacurile (Blomberg, Engel, Sawyer, 2010). Evident, ar fi absurd să
considerăm inutilă uciderea lui Bin Laden, şi este aproape sigur că Al‑Qaeda a fost mult
slăbită şi destructurată de moartea principalilor conducători.
Precizăm că există nu doar reţele teroriste, ci şi atacatori individuali, numiţi în limbaj
de specialitate „lupi singuratici” (lone‑wolves) – Anders Breivik este un bun exemplu. În
viitor, este probabil ca pe lângă terorismul religios să se dezvolte şi un terorism cu baze
sociale şi economice, formă de protest contra discrepanţelor grave dintre bogaţi şi săraci.
De asemenea, un terorism „ecologic”, în statele dezvoltate unde generaţia tânără vede
cu îngrijorare cum natura suferă consecinţa activităţilor antropice, precum şi atacuri
„simbolice” contra unor regimuri opresive19. Iar un „război contra terorismului” precum
cel declarat de ex‑preşedintele SUA în 2001, încă nefinalizat şi probabil nefinalizabil
complet vreodată, nu va fi cu siguranţă soluţia viitorului. Deoarece el combate efectele,
nu şi cauzele! Terorismul dispare doar atunci când numărul revoltaţilor şi furioşilor se
reduce, când educaţia, nivelul de trai şi gradul de libertate sporesc şi când civilizaţiile
ajung să coexiste în armonie. Evident, rămân faptele comise de indivizi cu probleme
patologice, dar ele nu sunt neapărat încadrabile în terorismul organizat.
7. Disciplină academică sau set de cunoştinţe

practice în slujba decidentului?
Când vine vorba de terorism, primul impuls al cetăţeanului obişnuit este să se revolte şi
să ceară liderilor să stârpească acest flagel. De aceea, practic fiecare stat şi fiecare
organizaţie regională sau internaţională de securitate are în program şi combaterea
terorismului. Diferă doar locul pe agendă acordat acestui deziderat, mijloacele, resursele
şi strategia pe termen lung.
Contraterorismul este o disciplină practică subsumată studiilor de securitate naţională.
Deşi pleacă de la analiza antropologică, sociologică, economică şi ideologică a teroriştilor,
scopul său final este să ajute la eliminarea acestora. Cu alte cuvinte, se află în slujba
decidenţilor politici. Ar fi greu să concepem o „ştiinţă a terorismului” în pură gratuitate,
doar din dorinţa de a înţelege plenar acest fenomen ce însoţeşte istoria umană practic din
cele mai vechi timpuri. Sau, de pildă, o naraţiune a teroriştilor despre ei înşişi... În timp ce un
studiu dedicat ONG‑urilor sau firmelor transnaţionale oferă un discurs sociologic neutru,
analitic, ce nu îşi propune să sporească sau să reducă numărul acestora, analiza terorismului
implică, de cele mai multe ori, din start o opţiune morală: situarea cercetătorului de
partea „binelui”, a lumii civilizate, contra „răului” absolut, eticheta uzuală a terorismului.
Totuşi, pot fi şi situaţii când opţiunea bun‑rău este una destul de subiectivă – să ne
19. Precum atacul terorist din aprilie 2011 din metroul capitalei Republicii Belarus, Minsk.
imaginăm cazul unor mişcări ce luptă contra unui regim totalitar sau foarte opresiv folosind
tactici teroriste. În acest caz, autorităţile, practicante ale unui „terorism de stat” (să ne
amintim de masacrele comise la ordinele unui Hitler, Stalin ori Pol Pot), nu sunt cu nimic
mai „morale” decât teroriştii. Iar faimoasa dilemă „teroristul unuia e luptătorul pentru
libertate al altuia” sugerează că unghiul din care privim lucrurile are un rol fundamental!
Alte slăbiciuni ale acestei subdiscipline sunt: lipsa unei definiţii comune, larg acceptată,
a terorismului, influenţarea agendei de cercetare de către evenimentele catastrofice recente,
perspectiva predominant occidentalo‑centrică asupra fenomenului (cele mai multe studii
fiind din SUA şi UE), exagerarea ameninţărilor teroriste de către experţi, aceştia solicitând
de regulă fonduri guvernamentale, dificultatea sau imposibilitatea cercetătorilor de a întâlni
şi interoga/intervieva terorişti arestaţi sau ex‑terorişti eliberaţi20, repetarea la nesfârşit a
unor locuri comune etc. (Dolni, 2011).
Atacarea de către SUA a Irakului în 2003 a generat un val gigantic de terorism în toată
lumea, la fel cum cineva ar stârni viespile adormite dintr‑un cuib. În viitor, planificatorii
politico‑militari vor trebui să fie mult mai atenţi ce tipuri de războaie declanşează şi cu
ce costuri. Omenirea are din păcate mari mulţimi de oameni agresivi şi frustraţi care abia
aşteaptă să găsească un pretext pentru a trece la violenţă ucigaşă.
În concluzie, formele de terorism cu care statele se vor confrunta în viitor ar putea fi
de tip Al‑Qaeda, cu recurs la mijloace extreme, foarte distrugătoare. Deşi teroriştii care
atacă ţările şi populaţiile nu pot fi comparaţi cu războinicii care se înfruntă pe un câmp
de luptă, ei tind totuşi către un război „total” contra statelor‑ţintă. Deoarece statele se
perfecţionează constant în lupta lor antiteroristă, este plauzibil ca şi teroriştii să intensifice
violenţa şi să lărgească gama atacurilor. Etno‑terorismul clasic limita violenţa contra
civililor, prefera să aleagă ţinte specifice (reprezentanţi ai puterii de stat), spre a nu‑şi
înstrăina opinia publică. Noul terorism, bazat pe religie, pe noţiunea de exterminare a
inamicului, este denumit uneori „megaterorism” (Muller, 2003). Atentatele sunt statistic
tot mai distrugătoare, iar motivaţia religioasă tot mai frecventă. Terorismul nu este apanajul
Islamului, deşi statisticile arată că din această religie se recrutează azi cei mai mulţi
terorişti, iar Al‑Qaeda, un nou tip de actor tentacular, în reţea transnaţională, se bazează
tocmai pe solidaritatea islamică militantă şi pe ura faţă de creştini şi evrei. Diabolizarea
adversarului, dorinţa de a‑l extermina şi recursul la mijloace de luptă extreme sunt
caracteristicile cele mai îngrijorătoare. Armele de distrugere în masă pot ajunge să fie
considerate un instrument oferit de divinitate în lupta contra necredincioşilor. Din cauza
disparităţii de putere, Al‑Qaeda şi alte reţele teroriste nu vor putea concepe strategii de
luptă clasică contra Occidentului, ci doar strategii de luptă asimetrică, prin lovirea
punctelor slabe şi provocarea de pierderi intolerabile. În replică la atentatele teroriste care
au zguduit conştiinţa opiniei publice mondiale, statele europene au întreprins acţiuni ferme
şi, pe cât posibil, concertate pentru crearea unor aranjamente internaţionale menite să
faciliteze contracararea acestei ameninţări neconvenţionale. În paralel, au fost întreprinse
eforturi semnificative de adaptare a legislaţiilor interne în vederea încadrării juridice a
fenomenului respectiv şi a stabilirii căilor de cooperare sectorială.
Contraterorismul se bazează pe multiple instrumente: forţa militară, acţiuni de poliţie,
diplomaţia preventivă, controlul financiar, intelligence, educaţie civică, ridicarea nivelului
20. În mod ideal, cercetătorii ar trebui să aibă un acces mai larg la bazele de date guvernamentale
asupra terorismului, la înregistrările agenţilor serviciilor secrete infiltraţi în reţele teroriste –
evident, cu condiţia protejării identităţii acestora şi la o anumită perioadă după evenimente.
de trai şi democratizarea. Nici unul dintre aceste instrumente nu e eficient de unul singur:
acţiunile militare pot avea succes, dar e greu să surprinzi teroriştii grupaţi pe un teritoriu
anume în formaţiuni de luptă spre a‑i putea lovi cu arme. Situaţia din Afganistan, unde
Al‑Qaeda îşi făcuse un sanctuar distrus de armata americană şi de aliaţii acesteia în
2001‑2002, este o excepţie fericită. De regulă, teroriştii sunt dispersaţi în populaţia civilă,
ascunşi în munţi, văi etc. Atacarea şi anihilarea unui grup nu garantează că alţi militanţi
nu vor completa rândurile, mai ales dacă populaţia locală vede ca legitimă acţiunea
grupului. Îngheţarea conturilor este eficace, dar nu este uşor să identifici toate fondurile
teroriştilor, mai ales când aceştia folosesc diverse canale ascunse şi transferă fonduri în
alte ţări. Este, de pildă, cazul faimoasei proceduri hawala din lumea musulmană, un
transfer informal de bani (Pillar, 2008, p. 383). Educaţia şi democratizarea, avântul
economic pot reduce propensiunea spre acte teroriste, dar şi reversul e posibil: atacurile
de la Madrid şi Londra au avut loc în state occidentale, dezvoltate şi democratice. Iar
strângerea de informaţii, deşi pare a fi principalul instrument, nu se dovedeşte mereu
eficace, mai ales că nu întotdeauna serviciile de informaţii, chiar ale unui singur stat,
cooperează foarte bine între ele. Teroriştii pot profita de lipsa de comunicare şi concertare
(Kurth Kronin, Ludes, 2004). Grupări precum Brigăzile Roşii şi Baader Meinhof au
dispărut odată cu declinul marxismului în lume şi dispariţia URSS deoarece au pierdut
baza socială şi economică de sprijin. Contrainsurgenţa poate fi eficace dacă reuşeşte să
îndepărteze populaţia locală de combatanţii rebeli şi îi delegitimează pe aceştia.
Eradicarea unor grupuri bine organizate şi structurate de tip Al‑Qaeda nu va conduce
automat la sfârşitul terorismului, deoarece acesta nu este apanajul grupurilor structurate.
Oricând indivizi frustraţi, agresivi, cu probleme mentale, fanatici vor putea încerca să
atace populaţia civilă sau instituţii de stat, asemenea acţiuni fiind foarte dificil de anticipat
şi anihilat. Mai ales când un simplu click pe internet te poate învăţa cum să construieşti
o bombă sau să produci o substanţă chimică otrăvitoare. În plus, tentaţia accesului la
arme de distrugere în masă este o realitate pentru o serie de grupări teroriste. Noul
terorism implică, după cum am arătat, şi sporirea numărului de agenţi formaţi în interiorul
statelor occidentale, aceşti terorişti „interni” fiind adesea adevărate bombe cu întârziere!
De asemenea, conexiunile transnaţionale sunt tot mai frecvente şi destul de greu de
depistat, cu toate că şi statele moderne devin tot mai performante în monitorizarea vieţii
propriilor cetăţeni. De aceea, măsurile luate de state în lupta antiteroristă pot fi privite
cu destulă reticenţă sau chiar ostilitate de populaţia civilă, deoarece presupun limitări ale
drepturilor cetăţeneşti: camere de supraveghere ce încalcă regula intimităţii, urmăriri ale
telefoanelor, monitorizarea vieţii private prin internet etc. Chiar şi arestarea suspecţilor
şi internarea lor în centre speciale precum cel de la Guantanamo Bay, din Cuba, folosit
de SUA, au generat multe critici din partea apărătorilor drepturilor omului. În general,
o luptă eficientă contra terorismului nu se poate duce prin restrângerea drastică, pe termen
lung, a drepturilor şi libertăţilor civile, deoarece există riscul delegitimizării regimului
politic şi a statului. Chiar dacă democraţiile par mai puţin eficiente în lupta cu terorismul
decât regimurile autoritare sau totalitare, ele nu trebuie să‑şi piardă elementul specific,
salvgardarea drepturilor omului. Altfel, pot contribui la imaginea pe care teroriştii vor
să o creeze statelor „inamice” (Laquer, 2000).
Bibliografie
Allen, Charles (2006), God’s Terrorists, the Wahhabi Cult and the Hidden Roots of Modern Jihad,
Abacus, Londra.
Barclay, Jack (9 septembrie 2010), „Al‑Tatarrus: al‑Qaeda’s Justification for Killing Muslim
Civilians”, Terrorism Monitor, vol. 8, nr. 34, http://www.jamestown.org/programs/gta/single/?tx_
ttnews¼tt_news½=36803&tx_ttnews¼backPid½=26&cHash=26811dfccf.
Barna, Cristian (2007), Terorismul. Ultima soluţie, Top Form, Bucureşti.
Blomberg, Brock, Engel, Rozlyn C., Sawyer, Reid (2010), „On the duration and sustainability of
Transnational terrorist organizations”, Journal of Conflict Resolution, 54(2), pp. 303‑330.
Bobbitt, Philip (2002), The Shield of Achilles: War, Peace and the Course of History, Anchor
Books‑Random House, New York.
Chiru, Maria Cristina (2006), Femei kamikaze. Terorism la genul feminin, Top Form, Bucureşti.
Cronin, Andrey Kurth (2006), „How Al-Qaida Ends”, International Security, vol. 31, nr. 1, pp. 7-48.
Delpech, Thérèse (decembrie 2002), „International Terrorism and Europe”, Chaillot Papers, nr. 56,
www.iss‑eu.org.
Dolni, Adam (9 septembrie 2011), „Why People Become Terrorists?”, prelegere susţinută la
Institutul Diplomatic Român, în cadrul Conferinţei „11 septembrie 2001: 10 ani după”.
Ferchedău Muntean, Magda, Careja, Romana, Balazs, Luana Audrey, Mohan, Emilia Diana,
Condurache, Cristina (2001), Terorismul. Istoric, forme, combatere, Omega, Bucureşti.
Fernholz, Tim, Tankersley, Jim (7 mai 2011), „The Cost of bin Laden: $3 Trillion Over 15 Years”,
în National Journal.
Freeman, Michael (2010), „The Headless Horseman: A Theoretical and Strategic Assessment of
Leadership Targeting”, Journal of Conflict Studies, 30.
Friedman, George, Stewart, Scott (11 ianuarie 2010), „The Khost Attack and the Intelligence War
Challenge”, http://www.stratfor.com/weekly/20100111_khost_attack_and_intelligence_war_
challenge.
Fuller, Graham E. (13 decembrie 2007), „A World without Islam”, Foreign Policy, http://www.
foreignpolicy.com/articles/2007/12/13/a_world_without_islam.
Helfstein, Scott, Abdullah, Nassir, al Obaidi, Muhammad (9 decembrie 2009), Deadly Vanguards – A
Study of al‑Qaeda’s Violence Against Muslims, http://www.ctc.usma.edu/deadly%20vanguards_
complete_l.pdf.
Horgan, John (2005), The Psychology of Terrorism, Routledge, Londra.
Horowitz, Michael C. (iarna 2010), „Nonstate Actors and the Diffusion of Innovations: The Case
of Suicide Terrorism”, în International Organization, nr. 64.
Hudson, R. (1999), „The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and
Why?”, în M. Majeska (ed.), Report by the Federal Research Division, Library of Congress for
The National Intelligence Council (USA), http://www.mipt.org/pdf/socio_psychofterrorism.pdf,
accesat la 1 mai 2006.
Johnston, Patrick (2010), Assessing the Effectiveness of Leadership Decapitation in Counterinsur
gency Campaigns, Harvard University Press.
Jones, Seth G., Libicki, Martin C. (2008), „How terrorist groups end”, RAND Corporation.
Jordan, Jenna (2009), „When Heads Roll: Assessing the Effectiveness of Leadership Decapitation”,
Security Studies, 18, 4.
Jordan, Jenna (iunie 2011), „Can Al‑Qa’ida Survive Bin Ladin’s Death? Evaluating Leadership
Decapitation”, CTC Sentinel, Combating Terrorism Center at West Point, vol. 4, nr. 6.
Kilcullen, David (2009), The Accidental Guerilla: Fighting Small Wars in the Midst of a Big One,
Oxford University Press, New York.
Kiss, Laszlo (2002), „New Terrorism or the Metamorphosis of Security and War”, în Zoltan Galik,
Ferenc Gazdac (ed.), Responses to Terrorism, SVKH, Budapesta.
Kurth Kronin, Audrey, Ludes, James M. (eds.) (2004), Attacking Terrorism: Elements of a Grand
Strategy, Georgetown University Press, Washington D.C.
Laquer, Walter (2000), A History of Terrorism, Transaction Publishers, New Brunswick, Londra.
Leiken, R., Brooke, S. (2006), „The Quantitative Analysis of Terrorism and Immigration: An
Initial Exploration”, Terrorism and Political Violence, vol. 18.
Lewis, Bernard (1988), The Political Language of Islam, Chicago, University of Chicago Press.
Lewis, Bernard (2010), Faith and Power. Religion and Politics in the Middle East, Oxford University
Press, Oxford, New York.
McGregor, Andrew (2 mai 2011), „Will al‑Qaeda Survive the Loss of its Leadership?”, Terrorism
Monitor, vol. 8, nr. 24, www.jamestown.org.
Mihai, Andreea (2010), „Incursiune în raţiunea teroristă”, Monitor Strategic, nr. 1‑2, pp. 47‑58.
Muller, Harald (martie 2003), „Terrorism, Proliferation: a European Threat Assessment”, Chaillot
Papers, nr. 58, www.iss‑eu.org.
Mullins, Sam (2007), „Home‑grown Terrorism: Issues and Implications”, Perspectives on Terrorism,
vol. I, nr. 3, http://www.terrorismanalysts.com/pt/index.php?option=com_rokzine&view=
article&id=12.
Pillar, Paul R. (2008), „Counterterrorism”, în Paul D. Williams (ed.), Security Studies: An Introduction,
Routledge, Londra, New York.
Pipes, Daniel (6 decembrie 2005), „Converts to Terrorism”, New York Sun, http://www.danielpipes.org/
3184/converts‑to‑terrorism.
Primoratz, Igor (octombrie 1990), „What is Terrorism”, Journal of Applied Philosophy, vol. 7, nr. 2,
pp. 129‑138.
Riedel, Bruce (2008), The Search for Al Qaeda: Its Leadership, Ideology and Future, Brookings
Institution Press, Washington.
Rogers, Paul (2008), „Terrorism”, în Paul D. Williams (ed.), Security Studies: An Introduction,
Routledge, Londra, New York.
Schmidt, Alex P., Jongman, Albert J. (2005), Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors,
Concepts, Data Bases, Theories & Literature.
Silber, M., Bhatt, A. (2007), „Radicalization in the West: The Homegrown Threat”, New York
City Police Department.
Smith, Anthony D. (2002), Naţionalism şi modernism, Epigraf, Chişinău.
Streusand, Douglas E. (septembrie 1997), „What does Jihad mean?”, Middle East Quarterly, pp. 9‑17.
Ţuţuianu, Simona (2009), „Terorismul şi capcanele martirajului feminin. Implicaţii psihologice şi
strategice”, Revista de Istorie Militară, 1‑2, nr. 111‑112.
US Department of State (2001), „ Patterns of Global Terrorism”, disponibil la http://www.state.
gov/j/ct/rls/crt/2001, accesat la 20 mai 2002.
US National Security Strategy (2010), www.whitehouse.org.
Victoroff, Jeff (februarie 2005), „The Mind of the Terrorist: A Review and Critique of Psychological
Approaches”, în The Journal of Conflict Resolution, vol. 49, nr. 1.
Vidino, L. (25 octombrie 2007), „Current Trends in Jihadi Networks in Europe”, Terrorism Monitor,
vol. 5, nr. 20.

Cioculescu - Terorismul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cioculescu - Terorismul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniel Biró

Prefa]\ de Andrei Miroiu

2. Privire istorică de ansamblu asupra fenomenului

Menţionăm folosirea expresiei „ţinte noncombatante” într‑o definiţie a Departamentului

cu violenţa şi folosirea ameninţării spre a constrânge, convinge sau a câştiga atenţie

Expertul F. Legarré a propus tipologia: terorism politic, criminal şi patologic. Forma

atac precum cel de la 11 septembrie a avut o mare doză de originalitate şi a presupus o

4. Şocul noului terorism

Desigur, musulmanii sunt departe de a avea apanajul terorismului de sorginte religioasă8,

5. Tipologii, cauze şi tendinţe ale terorismului

8. Există estimări ce arată că doar 0,1% din musulmani ajung terorişti.

6. Este Al‑Qaeda prototipul terorismului

Grupările „tribale” sunnite – Sunni awakening movement – au alungat reţeaua formată

grupările ce au suferit decapitarea leadership‑ului au dispărut sau au ajuns inactive, în

7. Disciplină academică sau set de cunoştinţe

S-ar putea să vă placă și