UNIVERSITATEA „ATHENAEUM” DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DOMENIUL DE STUDII: ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
CICLUL DE STUDII: MASTERAT
PROGRAMUL DE STUDII: PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
ANUL UNIVERSITAR: 2019/2020

DISCIPLINA
ANALIZA GUVERNĂRII. STUDII DE CAZ

- Note de curs -

TEMA 1
Metoda comparativă

Analiza comparată. Consideraţii introductive. Fundamentări conceptuale

Noțiunea de “comparaţie” provine din latinescul “comparatio”, cu sensul de

“constituire a unei perechi” și desemnează “operaţia mentală de apropiere a două sau mai
multe lucruri, cu scopul determinării asemănărilor şi diferenţelor dintre ele. (...). Metoda
comparativă constă în căutarea explicaţiei faptelor prin compararea lor cu altele de acelaşi
gen, asemănătoare sau contrastante”. 1
Comparaţia reprezintă “apropierea şi confruntarea faptelor descrise, prealabil, în
mod separat; degajarea asemănărilor şi deosebirilor, gruparea lor în genuri şi clase;
interpretarea şi justificarea similarităţilor şi diferenţelor dintre fapte cu scopul descoperirii
elementelor universale dintr-un fenomen local, a unor regularităţi tendenţiale şi eventuale
legităţi cu valoare generalizatoare şi funcţie explicativă”.2

1
Paul Foulquié, Dictionnaire de la langue philosophique, 6-eme édition, Presses Universitaires de France, Paris,
1992. Autor citat de Prof. univ. dr. Anton Carpinschi, în Sisteme politice comparate, Analiza comparată în
științele politice, p. 2, disponibil la site-ul https://ro.scribd.com/document/30378095/Sisteme-Politice-
Comparate, consultat la data 22.10.2019. [subl. ns.]
2
Anton Carpinschi, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele politice, op. cit., p. 2.

1
 Reflecţiile lui Platon3 asupra tipurilor de constituţii, urmate de cercetarea structurii
statelor, examinarea sistematică a constituţiilor şi clasificarea formelor de guvernământ, de
către Aristotel4, marchează începuturile aplicării analizei comparate în sfera filosofiei
politice.
De la acea dată, compararea și clasificarea sistemelor de guvernare/ formelor de
guvernământ şi a regimurilor politice au rămas preocupări constante ale cunoaşterii politice. 5
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, Alexis de Tocqueville a afirmat că “mintea
omenească nu ştie cum să opereze dacă nu face comparaţii”.6
Spre sfârşitul secolului al XX-lea, numeroși cercetători americani, printre care și
Gabriel A. Almond, au ajuns să considere comparaţia drept nucleul metodologic al metodei
ştiinţifice.
“Examinarea politicii altor societăţi permite lărgirea perspectivei asupra
alternativelor politice şi relevă, totodată, soluţii la nivelul vieţii politice naţionale. Analiza
politică comparată facilitează, de asemenea, testarea teoriilor schimbării şi modernizării
politice.”7
Despre comparaţia internaţională, Mattei Dogan şi Dominique Pelassy au afirmat că:
“Ea este calea cea mai adecvată pentru a discerne ce este banal şi ce este singular, pentru a
pune în lumină orginalitatea contextelor naţionale, a cerceta în acelaşi timp constante, legi
tendenţiale, variabile cu semnificaţie universală. Ea permite clasarea fenomenelor politice,
ierarhizarea lor, demontarea mecanismelor care le provoacă. Ea nutreşte cele mai bune
teorii, dovedindu-se o adevărată pârghie a cunoaşterii. În acest sens, comparaţia
internaţională nu este o artă gratuită, ci o ştiinţă care merită să fie cultivată”.8
Jean Blondel aprecia că “în ştiinţa politică contemporană, comparativismul ocupă un
loc foarte important, dar prost asumat, un rol, în principiu, esenţial, dar insuficient
valorificat. Comparativismul a generat nenumărate controverse; el este continuu invocat, dar
foarte puţin practicat într-o manieră sistematică. Se etichetează cu numele de comparativism

3
Platon, Republica, în: Platon, Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
4
Aristotel, Politica, Cărţile a II-a şi a VI-a, Editura “Cultura Naţională”, 1924 (reeditat la Editura “Antet”,
1996).
5
Anton Carpinschi, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele politice, op. cit. p. 2.
6
A se vedea, Alexis de Tocqueville (1805-1859), Les risques de la démocratie (...), pp. 814-819. În,
Encyclopædia Universalis et Albin Michel, Dictionnaire de Sociologie, Paris, 2007.
7
Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr. Robert J. Mundt, Comparative Politsc, A Theoretical Framework,
Second Editin, Harper Collins College Publishers Inc., New York, 1996, p. 26. Autori citați de Anton
Carpinschi, în Sisteme politice comparate, Analiza comparată în științele politice, op. cit., p. 2.
8
Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Editura
Alternative, Bucureşti, 1993, p. 5.

2
ceea ce adesea nu este decât prezentarea paralelă sau succesivă, de instituţii, proceduri şi
comportamente. (…). A încerca, în mod plenar, o analiză comparată pare a fi ceva deasupra
forţelor numeroşilor politologi, chiar şi a celor ce-şi mărturisesc devotamentul pentru
<ideologia> comparativă”.9
În anii 50-60, analiza comparată a cunoscut o mare extindere spre “cercetarea
aspectelor structurale şi funcţionale ale proceselor de dezvoltare şi modernizare din diferite
regiuni ale lumii”.10

1.1. Studiul de caz - metodă de analiză comparativă a guvernării

Încă din anul 1969, H. Scarrow a demonstrat contribuția deosebită adusă de studiile
de caz la cunoaşterea sistemelor de guvernare, dacă: “analiza este făcută dintr-o perspectivă
comparativă ce ne asigură că descrierea cazurilor particulare poate fi evaluată în termenii
unor constructe analitice mai largi”11.
De asemenea, despre valoarea studiilor de caz, în funcție de maniera de abordare,
Dogan şi Pelassy au arătat că: “Studiile concentrate asupra unor date structurate sau
sistemice au mai multe şanse pentru că sistemul politic se dovedeşte deja a avea o matrice
universală; (…). Studii de caz operând cu segmente ale sistemului politic cum ar fi
parlamentele sau partidele sunt, în general, mai relevante pentru o perspectivă
comparativă, decât analizele consacrate ideologiilor (…). Perspectiva comparativă este
favorizată când analistul subliniază, aşa cum a făcut Max Weber în studiul său clasic despre
eticile religioase, modul în care ideologia afectează comportamentul şi diversele procese”.12

1.2. Orientări şi tendinţe privind analiza comparată a guvernării

Cele mai importante orientări şi tendinţe de cercetare în sfera analizei comparate a

sistemelor de guvernare sunt considerate următoarele:13
a) instituţionalismul - pune accent pe analiza structurală și funcţională a instituţiilor
diferitelor tipuri de sisteme politice: monarhic sau republican, prezidenţial, semiprezidenţial,

9
Jean Blondel, Généralités: le comparatisme, în Volumul: Traité de science politique (publié sous la direction
de Madeleine Grawitz et Jean Leca), Volumul 2, Presses Universitaire de France, Paris, 1985, p. 1. [subl. ns.]
10
Anton Carpinschi, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele politice, op. cit., p. 3.
11
H. Scarrow, Comparative Political Analysis, Harper & Row, New York, 1969, p. 7.
12
Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, op.cit., p. 124. [subl. ns.]
13
Anton Carpinschi, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele politice, op. cit., pp. 19-29.

3
parlamentar, unitar sau federal.
b) developmentalismul - extinde sfera de analiză asupra teoriilor schimbării sociale,
dezvoltării şi modernizării politice.
c) neoinstituţionalismul - le combină pe primele două, analizând atât structurile
instituţionale, cât şi procesele schimbării.

a). Instituţionalismul a fost orientarea aproape exclusivă în politicile comparate până

după al doilea război mondial. Obiectul său de analiză îl constituie compararea instituţiilor,
legilor şi constituţiilor statelor occidentale. Problematica clasică a analizelor comparate
cuprinde, în principal, studierea instituţiilor democratice: distribuţia puterii între instituţiile
statului, raporturile dintre executiv, legislativ şi judiciar, dintre naţiune şi stat, dintre
guvernarea centrală şi cea locală, dintre sistemul unitar şi cel federal, centralizare şi
descentralizare, aleşi şi administraţie etc.
Politicile comparate presupun examinarea detaliată, ţară cu ţară, instituţie cu instituţie,
funcţie cu funcţie, a modalităţilor în care funcţionează regimurile politice, de preferinţă
democratice şi reformiste nepierzându-se, însă, din vedere, replica regimurilor autoritare,
pecum şi spectrul ameninţător al totalitarismului.
Instituţionalismul şi-a extras sursele din gândirea şi practica politică a cetăţilor-stat şi a
imperiilor antichităţii, în particular, din primele analize comparate efectuate de Aristotel.
Analiza comparată realizată de Aristotel este interesantă şi din punct de vedere metodologic,
deoarece se bazează pe consideraţii cu caracter sociologic, economic şi psihologic.
Locke şi Montesquieu sunt cei care fondează o teorie constituţională bazată pe o
analiză detaliată şi complexă. Odată cu ei apare comparativismul constituţional ce avea să
domine teoria politică timp de circa două secole.
În acest context, instituţionalismul poate fi perceput ca o istorie a
constituţionalismului, a tranziţiei de la monarhia absolută la statul de drept. El este marcat
de transferul puterilor generale şi specifice de la monarh spre parlament prin dreptul
contractual.
Totodată, instituţionalismul are în vedere examinarea procedurilor şi instrumentelor
prin care libertatea instituţionalizată a individului poate fi făcută să servească drept condiţie a
obligaţiei şi ascultării politice. Numai că marele transfer de putere şi drepturi de la monarhul
absolut spre democraţia parlamentară şi individul liber s-a făcut prin revoluţii politice ce nu
au exclus “violenţa”.
Instituţionalismul vizează democraţia ca sistem al ordinii deschise. Aceasta înseamnă

4
că dacă ordinea este prioritară, dreptul alegerii libere rămâne central. Ordinea şi alegerea
devin, astfel, standardele evaluării oricărei forme de guvernare.
Spre exemplu, vom compara, din această perspectivă, guvernările din Anglia şi Franţa,
aşa cum funcţionau după ce revoluţiile ce avuseseră loc în fiecare din aceste ţări:
parlamentarismul britanic se prezenta ca un model de sistem parlamentar unitar, stabil şi
democratic; iar Franţa, versiunea instabilă a sistemului parlamentar.
În acest context, instituţionalismul poate fi definit drept aranjamentul politic cel mai
apt să rezolve raporturile dintre ordine şi alegere, individ şi comunitate, drepturile şi
obligaţiile cetăţenilor în conformitate cu legitimitatea şi consensul asupra autorităţii,
separarea puterilor executivă şi legislativă, aranjamentele electorale, jurisdicţia curţii şi a
magistraţilor.
O serie de personalităţi ilustrează orientarea instituţionalistă în prima jumătate a
secolului al XX-lea: Carl Schmitt în Germania, Ivor Jennings, Ernest Barker şi Harold Laski
în Anglia, Léon Duguit şi André Siegfried în Franţa, Carl Friedrich şi Herman Finer în SUA.
Toţi aceştia au avut în comun o foarte bună cunoaştere empirică a modului de
funcţionare a instituţiilor politice (parlament, comisii parlamentare, guvern, ministere,
administraţie publică centrală şi locală, partide politice şi grupuri de presiune) şi, de
asemenea, o cunoaştere excelentă a istoriei clasice şi medievale a dreptului, a
contractualismului şi a constituţionalismului.
Instituţionaliştii au susţinut, întotdeauna, că principiile şi mecanismele de guvernare
democratică nu se pot impune dacă societatea nu este pregătită pentru democraţie, sau
capabilă să se pregătească în acest sens.
În secolul al XIX-lea, comparativismul constituţional s-a impus ca viziune dominantă
în perimetrul instituţionalismului, cel puţin până la mijlocul secolului al XX-lea.
Constituţionalismul şi instituţionalismul au oferit, aşadar, şi continuă să ofere şi
astăzi, cadrele analitice politicii comparate.
Noi perspective şi modalităţi de analiză comparată a sistemelor politice apăreau,
aşadar, în orizontul începutului celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Una dintre
acestea este developmentalismul legat de problemele decolonizării şi modernizării noilor
state ale lumii a III-a, precum şi de cele ale societăţilor industriale şi postindustriale
occidentale.

5
 b). Developmentalismul şi noile politici comparate. Centrate pe problemele creşterii
economice, dezvoltării sociale şi modernizării politice, noile politici comparate apărute
după al doilea război mondial s-au înscris în curentul cunoscut sub numele de
developmentalism.
Expresie a optimismului mai general caracteristic acestei perioade, optimism generat
de performanţele ştiinţifico-tehnologice, victoria asupra fascismului şi speranţele legate
de procesul decolonizării, developementalismul şi noile politici comparate constituie o etapă
specifică în istoria comparativismului politologic. Este vorba de etapa consacrată analizei şi
modelării proceselor de dezvoltare şi modernizare prin care societăţile mai puţin dezvoltate
încep să dobândească caracteristicile societăţilor dezvoltate. În contextul diferenţelor
ideologice şi culturale şi a sensibilităţilor de ordin rasial, etnic, naţional sau religios, definirea
dezvoltării şi subdezvoltării, găsirea conceptelor şi criteriilor operaţionale specifice
analizei proceselor de dezvoltare şi modernizare au constituit preocupările noilor politici
comparate în orizontul developmentalismului anilor 50, 60, ai secolului al XX-lea.
Competiţia dintre sistemul democrat-liberal şi cel totalitar-comunist a avut multiple
consecinţe în ţările occidentale, iar una dintre cele mai importante în orizontul analizei
comparate, a fost apariţia celor două modalităţi, alternative, de concepere a
developmentalismului: teoriile modernizării şi teoriile dependenţei.
Teoriile modernizării descind din modelul analitic practicat de Max Weber pentru
cercetarea rolului eticii protestante în apariţia “spiritului capitalismului”.
Printre teoreticienii modernizării se numeră un grup de importanţi specialişti în
analiza comparată şi în studiile de caz: Gabriel Almond, Samuel Huntington, David Apter,
Lucian Pye, Myron Weiner, Leonard Binder, Edward Shils, Talcott Parsons.
Pentru susținătorii teoriei modernizării, “decolonizarea plus creşterea economică plus
democratizarea” constituie formula obţinerii independenţei de sub patronajul colonialismului
tutelar. Având drept model analiza capitalului şi a sistemului capitalist efectuată de Karl
Marx, 14 teoriile dependenţei - susţinute de economişti precum Paul Baran şi André Gundar
Frank, istorici ca Paul Anderson şi Eric Hobsbawm.
În anii 50 - 60 ai secolului al XX-lea, (secolul al XX-lea a început la 1 ianuarie 1901 și
s-a sfârșit la 31 decembrie 2000)15, în epoca de avânt a noilor politici comparate şi a
programelor de cercetare iniţiate de Gabriel Almond şi colegii săi sub tutela lui American

14
A se vedea, Karl Marx (1818-1883) et marxisme, Classes et luttes de classes, (...), pp. 509-525. În,
Encyclopædia Universalis et Albin Michel, Dictionnaire de Sociologie, Paris, 2007.
15
Secolul XXI a început la 1 ianuarie 2001 și se va încheia la 31 decembrie 2100.

6
Social Science Research Council’s Committee, Harry Eckstein observa că analiza politică
comparată se caracterizează prin “redeşteptarea interesului pentru comparaţiile la scară
mare, lărgirea concepţiei asupra naturii politicii şi a ceea ce este relevant în viaţa politică,
creşterea atenţiei acordate problemelor teoretice de rază medie privind determinarea
tipurilor comportamentelor şi instituţiilor politice”16.
Respingând accentul pus până atunci pe studiul lumii dezvoltate, al ţărilor
occidentale şi SUA în special, G. Almond şi colegii săi au extins cercetările comparative,
din punct de vedere teoretic şi metodologic, spre sistemele politice din lumea a treia,
ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare.
Prin lărgirea cadrului geografic, diversificarea studiilor de caz, îmbogăţirea
problematicii, noile politici comparate efectuate în orizontul developmetalismului au
contribuit la aprofundarea analizei sistemelor politice şi, implicit, la o reevaluare mai
realistă a înseşi concepţiei asupra politicului. În esenţă, depăşirea perspectivei juridist-
normative şi a cadrului analitic instituţionalist a dus la o mai mare deschidere a ştiinţei
politice spre viaţa politică reală în contextele sale sociale, economice, culturale.
Plecând de la temele clasice ale ştiinţei politice, Gabriel A. Almond şi Sidney Verba
au fundamentat conceptul de “cultură civică” prin care au operaţionalizat şi îmbogăţit
conceptul de “sistem politic”, precum şi pe cele de “democraţie”, “cultură politică”,
“cultură politică democratică”.
“În această carte, scriu autorii, ne preocupăm de un număr de teme clasice ale ştiinţei
politice: de ceea ce grecii numesc „virtutea civică” şi de consecinţele ei pentru eficienţa şi
stabilitatea corpului politic democratic; de asemenea de tipul de viaţă comunitară, de
organizarea socială şi de creşterea copiilor care sprijină virtutea civică. Utilizând cercetarea
prin sondaje de opinie pentru a studia aceste teme clasice, noi folosim de asemenea practica
tradiţională bazându-ne pe cele mai precise metode care ne stau la dispoziţie pentru a studia
aceste probleme. (…). Cinci mii de oameni - britanici, germani, italieni, mexicani şi
americani - au fost supuşi interviului pentru a ne asigura datele (…) asupra problemelor
democraţiei şi participării politice într-un sens extrem de real”.17
Această amplă cercetare a verificat teza conform căreia, în plus faţă de performanţele
politice, economice, sociale, valorile, atitudinile şi deprinderile joacă un rol important în

16
Harry Eckstein, A Perspective on Comparative Politics, Past and Present, în Eckstein H. and Apter D.E., eds.,
Comparative Politics. A Reader, Free Press, New York, 1963, p. 22.
17
Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, CEU Press,
Editura du Style, Bucureşti, 1996, pp. 27-28.

7
procesele de democratizare şi, implicit, în conceperea sistemului politic.
Aşadar, una din contribuţiile lui Almond şi Verba la emanciparea ştiinţelor
politice de sub tutela instituţionalismului a constat în demonstrarea tezei conform căreia
dezvoltarea şi menţinerea unei democraţii stabile depinde de un anume set de atitudini
politice şi civice, de un anumit nivel al culturii politice a cetăţenilor.
Adevărul conform căruia, “nu poate exista democraţie în afara unei culturi politice
democratice” a devenit un criteriu hotărâtor pentru a decide caracterul democratic al
unui regim politic. Cultura civică corelează consituţiile şi structurile instituţionale cu
psihologiile umane, normele şi regulile cu tipurile umane şi caracteristicile culturale ale
unei societăţi date. Aceasta înseamnă că, noile politici comparate au trebuit să se deschidă
cercetărilor sociologice, psihologice, antropologice şi etnologice prin care s-a acumulat un
imens şi necesar material documentar. Şi, mai înseamnă ceva foarte important: cultura civică
- garant real al civilizaţiei democratice - trebuie implementată în straturile largi şi diverse
ale populaţiei prin învăţare şi practicare metodică, adică prin instrucţie şi educaţie
sistematică, afirmă autorul studiului citat anterior.18
Developmentalismul a adus în vizorul analizei comparate societăţi extrem de diferite
în ceea ce priveşte tipul de economie, instituţii politice şi modele culturale, dar grila de
evaluare şi interpretare a rămas aceea a modernităţii occidentale.
Accentul este pus pe instituţionalizarea, internalizarea şi socializarea normelor şi
valorilor modernităţii occidentale, adică a culturii şi civilizaţiei capitalismului democrat-
liberal caracterizat prin: creştere economică autosusţinută, reprezentare politică
democratică, norme secular-raţionale şi pragmatice de organizare, mobilitate socială
verticală (în ierarhia socială) şi orizontală (spaţială).
Dacă instituţionaliştii au fost criticaţi pentru inabilitate în abordarea diferenţelor
dintre state şi insuficienţă în explicarea complexităţii sociale, developmentaliştii au fost,
la rândul lor, criticaţi datorită teoriilor prea generale şi scăderii importanţei explicative a
sistemului politic în contextul sistemului social global.
Insuficienţele comparativismului instituţonalist şi ale celui developmentalist au
provocat analiza comparată inspirând, în ultimele decenii, o nouă orientare teoretico-
metodologică: neo-instituţionalismul.

18
Anton Carpinschi, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele politice, op. cit., pp. 19-29.

8
 c). Neoinstituţionalismul este termenul prin care se desemnează una dintre orientările
cele mai recente şi active, nu numai în politicile comparate ci, în general, în ştiinţele politice.
Neoinstituţionalismul este o combinaţie de instituţonalism şi developmentalism,
apărută în urma “revoluţiei behavioriste”, (behaviorism: studiul comportamentelor - s. n.), din
ştiinţele politice.
Spre deosebire de instituţionalismul clasic, noul instituţionalism foloseşte datele şi
informaţiile obţinute prin cercetările de teren asupra proceselor dezvoltării şi modernizării pe
care le prelucrează prin analize cantitative şi calitative.
În timp ce vechiul instituţionalism se mulţumea cu descrierea instituţiilor sau analiza
constituţională a acestora, noul instituţionalism este deschis sociologiei şi psihologiei
politice, oferind explicaţii multi-cauzale şi multi-factoriale; el caută, în permanenţă,
raporturile dintre variabilele dependente şi cele independente.
Analiza neoinstituţională poate utiliza, totodată, rezultatele analizei
comportamentului actorilor individuali şi colectivi angrenaţi în viaţa politică.
O altă deschidere importantă a neoinstituţionalismului se referă tocmai la capacitatea
acestuia de a fi utilizat în analiza comparată a sistemelor politice. Fiecare ţară tinde să-şi
privească propria politică ca specifică şi, în raport cu politica oricărei ţări, ca un caz propice
comparării.
De exemplu, analiza politică americană, este preocupată de impactul separaţiei
puterilor - legislativă, executivă, judecătorească - asupra procesului luării deciziilor în
contextul unei guvernări federeale.19 Ştiinţa politică britanică a devenit mai preocupată de
rolul primului ministru, mai ales după prestaţia “prezidenţială” a Doamnei Margaret
Thatcher.20
Analiza politică din Suedia, în tradiţia statului bunăstării generale, a devenit mai atentă
la schimbările survenite în ultimul deceniu în longevivul său sistem politic social-democrat.21
Neo-instituţionalismul este capabil să se “muleze” pe realităţile sociale în mişcare,
corelând analiza instituţională cu particularităţile sociale şi psihice ale populaţiei,
dinamica instituţională cu procesele dezvoltării sociale şi modernizării politice.
Printre temele de interes abordate de neoinstituţionalism, menţionăm: rolul
instituţiilor statului şi ale administraţiei publice centrale şi locale în implementarea

19
M. Fiorina, Divided Government, Macmillan, New York, 1992; C. O. Jones, The Presidency in a Separeted
System, Brooking Institution, Washington D.C., 1994.
20
M. Foley, The Rise of the British Presidency, Manchester University Press, Manchester, 1993.
21
J.-E. Lane, The Decline of the Swedish Model, în: Governance, N° 8, 1995, pp. 579-590.

9
politicilor publice; coaliţiile partidelor în lupta pentru schimbare; reacţiile partidelor politice
la provocările economicului; rolul elitelor, oamenilor politici şi birocraţiei în dezvoltarea
socială şi modernizarea politică; cultura politică, cultura civică, democraţia şi
democratizarea; studiile comparative pe baza datelor statistice; legătura dintre capitalismul
industrial şi democraţia parlamentară; tranziţia de la regimurile autoritare şi totalitare spre
democraţie; cercetările în orizontul alegerii raţionale cu aplicaţii la “dubla piaţă”: economică
şi politică.
Se constată din enumerarea temelor că, neo-instituţionalismul este mai puţin
preocupat de analiza constituţională şi mai înclinat spre analiza economică, atât timp cât
este preocupat de politicile fiscală şi monetară, bănci, pieţe şi globalizare. Dar, el este
preocupat şi de localizarea schimbărilor în procesul legislativ, de schimbările cu impact
din politicile de partid, de genul mitterandismului, thatcherismului or reaganismului.
Toate studiile de politici comparate - fie ele instituţionaliste, developmentaliste sau
neoinstituţionaliste - se confruntă cu o situaţie tipică: pe de o parte, preocuparea pentru
identificarea optimă a unităţii de observaţie şi analiză (ţară, zonă, regiune), iar pe de altă
parte, emiterea, pe baza cercetărilor de teren, a propoziţiilor cu forţă explicativă şi
generalizatoare.
Rezultă de aici, în mod inevital, o tensiune între concret şi abstract, individual şi
general, subiectiv şi obiectiv, analiză obiectivă şi partizanatul ideologic. In timp ce noile
politici comparate şi developmentalismul anilor 50-60 ai secolului al XX-lea îşi focalizau
atenţia pe tendinţele generalizatoare, relaţiile universale şi comparaţiile globale, tendinţa
cercetărilor comparate neo-instituţionaliste din ultimele decenii este spre descoperirea
relevanţei contextului.
Orientările cele mai importante din cadrul politicilor comparate - instituţionalismul,
developmentalismul, neoinstituţionalismul - trebuiesc privite ca expresii complementare ale
unei cunoaşteri teoretice şi experienţe practice continue. În cea mai mare măsură, analizele
şi consideraţiile teoretice din sfera politicilor comparate şi a relaţiilor internaţionale prezintă
un coeficient de probabilitate. Cunoştinţele teoretice trebuiesc verificate în practică,
criteriile de alegere a unei orientări teoretice sau a alteia rămănând credibilitatea şi gradul lor
de verificare empirică.22

22
Anton Carpinschi, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele politice, op. cit., pp. 19-29.

10
 Bibliografie selectivă
Autori români
CARPINSCHI, Anton, Sisteme politice comparate, Analiza comparată în ştiinţele
politice, disponibil la site-ul: https://ro.scribd.com/document/30378095/Sisteme-Politice-
Comparate.
CARPINSCHI, Anton & BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului. Tratat, vol. 1,
Editura Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1998.

Autori străini
ALMOND, A. Gabriel, POWELL, Jr. Bingham G., MUNDT, J. Robert, Comparative
Politics. A Theoretical Framework, Harper Collins College Publishers, New York, 1993.
ALMOND, A. Gabriel, VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi
democraţie în cinci naţiuni, CEU Press, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.
ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Bucureşti, Editura All, 2001.
BLONDEL, Jean, Comparative Government. An Introduction, second edition, Prentice
Hall, Harvester Wheatsheaf, London, 1995.
BLONDEL, Jean, Généralités: le comparatisme, în Traité de science politique, vol. 2,
Les régimes politiques contemporaines, publié sous la direction de Madeleine Grawitz et Jean
Leca, Presses Universitaires de France, Paris, 1985.
BLONDEL, Jean, Guvernarea comparată, o introducere, Traducere de Teodora
Moldoveanu, Colecția Universitaria, Seria Științe politice, Institutul European, Iași, 2009.
DE TOCQUEVILLE, Alexis (1805-1859), Les risques de la démocratie (...), pp. 814-
819. În, Encyclopædia Universalis et Albin Michel, Dictionnaire de Sociologie, Paris, 2007.
DOGAN, Mattei şi PELASSY, Dominique, Cum să comparăm naţiunile.Sociologia
politică comparativă, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
DUVERGER, Maurice, Institutions politiques et droit constitutionnel, t. 1, Les
grandes systčmes politiques, 16-čme édition, Presses Universitaires de France, Paris, 1985.
MARX, Karl (1818-1883) et marxisme, Classes et luttes de classes, (...), pp. 509-525.
În, Encyclopædia Universalis et Albin Michel, Dictionnaire de Sociologie, Paris, 2007.
WEBER, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.

11
 TEMA 2
Forma de guvernământ şi regimul politic

2.1. Forma de guvernământ

Forma de guvernământ semnifică modul în care se constituie, se organizează şi

funcţionează instituţiile puterii în stat/ conducerea statului, un criteriu principalul de
clasificare fiind reprezentat de modul de desemnare a șefului de stat - monarh sau președinte.
Formele de guvernământ au cunoscut numeroase clasificări de-a lungul timpului,
situându-se printre cele mai timpurii preocupări ale omenirii, acestea fiind întâlnite la Platon
(aristocrația, timocrația, oligarhia, democrația, tirania), Aristotel (monarhia, oligarhia,
democrația), Montesquieu (republica, monarhia, despotismul) și enumerarea poate continua
până în zilele noastre, fără a se limita la acestea.23
Formele de guvernământ pot fi clasificate, sintetic, din punctul de vedere al respectării
legii, luând în considerare reperele doctrinare actuale, astfel:24
- în conformitate cu legea: monarhia şi republica, 25
- în afara legii: despotism sau absolutism.

a). Monarhia (gr. monos - singur, arche - conducere): reprezintă forma de

guvernământ în care șeful statului, monarhul, este desemnat pe criterii ereditare, pe viață,
după un set de reguli precum cea referitoare la prioritatea primului născut în cadrul familiei.
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că întraga putere a statului
(legislativă, executivă și judecătorească) aparţine monarhului, aceasta fiind cea mai veche
formă de guvernământ, în prezent rar întâlnită în lume (ex. Arabia Saudita, Nepal, Vatican,
etc.).

23
A se vedea, Anexa nr. 1 la prezenta lucrare: Lista țărilor după forma de guvernare, De la Wikipedia,
enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_țărilor_după_forma_de_guvernare,
consultat la data 02.11.2019.
24
A se vedea: Prof. univ. dr. Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene - Note de curs, 2008, p. 17
și urm., disponibil la site-ul
http://www.umk.ro/images/documente/master/institutii_administrative_europene.pdf, consultat la data
13.10.2019.
25
Forma de guvernământ, Wikipedia, enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Formă_de_guvernământ, consultat la data 28.11.2019.

12
 Monarhia constituţională (limitată) se caracterizează prin faptul că monarhul conduce
pe baza unei constituţii, puterea fiind împărțită între autoritățile statului (parlament, guvern,
instanţe judecătoreşti).
Monarhiile contemporane sunt monarhii constituţionale, rezultate în urma procesului
istoric de reducere a prerogativelor monarhului, după anul 1945, în prezent rolul acestuia fiind
preponderent simbolic.
În statele cu regim monarhic constituțional (ex: Belgia, Danemarca, Luxemburg,
Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania, Suedia), șeful statului este
monarhul, puterea executivă fiind deținută de Guvern, al cărui șef este Primul-Ministru.
Monarhiile constituționale sunt considerate similare cu republicile parlamentare,
având în vedere prevalența și rolul puterii legislative în stat, principala deosebire fiind
reprezentată de modul de desemnare/ alegere a șefului statului.
Deși nu este ales direct de către cetațeni, monarhul este imparţial, neutru și nu se
implică din punct de vedere politic, motiv pentru care monarhia este considerată cea mai
stabilă formă de guvernământ.

b). Republica (lat. res publica - treburi publice) reprezintă forma de guvernământ în
care șeful statului, președintele, este ales fie de către cetățeni, prin vot universal, fie de către
parlament.
În republica parlamentară (ex. Austria, Germania, Italia) preşedintele este ales de către
parlament, iar în republica prezidenţială preşedintele este ales de către cetățeni, fie direct
(Cipru), fie prin intermediul colegiilor electorale (SUA).26

Forma de guvernământ a României este republica, astfel cum prevede Constituția

României, republicată, atât la art. 1, cât și la art. 152:
Art. 1 - Statul român
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
Art. 152 - Limitele revizuirii
(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind … forma republicană de guvernământ,
… nu pot forma obiectul revizuirii.

26
A se vedea: Prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și Instituții politice, Ediție revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 236.

13
 2.2. Regimul politic

Regimul politic se defineşte în doctrină ca reprezentând ansamblul de metode și

procedee prin care se exercită puterea, prin tipurile de relaţii dintre puterile statului, dintre stat
şi cetăţeni, presupunând analizarea instituțiilor de drept constituțional.27
Regimul politic democratic se caracterizează prin:28
- garantarea prin constituţie a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetăţenilor,
- guvernarea poporului, care conduce direct (prin refendum) sau indirect (prin
reprezentanţi aleşi în mod liber, periodic şi corect),
- guvernarea se bazează pe principiul legalității (se exercită în limitele legii),
- legitimitatea puterii (are la bază votul majorităţii cetăţenilor),
- libertatea presei,
- luarea deciziilor pe baza principiului majorităţii,
- pluralismul politic,
- separația şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale.
Regimul politic totalitar se caracterizează prin:
- cenzurarea presei,
- deținerea puterii în stat de către un partid unic,
- exercitarea controlului statului în toate domeniile vieții sociale;
- încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
- menţinerea ordinii în stat prin mijloace de forţă și teroare;
- lipsa separației puterilor în stat,
- subordonarea totală a intereselor cetăţenilor faţă de interesele statului.

România este un stat democratic, o democrație constituțională, (potrivit

prevederilor art. 1 din Constituția României, republicată), în care Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin

27
A se vedea: Gheorghe Iancu, Drept constituțional și Instituții politice, Ediție revizuită și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2015, pp. 413-415.
28
A se vedea: Indicele democrației, Wikipedia, enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_democrației, consultat la data 17.12.2019, Clasament în 2017,
Clasamentul este disponibil pe site-ul oficial al The Economist. [2] ^ „Indicele Democrației 2017 - Economist
Intelligence Unit” (PDF). EIU.com. Accesat în 17 februarie 2018. România: Poziție - 64, Scor - 6,44, Categorie -
Democrație viciată (Proces electoral și pluralism - 9,17; Funcționarea Guvernului - 5,71; Participare politică -
5,00; Cultură politică - 4,38; Libertăți civile - 7,94).

14
alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum (potrivit prevederilor art. 2 din
textul constituțional).

Clasificarea statelor, după tipologia regimului politic:29

a). State cu regim politic parlamentar, monarhii parlamentare (ex: Belgia,
Danemarca, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord), sau republici
parlamentare (ex. Austria, Germania, Italia, Ungaria): șeful statului (monarh sau președinte)
are, în principal, funcții simbolice; primul-ministru (sau cancelarul) este șeful guvernului,
autoritatea executivă în stat; guvernul este numit de către parlament și răspunde în fața
parlamentului.
În cadrul republicilor parlamentare, de regulă, parlamentul alege președintele țării,
care are rolul de a media conflictele politice și de a reprezenta pe plan extern țara.

b). State cu regim politic prezidențial (ex: SUA, Cipru): funcția de șef al
executivului și cea de șef al statului sunt îndeplinite de președintele statului; nu există prim-
ministru; miniştrii sunt numiţi în funcţie de către preşedinte; lipsa formei de răspundere a
guvernului faţă de parlament; președintele țării (ales de către cetățeni, direct sau indirect, prin
intermediul colegiilor electorale) exercită întreaga putere executivă.
În cadrul regimului politic prezidențial, acțiunile președintelui statului sunt controlate
de parlament, pentru prevenirea eventualelor abuzuri.

c). State cu regim politic semiprezidențial (ex: Franța, România): executivul este
dualist sau bicefal, având doi șefi, președintele statului și guvernul; guvernul este numit de
parlament și răspunde în fața acestuia; primul-ministru este șeful guvernului; președintele
propune parlamentului numirea primului-ministru, poate dispune suspendarea din funcție a
unor miniștri dacă aceștia sunt anchetați pentru fapte penale și poate numi miniștri, la
propunerea primului-ministru; președintele îndeplinește funcții importante în domeniul
politicii externe, de apărare și de securitate a țării.
În republicile semiprezidențiale, șeful statului este ales direct de către cetațeni,
conferindu-i acestuia o legitimitate sporită.
Regimul politic semiprezidențial mai este cunoscut sub denumirea de regim politic
mixt, sau parlamentar atenuat.

29
Forma de guvernământ, De la Wikipedia, enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Formă_de_guvernământ, consultat la data 28.12.2019.

15
 România este un stat cu regim politic semiprezidențial, tipologie care nu este
consacrată expres de textul constituțional, dar rezultă cu prisosință din prevederile Constituției
României, republicată, Titlul III - Autoritățile publice, Cap. I - Parlamentul, Cap. II -
Președintele, Cap. III - Guvernul, Cap. 4 - Raporturile Parlamentului cu Guvernul, ..., din
care amintim, spre exemplificare, dispozițiile art. 81 alin. (1) și art. 102 alin. (3), vizând
executivul dualist (cei doi șefi ai puterii executive):
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri (...).

Seminar/ Test de autoevaluare

1. Încercuiți și explicitați răspunsul corect/ răspunsurile corecte:
a) Franța si Austria sunt republici parlamentare.
b) Italia și Germania sunt republici prezidențiale.
c) Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord reprezintă o monarhie
parlamentară.
d) România și Franța sunt republici semiprezidențiale.
e) SUA reprezintă o republică parlamentară.

2. Analizați comparativ forma de guvernământ și regimul politic caracteristice statelor

democratice europene, Italia și Spania, reliefând asemănările și deosebirile dintre acestea, pe
baza prevederilor Constituției Republicii Italia și ale Constituției Regatului Spaniei, care se
regăsesc în Anexa nr. 2 - Tabel comparativ, la prezenta lucrare.

Bibliografie selectivă
Cursuri, tratate, monografii
APOSTOL TOFAN, Dana, Instituții administrative europene - Note de curs, 2008,
disponibil la site-ul:
http://www.umk.ro/images/documente/master/institutii_administrative_europene.pdf.
IANCU, Gheorghe, Drept constituțional și Instituții politice, Ediție revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007.
IANCU, Gheorghe, Drept constituțional și Instituții politice, Ediție revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015.

16
 Articole, studii, alte publicații/ Site-uri web, link-uri internet
Forma de guvernământ, De la Wikipedia, enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Formă_de_guvernământ.
Lista țărilor după forma de guvernare, De la Wikipedia, enciclopedia liberă,
disponibilă la site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_țărilor_după_forma_de_guvernare.
The Economist. „Indicele Democrației 2017 - Economist Intelligence Unit” (PDF).
EIU.com. De la Wikipedia, enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_democrației.

17
 TEMA 3
Administraţia publică şi mediul juridic.
Principiul legalităţii

3.1. Administraţia publică şi mediul juridic

Administraţia publică nu poate fi separată de stat și de drept.

Limitele şi particularitățile activității administraţiei publice sunt în strânsă legătură
atât cu regimul politic, cât şi cu forma de guvernământ, precum şi cu nivelul dezvoltării
relaţiilor economice şi sociale, administraţia publică fiind concepută în cadrul organizării
statale a societăţii.
În statul de drept, administraţia publică asigură crearea condiţiilor favorabile de
gestionare a tuturor colectivităţilor locale şi a serviciilor oferite, potrivit intereselor şi nevoilor
celor administraţi.
Principiile fundamentale ce stau la baza statului de drept presupun existența unui
cadru normativ, prin care se realizează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice şi
prin care se stabileşte sistemul juridic ce guvernează activitatea administraţiei publice.
Întreaga activitate a administraţiei publice se subordonează normelor juridice.
În democraţie, statul deserveşte individul, libertăţile şi drepturile lui fundamentale şi
comunitatea în ansamblul ei.

3.2. Principiul legalităţii acţiunii administraţiei publice

În toate statele democratice, principiul dominant aplicabil administrației publice este

principiul legalității, care semnifică organizarea și desfășurarea activității administrației
publice conform legii, în scopul aplicării în concret a legii și ocrotirii interesului legitim
public, implicit a drepturilor, libertăților şi îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, astfel
încât să nu se ajungă la exces de putere prin acțiunea acesteia în afara legii.30

30
A se vedea, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, art. 2 - Semnificația unor termeni:
n) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor
competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;

18
 „Principiul legalităţii aplicat administraţiei exprimă regula potrivit căreia
administraţia trebuie să acţioneze conform dreptului, dar având întotdeauna în vedere,
interesul public.
Principiul legalităţii este considerat în doctrina administrativă europeană, ca un
principiu esenţial al Statului de drept care împreună cu principiul separaţiei puterilor
trebuie să garanteze libertatea cetăţenilor împotriva abuzului de putere al executivului.”31
Așadar, principiul legalității este analizat pe larg în doctrina administrativă națională
și europeană, fiind consacrat în mod expres sau implicit, atât în dreptul intern, cât și în dreptul
european.
În același sens, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, intrată în
vigoare prin Tratatul de la Lisabona, la data de 1 decembrie 2009, prevede la Articolul 41 -
Dreptul la bună administrare:
(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un
tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri
individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor
legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
(c) obligația administrației de a-și motiva deciziile.
(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate
de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu
principiile generale comune legislațiilor statelor membre.
(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii în una dintre limbile
tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.
Astfel, cetățenii europeni au dreptul legal la buna administrare a problemelor lor, în
cadrul instituţiilor UE.
Constituţia României, republicată, statuzează la Titlul I - Principii fundamentale,
art.1 - Statul român, alin. (5), următoarele:

r) interes legitim public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare,
realizarea competenţei autorităţilor publice.
31
Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene - Note de curs, 2008, op. cit., p. 10 și urm. [subl. ns.]

19
 (1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, (…).
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.
Totodată, în cuprinsul art. 16 alin. (2) se arată că: “Nimeni nu este mai presus de lege”.
Principiul legalităţii reprezintă un principiu fundamental al activităţii statale, ce
reflectă voinţa poporului și necesitatea apărării intereselor sale.
În baza principiului legalităţii, acţiunea administrației publice trebuie să se
întemeieze pe lege.
Respectarea legii presupune o conduită conformă Constituţiei şi legilor adoptate de
Parlament, dar şi actelor subsecvente acestora, generatoare de drepturi şi obligaţii juridice.
Activitatea administrației publice, de organizare a executării şi de executare în
concret a legilor, se bazează pe principiul legalităţii întrucât acesta reiese din însăşi menirea
administraţiei publice, aceea de a realiza interesele generale ale societăţii exprimate prin lege.

3.3. Exigenţe şi limite ale principiului legalităţii acţiunii administraţiei publice

Principiul legalităţii acţiunii administrative presupune următoarele exigenţe/ limite:

a) respectarea ierarhiei normelor juridice,
b) limitarea libertăţii de acţiune sau de inacțiune/ abstenţiune (abținere de la exercițiul
unui drept)32,
c) limitarea dreptului de apreciere (puterea discreţionară) conferit acestor autorităţi.

a) În sistemul de drept actele juridice au o forţă juridică diferită, în funcţie de organul

de la care emană şi de mijloacele formale de solemnitate, ce privesc adoptarea actelor
normative (legi organice, legi ordinare, ordonanţe, acte administrative normative).
În baza acestui principiu, autorităţile de la nivelul inferior nu pot contraveni măsurilor
dispuse de autorităţile supraordonate, întrucât, în caz contrar, actele lor sunt lipsite de
valabilitate juridică, fiind ilegale.

32
Dexonline, disponibil la site-ul: https://dexonline.ro/definitie/abstențiune, consultat la data 30.11.2019.

20
 b) Principiul legalităţii impune restricţii şi în ceea ce priveşte libertatea de acţiune a
autorităţilor administraţiei publice. În situaţia în care regulile generale prescriu intervenţia
autorităţilor administraţiei publice, într-un anumit domeniu de interes public, inacțiunea/
abstenţiunea acestora de a interveni constituie o ilegalitate, fiind interpretată ca refuz de
exercitare de către administraţia publică a propriei competenţe.

c) Pentru a-şi realiza menirea, administraţia publică trebuie să aibă posibilitatea unei
aprecieri, în activitatea de organizare şi de executare în concret a legii.
Atunci când scopul interesului public este respectat, administraţia publică trebuie să
aibă un drept de apreciere, în aplicarea legii la cazuri concrete.
Puterea discreţionară sau libertatea de apreciere a administraţiei publice, privește
alegerea soluţiei corespunzătoare de executare a legii și nu înseamnă o abatere de la
principiul legalităţii, întrucât această libertate rezultă din lege. Prin dreptul său de apreciere,
administraţia publică nu încalcă legea, ci o aplică în funcţie de condiţiile de timp şi de loc, în
raport cu cerinţele sociale concrete ce trebuie satisfăcute în acel moment.
Referitor la libertatea de apreciere a administrației publice, asupra elementelor de
oportunitate, în doctrina de specialitate s-a făcut vorbire despre necesitatea ca: “Instanțele...
să ajute administrația la clarificarea relației legalitate - oportunitate, oportunitatea nu e în
afara legalității, ...și doctrinarii să cerceteze”.33
Titularii puterii de reglementare, după cum se exprimă autorii francezi, sunt:
Guvernul, care adoptă ordonanţe şi hotărâri; miniştrii ce emit ordine şi instrucţiuni; alţi
conducători ai autorităţilor centrale, ce înfăptuiesc administraţia neministerială, iar la nivel
teritorial, prefectul, care emite ordine, autorităţile administraţiei publice locale care adoptă
hotărâri (consiliul judeţean şi consiliul local) sau emit dispoziţii (primarii).
În exercitarea autorităţii normative trebuise să se ţină seama de principiul legalităţii,
care impune respectarea limitelor prevăzute de lege, precum şi faptul că exerciţiul acestui
drept este o obligaţie ce poate angaja responsabilitatea administraţiei în caz de inacțiune,
contrar legii.
Înfăptuirea principiului legalităţii, în cadrul acţiunii administrației publice, presupune

33
Jud. dr. Rozalia Ana Lazăr, Unele considerații despre relația dintre legalitate și oportunitate, articol publicat
în: 100 de ani de administrație în Statul Național Unitar Român - între tradiție și modernitate -, Editori Emil
Bălan, Cristi Iftene, Dragoș Troanță, Marius Văcărelu, Editura Wolters Kluwer România, București, 2019, p.
104.

21
existenţa unui regim democratic ce trebuie să se bazeze pe lege, pe ordinea de drept, ca o
garanţie a realizării interesului general public, a binelui comun.

Seminar/ Test de autoevaluare

Analizați comparativ fundamentele constituționale ale principiului legalității
administrației publice, în România și în alt stat democratic din Uniunea Europeană.

Bibliografie selectivă
Cursuri, tratate, monografii
ALEXANDRU, Ioan, Drept administrativ în Uniunea Europeană. Drept administrativ
comparat. Drept administrativ al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
APOSTOL TOFAN, Dana, Drept administrativ. Curs universitar, Vol. I, Ediţia 2,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
BĂLAN, Emil, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
MANDA, Corneliu; MANDA, Cezar C., Ştiinţa administraţiei. Curs universitar,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

Articole, studii alte publicații

LAZĂR, Rozalia Ana, Unele considerații despre relația dintre legalitate și
oportunitate, articol publicat în: 100 de ani de administrație în Statul Național Unitar Român
- între tradiție și modernitate -, Editori Emil Bălan, Cristi Iftene, Dragoș Troanță, Marius
Văcărelu, Editura Wolters Kluwer România, București, 2019, p. 104.

Legislație
Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767
din 31.10.2003.
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

22
 TEMA 4
Drepturile electorale - drepturi exclusiv politice

În orice stat de drept, democratic, poporul își exercită suveranitatea națională prin
participarea la alegeri libere, periodice și corecte.
În categoria drepturilor exclusiv politice sunt incluse drepturile cetăţenilor, care au
ca obiect participarea acestora la conducerea statului, la guvernare.
În această categorie a drepturilor exclusiv politice, se încadrează drepturile electorale
ale cetăţenilor: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales.34

4.1. Dreptul de vot - Constituția României

Dreptul de vot este prevazut de art. 36 din Constituţia României, republicată, astfel:
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici
persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor
electorale.
Examinarea dreptului de vot, în sistemul constituţional românesc, trebuie realizată prin
considerarea trăsăturilor sale tradiţionale, astfel cum sunt menţionate la art. 62 - Alegerea
Camerelor, alin. (1) și art. 81 - Alegerea Președintelui, alin. (1) din Constituția României,
republicată, votul fiind: universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Caracteristicile votului:
a). Universalitatea votului - constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a
condiţiilor de vârstă şi de aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota, fiind
catalogată în doctrină ca o “cucerire a Revoluției franceze din anul 1789”.35
Votulul universal se deosebește de votul restrâns sau selectiv, acesta din urmă fiind
cunoscut în istorie sub două forme de manifestare: votul cenzitar şi votul capacitar.

34
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a revizuită și completată, Editura
Lumina Lex, București, 2007, p. 262: Un alt drept exclusiv politic este considerat dreptul de revocare,
recunoscut în state precum R. P. Chineză (unde parlamentarii pot fi revocați de către alegători). [prelucrare].
35
Ibidem, p. 447.

23
 Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de avere impusă
cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era denumit votul contribuabililor.
Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri precum: censul de domiciliu,
censul de sex, censul rasial - naţionalist, censul de profesie, censul de vârstă etc. Censul de
avere presupunea ca un cetăţean să posede o anumită avere pentru a avea drept de vot. Potrivit
Constituţiei române din 1866, corpul electoral era împărţit în patru colegii de avere, intrând
cei care plăteau o dare către stat, deci puteau vota numai cei care posedau avere.
Censul de domiciliu presupunea ca un cetăţean, pentru a vota, să domicilieze o
anumită perioadă de timp în localitatea respectivă.
Censul de sex a înlaturat mult timp femeile de la alegeri. Femeile au obținut drept de
vot mult mai târziu decât barbaţii. Astfel femeile au dobândit drept de vot în Norvegia (1913),
Anglia (1918), Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921), Spania
(1931), Franţa (1944), Elveţia (1971).
În România, femeile nu au avut drept de vot sub imperiul Constituţiilor din 1866 și
192336. Censul de vârstă a constituit o oprelişte în exercitarea dreptului de vot. Vârsta
exagerat de ridicată a impiedicat participarea tineretului la alegeri. Constituţia română din
1938 dădea drept de vot, pentru Adunarea Deputaţilor, cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar
pentru Senat, de la 40 de ani.
Votul capacitar implică din partea alegătorului un anumit grad de instrucţie. În unele
state, dreptul la vot era acordat celor care puteau citi şi explica Constituţia. Limitările
dreptului de a alege au fost înlăturate în timp, iar votul universal s-a impus de aproximativ un
secol.
Votul universal este o necesitate pentru ca, într-un stat de drept, democratic, întreaga
populaţie trebuie chemată la urne. Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în
caracterizarea unui regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de
renunţare la votul universal sau de restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca
anacronică, invalidată de istoria democraţiei constituţionale.

b). Egalitatea votului exprimă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără

deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă
politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la

36
Constituţia României din 1923, publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923, art. 6:
Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub cari femeile pot avea
exercițiul drepturilor politice.

24
un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Egalitatea votului presupune înlăturarea
unor tehnici şi procedee electorale, care s-au practicat în sistemele constituţionale, precum
geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu.

c). Votul direct constă în aceea că alegatorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau
dezacordul privind pe candidaţii propuşi, ei votând direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi.

d). Secretul votului exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber
voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi, fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de
către alţii. Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel,
buletinele de vot sunt uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de către
birourile electorale care se ocupă de alegerea unui organ de stat, după modelul legal stabilit.
Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane, în afara celei care votează, în camera de
votare sau în cabinele de vot.

e). Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitate a cetăţeanului de a participa

sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o
anumită listă de candidaţi sau pentru un anumit candidat. Dispoziţiile constituţionale
româneşti valorifică votul liber exprimat, corelându-se cu dispoziţiile democratice din alte
țări, votul reprezentând un drept și nu o obligație.
Votul obligatoriu este considerat în doctrina de specialitate37 o modalitate de
soluționare a neparticipării la vot/ de creștere a participării la vot, cu păstrarea libertății
alegerii exprimate, precum și a celorlalte caracteristici ale votului specifice statelor
democratice, desigur.

4.2. Dreptul de a fi ales - Constituția României

Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţia României, republicată.

Din analiza dispozițiilor constituționale rezultă că, o persoană poate fi aleasă ca
deputat, senator, șef de stat sau în alte organe reprezentative, dacă are drept de vot și dacă
îndeplinește și celelalte condiții stabilite prin art. 37:

37
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a revizuită și completată, Editura
Lumina Lex, București, 2007, op. cit., p. 449.

25
 (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile
prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice,
potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel
puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice
locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani
pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
Pe de o parte, art. 37 alin. (1) prevede cerința de îndeplinire cumulativă a condițiilor
prevăzute la art. 16 alin. (3), referitoare la cetăţenia română şi domiciliul în ţară:
Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii,
de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
Pe de altă parte, art. 37 alin. (1) prevede cerința de îndeplinire cumulativă a condițiilor
prevăzute la art. 40 alin. (3), referitoare la limitele Dreptului de asociere, respectiv limitele
constituționale ale exercitării dreptului de a fi ales:
Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică.
Articolul 38 din Constituţia României prevede dreptul de a alege și de a fi ales în
Parlamentul European:
În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de
a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.
În doctrina de specialitate, au fost exprimate opinii diferite în ceea ce privește
includerea acestui drept fundamental în categoria drepturilor exclusiv politice, după cum
urmează:
„Este vorba de noi drepturi electorale, care însă nu se încadrează în categoria celor
exclusiv politice, în sens tradițional, întrucât nu implică o participare la exercitarea
suveranității de stat, ci o participare la un proces electoral menit să desemneze un organ
reprezentativ continental”;38
“În ceea ce privește clasificarea acestor drepturi fundamentale, credem că ele sunt
drepturi fundamentale exclusiv politice, pentru că prin conținutul lor, pot fi exercitate de către
cetățenii români pentru constituirea Parlamentului European. (….). În alte cuvinte, prin

38
Elena Simina Tănăsescu, autoare citată de Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a
IV-a revizuită și completată, Editura Lumina Lex, București, 2007, op. cit., p. 261.

26
exercitarea celor două drepturi fundamentale cetățenii români participă la guvernare, întrucât
desemnează instituții europene, care vor putea lua măsuri obligatorii pentru politica națională
românească, și care vor deveni parte componentă a activității de guvernare a României.” 39
Împărtășim această din urmă opinie, din considerentul că tocmai calitatea de cetățeni,
titulari ai suveranității statului, membru al Uniunii Europene, le conferă acestora dreptul de
a alege și de a fi ales în Parlamentul European.

Seminar/ Test de autoevaluare

Încercuiți și explicitați răspunsul corect/ răspunsurile corecte:
Reprezintă drepturi exclusiv politice ale cetățenilor, următoarele:
a. Dreptul de vot și dreptul de a fi ales
b. Dreptul de asociere în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de
asociere.
c. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European.
d. Dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei.

Bibliografie selectivă
Cursuri, tratate, monografii
BĂDESCU, Mihai; ANDRUȘ, Cătălin; NĂSTASE, Cătălina, Drept constituţional şi
instituţii politice, Editura Universul Juridic, 2011.
IANCU, Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a revizuită și
completată, Editura Lumina Lex, București, 2007.
MURARU, Ioan; TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii
politice, Ediţia 13, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009.

Legislație
Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767
din 31.10.2003.

39
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a revizuită și completată, Editura
Lumina Lex, București, 2007, p. 262.

27
 TEMA 5
Elaborarea şi implementarea documentelor de politici publice, în România

Analiza comparativă a guvernării se dovedește a fi un demers complex care, deși “nu

va oferi beneficii imediate acelora care așteaptă “rețete” ale unei ordini politice”, despre
studiile sistematice realizate pe mai multe țări, cu precădere asupra legislativelor și
executivelor acestora, se poate afirma că acestea au pus bazele “infrastructurii necesare
construirii unei teorii generale viitoare”. 40
În cadrul studiior inițiale, la autori precum Aristotel, constituționalismul a pus accentul
pe democrație, pentru clasificarea sistemelor de guvernare. În lumea contemporană, accentul
este pus atât pe analiza constituțiilor, esențiale în democrațiile moderne și de referință pentru
drepturile cetățenilor, cât și pe dezvoltarea socio-economică, astfel încât analizarea scopurilor
avute în vedere prin elaborarea și implementarea politicilor publice este considerată de o
importanță majoră în clasificarea sistemelor de guvernare. 41
“Studiul politicilor publice este un element cheie în studiul comparativ al
guvernării.”42
Schimbările ideologice privind noul management public, de natura celor justificate
prin “cei trei E – economie, eficiență, aficacitate –“ influențează administrația publică de tip
tradițional, caracterizată de “prezumția de autosuficiență, prezumția controlului direct,
prezumția de uniformitate, prezumția răspunderii ascendente, prezumția procedurilor
standardizate, prezumția unui serviciu apolitic”, deși modelul tradițional de tip normativ,
birocratic, a fost considerat mai coerent în privința orientării spre interesul public, în
contextul necesității dezvoltării capacității administrative la toate nivelurile de implementare a
politicilor publice.43

40
BLONDEL, Jean, Guvernarea comparată, o introducere, Traducere de Teodora Moldoveanu, op. cit., p. 396.
41
Ibidem, pp. 390-391.
42
Ibidem, p. 374.
43
WRIGHT, B. Guy Peters Vincent, Cap. 27 - Politicile publice și administrația publică: vechi și nou, pp. 546-
556. În, Manual de știintă politică/ Coordonatori - Editori științifici - Goodin, Robert E. și Klingemann, Hans-
Dieter; Traducere de: Kantor, Irina Ana; Stanus, Ileana-Cristina; Careja, Ramona; Nemeș, Mirela; Cozianu,
Andreea-Ioana; Toderean, Olivia; Marian, Cosmin-Gabriel; Editura Polirom, Iași, 2005.

28
 4.1. Sediul materiei/ baza legală

Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind

procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de
documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente,
în vederea adoptării/ aprobării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319
din 14 mai 2009. 44
Hotărârea Guvernului nr. 870/2006 privind aprobarea Strategiei pentru
imbunatatirea sistemului de elaborare, coordonare si planificare a politicilor publice la
nivelul administratiei publice centrale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 637 din 24 iulie 2006.
Hotărârea Guvernului nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 29 iulie 2005.

4.2. Semnificaţia noţiunii45

Documentele de politici publice sunt instrumente de decizie prin intermediul cărora

sunt identificate posibile soluţii pentru rezolvarea problemelor de politici publice.
Documentele de politici publice includ şi informaţii cu privire la evaluarea impactului,
măsurile de monitorizare, evaluare şi implementare a soluţiilor identificate.
Actele normative cu impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra
bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare se elaborează pe baza unor
documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern.
Documentele de politici publice, definite şi structurate conform dispoziţiilor
Hotărârii Guvernului nr. 870/2006 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 775/2005, cu modificările
ulterioare, sunt:
a) strategia;
b) planul;
c) propunerea de politici publice.

44
H.G. nr. 561/2009 a fost modificată și completată prin Hotărârea Guvernului nr. 649/2019 pentru modificarea
şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 9
septembrie 2019 (modificări: art. 31 alin. (1) și (2) și art. 32 alin. (1), (2) și (5) din Anexă).
45
A se vedea: Anexa 1 la H. G. nr. 561/2009, Cap. II, art. 3 și art. 6.

29
 4.3. Definirea şi structura documentelor de politici publice46
Strategia pentru îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a
politicilor publice la nivelul administraţiei publice centrale, Anexa la Hotărârea Guvernului
nr. 870/2006, prevede definirea şi structura documentelor de politici publice, după cum
vom arăta în cele ce urmează.

a). Strategia
Potrivit reglementărilor în vigoare, strategia reprezintă un document de politici publice
pe termen mediu şi lung care defineşte, în principiu, politica Guvernului cu privire la un
anumit domeniu de politici publice în care se impune luarea unor decizii privind o gamă largă
de aspecte.
Strategia este elaborată în vederea formulării unei noi politici publice în domeniul
respectiv, precum şi în cazul în care politicile publice actuale necesită o îmbunătăţire
semnificativă.
Structura strategiei - părţi componente:
■ Introducere
Deciziile care au dus la elaborarea strategiei, planificarea în timp - perioada de
implementare a strategiei, părţile implicate în elaborarea strategiei şi modul de lucru (ateliere
de lucru, seminarii, sesiuni de lucru şi altele asemenea).
■ Informaţii generale relevante
Această parte a strategiei conţine descrierea situaţiei actuale pe baza principalilor
indicatori socio-economici. Descrierea situaţiei actuale trebuie să se facă din diferite
perspective care să includă toate grupurile ţintă. Astfel, în viitor, obiectivele vor putea fi
definite mai exact şi vor putea fi mai bine adaptate problemei în cauză.
■ Priorităţi, politici şi cadru juridic existente
Această parte a strategiei defineşte priorităţile programului guvernamental care pot fi
rezolvate parţial sau în întregime prin implementarea strategiei. Trebuie să se descrie relaţiile
reciproce dintre actele normative în vigoare.
■ Definirea problemei
Strategia este tipul de document de planificare a politicilor publice în care problemele
curente sunt menţionate la un nivel mai general decât în alte documente de politici publice.
Definirea problemei trebuie să se facă pe baza unei surse de date de încredere care să

46
A se vedea: Anexa la H.G. nr. 870/2006, pct. 1.1.1.

30
dovedească faptul că problema respectivă este prezentă pe termen lung.
■ Obiective
Obiectivul politicii publice este reprezentat de situaţia pe care Guvernul se angajează
să o realizeze prin iniţierea unor măsuri într-un anumit domeniu de politici publice. Aceste
măsuri trebuie să vizeze îmbunătăţirea parţială a situaţiei sau rezolvarea completă a
problemei. Obiectivele strategiei sunt generale şi, dacă este necesar, pot fi definite obiective
specifice pentru fiecare direcţie de acţiune.
■ Principii generale
Trebuie să se descrie cele mai importante principii pe care le va respecta strategia
(transparenţă, răspundere şi altele asemenea).
■ Direcţii de acţiune
Fiecare obiectiv specific poate fi realizat cu ajutorul unor seturi de activităţi. Deoarece
strategia este un document general de politici publice, în această parte sunt indicate
principalele direcţii de acţiune care conduc la obţinerea rezultatelor politicilor publice.
Impactul general al acestor direcţii de acţiune trebuie luat în considerare.
■ Rezultatele politicilor publice
Rezultatele exprimate în mod cuantificabil descriu schimbările care au intervenit în
mediul economic, cultural şi social. Acestea reprezintă impactul pe termen lung generat de
rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp. Aceasta este cea mai importantă parte a
strategiei, precum şi a documentelor de politici publice. Ulterior, rezultatele oferă celor care
formulează politicile publice, precum şi societăţii, posibilitatea de a evalua nivelul rezultatelor
realizate în etapa de implementare a strategiei sau într-un moment ulterior. Uneori, diferite
strategii sunt complementare, contribuind la obţinerea aceloraşi rezultate.
■ Rezultatele acţiunilor
Fiecare politică publică trebuie să fie implementată de către anumite instituţii.
Rezultatele acţiunilor reprezintă servicii sau produse furnizate de către o instituţie în funcţie
de obiectivul acesteia şi de cei în faţa cărora instituţia respectivă este pe deplin responsabilă.
Aceasta parte a strategiei descrie conexiunea dintre rezultatele acţiunii si rezultatele, mai
ample, ale politicii publice. La fel ca rezultatele politicii publice, rezultatele acţiunilor trebuie
să fie măsurabile şi să se bazeze pe surse de date de încredere.
■ Indicatori
Indicatorii sunt factori măsurabili care arată gradul în care au fost atinse rezultatele.
Indicatorii trebuie să fie elaboraţi pe baza datelor statistice existente. Nivelul de atingere a
rezultatelor poate fi testat cu ajutorul unui număr limitat de indicatori. Nu este nevoie să se

31
elaboreze mai mulţi indicatori pe baza unor metode costisitoare de colectare a datelor dacă
există posibilitatea de a obţine aceleaşi rezultate cu un efort mai redus.
■ Implicaţii pentru buget
Estimarea fondurilor suplimentare pentru implementarea strategiei, împărţite pe ani, şi
dacă este posibil - prezentate cu un anumit grad de detaliere, în conformitate cu direcţiile şi
activităţile strategiei. Trebuie să se menţioneze activităţile care pot fi implementate cu ajutorul
resurselor existente.
■ Implicaţii juridice
Scurtă descriere a conţinutului modificărilor care trebuie aduse actelor normative:
modificări ale actelor normative existente, conţinutul noilor acte normative, prezentat pe
scurt, actele normative propuse spre abrogare. Această parte a strategiei trebuie să fie inclusă
numai în cazul în care anumite acte normative rezultă direct din strategie.
■ Proceduri de monitorizare, evaluare
Cerinţele de monitorizare sunt utile pentru prevenirea posibilelor greşeli din cadrul
procesului de implementare a strategiei. Această parte trebuie să fie inclusă în mod
obligatoriu în orice politică publică şi se referă la planificarea unei monitorizări a
implementării. Planificarea procesului de raportare şi/sau evaluare ex-post după
implementarea politicii publice este obligatorie.
■ Etape ulterioare şi instituţii responsabile
Această parte prezintă sarcinile instituţiilor implicate în procesul de implementare.
Fiecare etapă este relevantă pentru direcţiile de acţiune şi instituţia responsabilă. Structura
strategiei menţionată mai sus nu este exhaustivă, la nevoie se pot adăuga părţi suplimentare.
De exemplu, dacă anumite direcţii includ soluţii alternative de soluţionare, acestea pot fi
descrise în strategie, incluzând şi analiza de impact pentru variantele propuse.

b). Planul
Planul reprezintă un document menit să asigure implementarea politicilor, potrivit
reglementărilor în vigoare.
Planul poate fi pe termen mediu sau pe termen scurt în funcţie de scopul politicii şi
de perioada implementării acesteia.
Planul pe termen mediu presupune un grad mai mare de generalitate în comparaţie cu
cel pe termen scurt.
Planul poate fi întocmit numai după ce strategia sau propunerea de politici publice a
cărei implementare o detaliază a fost adoptată. Obiectivele, direcţiile generale, rezultatele

32
politicilor incluse în plan trebuie să coincidă cu cele din strategie dar să fie completate cu mai
multe detalii legate de activităţi concrete, instituţii responsabile, termene de realizare şi
resurse.
Uneori mai multe planuri pot deriva dintr-o singură strategie. Planul poate fi elaborat
atât pentru implementarea unei strategii cât şi pentru implementarea unei propuneri de politici
publice. În anumite cazuri, el poate fi elaborat inclusiv pentru implementarea unui act
normativ.
Structura planului pe termen mediu - părţi componente:
■ Informaţii generale relevante
Motivul de elaborare a planului pe termen mediu şi documentul strategic sau de
politică publică din care derivă (strategia, propunerea de politică publică acceptată,
responsabilitate definită de către Guvern şi altele asemenea) trebuie să fie menţionate.
■ Definirea problemei
Definirea problemei este inclusă pe scurt pentru a face mai clare informaţiile despre
strategia/politica publică respectivă. Definirea problemelor identificate va fi preluată din
strategie. Dacă se consideră necesar, problemele vor fi de asemenea descrise.
■ Obiective specifice
Obiectivele specifice sunt preluate din strategia sau propunerea de politici publice
adoptată pentru a se asigura faptul că activităţile sunt planificate conform obiectivelor stabilite
iniţial.
■ Direcţii de acţiune
Aceasta este una dintre cele mai importante părţi ale planului pe termen mediu care
defineşte mai exact activităţile, instituţiile responsabile şi termenele corespunzătoare. În cazul
în care planul pe termen mediu conţine mai multe obiective, trebuie să se menţioneze cel
puţin o activitate pentru fiecare obiectiv.
■ Rezultatele politicii publice
Rezultatele din cadrul planului pe termen mediu sunt aceleaşi cu cele stabilite în
strategie şi sunt repetate doar cu scopul de a clarifica informaţiile incluse în plan.
■ Rezultatele acţiunii
Trebuie sa existe o relaţie directă între rezultate şi acţiunile planificate.
■ Indicatori
Indicatorii planului pe termen mediu pot fi mai specifici decât indicatorii strategiei sau
propunerii de politici publice din care derivă.
■ Planificarea în timp

33
 Perioada minimă pentru care ar trebui întocmit un plan pe termen mediu este de 3 ani.
Primii doi ani ai planului pe termen mediu pot fi planificaţi mai în detaliu şi ultimii în
termeni mai generali. Într-un asemenea caz, pentru ultima perioadă poate fi elaborat la
momentul respectiv un plan pe termen scurt.
■ Implicaţii pentru buget
Această parte a planului pe termen mediu prezintă impactul fiscal pe termen mediu
asupra bugetelor componente ale bugetului general consolidat. Dacă nu se poate calcula exact
suma necesară, trebuie să existe cel puţin o evaluare aproximativă a resurselor financiare
necesare. Trebuie să fie specificată clar diferenţa dintre resursele financiare disponibile şi cele
care vor fi solicitate în plus.
■ Proceduri de monitorizare, evaluare
Perioadele de raportare pentru planurile pe termen mediu pot varia în funcţie de
domeniul strategiei/politicii. Activităţile legate de raportările monitorizării şi evaluării trebuie
incluse în plan. De asemenea, evaluarea finală a planului pe termen mediu este obligatorie.
Planul pe termen scurt se elaborează în principal pentru o perioadă de un an şi
conţine informaţii detaliate cu privire la activităţile legate de implementarea unei
strategii/politici. În cazuri excepţionale, planul poate fi elaborat şi pentru o perioadă mai
scurtă de timp în funcţie de dimensiunea problemei pentru a cărei rezolvare a fost elaborată
strategia/propunerea de politică publică. Este de preferat ca formatul acestui plan să fie un
tabel. Planurile pe termen scurt sunt adoptate la nivelul ministerelor. În cazul politicilor
intersectoriale planurile pot fi adoptate la nivelul guvernului.
Structura planului pe termen scurt - părţi componente:
■ Documentul din care provine (strategie, propunere de politică publică, plan)
■ Acţiuni structurate conform direcţiilor principale de activităţi
■ Rezultatele acţiunilor
■ Planificarea în timp a implementării fiecărei acţiuni
■ Implicaţii pentru buget în cazul fiecărei acţiuni (cu o distincţie între fondurile
disponibile şi cele solicitate în plus)
■ Instituţii responsabile pentru realizarea fiecărei acţiuni
■ Proceduri de monitorizare şi evaluare

c). Propunerea de politici publice

Potrivit reglementărilor în vigoare, propunerea de politici publice reprezintă un
document de politici publice destinat rezolvării unor probleme de politici publice specifice în

34
cazul în care există mai multe variante posibile de rezolvare sau dacă este necesar un acord
conceptual privind fondul reglementării normative. O propunere de politici publice poate
genera unul sau mai multe acte normative.
Structura propunerii de politici publice - părţi componente:
■ Descrierea problemei
■ Documente de politici publice şi acte normative privind problema de soluţionat
■ Identificarea şi evaluarea variantelor
Aceasta este partea cea mai importantă a propunerii de politici publice care permite
decidenţilor politici să aleagă varianta optimă în funcţie de criteriile de evaluare (trebuie
menţionat că există posibilitatea ca una din variantele prezentate să fie şi cea de a nu acţiona).
Precizarea impactului social, economic si financiar, precum și a implicaţiilor bugetare
ale fiecărei variante trebuie prezentate prin realizarea analizelor de impact ex-ante generale
sau detaliate ale politicii publice. Dacă cei care formulează politicile publice folosesc
metodele generale de analiză de impact, efectele pozitive şi negative asupra grupurilor ţintă
trebuie descrise în mod calitativ. Pe de altă parte, analiza detaliată impune folosirea mai
multor metode de analiză economică (analiza cost-beneficii, cost-eficacitate şi altele
asemenea). În unele cazuri, rezultatele prezentate în raportul de evaluare ex-ante ar putea să
conducă la o modificare a strategiei aşa cum apare precizată în Propunerea de Politici Publice.
În această situaţie este necesară precizarea acestor posibile modificări.
■ Implicaţii juridice şi planificarea în timp
Această parte descrie proiectele de acte normative care trebuie să fie elaborate pe baza
variantei de propunere de politică publică aprobată. De asemenea, în această parte este descris
conţinutul modificărilor care trebuie aduse actelor normative: modificări ale actelor normative
în vigoare, conţinutul noilor acte normative prezentat pe scurt, precum şi actele normative
propuse spre abrogare.
■ Monitorizare şi evaluare
Sunt descrise pe scurt în această parte frecvenţa şi planificarea activităţilor de
monitorizare, evaluare şi raportare. Se fac precizări privind disciplina procesului de
monitorizare şi evaluare.
■ Etape ulterioare şi instituţii responsabile
Sunt incluse sarcinile care trebuie realizate de către instituţii pentru a asigura
implementarea variantei de soluţionare prezentată în propunerea de politici publice, termenele
limită pentru sarcinile respective, instituţiile responsabile.

35
 Cap. VIII din Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, cuprinde dispoziţii privind analiza,
supunerea spre adoptare în cadrul şedinţei Guvernului a proiectelor de documente de politici
publice, precum şi procedura ulterioară adoptării acestora.
Anexele care fac parte integrantă din Regulamentul privind procedurile, la nivelul
Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici
publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea
adoptării/aprobării, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, conțin prevederi
referitoare atât la proiectele de acte normative, cât și la politicile publice, după cum urmează:
a) Anexa nr. 1 - model - Adresă de înaintare, către Secretariatul General al
Guvernului, prin care instituţia iniţiatoare transmite varianta electronică a proiectului de act
normativ/ documentului de politici publice..., în vederea înscrierii pe agenda reuniunii
pregătitoare;
b) Anexa nr. 2 - model - Adresă de înaintare, către Secretariatul General al
Guvernului, prin care instituţia iniţiatoare transmite proiectul de act normativ/ documentul de
politici publice..., în vederea înscrierii pe agenda reuniunii pregătitoare, prin care confirmă
faptul ca textul proiectului de act normativ prezentat pe suport hârtie este identic cu cel
prezentat în varianta electronică la adresa de e-mail: sgg.pregatitoare@gov.ro;
c) Anexa nr. 3 - model - Tabel de concordanţă între Actul normativ comunitar ce
urmează a fi transpus în legislaţia naţională și Proiectul de act normativ naţional care
transpune actul comunitar;
d) Anexa nr. 4 - model - Adresă de înaintare către instituţia avizatoare a proiectului de
act normativ/ documentului de politici publice…, în vederea avizării acestuia.
e) Anexa nr. 5 - model - Fişa circuitului de avizare.

Seminar/ Test de autoevaluare

Definiți și prezentați comparativ structura documentelor de politici publice: strategia,
planul, propunerea de politici publice.

Bibliografie selectivă
WRIGHT, B. Guy Peters Vincent, Cap. 27 - Politicile publice și administrația
publică: vechi și nou, pp. 546-556. În, Manual de știintă politică/ Coordonatori - Editori
științifici - Goodin, Robert E. și Klingemann, Hans-Dieter; Traducere de: Kantor, Irina Ana;
Stanus, Ileana-Cristina; Careja, Ramona; Nemeș, Mirela; Cozianu, Andreea-Ioana; Toderean,
Olivia; Marian, Cosmin-Gabriel; Editura Polirom, Iași, 2005.

36
Anexa nr. 1 - Lista țărilor după forma de guvernare 47

Republici prezidențiale

Republici prezidențiale fără prim-ministru

Acestea sunt țările în care președintele este atât șeful statului cât și șeful executivului. În
general nu există prim-ministru însă unele țări au unul dar acesta este supus președintelui.

 Afganistan  El Salvador  Palau

 Angola  Filipine  Panama
 Argentina  Gambia  Paraguay
 Benin  Ghana  Seychelles
 Bolivia  Guatemala  Sierra Leone
 Brazilia  Honduras  Statele Unite
 Burundi  Indonezia  Sudan
 Chile  Kenya  Sudanul de Sud
 Columbia  Liberia  Suriname
 Comoros  Malawi  Turkmenistan
 Republica Congo  Maldive  Uruguay
 Costa Rica  Mexic  Venezuela
 Cipru  Myanmar  Zambia
 Republica  Nicaragua  Zimbabwe
Dominicană  Nigeria
 Ecuador

Republici prezidențiale cu prim-ministru

 Azerbaijan  Mozambic
 Belarus  Namibia
 Camerun  Peru
 Republica Centrafricană  Rwanda
 Ciad  Tanzania
 Coasta de Fildeș  Togo
 Coreea de Sud  Uganda
 Guineea  Uzbekistan
 Guineea Ecuatorială  Yemen
 Gabon
 Kazahstan

47
Lista țărilor după forma de guvernare, De la Wikipedia, enciclopedia liberă, disponibilă la site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_țărilor_după_forma_de_guvernare, consultat la data 02.11.2019.

37
Republici semi-prezidențiale

În sistemele semi-prezidențiale există de regulă atât un președinte cât și un prim-ministru. În

asemenea sisteme președintele deține autoritatea executivă, spre deosebire de republica
parlamentară, dar o parte din rolul de șef al guvernului este îndeplinit de prim-ministru.

 Algeria  Niger
 Armenia  Palestina
 Burkina Faso  Portugalia
 Republica Democrată Congo  Rusia
 Djibouti  România
 Franța  São Tomé și Príncipe
 Georgia  Senegal
 Guineea-Bissau  Siria
 Guyana  Taiwan
 Haiti  Sri Lanka
 Madagascar  Tadjikistan
 Mali  Ucraina
 Mauritania

Republici parlamentare

O republică parlamentară este un sistem în care un prim-ministru este atât șeful puterii
executive cât și șeful puterii legislative. Gradul de putere executivă al președintelui poate fi
destul de semnificativ (de exemplu, Pakistan), mic (de exemplu, India) sau inexistent (de
exemplu, Irlanda). Acolo unde președintele deține puțină putere executivă sau deloc, funcția
sa este una simbolică.

 Albania  Libia
 Austria  Lituania
 Bangladeș  Macedonia
 Bosnia-Herțegovina  Malta
 Bulgaria  Mauritius
 Republica Capul Verde  Republica Moldova
 Republica Cehă  Mongolia
 Croația  Muntenegru
 Republica Dominicană  Nepal
 Estonia  Pakistan
 Etiopia  Polonia
 Finlanda  Samoa
 Germania  San Marino
 Grecia  Serbia
 India  Singapore
 Irak  Slovacia
 Irlanda  Slovenia
 Israel  Somalia
 Italia  Ungaria
 Kiribati  Timorul de Est
 Kosovo
38
  Kirgizstan  Trinidad și Tobago
 Letonia  Tunisia
 Liban  Turcia
 Vanuatu

Sisteme republicane mixte

Acestea sunt țările în care șeful statului și guvernul sunt aleși de legislatură dar nu sunt supuși
parlamentului pe durata mandatului lor (deși cabinetul lor este).

 Africa de Sud
 Botswana
 Insulele Marshall
 Statele Federate ale Microneziei
 Nauru

State directoriale

Sistemul directorial conține elemente ale sistemului prezidențial și parlamentar. Într-un sistem
directorial un consiliu exercită atât puterea prezidențială cât și puterea guvernamentală.
Consiliul este ales de parlament dar nu este supus acestuia pe durata mandatului.

 Elveția

Monarhii

Monarhii constituționale cu monarh ceremonial

Acestea sunt sistemele în care un prim-ministru este șeful puterii executive. În unele cazuri
primul ministru deține și puterea legislativă iar în alte cazuri puterea executivă este separată
de legislatură deși întregul cabinet sau anumiți miniștri pot fi demiși printr-o moțiune de
cenzură. Șeful statului este monarhul care își exercită puterea cu consimțământul guvernului,
poporului și reprezentanților lor.

 Andorra  Luxemburg
 Antigua și Barbuda  Malaezia
 Australia  Noua Zeelandă
 Bahamas  Norvegia
 Barbados  Olanda
 Belgia  Papua Noua Guinee
 Belize  Regatul Unit
 Cambogia  Saint Kitts și Nevis
 Canada  Sfânta Lucia
 Danemarca  Sfântul Vicențiu și Grenadine
 Grenada  Spania
 Insulele Solomon  Suedia
 Jamaica  Thailanda
 Japonia  Tuvalu

39
  Lesotho

Monarhii constituționale cu monarh activ

În aceste state primul-ministru exercită puterea executivă dar monarhul are și el puteri
executive considerabile.

 Bahrain
 Bhutan
 Emiratele Arabe Unite
 Iordania
 Kuweit
 Liechtenstein
 Maroc
 Monaco
 Tonga

Monarhii absolute

În aceste state monarhul deține puterea absolută și nu este supus legii.

 Arabia Saudită
 Brunei
 Oman
 Qatar
 Swaziland

Teocrații

State bazate pe o religie de stat unde șeful statului este ales după o formă de ierarhie
religioasă.

 Iran
 Vatican

State cu sistem monopartid

În aceste state puterea este concentrată în jurul unui singur partid politic.

 Coreea de Nord
 Cuba
 Eritrea
 Laos
 Republica Populară Chineză
 Republica Arabă Democrată Saharawi
 Vietnam

40
Anexa nr. 2 - Tabel comparativ
Constituția Republicii Italia (1947, revizuită 2012)/ Constituția Regatului Spaniei (1978,
revizuită 2011)48
„Art. 1
Italia este o republică democratică bazată pe
forța de muncă.
Suveranitatea aparține poporului și este
exercitată de popor în formele și în limitele
prevăzute de Constituție.”
„Art. 3
Toți cetățenii au demnitate socială egală și
sunt egali în fața legii, fără deosebire de sex,
rasă, limbă, religie, opinie politică, condiții
personale și sociale. (...).”
„Art. 5
Republica este unică și indivizibilă.
Recunoaște și promovează autonomiile
locale și pune în aplicare în cea mai mare
măsură descentralizarea administrativă în
acele servicii care depind de stat. Republica
adaptează principiile și metodele legislației
sale la cerințele de autonomie și
descentralizare.”
„Art. 11
Italia respinge războiul ca instrument de
agresiune împotriva libertății altor popoare
și ca mijloc de soluționare a disputelor
internaționale. (...).”
„Art. 33
(...). Instituțiile de învățământ superior,
universitățile și academiile au dreptul să își
stabilească propriile reglementări în limitele
prevăzute de lege.”
„Art. 34
Școlile sunt deschise tuturor. (...).”
„Art. 35
Republica protejează munca în toate formele
48
Constitution of the Republic of Italy (1947, amended 2012), (English version); Constitution of the Kingdom of
Spain (1978, amended 2011), (English version), disponibile la site-ul Legislationline.org:
https://www.legislationline.org/documents/section/constitutions, accesat la data 02.11.2019. Extras. Trad. ns.
„Secțiunea 1
2. Suveranitatea națională aparține poporului
spaniol, de la care emană toate puterile
statului.
3. Forma politică a statului spaniol este
monarhia parlamentară.”
„Secțiunea 14
Spaniolii sunt egali în fața legii și nu pot fi
în niciun fel discriminați din cauza nașterii,
rasei, sexului, religiei, opiniei sau oricărei
alte condiții sau circumstanțe personale sau
sociale.”
„Secțiunea 2
Constituția se bazează pe unitatea
indisolubilă a națiunii spaniole, patria
comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor;
ea recunoaște și garantează dreptul la
autoguvernare al naționalităților și regiunilor
din care este compusă și
solidaritatea dintre acestea.”
-
„Secțiunea 27
1. Fiecare persoană are dreptul la educație.
Libertatea de predare este recunoscută.
10. Autonomia universităților este
recunoscută, în condițiile prevăzute de lege.”
„Secțiunea 35
1. Toți spaniolii au datoria și dreptul de a
41
și practicile sale. (...).”
„Art. 52
Apărarea țării este o îndatorire sacră pentru
fiecare cetățean.”
„Art. 55
Parlamentul este format din Camera
Deputaților și Senatul Republicii. (...).”
„Art. 56
Camera Deputaților este aleasă prin vot
universal și direct.
Numărul deputaților este de șase sute
treizeci, dintre care doisprezece sunt aleși în
circumscripția din străinătate. (...).”
„Art. 58
Senatorii sunt aleși prin vot universal și
direct de către alegătorii care au împlinit
vârsta de douăzeci și cinci de ani.”
„Art. 71
Legislația poate fi inițiată de Guvern, de un
membru al Parlamentului și de acele entități
și organisme împuternicite prin legea de
revizuire constituțională.
Poporul poate iniția legislație propunând un
proiect de lege redactat pe secțiuni și semnat
de cel puțin cincizeci de mii de alegători.”
„Art. 83
Președintele Republicii este ales de
Parlament în sesiune comună. (...).”
„Art. 85
Președintele Republicii este ales pentru un
mandat de șapte ani. (...).”
„Art. 87
Președintele Republicii este șeful statului și
reprezintă unitatea națională.
Președintele poate adresa mesaje
Parlamentului.
Președintele:
- autorizează introducerea în Parlament a
munci, (...).”
„Secțiunea 30
1. Cetățenii au dreptul și datoria de a apăra
Spania.”
„Secțiunea 66
1. Parlamentul reprezintă poporul spaniol și
este compus din Congres și Senat.”
„Secțiunea 68
1. Camera Deputaților va fi formată din
minimum trei sute și maximum patru sute de
membri, aleși prin vot universal, liber, egal,
direct și secret vot, în condițiile prevăzute de
lege.”
„Secțiunea 69
1. Senatul este Camera reprezentării
teritoriale.
2. În fiecare provincie, patru senatori sunt
aleși de către alegători prin vot universal,
liber, egal, direct și secret, în condițiile
stabilite printr-o lege organică.”
„Secțiunea 87
1. Inițiativa legislativă aparține Guvernului,
Camerei Deputaților și Senatului, conform
prevederilor Constituției și regulamentelor
Camerelor.
3. O lege organică stabilește modul și
cerințele inițiativei populare pentru
depunerea proiectelor de lege
neguvernamentale. (...).”
„Secțiunea 57
1. Coroana Spaniei este moștenită de către
succesorii lui H. M. Juan Carlos I de
Borbón, moștenitorul legitim al dinastiei
istorice. Succesiunea la tron va urma ordinea
regulată de primogenitare și reprezentare,
prima linie având întotdeauna preferință față
de liniile ulterioare; (...).”
„Secțiunea 62
Îi revine Regelui:
a) Să sancționeze și să promulge legile.
b) Să convoace și să dizolve Camerele
Parlamentului și să solicite alegeri în
condițiile prevăzute de Constituție.
c) Să solicite referendum în cazurile
42
proiectelor de lege inițiate de Guvern;
- promulgă legi și emite decrete care au forța
legii, precum și regulamente;
- convoacă referendumul general în cazurile
prevăzute de Constituție;
- numește funcționari de stat în cazurile
prevăzute de lege;
- acreditează și primește reprezentanți
diplomatici și ratifică tratate internaționale
care au fost, după caz, autorizate de
Parlament.
Președintele este Comandantul suprem al
forțelor armate, prezidează Consiliul
Suprem de Apărare înființat prin lege și
declară război conform celor stabilite de
Parlament.
Președintele prezidează Consiliul Superior
al Magistraturii.
Președintele poate acorda grațieri
individuale și poate comuta pedepse.
Președintele conferă distincțiile onorifice ale
Republicii.”
„Art. 88
În consultare cu președinții Parlamentului,
Președintele poate dizolva una sau ambele
Camere ale Parlamentului. (...).”
„Art. 90
Președintele Republicii nu este responsabil
pentru acțiunile desfășurate în exercitarea
atribuțiilor prezidențiale, cu excepția cazului
de înaltă trădare sau de încălcare a
Constituției.
În astfel de cazuri, Președintele poate fi tras
la răspundere de către Parlament în ședință
comună, cu majoritatea absolută a
membrilor săi.”
„Art. 92
Guvernul Republicii este format din
Președintele Consiliului și Miniștrii care
formează împreună Consiliul de Miniștri.
Președintele Republicii numește
Președintele Consiliului de Miniștri (...).”
„Art. 94
Guvernul trebuie să primească încrederea
ambelor Camere ale Parlamentului. (...).”
prevăzute de Constituție.
d) Să propună un candidat la funcția de
Președinte al Guvernului și, după caz, să-l
numească sau să-l demită din funcție, în
conformitate cu prevederile Constituției.
e) Să desemneze și să revoce membrii
Guvernului la propunerea Președintelui
Guvernului.
f) Să emită decretele aprobate în Consiliul
de Miniștri, pentru a conferi funcții civile și
militare și a acorda onoruri și distincții în
conformitate cu legea.
g) Să fie informat cu privire la treburile
statului și, în acest scop, să prezideze
ședințele Consiliului de Miniștri ori de câte
ori consideră oportun, la solicitarea
Președintelui Guvernului.
h) Să exercite comanda supremă a Forțelor
Armate.
i) Să exercite dreptul de grațiere în
conformitate cu legea, care nu poate autoriza
grațierea generală.
j) Să exercite Înaltul Patronaj al Academiilor
Regale.”
„Secțiunea 56
1. Regele este șeful statului, simbolul
unității și al permanenței sale. El arbitrează
și moderează funcționarea regulată a
instituțiilor, (...).
3. Persoana Regelui este inviolabilă și nu va
fi trasă la răspundere. (...). ”
„Secțiunea 98
1. Guvernul este format din Președinte,
vicepreședinți, după caz, din miniștri și alți
membri care pot fi stabiliți prin lege. (...).”
„Secțiunea 99
3. În cazul în care Camera Deputaților, prin
votul majorității absolute a membrilor săi,
acordă încrederea sa candidatului propus,
Regele îl numește Președinte. (...).”
43
„Art. 94
(...). Fiecare Cameră își acordă sau își
retrage încrederea printr-o moțiune motivată
votată prin apel nominal.
(...). Un vot opus al uneia sau ambelor
Camere împotriva unei propuneri a
Guvernului nu implică obligația de a
demisiona. (...).”
„Art. 100
Consiliul de Stat este un organism
consultativ juridico-administrativ și
supraveghează administrarea justiției. (...).”
„Artă. 101
Justiția este administrată în numele
poporului.
Judecătorii sunt supuși numai legii.”
„Artă. 103
Consiliul de Stat și celelalte organe ale
administrației judiciare au competență cu
privire la protecția drepturilor legitime în
fața administrației publice și apărarea
drepturilor subiective, în cazurile prevăzute
de lege.
Curtea de Conturi este competentă în
materie de conturi publice și în alte materii
prevăzute de lege. (...).”
„Artă. 114
Republica este compusă din municipalități,
provincii, orașe metropolitane, regiuni și
stat. Municipiile, provinciile, orașele
metropolitane și regiunile sunt entități
autonome care au statute, competențe și
funcții proprii, în conformitate cu principiile
stabilite în Constituție. (...).”
„Art. 118
Funcțiile administrative sunt atribuite
„Secțiunea 113
1. Camera Deputaților poate angaja
responsabilitatea politică a Guvernului prin
adoptarea unei moțiuni de cenzură cu
majoritatea absolută a membrilor săi.”
„Secțiunea 114
2. În cazul în care Camera Deputaților
adoptă o moțiune de cenzură, Guvernul va
depune demisia Regelui, (...).”
„Secțiunea 107
Consiliul de Stat este organul consultativ
suprem al Guvernului. (...).”
„Secțiunea 117
1. Justiția emană de la popor și este
administrată în numele Regelui de către
judecători și magistrați, membri ai puterii
judecătorești, care sunt independenți, au
stabilitate, sunt responsabili pentru faptele
lor și sunt supuși numai statului de drept.”
„Secțiunea 153
Controlul asupra organelor comunităților
autonome se exercită de:
a. Curtea Constituțională, în chestiuni
referitoare la constituționalitatea
dispozițiilor lor de reglementare cu forță de
lege.
b. Guvernul, după transmiterea de către
Consiliul de Stat a avizului său, cu privire la
exercitarea atribuțiilor delegate (...).
c. Organele jurisdicționale de contencios
administrativ cu privire la administrația
autonomă și reglementările sale.
d. Curtea de Audit, cu privire la aspectele
financiare și bugetare.”
„Secțiunea 137
Statul este organizat teritorial în municipii,
provincii și comunități autonome care se pot
constitui. Toate aceste structuri se bucură de
autonomie pentru gestionarea intereselor
lor.”
„Secțiunea 140
Constituția garantează autonomia
municipalităților. Acestea se bucură de
personalitate juridică deplină. (...).”
44
municipalităților, cu excepția cazului în care
acestea sunt atribuite provinciilor, orașelor
metropolitane și regiunilor sau statului, în
temeiul principiilor subsidiarității,
diferențierii și proporționalității, pentru a
asigura aplicarea lor unitară.”
„Art. 119
Municipiile, provinciile, orașele
metropolitane și regiunile au autonomie
privind veniturile și cheltuielile, sub rezerva
obligației de a-și echilibra bugetele, (...).”
„Artă. 125
Tribunalele administrative ale primei
instanțe sunt stabilite în regiune, în
conformitate cu normele stabilite prin
legislația Republicii. (...).”
„Art. 134
Curtea Constituțională se pronunță referitor
la:
- controverse privind legitimitatea
constituțională a legilor și a actelor cu
putere de lege adoptate de stat și de regiuni;
- conflicte care decurg din stabilirea
competențelor statului și alocarea acestor
competențe statului și regiunilor, precum și
între regiuni;
- acuzații formulate împotriva Președintelui
Republicii și a miniștrilor, potrivit
prevederilor Constituției.”
„Art. 135
Curtea Constituțională este compusă din
cincisprezece judecători, o treime desemnați
de Președintele Republicii, o treime de
Parlament în ședință comună și o treime de
Curțile supreme administrative și ordinare,
(...).”
„Art. 137
(...). Nu este admisă contestația împotriva
deciziei Curții Constituționale.”
„Secțiunea 106
1. Instanțele verifică competența
autorităților administrative de a emite
reglementări și se asigură că statul de drept
prevalează în acțiunea administrativă și că
aceasta din urmă este subordonată scopurilor
care o justifică.”
„Secțiunea 161
1. Curtea Constituțională este competentă pe
întreg teritoriul spaniol și are dreptul să
audieze:
a. împotriva presupusei neconstituționalități
a actelor și statutelor care au forță de lege.
(...).
b. apeluri individuale pentru protecție
(recursos de amparo) împotriva încălcării
drepturilor și libertăților (...).
c. conflicte de jurisdicție între stat și
comunitățile autonome sau între
comunitățile autonome.
d. alte chestiuni care îi sunt atribuite de
Constituție sau prin legi organice.”
„Secțiunea 159
1. Curtea constituțională este formată din
doisprezece membri numiți de către Rege.
Dintre aceștia, patru sunt desemnați de
Camera Deputaților cu majoritatea de trei
cincimi din membrii săi, patru sunt
desemnați de Senat cu aceeași majoritate,
doi sunt desemnați de Guvern și doi de
Consiliul General al Puterii Judecătorești.”
„Secțiunea 164
1. Hotărârile Curții Constituționale se
publică în Monitorul Oficial al Statului
(Boletín Oficial del Estado), (...). Acestea au
autoritate de lucru judecat din ziua
45
 următoare datei publicării lor și nu poate fi
introdusă nicio cale de atac împotriva lor.
(...).”

„Art. 139 „Secțiunea 169

Forma de guvernământ de Republică nu Procedura de modificare constituțională nu
poate fi subiect de modificare poate fi inițiată în timp de război (...).”
constituțională.”

46
 CUPRINS

TEMA 1 - Metoda comparativă

1.1. Analiza comparată. Consideraţii introductive. Fundamentări conceptuale
1.2. Studiul de caz - metodă de analiză comparativă a guvernării
1.3. Orientări şi tendinţe privind analiza comparată a guvernării
Bibliografie selectivă

TEMA 2 - Forma de guvernământ şi regimul politic

2.1. Forma de guvernământ
2.2. Regimul politic
Seminar/ Test de autoevaluare
Bibliografie selectivă

TEMA 3 - Administraţia publică şi mediul juridic. Principiul legalităţii

3.1. Administraţia publică şi mediul juridic
3.2. Principiul legalităţii acţiunii administraţiei publice
3.3. Exigenţe şi limite ale principiului legalităţii acţiunii administraţiei publice
Seminar/ Test de autoevaluare
Bibliografie selectivă

TEMA 4 - Drepturile electorale - drepturi exclusiv politice

4.1. Dreptul de vot - Constituția României
4.2. Dreptul de a fi ales - Constituția României
Seminar/ Test de autoevaluare
Bibliografie selectivă

TEMA 5 - Elaborarea şi implementarea documentelor de politici publice, în România

4.1. Sediul materiei/ baza legală
4.2. Semnificaţia noţiunii
4.3. Definirea şi structura documentelor de politici publice
Seminar/ Test de autoevaluare
Bibliografie selectivă

Anexa nr. 1 - Lista țărilor după forma de guvernare

Anexa nr. 2 - Tabel comparativ

Constituția Republicii Italia / Constituția Regatului Spaniei

Titular de curs/ seminar: Lector univ. dr. Luciana Bezeriță

47