Nuvela „La hanul lui Mânjoală” aparține creațiilor fantastice ale lui Ion Luca Caragiale, fiind publicată în

anul 1898 în revista „Gazeta Săteanului” și retipărită apoi în volumele „Momente” (1901) și „Nuvele, povestiri”
(1908). Prin misterul care o caracterizează, precum și abordarea unor tematici de origine folclorică, această nuvelă
a reușit să trezească interesul neștirbit al cititorilor.
nuvela începe cu un tânăr călător care se orientează către destinație, și anume, în Popeștii-de-sus, la
„pocovnicu Iordache” (viitorul lui socru). Acesta ia în calcul un popas la hanul lui Mânjoală, după care avea să
ajungă la destinație cel târziu la ora zece.

Despre hanul lui Mânjoală aflăm apoi că aparținea, de fapt, văduvei acestuia, coana Marghioala (poreclită
„Mânjoloaia”, după răposatul ei soț). Aceasta este personajul-cheie care introduce cititorul într-un univers
fantastic, autorul sugerând că femeia deținea puteri supranaturale. Soțul său murise cu cinci ani în urmă, iar
nevasta lui rămăsese cu responsabilitatea datoriilor, pe care le plătise în totalitate. În plus, aceasta reușise chiar să
facă niște ajustări: dresese acareturile, ridicase un grajd nou și economisise niște bani în plus. Localnicii comentau
cum că Marghioala dăduse, probabil, peste vreo comoară sau avea puteri supranaturale. Aceste comentarii se
bazau și pe o întâmplare stranie, când doi tâlhari au atacat-o într-o zi pe Marghioala. Unul dintre ei a murit pe loc,
iar celălalt a rămas mut pentru totdeauna.

Odată ajuns la hanul lui Mânjoală, tânărul se îndreaptă spre bucătărie, unde o găsește pe gazdă.
Marghioala este caracterizată drept o femeie frumoasă și „ochioasă”. Tânărul, curajos, o ciupește de braț, flirtând
cu ea, și lăudându-i ochii cei „strașnici”. Aceasta, în schimb, spre surpriza bărbatului, îi amintește acestuia de
viitoarea lui căsătorie, odată ajuns la Popeștii-de-sus. Omul nu își putea explica faptul că femeia știa despre
viitoarea lui căsătorie. Această scenă reprezintă prima întâlnire a călătorului cu tentația.

Intrând într-o odaie curată și frumos mirositoare, tânărul voi să se închine către răsărit. Cu toate acestea,
fu surprins să observe lipsa totală a icoanelor și a obiectelor de cult. Marghioala a motivat prin faptul că icoanele
atrag cari și păduchi de lemn.

Din greșeală, imediat după ce și-a făcut semnul crucii, călătorul călcă pe coadă un motan, dând să se așeze
la masă. Acesta s-a grăbit să fugă, iar când cucoana deschise ușa, lampa s-a stins din pricina curentului de aer.
Profitând de întuneric și de faptul că se aflau amândoi în procesul de căutare a chibriturilor, bărbatul o prinse în
brațe pe Marghioala, dând să o sărute. Jupâneasa care aducea tava cu mâncare a întrerupt scena, însă a adus cu ea
o lumânare. Omul observă cu ușurință, din cauza temperaturii acum scăzute a lămpii, că pierduse percepția asupra
timpului. Însă și-a dat seama cu adevărat cât timp trecuse abia atunci când jupâneasa a atras atenția asupra vremii
neprietenoase de afară. În timp ce acesta socotise că a petrecut jumătate de oră la han, trecuseră două ore și
jumătate.

Șocat de cele petrecute, călătorul a dat să iasă afară și să-și ia calul pentru a-și continua drumul. Deși
cucoana a vrut să-l oprească, acesta, grăbit fiind, a plătit consumația și a dat să-și ia rămas bun de la femeie.
Marghioala, cu căciula în mână, îl privea nespus de ciudat la despărțire. Cu toate acestea, călătorul nostru a ignorat
cele întâmplate și a pornit la drum.
Pe drum se ivesc complicații. Din cauza viforului și a ploii, capul îl durea îngrozitor, de parcă l-ar fi strâns
căciula. Brusc, un ied negru îi iese în cale, speriind calul. Tânărul decide să-l ia într-o desagă, deși calul tremura din
toate încheieturile și părea foarte dezorientat.

După câteva ore de rătăcit prin întuneric, calul l-a trântit la pământ. Aflând de la un om ce păzea cocenii
că se afla chiar în spatele hanului, omul s-a îndreptat bucuros într-acolo. În pragul camerei, tânărul observă iedul
cel negru, care se dovedise a fi al cucoanei. Călătorul intră și dădu să-și facă semnul crucii, însă cucoana l-a oprit și
l-a strâns în brațe.

În final, omul își amintește că ar fi stat mult la hanul lui Mânjoală dacă nu ar fi venit pocovnicul Iordache
să îl ia. Înainte de logodnă fugise de trei ori din casa acestuia, până când a trebuit dus legat la schit, unde i s-au
făcut slujbe și tot felul de ritualuri care să-l elibereze de șiretlicurile Marghioalei. A rămas acolo patruzeci de zile,
până și-a revenit.

După însurătoare, pe când stătea de vorbă cu pocovnicul Iordache, acum socrul lui, cei doi au aflat că
hanul lui Mânjoală arsese, cu tot cu Marghioala. Ascultând povestea ginerelui său, Iordache a ajuns la concluzia că
tânărul se aflase sub influența unor vrăji puternice și necurate, și că iedul, precum și motanul, erau încarnări ale
diavolului. Amuzat, ginerele concluzionează că aceasta poate duce atât la consecințe bune, cât și rele. Cu toate
acestea, socrul său îi explică faptul că ceea ce pare a fi bun se află acolo doar pentru a servi drept momeală în
drumul către „cele rele”.

Tragismul și fantasticul sunt caracteristice nuvelelor lui Caragiale, pe când comicul se regăsește în special
în operele dramatice și în schițele acestuia. Nuvela „La hanul lui Mânjoală” ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei
malefice, care întoarce din drum călătorii, tulburându-le mințile, scoțând la suprafață dorințe ascunse, dar care,
odată iesiți din cercul magiei diavolești, își reiau cursul normal al existenței.