Daniel Biró

(coordonator)

Rela]iile interna]ionale
contemporane
Teme centrale `n politica mondial\

Prefa]\ de Andrei Miroiu

POLIROM
2013
 Capitolul XV
Despre etica schimbării climatice
Mihaela Răileanu

În trecut, societăţile de vânători şi culegători existau doar datorită produselor pe care

mediul înconjurător le oferea. Odată cu apariţia agriculturii însă, lucrurile s‑au schimbat
fundamental, oamenii punându‑şi amprenta asupra naturii din ce în ce mai mult. Chiar
şi metodele primitive de cultivare a pământului au dus la eroziunea solului1. Cu toate
acestea, până la dezvoltarea industriei moderne, natura a dominat viaţa oamenilor. Situaţia
s‑a complicat şi mai mult la mijlocul secolului trecut. Începând din anii 1950, asistăm la
o creştere a consumului (care a mers în paralel cu creşterea explozivă a populaţiei).
Folosim mai mult din orice: resurse, servicii (folosirea resurselor nu este însă repartizată
în mod egal, doar un număr foarte mic de oameni se află constant în clasa consumatorilor).
Folosirea rapidă a resurselor epuizabile (sau limitate) supune ecosistemele la riscuri din ce
în ce mai mari. La rândul său, poluarea, în continuă creştere, distruge numeroase ecosisteme
(păduri, izvoare, oceane)2. În prezent, distrugerea naturii de către om este atât de profundă,
încât aproape că nu mai există procese naturale care să se producă fără intervenţia omului.
De aceea, în ultimii ani, problematica de mediu a intrat în sfera politică. Vestea bună
este că, prin intermediul politicilor de mediu, dezastrele (fie ele globale sau regionale)
ar putea fi prevenite şi pe planetă s‑ar putea menţine condiţii optime pentru viaţă.
În cadrul problematicii de mediu, un capitol aparte îl reprezintă schimbarea climatică,
indiferent dacă la baza fenomenului stau factori naturali sau acesta este indus de activitatea
umană (prin creşterea nivelului de gaze cu efect de seră în atmosfera Pământului).
Schimbările de climă se produc independent de voinţa oamenilor, aceştia neavând un
mijloc de a le controla sau preveni. Pe de altă parte însă, prin politici de mediu adecvate,
nivelul gazelor cu efect de seră poate fi ţinut sub control, încetinind astfel schimbările
climatice.
Pe Pământ există viaţă de circa patru miliarde de ani, iar acest lucru se datorează, în
cea mai mare parte, climatului terestru, incomparabil cu clima de pe alte planete (Marte
sau Venus de exemplu, ca să ne referim la atmosfera unor planete care au fost deja studiate
de cercetători). Civilizaţia umană merge mână în mână cu evoluţia climatică, iar studiul
schimbărilor climatice este fundamental pentru înţelegerea istoriei umane şi a viitorului
omenirii. În ultimele sute de ani, de când oamenii studiază sistemul climatic planetar,

1. Odată ce pământul este defrişat şi pădurile sunt îndepărtate, vântul poate afecta stratul superficial
al solului.
2. În zece ani, un automobil obişnuit este răspunzător pentru 2.040 de milioane de metri cubi de
aer poluat, 26,5 tone de gunoaie, trei copaci doborâţi, 30 de pomi bolnavi, 200 metri pătraţi
de zgură şi beton (Giddens, 2000, p. 569).
298 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

schimbările climatice au fost relativ reduse, această stabilitate permiţând dezvoltarea

civilizaţiei umane. Cu toate acestea, există dovezi ştiinţifice conform cărora, de pildă,
deşertul Sahara a fost cândva acoperit de gheaţă, iar calote glaciare acopereau Canada,
nordul Statelor Unite ale Americii, nordul Europei şi părţi semnificative din Asia.
Începând din anii 1970, omenirea a început să conştientizeze această nouă provocare
globală, schimbarea climatică, iar fenomenul nu este determinat în principal de cauze
naturale, ci de emisiile de gaze cu efect de seră, rezultate în urma activităţilor umane.
Dacă nivelul acestor emisii va continua să crească, se va ajunge ca, la un moment dat,
oamenii să fie prima specie de pe Pământ care şi‑ar putea provoca propria dispariţie.
Aşadar, schimbarea climatică rămâne una dintre cele mai serioase ameninţări cu care se
confruntă în prezent omenirea. Dintre toate subiectele agendei politice internaţionale,
acest fenomen nu are nevoie aparent de o prezentare detaliată, pentru că începe să fie din ce
în ce mai cunoscut şi dezbătut, atât de media3 şi de politicieni4, cât şi de publicul larg5.
S‑ar putea crede că subiectul schimbării climatice nu mai are nimic de oferit din punct
de vedere ştiinţific/academic şi că tot ce lipseşte este o rafinare a cunoştinţelor ştiinţifice
deja existente, dublată de o acţiune politică mai fermă. În realitate, în ciuda certitudinii
privitoare la unele elemente ale schimbării climatice, studiate de ştiinţe precum geografia sau
meteorologia, în ciuda aparentei informări/preocupări a politicienilor şi a publicului larg,
suntem departe de înţelegerea completă a fenomenului, de conştientizarea acestuia pe scară
largă, precum şi de identificarea unor soluţii adecvate pentru minimizarea efectelor sale sau
pentru stoparea sa. Există încă un grad mare de incertitudine în legătură cu acele aspecte
ale schimbării climatice care sunt mai bine înţelese prin intermediul ştiinţelor sociale, cum
ar fi sociologia, ştiinţele politice, relaţiile internaţionale. Lipsa acestei certitudini se manifestă
mai ales în relaţia dintre schimbarea climatică şi securitatea internaţională.
Scopul acestui capitol este acela de a furniza un cadru adecvat de înţelegere/analiză
pentru o cercetare ulterioară şi o dezbatere a impactului schimbării climatice. Vom încerca
astfel să prezentăm critic câteva instrumente (teorii) intelectuale interesante, pentru a
înţelege capacităţile şi limitările conceptului de „etică de mediu”. Studiul ia în calcul
evoluţia climatică până în anul 2050, aşa cum reiese din documentele oficiale ale
Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC)6. O raportare pe termen atât de
îndelungat este destul de neobişnuită pentru ştiinţele sociale, dar trebuie avută în vedere
specificitatea fenomenului climatic. Schimbarea climatică are loc şi în prezent, dar efectele

3. În ultima jumătate de secol, mijloacele de informare în masă au fost primele care au comunicat
lumii schimbările climatice şi catastrofele naturale atunci când acestea au avut loc. Globalizarea
informaţiei a făcut ca ştirea despre efectele catastrofale ale uraganului Katrina (2005) să facă
înconjurul planetei în timp real, la fel şi cea despre cutremurul din Japonia cu magnitudinea de
8,9 pe scara Richter şi valul tsunami care a urmat, în martie 2011.
4. Un politician care nu cu mult timp în urmă era sceptic cu privire la realitatea fenomenului
schimbării climatice (pe motiv că nu există suficiente dovezi ştiinţifice care să susţină teoria)
şi care are interese puternice în afacerile cu petrol este George W. Bush. În cele din urmă, el
a trebuit să recunoască nu numai problema, ci şi necesitatea ca aceasta să fie rezolvată cât mai
repede (Corn, 2001). Candidatul republican la alegerile prezidenţiale din 2012 din SUA Rick
Perry este şi el de părere că încălzirea globală nu este susţinută de o teorie pe măsură (Peoples,
2011), stârnind nemulţumirea colegilor republicani în întâlnirile electorale din 2012.
5. Tema schimbării climei este dezbătută, de câţiva ani buni, nu numai în forurile politice, ci şi
în numeroase cărţi şi articole, fie ele pro sau contra încălzirii globale.
6. De altfel, majoritatea oamenilor de ştiinţă agreează concluziile acestui for. Echipa IPCC
este unică, în componenţa ei intrând mai bine de o mie de cercetători din întreaga lume.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 299

ei nu sunt perceptibile cu aceeaşi intensitate în toate regiunile, multe dintre ele nefiind
vizibile cu ochiul liber. Abia în a doua jumătate a acestui secol gravitatea şi ireversibilitatea
fenomenului nu vor mai putea fi contestate7. Statele, societăţile şi sistemul internaţional
au nevoie de o perioadă lungă pentru a se adapta acestor provocări climatice, iar acest
lucru este acceptat de toată lumea. Alternativa, o schimbare rapidă, ar fi mult mai
costisitoare şi ar duce la o destabilizare a statelor, societăţilor, a politicii internaţionale
şi a relaţiilor dintre state.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul şi consecinţele sale, este important să păstrăm
o perspectivă globală, sarcină dificilă pentru oricare cercetător, în primul rând din cauza
multitudinii de informaţii şi a amplorii efectelor fenomenului. Schimbările climatice
trimit, în parte la evoluţii planetare majore. Ştiinţa singură nu ne poate ajuta, ea ne
poate oferi doar o idee asupra fenomenelor naturale, iar dacă vrem să acţionăm avem
nevoie de mai mult. De asemenea, avem nevoie de un set de valori. Climatologii ne pot
spune ce se întâmplă cu planeta şi de ce, la fel cum ne pot indica, destul de precis, şi
care sunt predicţiile pentru anii următori. Ce vom face însă cu toate aceste informaţii
depinde de ceea ce considerăm noi că este bine sau rău, de ceea ce contează cu adevărat
pentru noi.

1. Factori care controlează clima

Există forţe care influenţează clima, pe perioade mai scurte sau foarte lungi (de la câteva
mii la milioane de ani). Gazele cu efect de seră sunt, de pildă, un factor foarte important,
mai ales când rezultă în urma activităţilor umane, dar există alţi factori naturali care pot
conduce şi ei la schimbări climatice importante. Iată un sumar al factorilor care influenţează
cel mai mult clima la nivel global:
1. Soarele este cel mai important element. A avut nevoie de câteva miliarde de ani pentru
a ajunge la puterea pe care o are astăzi. Peste alte cinci‑şase miliarde de ani, Soarele,
considerat o stea obişnuită de vârstă mijlocie, va ajunge la finalul vieţii sale. Până să
devină o stea pitică albă, puterea sa ar putea creşte dramatic.
2. Variaţiile orbitei Pământului în jurul Soarelui sunt de asemenea foarte importante.
Acestea sunt responsabile pentru unele dintre cele mai persistente şi de anvergură
consecinţe în istoria climatului. Unii vizionari de la mijlocul anilor 1800, inclusiv
James Croll8, au presupus că aceste variaţii orbitale controlează apariţia şi dispariţia
epocilor glaciare. La începutul anilor 1900, matematicianul sârb Milutin Milanković
considera schimbările în orbita Pământului ca fiind o cauză a erelor glaciare.
3. Deplasarea continentelor. Teoria derivei continentelor nu este nouă. În 1596, cartograful
Abraham Ortelius, în Thesaurus geographicus, sugera că Americile au fost rupte de
Europa şi Africa „de cutremure şi inundaţii”. Observaţia a fost făcută şi de Francis
Bacon (1620) în Novum Organum, unde acesta remarca paralelismul ţărmurilor
Americii de Sud cu cele ale Africii. La rândul său, François Placet (1658) sugera

7. Desigur, nu se poate aştepta până atunci pentru luarea unor măsuri adecvate, deoarece lipsa
acestora nu ar face altceva decât să amplifice fenomenul.
8. James Croll a fost un om de ştiinţă autodidact scoţian care a dezvoltat o teorie a schimbării
climei bazată pe modificările survenite în orbita Pământului.
300 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

că Lumea Veche şi Lumea Nouă au fost separate după potop. Ideea deplasării continentelor
a fost exploatată şi de meteorologul german Alfred Lothar Wegener, care, în două
articole din 1915 şi 1924, a făcut cunoscută „teoria derivei continentale”.
4. Vulcanii pot trimite în atmosferă cantităţi mari de cenuşă, funingine şi gaze (unele
dintre ele cu efect de seră) şi alte particule. Erupţia vulcanului Pinatubo din 1991 a
scăzut temperatura globală cu 1°C pentru mai bine de un an. Pe termen lung, vulcanii
pot influenţa încălzirea planetei. Este posibil ca activitatea vulcanică intensă de la
începutul istoriei Pământului să fi făcut ca nivelurile de gaze cu efect de seră din
atmosferă să fie mai mari decât în oricare altă perioadă. Mai târziu, erupţiile oceanice,
asociate cu apariţia continentelor, au putut fi principala sursă de dioxid de carbon
(CO2) care a condus la încălzirea Pământului în anumite perioade.
5. Corpurile cosmice (asteroizii, de pildă) influenţează deasemenea climatul. Cei mai
mulţi asteroizi nu sunt periculoşi, dar un asteroid uriaş ar putea răci temperatura
globală pentru un an sau doi, din cauza prafului şi a altor particule care ar ajunge în
atmosfera terestră. De asemenea, un asteroid destul de mare ar putea produce şi un
val de căldură exploziv la intrarea în atmosferă, care ar putea să pârjolească o parte din
vegetaţia planetei. Astfel de incendii trimit în atmosferă destul CO2 pentru a provoca
o substanţială încălzire globală, care ar putea dura secole – un timp mai îndelungat
decât o răcire postcoliziune9.

2. Definirea termenilor schimbării climatice

În percepţia raportului IPCC din 200710, schimbarea climatică se referă la o modificare
care poate fi identificată statistic şi care persistă pe o perioadă destul de mare de timp
(de obicei, decenii sau chiar mai mult). Se are în vedere orice schimbare intervenită
asupra climatului, indiferent dacă este naturală sau rezultată în urma activităţii umane
(IPCC, 2007, p. 30). Definiţia IPCC diferă de cea dată de United Nations Framework
Convention on Climate Change (UNFCCC), în care schimbarea climatică este atribuită,
direct sau indirect, activităţii umane care poate schimba compoziţia atmosferei globale şi
care se adaugă la variabilitatea climatică naturală observată în perioade de timp compa­
rabile (UNFCCC, 1992, p. 3).
La rândul său, termenul care descrie climatul global în tranziţie are propria sa istorie.
La începutul secolului XX, schimbarea climatică era pusă în legătură cu erele glaciare.
Termenul este folosit şi astăzi, el descriind modificări prezente, trecute sau viitoare,
naturale sau produse de om, la scară globală, regională sau locală. Atunci când cercetătorii
au înţeles riscul global rezultat din producerea gazelor cu efect de seră, a fost nevoie de

9. Acest scenariu pare să se fi produs în urmă cu 65 de milioane de ani, când un asteroid uriaş a
lovit planeta. Cel mai probabil, locul impactului a fost Peninsula Yucatán din Mexic, unde există
un crater uriaş de roci pulverizate. Cercetătorii au descoperit depozite de iridiu şi alte substanţe
care sunt mult mai obişnuite pentru asteroizi decât pentru planetă, toate având aceeaşi vechime.
Mai bine de jumătate dintre specii au pierit în acel cataclism şi în perioada următoare, inclusiv
cele mai multe specii de dinozauri.
10. Toate rapoartele IPCC se găsesc la adresa: http://www.ipcc.ch/publications_and_data/publi­
cations_and_data_reports.shtml.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 301

un termen nou pentru a descrie fenomenul climatic. În 1975 a apărut o lucrare a lui
Wallace Broecker, de la New York’s Lamont‑Doherty Earth Observatory, intitulată „Climatic
Change: Are We on the Brink of a Pronounced Global Warming?” (Broecker, 1975).
Aşa se face că, până la începutul anilor 1980, termenul încălzire globală a câştigat tot
mai mult teren, intrând, prin intermediul jurnalelor de ştiri, în vocabularul cotidian. Cu
toate acestea, mulţi preferă să vorbească despre schimbare climatică globală, şi nu despre
încălzire globală. Unul dintre motive ar fi acela că încălzirea globală nu are un efect
uniform pe întreaga planetă: unele regiuni s‑ar putea încălzi mai mult, în timp ce altele
s‑ar putea chiar răci.
Există şi o altă explicaţie. Potrivit lui Robert Henson, sociologul şi consilierul republican
Frank Luntz şi‑a informat clienţii că schimbarea climatică sună mai puţin înfricoşător
decât încălzirea globală. Pe de altă parte, termenul încălzire globală atrage atenţia
oamenilor mai repede decât termenul schimbare climatică. Unii activişti şi cercetători,
inclusiv James Lovelock11, preferă termenul global heating12, care presupune o intensificare
a fenomenului din cauza intervenţiei omului (Henson, 2008, p. 6). Termenul „schimbare
climatică” a intrat şi în vocabularul cotidian al Uniunii Europene. În cadrul Parlamentului
European funcţionează o Comisie temporară privind schimbările climatice13 şi există un
comisar pentru combaterea schimbărilor climatice.
Ne aflăm în plin proces de înţelegere a transformărilor climatice pe care le suferă
planeta. Acestea sunt complexe, au cauze multiple, acţionează la nivel global sau local.
Deşi creşterea temperaturii medii globale este numită adesea încălzire globală, schimbările
climatice includ nu numai o modificare a temperaturii medii, ci şi schimbări ale diverselor
aspecte ale vremii, cum ar fi tipurile de vânt, cantitatea şi tipul de precipitaţii, tipul şi
frecvenţa evenimentelor meteorologice extreme. În consecinţă, nici termenul schimbare
climatică, nici termenul încălzire globală nu sunt greşiţi. Mai mult, s‑a stabilit că nu
există o contradicţie între iernile reci din ultimii ani din Europa şi Asia şi fenomenul
încălzirii globale14. Indiferent de termenul folosit, importante sunt efectele schimbărilor
climatice asupra ecosistemului planetar.

11. James Lovelock, savant, ecologist, autor şi cercetător. Este considerat de câteva decenii unul dintre
principalii ideologi ai dezvoltării conştiinţei ecologiste. James Lovelock este şi unul dintre cei
mai importanţi autori în domeniul ecologiei. Este autorul cărţilor: Gaia: A New Look at Life
on Earth, Great Extinction, Ages of Gaia (în care consideră planeta Pământ ca o fiinţă vie ce
se autoreglează), dar şi al cărţii mai recente (2009) The Vanishing Face of Gaia: A Final
Warning: Enjoy It While You Can.
12. Echivalentul românesc ar putea fi supraîncălzirea globală.
13. Într‑un raport al Comisiei din mai 2008 se preciza: cauzele care stau la baza încălzirii
globale sunt produse de om. De asemenea, Comisia solicita măsuri mai ambiţioase de diminuare
a gazelor cu efect de seră, deoarece acţiunile actuale sunt insuficiente, încuraja promovarea
cercetării cu privire la efectele producţiei de biocombustibili şi sensibilizarea publicului. Pentru
detalii suplimentare, vezi comunicatul de presă realizat în urma şedinţei Parlamentului European
din 21 mai 2008 (http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/064‑29461‑140‑05­
‑21‑911‑20080520IPR29460‑19‑05‑2008‑2008‑true/default_ro.htm).
14. Practic, şi încălzirea ce are loc în unele zone, şi răcirea care se manifestă în altele ţin de acelaşi
fenomen global al schimbării climatice.
302 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

3. Consens ştiinţific
În 1988, două organisme ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, World Meteorological Organization
şi United Nations Environment Programme, au devenit îngrijorate din cauza schimbării
de climă. Ele au pus bazele IPCC, organism care acumulează date ştiinţifice privind acest
fenomen. IPCC oferă de asemenea informaţii şi expertiză politicienilor şi altor persoane
preocupate de schimbările de climă. IPCC cuprinde sute de experţi din întreaga lume,
iar munca acestora, foarte laborioasă, este publicată într‑o serie de cărţi şi în rapoartele
făcute publice la intervale de cinci ani. De‑a lungul anilor, tonul acestor rapoarte a devenit
din ce în ce mai imperativ, reflectând încrederea crescândă a comunităţii ştiinţifice în
existenţa unei schimbări climatice. Primul raport, apărut în 1990, atrăgea atenţia asupra
nesiguranţei privind viteza şi amploarea schimbării climatice, dar şi asupra rolului
activităţii umane. Fenomenul nu era pus la îndoială. Chiar în acest prim document, IPCC
îndemna statele să ia măsuri imediate. Al doilea raport, datând din 1995, a adus informaţii
suplimentare privind predicţiile schimbării climatice şi a reamintit influenţa activităţii
umane asupra nivelului de gaze cu efect de seră. Până la apariţia celui de‑al treilea raport,
în 2001, IPCC era şi mai încrezătoare: „există noi şi importante dovezi că încălzirea
inregistrată în ultimii 50 de ani se datorează activităţii oamenilor”. Al patrulea raport,
cel din 2007, nu lasă nici un dubiu: „Încălzirea climei nu lasă urmă de îndoială, iar acum
este evidentă din observaţiile privind creşterile medii globale din aer şi ocean, topirea
gheţarilor şi zăpezii, creşterea nivelului oceanului planetar”.
Şi alte organisme au susţinut observaţiile IPCC. În 2001, într‑un raport despre climă,
concluziile formulate de National Academy of Sciences erau asemănătoare celor ale IPCC:
„gazele cu efect de seră se acumulează în atmosfera Pământului ca rezultat al activităţilor
umane, ducând la creşterea temperaturilor de suprafaţă şi din ocean” (Committee on the
Science of Climate Change, 2001). În 2003, American Meteorological Society a conchis
că „acum este clar că temperatura medie anuală a suprafeţei Pământului a crescut în
ultimii 200 de ani ¼…½ activităţile umane devenind o cauză principală a schimbării de mediu”
(American Meteorological Society, 2003). În acelaşi an, American Geophysical Union
adopta o declaraţie în care se spunea că dovezile indică faptul că planeta are o climă
schimbătoare şi că activităţile umane sunt responsabile, în parte, de aceste schimbări
(American Geophysical Union, 2003). La rândul său, US Climate Change Science
Program, care a realizat cercetări pentru 13 agenţii federale din SUA, a publicat în 2006
un raport care susţine concluziile IPCC. Conform acestuia, tiparele schimbării mediului
din ultimii 50 de ani nu pot fi explicate numai prin factori naturali. De vină sunt şi emisiile
de gaze cu efect de seră datorate activităţii umane (Wigley et al., 2006).
Opiniile oamenilor de ştiinţă din afara SUA nu sunt foarte departe de concluziile IPCC.
În iunie 2005, academiile de ştiinţă din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia,
Regatul Unit al Marii Britanii, Brazilia, China şi India au semnat o declaraţie comună în
sprijinul concluziilor IPCC. În document se spunea că „există acum dovezi clare că are
loc o încălzire globală semnificativă. Este probabil ca o parte importantă a încălzirii să
se datoreze activităţilor umane”. Instituţiile academice respective sfătuiau statele lumii să
ia măsuri pentru limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră şi să se adapteze la schimbările
inevitabile (Declaraţia Joint Science Academies, 2005).
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 303

În urma unei campanii organizate de Royal Society în Regatul Unit, academiile de

ştiinţă regionale sau naţionale din Australia, Belgia, Canada, China, Franţa, Germania,
India, Indonezia, Irlanda, Italia, Malaezia, Noua Zeelandă şi Suedia au semnat, în 2001,
o declaraţie comună privind schimbarea de climă. „Munca IPCC reprezintă consensul
comunităţii ştiinţifice internaţionale în ceea ce priveşte ştiinţa care analizează schimbarea
de climă. Recunoaştem IPCC drept cea mai de încredere sursă de informaţii asupra
schimbării fenomenului şi a cauzelor acestuia” (apud Garvey, 2008, pp. 16‑17). Prin
urmare, există un consens important între experţii internaţionali în ceea ce priveşte
schimbarea climei şi rolul pe care îl joacă oamenii în acest fenomen.
Consensul cercetătorilor a fost fără îndoială important în organizarea unor conferinţe
internaţionale de mediu, cu impact asupra media, a politicienilor, dar şi a publicului larg.
Merită amintite câteva dintre aceste evenimente:
1. Conferinţa de la Stockholm, 1972. The United Nations Conference on the Human
Environment (Stockholm) a fost o conferinţă internaţională organizată sub auspiciile
Organizaţiei Naţiunilor Unite în perioada 5‑16 iunie 1972. Evenimentul a adunat
reprezentanţi din 113 state şi organizaţii neguvernamentale, care s‑au reunit la un forum
adiacent conferinţei. Accentul a fost pus pe poluarea aerului, suprapopularea urbană
şi conservarea naturii. Au existat dezacorduri privind riscurile nucleare şi necesitatea
de a proteja mamiferele marine. Tot atunci s‑a manifestat îngrijorarea statelor în curs
de dezvoltare faţă de statele industrializate care doreau să diminueze creşterea economică
în emisfera sudică, pentru a controla poluarea (Liverman, 1999).
2. Earth Summit, 1992. The United Nations Conference on Environment and Development
(UNCED), cunoscută şi sub numele de Rio Summit, Rio Conference sau Earth Summit,
a avut loc în perioada 3‑14 iunie 1992 la Rio de Janeiro (http://www.un.org/geninfo/
bp/enviro.html). La eveniment au fost prezenţi 172 de participanţi, dintre care 108
şefi de state şi de guverne. O realizare importantă a fost un acord cu privire la Convenţia
Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, document care avea să conducă
la Protocolul de la Kyoto şi al cărui obiectiv era „stabilizarea concentraţiilor gazelor
cu efect de seră în atmosferă, la un nivel care să împiedice orice perturbare antropică
a sistemului climatic” (Articolul 2). Prin această convenţie, intrată în vigoare la 21 martie
1994, ţările OCDE, Ucraina, Rusia şi majoritatea ţărilor din Europa Orientală s‑au angajat
să stabilizeze volumul emisiilor de gaze cu efect de seră în anul 2000 la acelaşi nivel
cu cel din 1990. Ţările industrializate s‑au angajat să reducă emisiile în medie cu 5,2%
în perioada 2008‑2012 faţă de 1990, UE angajându‑se să‑şi reducă partea cu 8%.
3. De referinţă este şi Protocolul de la Kyoto, acord încheiat în Japonia, în perioada 1‑11
decem­brie 1997. Documentul stabileşte termenii de punere sub control a gazelor cu
efect de seră. Scopul era ca, până în 2012, cantitatea acestora să fie redusă cu 5,2%
sub nivelul înregistrat în 1990. Pentru a intra în vigoare, acordul trebuia să fie ratificat
de cel puţin 55 de state, care produceau 55% din emisiile globale de dioxid de carbon.
Condiţia a fost îndeplinită în octombrie 2004, odată cu ratificarea acordului de către
Rusia. România a fost a şaizecea ţară care a semnat Protocolul de la Kyoto, în anul
1999 fiind declanşată procedura de ratificare a acestuia.
4. Copenhaga, 2009. În perioada 7‑18 decembrie 2009, în Danemarca, la Copenhaga,
liderii mondiali nu au reuşit să ajungă la un acord în ceea ce priveşte reducerea emisiilor
de CO2. Cu toate acestea, ei au recunoscut necesitatea de a reduce creşterea temperaturii
globale sub 2°C. De asemenea, au căzut de acord ca data‑limită pentru ajungerea la
304 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

un nou acord global privind schimbările climatice să fie sfârşitul anului 2012. Această
reuniune este importantă pentru că statele dezvoltate au fost de acord să plătească
30 de miliarde de dolari statelor sărace pentru a le ajuta să combată efectele schimbărilor
climatice. Mai mult decât atât, toate statele dezvoltate sunt dispuse să participe la
eforturile de combatere a acestui fenomen.
5. Summitul Naţiunilor Unite dedicat schimbărilor climatice de la Durban (Africa de
Sud) a reuşit, pe ultima sută de metri, să ajungă la un acord important, conform căruia
marii poluatori (India, China, SUA) vor fi obligaţi, pentru prima dată, să ia parte la
acţiunile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Acordul încheiat la Durban
prevede adoptarea unei „foi de parcurs” pentru încheierea unui acord până în 2015,
acesta urmând a intra în vigoare începând din 2020. În acelaşi timp, el prevede
constituirea unui Fond Verde care să ajute financiar statele în curs de dezvoltare să
facă faţă schimbărilor climatice tot mai accentuate. În Africa de Sud, comunitatea
internaţională a stabilit limitarea creşterii temperaturii globale la cel mult +2°C faţă
de media temperaturilor înregistrate în era preindustrială (în prezent, planeta se îndreaptă
spre o medie cu 3,5°C mai mare decât media temperaturilor din acea perioadă).

Problema schimbării climei a fost discutată şi recent, în 2011, în Consiliul de Securitate

al ONU. Achim Steiner, înalt un oficial din cadrul organizaţiei internaţionale, a declarat
că schimbările climatice vor mări „exponenţial” amploarea dezastrelor naturale. El a
avertizat că frecvenţa dezastrelor naturale în lume ar putea fi o provocare majoră în
următoarele decenii. La rândul lor, liderii naţiunilor din Grupul celor 8 (G8)15 căzuseră
de acord, încă din 2007, în privinţa reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, în
încercarea de a încetini ritmul schimbărilor climatice (BBC News, 2007).
Conform datelor prezentate la reuniunea Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Cancun
(29 noiembrie – 10 decembrie 2010), până în 2030 schimbările climatice vor face, direct
sau indirect, peste un milion de victime în fiecare an şi vor provoca pierderi materiale de
peste 150 de miliarde de dolari. Mai mult decât atât, cele mai sărace 50 de ţări vor fi afectate
de dezastre ecologice şi umanitare, iar 184 de state vor fi afectate în ceea ce priveşte
sănătatea populaţiei lor, economia naţională, pierderea biodiversităţii, dezastrele naturale.
Dezbaterea asupra schimbărilor climatice a ajuns chiar şi în Congresul american16.
Totuşi, nimic nu se compară cu o dezbatere între oamenii de ştiinţă atunci când este vorba
despre schimbarea de climă sau despre rolul oamenilor în acest fenomen. Foarte puţini
specialişti din interiorul comunităţii ştiinţifice afirmă că acest fenomen nu are loc. Alţii
recunosc că acesta este o realitate, dar consideră că la baza schimbării nu stă activitatea
umană. Există şi persoane care cred că schimbarea de climă este în beneficiul oamenilor.
Cei mai mulţi pun însă creşterea temperaturii medii globale pe seama industriei care

15. G8 este un forum internaţional al guvernelor din: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia,
Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii. Aceste
state sunt dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic şi militar. Principalul domeniu
de activitate al grupului G8 este economia mondială. G8 a avut ca precursor Grupul celor Şapte
(G7), format din ţările G8 fără Rusia.
16. Unde senatorul James Inhofe, de pildă, a comentat poziţia administraţiei Bush în legătură cu
încălzirea globală, spunând: „afirmaţia că încălzirea globală este provocată de emisiile ce
rezultă în urma activităţilor umane nu este adevărată şi nu se bazează pe argumente ştiinţifice”
(Garvey, 2008, p. 13). James M. Inhofe era senator american şi preşedinte al Committee on
Environment and Public Works. Declaraţia a fost făcută la 28 iulie 2003.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 305

foloseşte combustibili fosili. Putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte faptul că

activităţile umane stau, în principal, la baza schimbării climei. Cu toate acestea, oricât
de mult ar fi analizat fenomenul, nu există încă o autoritate care să dea verdicte sau care
să controleze dacă statele implementează măsurile agreate17.

4. O perspectivă etică: tragedia bunurilor comune18

Dacă într‑o societate legile pieţei funcţionează corect, atunci bunurile publice19 ar trebui
să fie distribuite în mod eficient, numai că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Motivul
ar fi acela că aceste bunuri au caracteristici proprii care fac ca alocarea lor prin intermediul
pieţei să nu funcţioneze aşa cum ar fi corect. Problema alocării bunurilor comune
reprezintă un caz particular al acţiunii colective (Olson, 1965; Ostrom, 2007)20. Mancur

17. Desigur, cei mai în măsură să se exprime asupra schimbării climei sunt specialiştii în domeniu.
Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât chiar şi dacă un singur expert se pronunţă asupra
unei probleme, el poate fi acuzat că ipotezele sunt greşite sau că are alte interese.
18. Adrian Miroiu sugerează o altă traducere pentru termenul englezesc commons, în cartea sa
Fundamentele politicii. În loc de „bunuri comune”, Miroiu propune „bunuri în comun”, pentru
a evidenţia mai bine că este vorba despre bunuri gestionate în comun (2007, p. 118).
19. Un bun public este acela la care toată lumea are acces, dar folosirea lui de către o persoană nu
înseamnă neapărat diminuarea accesului altei persoane la acel bun (de pildă, staţii de radio,
pacea, cunoaşterea, ecosfera).
20. Problema acţiunii colective apare şi în situaţia cunoscută în teoria jocurilor sub numele de
„dilema prizonierului”. Se presupune că doi oameni, A şi B, sunt suspectaţi că ar pune la cale
un jaf. Cei doi sunt închişi separat şi li se spune că: dacă numai unul dintre ei mărturiseşte că
urmau să jefuiască, atunci acesta este condamnat la un an de închisoare (pedeapsa îi este redusă
pentru că a colaborat), în timp ce celălalt este condamnat la şase ani. Dacă amândoi mărturisesc,
atunci fiecare este condamnat la patru ani de închisoare. Dacă nici unul nu mărturiseşte, atunci
fiecare e condamnat la doi ani de închisoare pentru posesie ilegală de echipament pentru jaf
(găsit asupra lor la arestare). Evident, fiecare potenţial hoţ va dori să stea în închisoare cât mai
puţin timp. Rezultatul este că fiecare prizonier va mărturisi. Drept urmare, fiecare va primi
câte patru ani de închisoare. Problema este următoarea: există o variantă mai bună pentru
amândoi – cea în care nici unul nu mărturiseşte (şi în care fiecare primeşte o pedeapsă de doi
ani). Însă raţional este ca cei doi să mărturisească (deci să nu coopereze între ei). Aşadar,
comportamentul raţional nu duce la cel mai bun rezultat pentru amândoi. Potrivit lui Elinor
Ostrom, jucătorii sunt, dacă extindem jocul, toţi locuitorii planetei. Pentru a simplifica, putem
considera că la el participă doar doi jucători, unul reprezentând toţi oamenii care nu defrişează
păduri, nu poluează, nu aruncă deşeurile în mare, economisesc apa, energia ş.a.m.d, iar celălalt
reprezentând toţi oamenii care nu respectă aceste reguli. Există doar o anumită cantitate de
resurse ale planetei pe care le putem utiliza în fiecare zi astfel încât acestea să poată fi utilizate
un timp cât mai îndelungat, de cât mai mulţi oameni. Această cantitate este notată cu L. În
cazul celor doi adversari, strategia de cooperare este ca fiecare dintre ei să folosească L/2
resurse planetare. Strategia de defectare înseamnă, în acest caz, că fiecare jucător va utiliza din
resursele planetei cât crede el că are nevoie, nu cât ar trebui, în principal pentru a obţine un
profit maxim. Această cantitate va fi mai mare oricum decât L/2. James Garvey oferă o variaţie
a dilemei prizonierului. Să presupunem că cei doi hoţi, botezaţi Bonnie şi Clyde, au reuşit să
desluşească misterele călătoriei în timp, iar acum ei şi banda lor jefuiesc bănci pe parcursul
secolelor. Au intrat în atenţia poliţiştilor timpului, care au reuşit să‑i aresteze pe toţi până la
urmă. Poliţiştii au oferit târgul cunoscut – trădează‑i pe ceilalţi sau taci –, fiind aplicat acelaşi
306 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Olson pune în discuţie optimismul din teoria grupurilor: indivizii cu interese comune
vor acţiona în aşa fel încât să‑şi atingă aceste interese. El spune că beneficiul nu este de
ajuns pentru a genera acţiunea colectivă. Argumentul lui se bazează pe premisa că o
persoană care nu poate fi exclusă de la beneficii nu are interesul să participe voluntar la
acel bun. Organizarea grupurilor care urmăresc scopuri colective – rezultate politice, de
pildă – sunt vulnerabile în faţa unui paradox, existenţa unui „blatist” (free‑rider). Dacă
toţi participanţii aleg, în final, să fie blatişti, atunci beneficiul nu mai există.
Atunci când, cu asentimentul tuturor, un bun este alocat membrilor unui grup, fiecare
membru al grupului beneficiază de pe urma acelui bun. Dacă ne referim la exemplul
emisiilor de gaze cu efect de seră, care stau la baza schimbării climatice, dacă toate ţările
ar ajunge la o înţelegere cu privire la reducerea emisiilor de dioxid de carbon, atunci
pericolul schimbării climei s‑ar reduce. Pe de altă parte însă, fiecare ţară ştie că dacă ea
nu respectă înţelegerea, iar toate celelalte o respectă, atunci ea îşi măreşte beneficiile,
pentru că acţiunea tuturor celorlalţi membri ai grupului încetineşte, totuşi, fenomenul
climatic. Cu alte cuvinte, statul blatist are partea sa de beneficii, fără a fi plătit însă
costul. Unele state pot alege să trişeze astfel pentru a‑şi apăra economia21. Acest tip de
comportament face în final ca bunul respectiv să se producă într‑o cantitate mai mică
decât cea necesară sau, în cazul bunurilor comune, să fie protejat mai puţin. Este ceea
ce s‑a numit „tragedia bunurilor comune” (Hardin, 1968).

sistem de recompense şi penalităţi ca înainte. Atunci când ordinea temporală a fost restabilită,
poliţiştii l‑au pus după gratii pe Hoţul 1 în 1950. Au trebuit să aştepte până în 1970 pentru a‑l
prinde pe Hoţul 2. Bonnie a fost interogată în 2000. Clyde, undeva prin 2010, ş.a.m.d până la
Hoţul 12, interogat în 3005. Prizonierii ar trebui să păstreze tăcerea sau să coopereze. Dacă în
dilema prizonierului clasică este raţional pentru orice individ să‑l trădeze pe altul, această
variantă oferă un alt tablou. Dacă ceea ce contează este perioada cât stai după gratii, atunci
este în interesul fiecăruia care intră mai repede pe mâna poliţiştilor să‑i trădeze pe cei care vin
mai târziu. Cel care vine mai devreme nu se află într‑un pericol evident faţă de cei care vin
mai târziu. Ei pot fi chiar morţi atunci când ultimul hoţ este închis. Individual este raţional ca
prizonierii să nu coopereze unii cu alţii, chiar dacă ar fi mai bine să facă asta pentru a obţine
un beneficiu colectiv (Garvey, 2008, pp. 61‑66). Jocul „dilema prizonierului” este un joc de
noncooperare, în care toţi jucătorii posedă informaţii complete. În astfel de jocuri, comunicarea
între jucători este interzisă, imposibilă sau irelevantă, ea nefăcând parte din joc. În cazul nostru,
nici unul dintre participanţii la joc nu are cum să ştie dacă cel de lângă el a respectat regula
sau a defectat. Atunci când se constată defectarea, în cazul poluării resurselor de apă şi a aerului,
al creşterii temperaturii, este imposibil de identificat vinovatul. Putem observa consecinţele
faptelor noastre sau ale vecinilor, dar chiar şi în acest caz este imposibil să se ia măsuri adecvate
odată ce răul a fost făcut. În acest joc, fiecare jucător are o strategie dominantă, în sensul că
va fi avantajat dacă va alege să defecteze, indiferent de alegerea celuilalt. Acest joc duce la un
paradox, acela că strategiile individuale raţionale înregistrează rezultate colective iraţionale,
ceea ce contrazice teoria că fiinţele raţionale obţin rezultate raţionale.
21. Realitatea confirmă existenţa blatistului. Dacă tot mai multe state şi regiuni se încred în
piaţă, aceasta fiind cel mai important instrument de control, atunci există pericolul ca protecţia
mediului să devină o reală problemă, pentru că cerinţele protecţiei mediului scumpesc, practic,
procesul de producţie. O regiune sau o ţară cu o protecţie a mediului ridicată ar fi evitată de
investitori, iar nivelul său de trai ar fi scăzut. Piaţa singură nu poate să iniţieze calea spre
durabilitate, protecţia mediului aflându‑se astfel într‑o relaţie tensionată cu economia liberă de
piaţă. Se ştie că problemele de mediu cu care se confruntă omenirea se datorează unui impact
complex rezultat din creşterea populaţiei (şi implicit incapacitatea multor oameni de a‑şi asigura
hrana), producţia industrială, epuizarea resurselor finite.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 307

Garrett Hardin le cere cititorilor săi să îşi imagineze o păşune pentru toţi şi apoi
examinează întreaga situaţie din perspectiva unui păstor raţional. Folosirea colectivă a
bunurilor comune, precum pajiştile sau pădurile, a însemnat pentru populaţia ţărănească
din Evul Mediu o completare menită să‑i garanteze existenţa, dar doar atâta vreme cât
aceste bunuri comune nu erau folosite în mod abuziv (de exemplu, păşunatul în exces),
ajungând astfel să nu mai servească nimănui. Contraargumentul teoretic la ideea conform
căreia „mâna invizibilă”22 e cel mai bun factor reglementator pentru utilizarea bunurilor
comune este următorul: motivul păşunatului în exces pe pământurile comune este că
fiecare păstor încearcă permanent să‑şi mărească turma, sporindu‑şi astfel şi veniturile.
Păstorul va face acest lucru şi după ce va fi atins acel moment în care păşunatul va fi
devenit excesiv, pentru că veniturile de pe urma fiecărui animal în plus pe care îl posedă
îi vor reveni numai lui, pe când repercusiunile păşunatului excesiv vor fi suportate de toţi
ceilalţi păstori. Păstorul se comportă aşadar într‑un mod cu totul raţional, pentru că, până
la urmă, creşterea propriilor venituri nu este afectată decât foarte puţin de deficitul colectiv.
Ca atare, urmând acest raţionament, el va încerca să îşi mărească turma în continuare.
Dar, pentru că toţi păstorii se vor comporta la fel, tragedia constă, în final, în faptul că
suma comportamentelor individuale raţionale duce, practic, la ruinarea tuturor.
„Aici are loc tragedia. Fiecare om devine parte a unui sistem care îl obligă să‑şi
sporească fără limite turma, într‑o lume cu resurse limitate. Toţi se îndreaptă cu repeziciune
spre aceeaşi destinaţie – şi anume ruina –, în timp ce fiecare îşi urmăreşte interesele
proprii, în cadrul unei societăţi care crede în libertatea de a folosi bunurile comune”
(Hardin, 1968).
Potrivit lui Hardin, pot fi implementate câteva măsuri pentru a salva păşunea. Prima
ar consta în apelarea la buna‑credinţă a păstorilor pentru ca aceştia să‑şi limiteze de
bunăvoie numărul animalelor. Hardin nu crede prea mult în succesul acestei metode, dat
fiind faptul că aceasta are la bază conştiinţa socială. Nu numai că sătenii iresponsabili
vor continua să adauge animale pentru interesul propriu, dar aceştia vor fi luaţi în final
drept exemplu de cei care iniţial acceptaseră sacrificiul, de dragul salvării păşunii. O a
doua metodă ar fi aceea de a menţine înţelegerea iniţială, de reducere a animalelor, dar
nu voluntar, ci prin metode coercitive. O astfel de alternativă poate avea succes, dar numai
dacă ar fi mai întâi legiferată. O a treia opţiune aminteşte de sistemul socialist care
plasează şi păşunea, şi animalele în proprietatea comunităţii, iar beneficiile sunt împărţite
membrilor comunităţii în mod egal sau după necesitate. Hardin este însă adeptul celei
de‑a patra alternative, cea în care păşunea este divizată şi devine astfel proprietatea privată
a păstorilor. Proprietarul este singurul beneficiar şi tot el este şi cel care va plăti costurile
păşunatului în exces. Ceea ce face ca sistemul privat să fie mai atractiv este faptul că are
încorporat în el responsabilitatea, în sensul că persoana care ia decizia va suporta şi
consecinţele. Responsabilitatea intrinsecă este considerată de Hardin mai eficientă decât
responsabilitatea coercitivă.

22. „Mâna invizibilă” este un concept economic şi de filosofie socială introdus de Adam Smith
în Avuţia naţiunilor, Cartea a IV‑a. Metafora ilustrează felul cum, urmându‑şi propriul interes,
indivizii stimulează indirect economia. Smith consideră că, în cazul societăţilor capitaliste,
urmărirea propriului bine contribuie de fapt la binele societăţii. În cadrul pieţei guvernate de
acest principiu, acţiunile cele mai eficiente şi benefice pentru individ vor fi şi cele mai profitabile
pentru întreaga societate. La Smith, conceptul de „mână invizibilă” este doar la nivel de
înclinaţie naturală. Economiştii de după Adam Smith vor considera conceptul un mecanism
social.
308 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Aşa cum remarcă Elinor Ostrom, Hardin nu a fost primul care a analizat tragedia
bunurilor comune. Înaintea sa, Aristotel deplângea faptul că atunci când ceva aparţine
unui număr mare de persoane va beneficia de cea mai puţină grijă din partea acestora.
Fiecare se gândeşte la interesul personal şi nicidecum la interesul general (Aristotel,
Politica, Cartea a II‑a, capitolul 3). Mult mai târziu, în 1833, William Forster Lloyd a
schiţat o teorie a bunurilor comune care anticipa utilizarea nechibzuită a oricărei proprietăţi
deţinute în comun, iar în 1954 H. Scott Gordon prezenta o analiză similară în studiul său
The Economic Theory of a Common‑Property Research: The Fishery:

Aşadar, se pare că există un sâmbure de adevăr în binecunoscutul dicton care afirmă că

proprietatea tuturor este, de fapt, proprietatea nimănui. Bogăţia care aparţine gratuit tuturor nu
este apreciată de nimeni, fiindcă cel care este destul de naiv să aştepte până soseşte momentul
prielnic s‑o folosească va descoperi că a fost luată deja de altcineva. Peştii din mare nu au nici
o valoare pentru pescar, fiindcă nu există nici o garanţie că, dacă îi lasă să scape astăzi, îi va
regăsi mâine (Gordon, 1954, p. 124).

Bunurile în comun care sunt astăzi cele mai periclitate – ca, de exemplu, atmosfera
terestră, oceanele – nu pot fi pur şi simplu îngrădite şi împărţite între locuitorii planetei
(pentru a deveni proprietatea privată a acestora şi a se bucura de mai multă grijă din
partea proprietarilor). Este vorba, în acest caz, de un bun în comun la nivel global.
Întreaga planetă poate fi privită ca un unic ecosistem interrelaţionat. Părţi ale acestuia
constituie ecosisteme distincte, regionale sau continentale. Bunurile comune ecologice
sunt acele elemente ale ecosistemului global care sunt utilizate, resimţite şi împărtăşite
de noi toţi în mod simultan, neaflându‑se sub jurisdicţia sau suveranitatea cuiva (Ostrom,
2007, pp. 15‑43). Prin urmare, atmosfera şi sistemul climatic reprezintă exemple ale
acestui tip de bunuri comune, deşi conceptul ar putea fi aplicat întregului mediu marin,
sistemelor şi ciclurilor hidrologice globale. Atmosfera şi clima devin bunuri comune
globale, iar mările şi oceanele sunt bunuri comune regionale mai restrânse. Nimeni nu
poate să fie proprietarul atmosferei. Cu toate acestea, toată lumea o foloseşte. Problema
apare atunci când anumite acţiuni au un impact sever asupra acestor bunuri23.
Astfel, tragedia bunurilor comune devine un concept central în ecologie şi ştiinţa
mediului. Scenariul e simplu. Există o resursă comună la care au acces mai mulţi oameni
(ecosistem oceanic, atmosferă terestră, păduri). Folosirea ei fără măsură poate distruge
echilibrul. Fiecare utilizator se confruntă astfel cu o dilemă: cât peşte să pescuiască, cât
gaz să emită în atmosferă, câţi copaci să taie, cât să se încălzească ş.a.m.d. Dacă toţi
utilizatorii ar pune în acest fel problema, resursa ar putea fi păstrată un timp mai îndelungat,
în bune condiţii. Dar apare o dilemă: dacă cineva limitează folosirea resursei, iar vecinii
săi nu, aceasta va dispărea în timp, iar cel care a făcut economie va pierde beneficiile pe
termen scurt pe care le‑ar fi avut dacă ar fi urmat logica celorlalţi. Logica tragediei bunurilor
comune depinde de o serie de asumpţii cu privire la motivaţiile oamenilor, la regulile care
guvernează folosirea bunurilor, la caracterul resurselor comune.
Prin urmare, aspectele problemei privind schimbarea climei se potrivesc atât dilemei
prizonierului, cât şi tragediei bunurilor comune. Statele care doresc să respecte termenii

23. De pildă, folosirea maşinilor şi consumul de energie produc o serie de emisii de gaze ce
produc la rândul lor efectul de seră şi contribuie la încălzirea globală. Mai departe, încălzirea
globală provoacă furtuni puternice şi mai dese decât în mod obişnuit, producând victime umane
şi materiale.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 309

Protocolului de la Kyoto, de pildă, se află oarecum în poziţia unui prizonier care se

gândeşte dacă să‑şi trădeze fostul camarad. Să acţionezi în interesul tău, producând poluare
şi bucurându‑te de beneficiile folosirii energiei, poate părea un lucru raţional din punctul
de vedere al individului, mai ales dacă ştii ce va face celălalt. Exploatând o resursă
comună, cum ar fi proprietăţile atmosferei de a absorbi carbonul, pare de asemenea o
idee raţională, pentru că toată lumea va suporta pierderea resursei comune, dar numai
cel care poluează se va bucura de beneficiile folosirii unui plus de energie şi de trimiterea
unei cantităţi mai mari de carbon în atmosferă.
Creşterea copiilor care vor consuma resursele comunităţii din care fac parte poate
fi comparată cu mărirea numărului de animale de pe păşunea comunală. În articolul
său „Living on a Lifeboat”, Hardin plasează, în mod metaforic, locuitorii bogaţi ai
planetei într‑o barcă aflată în derivă pe mare, aceasta fiind înconjurată de naufragiaţi,
locuitorii ţărilor sărace, care încearcă să urce şi ei în barca bogaţilor pentru a se salva.
În barcă se află 50 de persoane, americani, capacitatea maximă a bărcii este de 60 de
persoane, iar în jurul bărcii sunt alte 100 de persoane. Felul în care oamenii din barcă
se comportă cu ceilalţi 100 ridică probleme etice. Potrivit lui Hardin, cei din barcă au
trei opţiuni:
1) să‑i primească în barcă pe toţi cei care înoată în jurul ei. Este varianta creştină, dar,
dată fiind capacitatea bărcii, aceasta se va scufunda şi toate persoanele se vor îneca.
„Dreptate absolută, catastrofă absolută” (Hardin, 1974). Această versiune este analogă
cu încercarea de a furniza hrană tuturor săracilor lumii;
2) a doua opţiune presupune încărcarea bărcii la capacitate maximă. Acest lucru pune în
pericol viaţa celor 60 de oameni şi în plus apare problema alegerii celor zece persoane
dintre cele 100 care înoată în jurul bărcii. Situaţia este comparabilă cu o politică ce
ar permite furnizarea de alimente unui grup selectat de ţări, în vreme ce celelalte ar
fi lăsate să moară de foame. Practica unei selecţii este un astfel de exemplu. Selecţia
ar deveni o strategie distribuţională acolo unde capacitatea de a furniza asistenţă tuturor
este limitată. Se acordă asistenţă numai acelor ţări care în absenţa ei vor muri şi vor
fi lăsate de izbelişte ţările care pot supravieţui fără ajutor, dar şi ţările care nu vor
putea supravieţui nici măcar cu ajutor;
3) ultima opţiune, aceea de a nu suplimenta numărul de locuri din barcă, este sigură
pentru cele 50 de persoane din barcă, dar este de neacceptat din punct de vedere moral
pentru cei mai mulţi oameni. Dacă o persoană din barcă are probleme de conştiinţă,
atunci va sări în apă şi va lăsa locul altei persoane. Dacă şi aceasta ar avea probleme
de conştiinţă, va ceda locul alteia, şi tot aşa până când în barcă nu ar rămâne decât
cei care nu au probleme de conştiinţă. Este varianta preferată de Hardin. Practic,
această variantă este asemănătoare cu a patra variantă din cazul păşunii, când fiecare
proprietar de păşune are nu numai beneficii, ci şi responsabilitate.

Conform lui Hardin, caritatea ar avea consecinţe catastrofale pentru locuitorii ţărilor
dezvoltate. Concluzia lui este că respectarea exigenţelor moralităţii în relaţia cu ţările
sărace are consecinţe nefaste asupra ţărilor dezvoltate.
Marvin Soroos analizează interpretarea lui Hardin şi foloseşte în acest scop termenul
de carrying capacity24, ce reprezintă pragul dincolo de care se ajunge la o tragedie. În
cazul metaforei cu păşunea, capacitatea de a suporta este dată de numărul maxim de

24. Aş traduce conceptul de carrying capacity prin „capacitate de a suporta”.

310 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

animale care pot să pască fără să o pună în pericol, iar în cazul metaforei bărcii de
salvare – de numărul maxim de oameni care se pot afla în barcă fără ca aceasta să fie
în pericol de scufundare. Definirea acestei capacităţi numai în termeni de variabile
demo­grafice ne duce logic la concluzia lui Hardin, că pericolele ecologice cele mai
mari constau în ratele mari de creştere a populaţiei din ţările mai puţin dezvoltate, care
oricum reprezintă trei sferturi din populaţia globului.
Măsurarea acestei capacităţi devine însă o sarcină mai complicată dacă recunoaştem
că oamenii nu consumă la fel de mult. Nu neapărat existenţa oamenilor împovărează
ecosistemul, crede Soroos, cât mai degrabă alţi factori, cum ar fi nivelul lor de consum.
Când resursele sunt finite şi rare, depăşirea nivelurilor de subzistenţă a oricărei părţi a
populaţiei lumii reduce numărul de oameni care pot fi susţinuţi de resursele naturale ale
planetei.
Soroos vrea să spună de fapt două lucruri. Primul este acela că pericolele ecologice
majore cu care se confruntă planeta în prezent nu derivă decât aparent din tendinţa
demografică a ţărilor mai puţin dezvoltate, adevăratul motiv fiind stilul de viaţă risipitor
al lumii occidentale (limitarea consumului resurselor şi încetinirea creşterii populaţiei
sunt, ambele, elemente importante în politicile ecologice globale). În al doilea rând,
reducerea consumului nejustificat de resurse în lumea industrială ar permite creşterea
numărului de oameni pe care planeta i‑ar putea hrăni. Ca să folosim metafora bărcii de
salvare, ocupanţii americani ai bărcii ar putea să se strângă unii în alţii sau chiar să mai
slăbească pentru a face loc pentru mai mult de zece persoane în barca lor.
Dacă în cazul bărcii de salvare capacitatea acesteia nu poate fi mult modificată, în
cazul păşunii lucrurile sunt diferite. Fertilizarea, irigaţiile şi însămânţările pot creşte
potenţialul păşunii satului. Asemenea unei păşuni, capacitatea populaţiei unei ţări poate
creşte dacă se implementează strategii de dezvoltare adecvate sau în cazul introducerii de
noi tehnologii şi capital. Cu alte cuvinte, dacă barca ţărilor mai puţin dezvoltate ar suferi
mici modificări care ar face‑o mai puternică, ea ar putea să‑şi salveze naufragiaţii. Pe de
altă parte, ţările dezvoltate ajung să nu mai acorde atenţie problemelor pe care de fapt
ele înseşi le‑au creat.
Hardin susţine că furnizarea de ajutoare alimentare săracilor le-ar permite acestora să
supravieţuiască şi să se înmulţească până când toată omenirea ar fi în pericol. El este
preocupat de faptul că familiile sărace vor continua să aibă copii şi ţările să devină mai
populate din motive foarte asemănătoare cu calcularea pierderilor şi câştigurilor care îi
motivează pe păstori să adauge alte animale turmelor personale, până la epuizarea păşunii.
Copiii pot fi un bun economic important, mai ales în regiunile rurale ale ţărilor mai puţin
dezvoltate, unde se foloseşte munca minorilor în mod legal. Pe de altă parte însă, ratele
de creştere a populaţiei sunt mai mici în zonele urbane şi industriale, ceea ce indică de
fapt costul ridicat al educării copiilor şi contribuţia zero a acestora la bugetul familiei.
Soroos nu oferă doar o analiză critică a politicilor preferate de Hardin, ci menţionează
şi alternative. De pildă, spre deosebire de etica bărcii de salvare, care presupunea un
destin separat al americanilor faţă de destinul ţărilor mai puţin dezvoltate, Soroos propune
un viitor interconectat al tuturor societăţilor. Astfel, fiecare ţară, în loc să‑şi urmărească
propriile interese înguste, ar fi interesată de un răspuns coordonat al tuturor statelor la
problematica de mediu. Soroos foloseşte un concept nou, „one‑worldism”25, care ar
trebui adoptat de toate statele conştiente că interesul este de fapt acelaşi pentru toţi. Iar

25. Lume integrată/integratoare.

 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 311

pentru a identifica mecanismele instituţionale ale acestui concept, Soroos propune să ne

întoarcem din nou la „tragedia bunurilor comune” şi la Hardin. În loc să optăm însă
pentru un management privat, cu responsabilitate intrinsecă, din moment ce accesul
nelimitat la o resursă naturală ar conduce la o tragedie, este necesar să se adopte limitări
ale consumului, adică pedepse în cazul încălcării înţelegerii iniţiale. Un consiliu local ar
putea fi împuter­nicit să stabilească regulile jocului şi să implementeze restricţiile legate
de numărul de animale pe care fiecare păstor are dreptul să le pască pe păşunea comună.
În cazul metaforei bărcii de salvare, Hardin nu ia deloc în calcul rolul potenţial al unei
autorităţi de reglementare, de exemplu ONU, considerând‑o nerealistă în contextul
internaţional. A constata că ONU este inadecvat echipată pentru a face faţă sarcinilor
privind reglementările de mediu nu este un motiv raţional pentru a conchide că astfel de
reguli nu vor fi totuşi instituite în viitor.
Ce s‑ar schimba în cazul managementului resurselor la nivel naţional şi internaţional
dacă s-ar implementa un sistem de reglementare a bunurilor comune ar fi faptul că
resursele planetei ar fi considerate un bun comun al omenirii, al celei prezente şi al celei
viitoare în egală măsură. Iar pentru a evita o tragedie a bunurilor comune s‑ar putea stabili
restricţii privind cantităţile de resurse naturale produse şi consumate de statele care acceptă
acordul. Acestor state li s‑ar asigura accesul la resurse de hrană, energie, minerale, la
preţuri accesibile (Soroos, 1994, pp. 667‑669).
Soroos nu este singurul care pune în discuţie articolele lui Hardin cu privire la o
tragedie a bunurilor comune şi la singurele soluţii pe care le are omenirea: fie constrângerea,
fie suferinţa26. Stephen Gardiner argumentează că problema populaţiei, aşa cum o vede
Hardin, nu este un bun comun, şi chiar dacă ar fi, nu necesită răspunsurile extreme pe
care le prezintă acesta. Mai mult decât atât, Gardiner, deşi este de acord că unele probleme
de mediu asociate cu o populaţie mereu în creştere pot provoca tragedii, este de părere
că acestea sunt diferite de cele prezentate de Hardin şi sunt chiar mai complicate. Exemplul
oferit de Gardiner este cel al schimbării climei.
Răul este făcut de generaţiile actuale în detrimentul celor viitoare. De pildă, schimbarea
climatică globală este provocată în special de emisiile de carbon, dar efectele acestor
emisii asupra temperaturii globale se vor vedea în timp. Dacă ne gândim că dioxidul de
carbon rezistă în atmosferă peste 100 de ani, efectele emisiilor curente nu se vor simţi
mai devreme de începutul secolului XXII. Prin comparaţie, beneficiile arderii combusti­
bilului fosil (energia obţinută) sunt folosite de generaţiile prezente. Prin urmare, se poate
spune că generaţiile prezente sunt cele care produc paguba şi au beneficii, iar costurile
vor fi plătite de generaţiile viitoare27. Asta înseamnă că generaţiile actuale au un interes
să continue să polueze, iar generaţiile următoare au interesul ca acest lucru să înceteze.
Aceasta ar putea fi o tragedie a bunurilor în comun, dar nu în sensul gândit de Hardin.
Şi generaţiile actuale, şi cele viitoare au interesul să existe o stabilitate climatică relativă

26. Un alt articol interesant din acest punct de vedere este cel al autoarei O’Neill (1975).
27. Merită făcute aici două precizări: se poate spune totuşi că nu toate beneficiile aparţin generaţiilor
din prezent. Cele următoare vor beneficia de un avans tehnologic important şi de creşteri de
capital. Vor suporta, este adevărat, daunele provocate de noi, dar vor avea la dispoziţie resurse
mai multe. Gândind aşa, s‑ar putea ca filosofia unor state dezvoltate să fie corectă atunci când
fac tot posibilul pentru a‑şi moderniza infrastructura economică în loc să rezolve problema
emisiilor actuale. În al doilea rând, dacă preţul imediat al poluării este destul de ridicat,
generaţiile actuale sunt cele care plătesc aceste costuri, prin urmare au un interes propriu să
nu polueze. Acest lucru nu se întâmplă însă în cazul emisiilor de dioxid de carbon.
312 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

a Pământului (şi deci de absorbţie a emisiilor produse de combustibilii fosili). Generaţiile

viitoare nu au nici un control asupra generaţiilor prezente. Nici nu ar putea avea acest
control, pentru simplul motiv că nu există încă şi nu e nimeni aici care să le reprezinte
interesele astăzi. Mai rău, chiar dacă ele ar fi aici sau ar exista cineva să le reprezinte
interesele, nu ar avea putere de negociere din simplul motiv că efectele nu sunt vizibile.
În plus, ele nu ar avea ce să ofere generaţiilor din prezent pentru ca acestea să accepte
să coopereze. Dată fiind această analiză, este raţional să ne aşteptăm ca bunurile în comun
să fie grav afectate de deciziile generaţiei prezente. Acelaşi raţionament va fi însă făcut
de generaţia viitoare cu privire la cele care îi vor urma ş.a.m.d. Şi totuşi, fiecare generaţie
va polua la rândul ei, iar poluarea va exista atâta vreme cât va exista Pământul.
Analiza lui Gardiner are în comun cu cea a lui Hardin faptul că există un rezultat
negativ, chiar dacă toate generaţiile ar fi de acord că este mai bine să nu exploatăm atât
de mult atmosfera. Această înţelegere s‑ar baza pe ceea ce este bine pentru omenire în
ansamblul ei, sau pentru fiecare generaţie, cu excepţia primeia, dacă şi celelalte fac la
fel. Această precizare cu privire la prima generaţie este foarte importantă, deoarece face
ca problema curentă să fie mai dificilă decât dilema prizonierului, pentru că scăderea
poluării nu este în interesul primei generaţii. De fapt, motivele pentru care situaţia este
mai dificilă decât în cazul dilemei prizonierului sunt următoarele:
– este raţional, din punct de vedere colectiv, pentru cele mai multe generaţii să coopereze:
(aproape) fiecare generaţie preferă ca toată lumea să reducă poluarea decât ca toată
lumea să polueze;
– este raţional, din punct de vedere individual, pentru toate generaţiile să nu coopereze.
Când fiecare generaţie are puterea de a decide dacă va polua sau nu, fiecare generaţie
preferă (raţional) să polueze indiferent de decizia celorlalte.

Această structură este mai puţin benefică decât structura dilemei prizonierului, din
următoarele motive:
– prima generaţie care poate polua atmosfera o va face, fiindcă nu are nici un câştig din
cooperare (şi nici nu are cu cine coopera, după cum am văzut). În al doilea rând, este
imposibil pentru o generaţie să fie sigură că celelalte generaţii vor avea un comportament
etic, atât timp cât comportamentul ei este astfel.
– nu numai că problema intergeneraţională pusă de Gardiner este mai tragică decât cea
a lui Hardin, dar nici nu are soluţii. Nu se poate apela la un sentiment al dreptăţii, şi
nici la un interes personal. Între generaţiile prezente şi cele viitoare nu există interacţiune
(teoretic, nu există nici un fel de interacţiune), nici beneficii reciproce (nu există ceva
ce generaţiile viitoare ar putea face pentru cele din prezent). S‑ar putea spune că, dacă
prima generaţie capabilă de poluare pe termen lung şi‑ar restrânge activitatea, atunci
şi generaţiile următoare s‑ar simţi obligate să facă acest lucru, de dragul celor urmă­
toare (cei care ar urma ar avea beneficiul de a nu fi moştenit o planetă suprapoluată,
dar atunci ar trebui să facă la fel, aşa că ar fi un fel de reciprocitate indirectă). Din
păcate, această soluţie are şi deficienţe teoretice şi practice. Deficienţa teoretică ar fi
admiterea faptului că prima generaţie ar face un sacrificiu din interes propriu, fără să
aibă ceva de câştigat de pe urma lui. Acţiunea acesteia nu ar putea fi justificată printr‑un
apel la reciprocitate. Deficienţa practică este aceea că antecedentul nu poate exista:
o poluare semnificativă pe termen lung deja s‑a produs.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 313

Poate că în prezent suntem convinşi că luarea de măsuri în ceea ce priveşte schimbarea

climei este o cerinţă morală. Există o presiune mare asupra ţărilor dezvoltate şi bogate
şi, de asemenea, există o presiune considerabilă şi asupra statelor în curs de dezvoltare.
S‑ar putea să fi ajuns deja la concluzia că reducerea drastică a emisiilor este necesară,
dar acest lucru necesită schimbări importante în felul în care societăţile noastre generează
şi consumă energie. Există însă şi motive pentru a nu face nimic în acest sens, sau pentru
a face foarte puţin.
Unii dintre cei mai mari poluatori îşi justifică inacţiunea cu motivaţii de genul
incertitudinii privind schimbările climatice. Într‑o declaraţie pregătită de administraţia
Bush pentru a justifica eşecul ratificării Tratatului de la Kyoto, preşedintele George W.
Bush menţiona că nu ştim cât de mult se va schimba climatul în viitor (White House
Archives, 11 iunie 2001). Nu ştim cât de rapide pot fi aceste modificări sau în ce măsură
le pot influenţa activităţile noastre. Nesiguranţa este motivul comun invocat pentru a nu
face nimic, sau pentru a face foarte puţin în legătură cu schimbarea climei.
A lua măsuri presupune costuri importante. Dacă un stat identifică resursele necesare
pentru a face faţă schimbărilor climatice, atunci cu siguranţă că va face un număr de
alegeri. Să ne gândim la măsurile economice. Banii pe care i‑am da pe ceea ce ar înlocui
combustibilii fosili ar fi bani pe care nu i‑am cheltui pe alte lucruri, cum ar fi educaţia,
sănătatea, infrastructura, apărarea. Or, aceste lucruri se văd în nivelul de trai al oamenilor,
adică cei care votează, iar interesele lor sunt altele, mai reale şi mai imediate decât
creşterea nivelului oceanului planetar.
Este normal ca politicienii să aibă astfel de îngrijorări, cu atât mai mult dacă ei trebuie
să‑şi explice alegerile unor oameni care au diverse nevoi. Înainte de a da bani pentru ceva,
trebuie să fii sigur că acea problemă există şi că ştii ce trebuie făcut. Dacă ne referim la
vreme, nu suntem siguri nici dacă va ploua mâine, darămite dacă vor fi inundaţii în 2050!
Este adevărat că nimeni nu ştie cum va evolua situaţia climatică în viitor. Dar există
un consens ştiinţific legat de faptul că, în prezent, la nivelul întregii lumi au loc schimbări
climatice fără precedent pentru o perioadă atât de scurtă de timp. Ştim că trebuie să
evităm scenariul cel mai pesimist cu privire la schimbarea climatică, prin reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră acum, şi să ne pregătim cât mai bine pentru schimbările
care deja s‑au pus în mişcare. În aceste condiţii, reacţiile sunt diferite: unii spun că este
deja mult prea târziu şi că orice am face nu mai putem repara nimic, am depăşit limitele
şi am produs daune ireversibile planetei (cu toate acestea, aproape toţi cei care se gândesc
la viitorul lumii noastre în schimbare consideră că acţiunea poate face încă diferenţa).
Unii merg mai departe şi spun că alegerile pe care generaţiile noastre le fac în următorii
ani vor avea efecte pe care nici o altă generaţie nu le‑a avut. Alţii spun că schimbarea
climei oferă umanităţii şansa de a face ceea ce este bine (suntem pe cale de a uita mii de
ani de conflicte inutile şi de a ne uni în faţa unui pericol comun; avem o îndelungată
istorie de cooperare în grup în faţa unei primejdii). Alţii consideră că va urma o catastrofă,
iar semnele prevestitoare sunt deja vizibile.
Consecinţele schimbării climatice vor influenţa relaţiile internaţionale pe termen lung
(apariţia refugiaţilor de mediu, migraţia, epuizarea resurselor, inundarea unor zone, seceta
prelungită, pierderea biodiversităţii, creşterea nivelului oceanului planetar). Atunci când
studiem problematica de mediu, este necesar să avem o perspectivă globală şi să ţinem
cont de multe alte aspecte, cum ar fi capacitatea instituţiilor naţionale/internaţionale de
a gestiona domeniul, capacitatea oamenilor de a‑şi schimba modul de viaţă, influenţa
314 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

asupra mediului de securitate, relaţiile de putere dintre statele dezvoltate şi cele în curs
de dezvoltare, ritmul economiei globale şi al progresului ştiinţific. Cu alte cuvinte, este
necesar ca, pe lângă voinţă (individuală, naţională, internaţională, politică, socială), să
existe şi instrumentele pentru implementarea măsurilor şi controlul acestora.

Bibliografie selectivă
American Geophysical Union (2003), „Human Impacts on Climate”, disponibil online la http://
www.agu.org/sci_soc/policy/climate_change_position.
American Meteorological Society (2003), „Climate Change Research Issues for the Atmospheric
and Related Sciences”, Bulletin of the American Meteorological Society, 84, disponibil online
la http://www.ametsoc.org/policy/climatechangeresearch_2003.html.
BBC News (2007), „G8 leaders agree to climate deal”, disponibil online la http://news.bbc.co.uk/2/
hi/6731045.stm
Broecker, Wallace (8 august 1975), „Climatic Change: Are We on the Brink of a Pronounced
Global Warming?”, Science, vol. 189, nr. 4201, pp. 460‑463, disponibil online la http://blogs.
ei.columbia.edu/files/2009/10/broeckerglobalwarming75.pdf.
Committee on the Science of Climate Change, National Research Council (2001), Climate Change
Science: An Analysis of Some Key Questions, Washington, National Academy Press, disponibil
online la http://www.nap.edu/openbook.php?record_id=10139.
Corn, David (19 iunie 2001), „George W. Bush, the Un‑science Guy”, disponibil online la http://
www.alternet.org/story/11054.
Declaraţia Joint Science Academies (2005), „Global response to climate change”, disponibil online
la http://www.royalsoc.ac.uk.
Gardiner, Stephen M. (2001), „The Real Tragedy of the Commons”, Philosophy and Public Affairs,
vol. 30, nr. 4, pp. 387‑416, disponibil online la http://www.jstor.org/stable/3557968.
Gardiner, Stephen M. (2004), „Ethics and Global Climate Change”, Ethics, vol. 114, nr. 3, pp. 555‑600,
disponibil online la http://www.jstor.org/stable/pdfplus/3557968.pdf.
Garvey, James (2008), The Ethics of Climate Change, Right and Wrong in a Warming World, Continuum
International Publishing Group, Londra.
Giddens, Anthony (2000), Sociologie, All, Bucureşti.
Gordon, H. Scott (1998), „The Economic Theory of a Common‑Property Research: The Fishery”,
disponibil online la http://faculty.arts.ubc.ca/gmunro/472gord.pdf.
Hardin, Garrett (1968), „The Tragedy of the Commons”, Science, 162, pp. 1243‑1248, disponibil
online la http://dieoff.org/page95.htm.
Hardin, Garrett (1974), „Living on a lifeboat”, disponibil online la http://www.mnforsustain.org/
hardin_g_living_on_a_lifeboat.htm#Lifeboat%20EthicsLiving.
Hardin, Garrett (1998), „Tragedy of the commons 30 years later”, disponibil online la http://www.
astepback.com/GEP/Tragedy%20of%20the%20Commons%20at%2030%20yrs.pdf.
Henson, Robert (2008), Climate Change, Rough Guide Ltd.
IPCC, Raport 1990, disponibil online la http://www.ipcc.ch/publications_and_data/publications_
and_data_reports.shtml (incluzând Working Group I: Scientific Assessment of Climate Change,
http://www.ipcc.ch/ipccreports/far/wg_I/ipcc_far_wg_I_full_report.pdf; Working Group II:
Impacts Assessment of Climate Change, http://www.ipcc.ch/ipccreports/far/wg_II/ipcc_far_
wg_II_full_report.pdf; şi Working Group III: The IPCC Response Strategies, http://www.
ipcc.ch/ipccreports/far/wg_III/ipcc_far_wg_III_full_report.pdf).
IPCC, Raport 1995, disponibil online la http://www.ipcc.ch/pdf/climate‑changes‑1995/ipcc‑2nd­
‑assessment/2nd‑assessment‑en.pdf.
IPCC, Raport 2001, disponibil online la http://www.grida.no/publications/other/ipcc_tar.
IPCC, Raport 2007, disponibil online la http://www.ipcc.ch/pdf/assessment‑report/ar4/syr/ar4_syr.pdf.
 DESPRE ETICA SCHIMBĂRII CLIMATICE 315

Liverman, Diana M. (1999), „Geography and the Global Environment”, Annals of the Association
of American Geographers, vol. 89, nr. 1, pp. 107‑120, disponibil online la http://www.jstor.
org/stable/2564037.
Miroiu, Adrian (2007), Fundamentele politicii, vol. II, Polirom, Iaşi.
O’Neill, Onora (vara 1975), „Lifeboat Earth”, Philosophy and Public Affairs, vol. 4, nr. 3, pp. 273‑292.
Olson, Mancur (1965), The Logic of Collective Action, Harvard University Press, Cambridge.
Ostrom, Elinor (2007), Guvernarea bunurilor comune. Evoluţia instituţiilor pentru acţiunea colectivă,
Polirom, Iaşi.
Parlamentul European, „Schimbările climatice: noi măsuri împotriva încălzirii globale a planetei”,
disponibil online la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=ro&type=IM­
‑PRESS&reference=20080520IPR29460.
Peoples, Steve (2011), „Perry says he doesn’t believe in global warming”, Bloomberg Businessweek,
disponibil online la http://www.businessweek.com/ap/financialnews/D9P60MK80.htm.
Soroos, Marvin (1977), „The Commons and Lifeboat as Guides”, International Studies Quarterly,
vol. 21, nr. 4, Special Issue on International Politics of Scarcity, pp. 647‑674, disponibil online
la http://www.jstor.org/stable/2600194.
Soroos, Marvin S. (1994), „Global Change, Environmental Security, and the Prisoner’s Dilemma”,
Journal of Peace Research, vol. 31, nr. 3.
United Nations Framework Convention on Climate Change (1992), disponibil online la http://
unfccc.int/resource/docs/convkp/conveng.pdf.
White House Archives (11 iunie 2001), „President Bush discusses global climate change”, declaraţie
de presă, disponibil online la http://georgewbush‑whitehouse.archives.gov/news/releases/
2001/06/20010611‑2.html.
Wigley, Tom M.L. et al. (2006), Federal Climate Change Science Program, „Temperature trends
in the lower atmosphere”, disponibil online la http://www.climatescience.gov.