Cauze CEDO 14 mai 2020

1) În 2004, Legea telecomunicațiilor din Norvegia le-a impus furnizorilor de servicii obligația de a
colecta diferite detalii personale referitoare la toți clienților lor și să stocheze aceste date împreună
cu numărul de telefon atribuit, chiar dacă nu era necesar în scopurile facturării sau din alte motive de
ordin contractual.
Recuperarea și transmiterea datelor putea fi cerută de mai multe autorități publice fără un ordin
al tribunalului și fără să fie nevoie de notificarea persoanelor vizate. Cererile de recuperare a datelor
puteau fi automatizate în anumite condiții și conduceau la producerea de liste bazate pe o simplă
asemănare (cercetări parțiale de date) de nume sau de numere. Asemenea cereri de obținere a
informațiilor erau permise atunci când se considerau necesare „pedepsirea faptelor cu caracter penal
și contravențional, evitarea pericolelor și efectuarea de sarcini legate de securitate”.
Reclamanții au achiziționat cartele SIM pre-pay și li s-a cerut să se înregistreze la furnizorii lor de
servicii cu numele, adresele și datele de naștere, atunci când și-au activat cartelele SIM. Ei au
contestat această măsură în fața Curții Constituționale, însă fără succes.
Stocarea datelor în discuție nu includea vreo informație cu un caracter deosebit de personal sau
nu permitea crearea unor profiluri de personalitate sau urmărirea deplasărilor posesorilor de
telefoane mobile. Nu era stocată nicio informație privind comunicările individuale.
Durata stocării se limita la anul calendaristic de după anul în care lua sfârșit relația contractuală.
Datele stocate se limitau la informațiile necesare pentru identificarea clară a abonatului relevant.
Autoritățile care puteau solicita accesul erau clar stabilite. Autoritățile îndreptățite să solicite accesul
erau identificate cu referire la sarcinile pe care le efectuau, însă nu erau enumerate în mod explicit.
Autoritățile care solicitau informații trebuiau să aibă o bază juridică suplimentară pentru a cere
datele.
Solicitarea era limitată la datele necesare (de exemplu, în contextul urmăririi penale, trebuia să
existe cel puțin o suspiciune inițială). Autoritățile respective care solicitau informații trebuiau să
respecte obligația generală de a radia fără întârziere orice date de care nu aveau nevoie. Agenția
Rețelei Naţionale era competentă să examineze admisibilitatea transmiterii de date atunci când
găsea motive pentru aceasta. Fiecare solicitare și informațiile relevante solicitării trebuiau
înregistrate în vederea supravegherii datelor cu caracter personal, această din urmă acțiune fiind
încredințată autorităților independente care puteau fi sesizate de orice persoană afectată.
Despăgubirile datorate solicitărilor de informații puteau fi cerute pe baza regulilor generale – în
special, împreună cu procedurile de despăgubire împotriva deciziilor definitive ale autorităților
solicitante.

2) Reclamanții lucrau în calitate de casieri și asistenți de vânzări într-un supermarket. Supermarketul

avea pierderi economice. Pentru a investiga aceste pierderi, angajatorul reclamanților a decis să
instaleze camere de supraveghere video. Câteva camere erau vizibile, în timp ce altele erau ascunse.
Reclamanții au fost informați despre camerele vizibile, nu și despre cele ascunse. Reclamanții au fost
concediați după ce materialele video au demonstrat faptul că aceștia au furat unități de marfă.
Reclamanții au fost supuși unei măsuri de supraveghere video implementate de către angajator
la locul lor de muncă pe o perioadă de zece zile, camerele video fiind îndreptate spre zona de control
a supermarketului și împrejurimile acestuia. Deși reclamanții nu au fost vizați în mod individual de
camerele de supraveghere video, nu s-a contestat că aceștia au fost filmați pe parcursul zilei de
muncă.

1
 Locul lor de muncă, un supermarket, este deschis publicului și activitățile filmate acolo – și
anume efectuarea plăților pentru cumpărături de către clienți – nu aveau un caracter intim sau
privat. Dreptul național prevedea un cadru legal formal și explicit care obliga persoana responsabilă
de sistemul de supraveghere video, care opera chiar și într-un loc public, să ofere informații
prealabile persoanelor monitorizate printr-un astfel de sistem. Reclamanții au fost informați despre
instalarea de către angajatorul lor a altor camere CCTV în supermarket, acele camere fiind vizibile și
poziționate astfel încât să filmeze intrările și ieșirile magazinului.
Cu privire la procesarea și utilizarea înregistrărilor video, acestea au fost vizionate de un număr
de persoane care lucrau la angajatorul reclamanților chiar înainte ca reclamanții să fie informați
despre existența lor. În plus, ele au constituit baza concedierii reclamanților și au fost folosite ca
probe în cadrul procedurilor din fața tribunalului privind litigiile de muncă .
Tribunalele naţionale privind litigiile de muncă au identificat diferitele interese în discuție și au
constatat că instalarea supravegherii video a fost justificată din motive legitime, și anume
suspiciunea privind comiterea de furturi. Tribunalele au examinat întinderea monitorizării și gradul
de intruziune în viața privată a reclamanților, constatând că măsura a fost limitată în cazul zonelor de
supraveghere și al personalului monitorizat și că durata sa nu depășea ceea ce era necesar pentru a
confirma suspiciunile de furt. Această evaluare nu putea fi considerată nejustificată.
Sarcinile reclamanților erau efectuate într-un loc deschis publicului și implicau un contact
permanent cu clienții. A fost necesar să se diferențieze, în analiza proporționalității unei măsuri de
supraveghere video, locurile diferite în care a fost efectuată monitorizarea, în lumina protecției vieții
private pe care un salariat putea s-o aștepte în mod rezonabil. Această așteptare era foarte mare în
cazul locurilor private prin natura lor, cum ar fi toaletele sau vestiarele, unde protecția sporită sau
chiar interzicerea completă a supravegherii video era justificată. Ea rămânea sporită în zonele de
lucru închise, cum ar fi birourile. Era în mod evident mai redusă în cazul locurilor vizibile sau
accesibile colegilor sau, ca în situația reclamanților, publicului larg.
Durata monitorizării (zece zile) nu părea excesivă în sine. Doar managerul supermarketului,
reprezentantul legal al companiei și reprezentantul sindicatului au vizionat înregistrările obținute prin
intermediul supravegherii video contestate, înainte ca reclamanții să fi fost informați. Întinderea
pierderilor identificate de angajator au sugerat că furturile au fost comise de un număr de persoane
și informarea oricărui membru al personalului ar fi putut anula scopul supravegherii video, care
urmărea să-i descopere pe cei responsabili de furturi, dar și pentru a obține dovezi pentru utilizarea
procedurilor disciplinare împotriva lor.
Tribunalele privind litigiile de muncă care au examinat pretențiile reclamanților au desfășurat un
exercițiu detaliat de punere în balanță între, pe de o parte, dreptul lor la respectarea vieții private și,
pe de altă parte, interesul angajatorului de a asigura protecția proprietății sale și buna funcționare a
companiei. Tribunalele naționale au verificat dacă supravegherea video a fost justificată printr-un
scop legitim și dacă măsurile adoptate în acest scop au fost adecvate și proporționale, observând, în
special, că scopul legitim urmărit de angajator putea fi atins prin măsuri mai puțin intruzive pentru
drepturile reclamanților.
În circumstanțele precise ale cauzei, având în vedere în special gradul de intruziune în viața
privată a reclamanților și motivele legitime care justifică instalarea supravegherii video, tribunalele
privind litigiile de muncă au avut posibilitatea, fără a depăși marja de apreciere oferită autorităților
naționale, să constate că ingerința în viața privată a reclamanților a fost proporțională. Totodată,
buna funcționare companiei era pusă în pericol nu doar prin presupusa abatere disciplinară a unui

2
singur angajat, ci mai degrabă prin suspiciunea unei acțiuni concertate a mai multor angajați, pentru
că aceasta a creat o atmosferă generală de neîncredere la locul de muncă.
Reclamanții au omis să utilizeze unele remedii disponibile în dreptul naţional german.

3) În aprilie 2012, reclamantul a inițiat proceduri pentru a divorța de soția sa și pentru a o evacua din
apartamentul său. Ca răspuns, soția reclamantului și fiul lor au inițiat proceduri judiciare pentru a-l
declara incapabil. Mai târziu în acel an, o comisie de experți psihiatri au conchis că reclamantul
suferea de o tulburare delirantă care îl priva de capacitatea de a-și conștientiza și controla acțiunile.
În noiembrie 2013, Tribunalul districtual l-a declarat pe reclamant incapabil; hotărârea a fost
menținută de Curtea de Apel. Procedurile privind divorțul și evacuarea au fost încetate ulterior la
cererea fiului reclamantului, care a fost numit tutore al reclamantului.
Cererea de divorț a reclamantului și cererea privind evacuarea nu au fost examinate niciodată
de tribunalele naționale. Fiind privat în totalitate de capacitatea sa de exercițiu și, ca rezultat – și în
conformitate cu dreptul național – de dreptul său de acces la un tribunal, singurul mijloc adecvat și
efectiv de protecție a intereselor sale juridice în fața tribunalelor îl constituia o tutelă lipsită de un
conflict de interese. Autoritatea competentă pentru desemnarea tutorilor nu l-a audiat pe reclamant,
în ciuda condiției legale de a avea în vedere dorințele sale, în măsura posibilității, și l-a numit tutore
pe fiul reclamantului, în pofida relației lor de conflict și a opoziției reclamantului față de numirea
fiului său în această calitate.
Tribunalul districtual nu a examinat dacă solicitarea fiului reclamantului de retragere a cererii
reclamantului a urmărit interesul superior al reclamantului și nici nu a oferit vreo explicație pentru
decizia sa de a accepta această solicitare.
Privarea reclamantului de capacitatea de exercițiu s-a bazat pe articolul 31 din Codul civil.
Hotărârea prin care reclamantul a fost declarat incapabil s-a bazat pe opinia unui singur expert
psihiatru. Dreptul ucrainean nu prevedea vreo limită sau vreun răspuns potrivit cu situația în cazurile
similare cu cel al reclamantului, el distingând doar între capacitatea deplină și incapacitatea deplină.
Raportul expertului psihiatric nu a explicat ce tip de acțiuni nu puteau fi conștientizate sau
controlate de către reclamant. Opinia expertului psihiatric a fost emisă în septembrie 2012, la mai
mult de paisprezece luni înainte de hotărârea care l-a declarat pe reclamant incapabil și la aproape
un an și jumătate înainte de hotărârea Curții de Apel care menținea această hotărâre. Era pentru
prima dată când reclamantul a fost supus unei examinări medico-psihiatrice, de vreme ce nu avea
vreun istoric legat de boli mintale și nimic nu sugera că condiția reclamantului era ireversibilă.

4) Reclamantul, manager superior al unei companii importante de vânzare a electrocasnicelor, a fost

judecat și găsit vinovat de luare de mită în activitatea comercială. În timpul anchetei, au fost
colectate aproape 45,000 apeluri telefonice înregistrate, împreună cu 34,000 seturi de alte date de
telecomunicații. În cele din urmă, a fost întocmită transcrierea a doar 28 cele mai importante
conversații telefonice. În plus, din totalul de 14 milioane de fișiere electronice, 1,100 au fost
considerate suficient de relevante pentru a fi incluse în dosarul anchetei.
Pe parcursul procedurilor, avocatul reclamantului a avut acces nerestricționat, în orice moment,
la dosarul de anchetă și la orice actualizare. Accesul inițial a fost acordat în noiembrie 2011. Procesul
a început în iunie 2012 și a durat până în luna decembrie a aceluiași an. Prin urmare, avocatul
reclamantului a avut posibilitatea să se pună la curent cu dosarul anchetei, indiferent de numărul
precis de pagini și de volumele care le cuprindeau. Toate aceste sunt și mai adevărate, de vreme ce

3
reclamantul avea alți doi avocați, care niciodată nu au cerut accesul la dosarul anchetei. Mai mult,
posibilitățile de contact între avocat și reclamantul deținut nu erau restricționat în mod excesiv.
De vreme ce au fost strânse o cantitate enormă de date de supraveghere a telecomunicațiilor și
de fișiere electronice în timpul anchetei, doar un număr relativ mic de fișiere au fost, eventual,
incluse în dosarul anchetei. Datele care erau considerate irelevante erau stocate în computerele
poliției. În acest sens, procuratura și tribunalele nu au utilizat la niciun fișier din computerele poliției
și nici nu și-au bazat ulterior învinuirea sau condamnarea reclamantului pe acestea.
Ca urmare a depunerii unei cereri din partea reclamantului, procuratura și tribunalele naționale
au decis să permită imediat divulgarea tuturor datelor privind supravegherea telecomunicațiilor.
Avocatului reclamantului i s-a permis examinarea acestor date la sediul poliției sau în penitenciarul în
care reclamantul era deținut, prin programare în timpul orelor permise și în prezența unui ofițer de
poliție, pentru a proteja drepturile celor ale căror conversații puteau fi înregistrate.
Poliția a fost receptivă și i-a prezentat avocatului reclamantului date în privința anumitor
parametri de căutare la alegerea sa și, ulterior, listele care conțineau cantității substanțiale de
informații despre datele extrase.

5) Reclamanta, șef al secției de ginecologie a unui spital, a fost condamnată pentru omisiunea de a-i
asigura, fără motiv, unui pacient a cărui viață era în pericol, tratament medical de urgență, fapt care a
provocat decesul pacientului. După etapa cercetării probelor în procesul reclamantei, a fost
desemnat un judecător substituent pentru cazul acesteia. Judecătorul substituent a respins cererea
avocatului reclamantei de reîncepere a examinării cazului, notând că materialele cauzei îi erau
suficiente pentru a continua judecata. Condamnarea reclamantei a fost menținută în recurs, fără să
aibă loc o nouă cercetare a probelor.
Judecătorul substituent nu a participat deloc la examinarea orală a probelor. Acesta nu a audiat
niciun martor din cei șaptesprezece martori, inclusiv doi experți și coacuzați ai reclamantei,
condamnând-o pe baza transcrierilor instanței.
De-a lungul procesului ei, reclamanta a contestat în mod constant circumstanțe factuale foarte
precise, așa cum au fost prezentate acestea de acuzare. Pentru a stabili faptele, care erau centrale
pentru decizia de condamnare a reclamantei, judecătorul substituent s-a bazat pe transcrieri ale
declarațiilor martorilor.
Reclamanta și-a revendicat în mod explicit drepturile în această privință în apelul ei formulat în
fața Curții de Apel. Totuși, fără a intra în esența cererii, această instanță a conchis că, de vreme ce
cazul i-a fost repartizat judecătorului substituent, nu avea obligația să facă o nouă cercetare a
probelor. Curtea Supremă a ajuns la o concluzie identică.
Ca urmare a implicării judecătorului substituent, apărarea a cerut reexaminarea probelor.
Totuși, judecătorul substituent a respins această cerere. Mai mult, reclamanta a solicitat examinarea
altor doi martori, dar și această cerere i-a fost respinsă. Cererea a fost respinsă și de curtea de apel,
care a conchis, pur și simplu, că prima instanță a furnizat deja un răspuns.

6) În februarie 2010, ca urmare a unei plângeri depuse de soția reclamantului privind comiterea de
acte de violență domestică, un judecător a emis un ordin de protecție împotriva acestuia, care îi
interzicea, de asemenea, contactul cu copiii lui.
În iunie 2010, la cererea mamei lor, care a declarat că nu mai putea avea grijă de ei, cei trei copii
ai cuplului (doi băieți în vârstă de nouă și șase ani și o fată în vârstă de un an și jumătate) au fost

4
declarați abandonați din punct de vedere juridic. Aceștia au fost plasați sub tutelă administrativă într-
o casă de copii. Reclamantul nu a fost informat despre plasament.
În iunie 2011, un raport de orientare a notat instabilitatea mintală a soției reclamantului, dar s-a
referit și la relele tratamente la care erau supuși copii de către tată. Pe 24 septembrie 2012, fiica a
fost plasată în grija unei familii, în vederea adoptării.
Pe 27 septembrie 2012, reclamantul a fost achitat de acuzațiile menționate mai sus. Interdicția
de contact cu copii lui a fost anulată, iar el și-a recăpătat la scurt timp custodia asupra celor doi fii ai
săi.
În noiembrie 2012, departamentul de protecția a copilului s-a întâlnit pentru prima dată cu
reclamantul. Totuși, acestuia nu i s-a permis restabilirea contactului cu fiica sa. Autoritățile
administrative au continuat să insiste în privința necesității de îngrijire pre-adopție, invocând
pretinsele tratamente fizice grave și relele tratamente emoționale pe care le-a provocat copiilor său,
instabilitatea emoțională și inteligența limitată a mamei, lipsa contactului reclamantului cu copii lui
din iunie 2011 și lipsa legăturilor dintre reclamant și fiica lui.
În februarie și decembrie 2013, rapoartele s-au referit la buna integrare a fiicei reclamantului în
familia ei adoptivă. În 2014 și apoi în 2015, în recurs, tribunalele au aprobat plasamentul pre-adopție.
Tribunalele naţionale nu au observat niciun eșec relațional (o chestiune pe care au eșuat să o
examineze în cazul reclamantului), sau vreo preocupare privind sănătatea copiilor, sau lipsa
condițiilor materiale sau condițiile nesatisfăcătoare de trai imputabile reclamantului. Nu au fost puse
formal în discuție nici capacitățile lui educaționale și emoționale.
Serviciile de protecție a copilului s-au bazat inițial pe rapoartele întocmite în perioada în care
reclamantul nu putea să demonstreze că era potrivit pentru a fi tată – de vreme ce era lipsit de
autoritatea parentală și procedurile penale împotriva lui erau pendinte. Atitudinea autorităților nu s-
a schimbat ca urmare a achitării definitive a reclamantului: autoritățile nu au evaluat niciodată, în
baza unor probe concrete, evoluția în aceste circumstanțe.

7) Reclamantul, un deținut care executa o condamnare pe viață, a primit un colet de la avocatul său
care conținea articole, cum ar fi o carte și un ziar, despre care tribunalele naționale au reținut că nu
aveau legătură cu dreptul la apărare și că nu trebuiau să-i fie predate. Administrația penitenciarului a
depus o cerere la procuror prin care a solicitat aplicarea Legii nr. 52 în cazul reclamantului, secțiune
care prevedea prezența unui funcționar în timpul consultărilor dintre un deținut și avocatul său. În
cadrul unei examinări efectuate pe baza dosarului, tribunalul național a dat curs cererii, fără să fi avut
loc o ședință de judecată și fără să fie solicitate observații din partea reclamantului sau a avocatului
său.
Cu privire la procedurile instituite în contextul închisorii, unele restricții privind drepturile
deținuților intrau în sfera „drepturilor civile”. Substanța dreptului în discuție, care privea capacitatea
reclamantului de a discuta în privat cu avocatul său, avea un caracter predominant personal și
individual.
Decizia de a restrânge dreptul reclamantului la întâlniri confidențiale cu avocatul său a fost luată
de către tribunalul național fără a se organiza o ședință de judecată, chiar dacă obiecțiile
reclamantului se refereau la aspecte factuale și juridice. Curtea cu jurați a avut competență deplină
să aprecieze faptele și dreptul relevant și să pronunțe o hotărâre definitivă prin care să anuleze
decizia tribunalului de primă instanță, dacă ar fi dat curs contestației reclamantului. Desfășurarea
unei ședințe de judecată i-ar fi permis curții cu jurați să își formeze o impresie despre suficiența bazei
factuale pentru examinarea cauzei și a problemelor juridice ridicate de reclamant.

5
8) Reclamanta era o avocată bine-cunoscută din Elveţia. Ca urmare a publicării unor articole de presă
referitoare la relația ei cu un văduv mai în vârstă pe care aceasta l-ar moșteni, un portal de știri
online a inițiat o discuție cu privire la acest subiect. Forumul putea fi accesat prin intermediul paginii
online a ziarului. Acolo fuseseră făcute, inter alia, remarci vulgare și sexiste despre reclamantă.
Comentariile au fost șterse după notificarea unuia dintre moderatori, din proprie inițiativă. Ca
urmare a derulării unor proceduri naționale fără succes, reclamanta s-a plâns în fața Curții că a
existat o încălcare a dreptului acesteia la respectarea vieții private.
Portalul de știri era unul vast și funcționa pe baze comerciale, iar forumurile de dezbatere erau
populare. Totuși, nu decurgea din hotărârile tribunalelor naționale faptul că forumurile de dezbatere
erau integrate în mod special în prezentarea știrilor și nu puteau fi considerate, astfel, o continuare a
editorialelor. Cu privire la măsurile adoptate de către portalul de știri, se părea că fusese stabilit un
sistem de moderare prin care se monitoriza conținutul. Cititorii puteau da click pe butoanele de
„avertizare” de pe site pentru a răspunde la comentarii. Se părea că răspunsurile la avertizări puteau
fi oferite și prin alte mijloace, cum ar fi emailul.
Două dintre comentariile imputate nu au fost studiate de către moderatori, însă la treisprezece
minute după ce au fost notificați, avocatul reclamantei a primit un email în care a fost informat
despre ștergerea comentariilor. Un alt comentariu a fost șters la inițiativa moderatorilor. Dincolo de
o examinare generală și de o analiză a măsurilor implementate în vederea monitorizării comentariilor
de pe forum și a răspunsurilor precise la notificările reclamantei, tribunalul național a constatat că
compania portalului de știri și redactorul acesteia au acționat în mod corespunzător.
Cazul reclamantei a fost examinat în fond de către două tribunale naționale, înainte ca Curtea
Supremă să declare inadmisibil recursul. Tribunalele naționale au verificat aspectele relevante ale
cazului și au acționat în interiorul marjei lor de apreciere, atunci când au căutat să asigure un
echilibru între drepturile reclamantei și cele ale portalului de știri și ale gazdei forumurilor de
dezbatere.