Captarea şi stocarea dioxidului de carbon

În prezent există trei tehnologii de captarea a dioxidului de carbon:

- tehnologia pre-combustiei;
- tehnologia oxi-combustiei;
- tehnologia post-combustiei.

a. Tehnologia pre-combustiei
Constă în transformarea prin gazeificare a unui combustibil bogat în carbon
(carbune sau derivaţi petrolieri) într-un gaz sintetic constituit din monoxid de carbon
si hidrogen.
Pentru această transformare se parcurg mai multe etape de a separare dioxidului de
carbon şi purificare a gazului astfel obţinut, pentru obţinerea unui flux de hidrogen
pur ce poate fi utilizat într-o centrala cu ciclu combinat. Producerea energiei electrice
din hidrogen la scara industrială este destul de dificilă în acest moment cu centralele
termoelectrice existente, are un cost investiţional mare şi prezinta un grad ridicat de
risc.

b. Tehnologia oxi-combustiei
Metoda oxi – combustiei constă în arderea combustibililor în oxigen în loc de aer.
Produsele rezultate din această ardere sunt în principal apa şi dioxidul de carbon, care
sunt usor de captat la sfârsitul procesului prin condensarea vaporilor de apa rezultaţi
din ardere.
Principalul dezavantaj al metodei constă în procesul de separare a oxigenului din aer
prin procedeee cu un consum ridicat de energie rezultând o eficienţă economică
scăzută a instalaţiei.

c. Tehnologia post-combustie
Post–combustia este cea mai avansată tehnologie, în prezent, putând fi adaptată cu
uşurinţă şi la centralele termoelectrice pe cărbune din România.
Procesul constă în separarea CO2 din gazele de ardere utilizând un solvent (amina sau
amoniac racit) la presiunea mediului ambiant şi temperaturi scăzute.
Spre deosebire de alte metode, soluţia apoasă de amoniac nu este afectată de oxigen
sau de compuşii acizi prezenţi în gazele de ardere. Utilizarea amoniacului prezintă
avantajul unui randament foarte ridicat dde producere soluţia având avantajul unei
eficienţe economice foarte bune. Tehnologia nu poate asigura captarea integrală a
dioxidului de carbon din gazele de ardere, renadamentul fiind undeva la 85..90%.
Primul pas în procesul de captarea a dioxidului de carbon, constă în colectarea gazelor
de ardere şi transportul acestora precum şi a aburului prelevat din turbina centralei
până la nivelul absorberului instalaţiei ced captare.
După răcirea gazelor de ardere dioxidul de carbon este absorbit de solvent în proporţie
de 85 .. 95 %.
După absorpţie soluţia bogată în dioxid de carbon, este trecută printr-un schimbător
de căldură înainte de a fi introdusă în separator (desorber). Dioxidul de carbon
purificat în acest mod este llichefiat prin compresie la o presiune ridicată (75 bar) în
vederea transportului şi stocării.
Procesul de separare a dioxidului de carbon în separator implică procese endoterme
fiind necesară introducerea suplimentară de căldură. În acest scop se introducere abur
de la boilerul instalaţiei la o temperatură de aproximativ 120 ◦C.
Fig. 1 Schema instalaţiei de captare a dioxidului de carbon

Transportul CO2.

Transportul prin reţele de conducte reprezintă în acest moment soluţia

tehnologică cea mai fezabilă din punct de vedere tehnic şi economic, în principal
datorită faptului că transportul prin conducte şi-a demonstrat viabilitatea în cazul
transportului petrolului şi gazelor naturale în toate condiţiile de climă şi relief,
inclusiv în cazul transportului submarin la mare adâncime.
Cu toate că din punct de vedere tehnologic după etapa de captare, dioxidul de carbon
poate fi transportat în stare gazoasă lichidă sau solidă, experienţa acumulată şi
analizele de costuri realizate până în prezent au demonstrat că transportul în stare
lichidă este cel mai eficient, transportul în stare gazoasă fiind exclus datorită
volumului mare ocupat de CO2, fapt care necesită facilităţi de transport de dimensiuni
foarte mari.
Trecerea din stare gazoasă în stare solidă comportă un consum extrem de ridicat de
energie, fapt care se va reflecta în costul global al procesului de captare , transport şi
stocare. Nu în ultimul rând tehnologiile de lichefiere a gazelor fie ele naturale (GNL),
sau petroliere (GPL) sunt utilizate pe scară largă şi pot fi transferate în domeniul
lichefierii CO2.
În general costurile pentru investiţia iniţială depind în cea mai mare parte de lungimea
conductei, cantitatea de CO2 ce urmează să fie transportată, diametrul conductei şi
calitatea (din punct de vedere al purităţii) dioxidului de carbon transportat. În general
vitezele de transport variază de la 1 la 5 m/s. Costurile de investiţie sunt cu atât mai
mari cu cat specificaţiile privind transportul presupun existenţa staţiilor
intermediare de comprimare necesare compensării pierderilor de presiune, situaţie
care poate fi evitată prin mărirea diametrelor conductelor şi reducerea vitezei de
transport.
În acelaşi timp, costurile investiţiei sunt cu atât mai mari cu cât relieful de pe traseul
conductei este mai accidentat şi poate creşte cu 50-100 % în condiţiile în care traseul
interceptează zone cu densitate ridicată a infrastructurii existente sau zone dens
populate în special datorită necesităţii respectării unor standarde de securitate
foarte restrictive.
Trebuie menţionat şi faptul că pentru construcţia reţelelor de conducte submarine
costurile de investiţie depăşesc costurile reţelelor terestre cu 40-70%.

Stocarea dioxidului de carbon

Dupa ce CO2 a fost captat poate fi stocat sau reutilizat. Reutilizarea consta în folosirea
acestuia la fabricarea băuturilor răcoritoare sau în sere, pentru a ajuta la creşterea
plantelor.
Deoarece piaţa reutilizarii CO2 este în prezent redusa, stocarea acestuia este absolut
necesară. Cercetatorii în domeniul schimbărilor climatice au constatat că pădurile
constituie mijlocul natural cel mai performant de stocare a CO2 pe lungi perioade de
timp, dar cantitatea stocată scade de la an la an datorita în special defrisarilor masive.
A doua cale naturala de stocare a dioxidului de carbon o reprezinta oceanul planetar.
În urma cercetarilor realizate la nivel mondial s-a constatat o scădere a cantităţii de
CO2 absorbita de oceane. Aceasta scadere este cauzata de amestecarea apei de la
suprafaţă cu cea de adâncime ce conţine o cantitate importantă de dioxide de carbon
din în urma descompunerii fitoplanctonul marin.
Din punct de vedere al formaţiunilor geologice indicate pentru stocare, acestea sunt
reprezentate în principal de zăcăminte epuizate sau în curs de epuizare de petrol şi
gaze, straturi de cărbune, formaţiuni acvifere saline de mare adâncime, continentale
sau submarine, accesul la acestea realizându-se prin reţele de conducte.
Acviferele saline adânci ofera un potenţial enorm de stocare. Ele pot fi realizate în
apropierea surselor de CO2 si au o capacitate de stocare ridicata.
Straturile de cărbune considerate neexploatabile din considerente tehnice sau
economice se dovedesc a fi de importanţă majoră pentru stocarea bioxidului de carbon
captat în cadrul proceselor CCS.
Cărbunele este caracterizat prin existenţa unui volum extrem de mare de micropori la
nivelul cărora se regăsesc absorbite fizic diverse gaze, o tonă de cărbune putând
conţine chiar peste 25 m3 de metan în stare absorbită.

SCSA - stocarea în acvifere saline

SCS - stocarea în straturi geologice la mare adâncime

Studiile de specialitate au arătat că stocarea din punct de vedere ecomic există o serie
de avantaje în cazul stocării dioxidului de carbon în saline acvifere.
În general adâcimea mai mică de injecţie face posibilă stocarea dioxidului de carbon
la o presiune mai scăzută (aproximativ 50 bar), rezultând un consum mai scăzut de
energie electrică pentru transportul şi injecţia efectivă a acestui gaz.
Randamentul de stocare al dioxidului de carbon este mai scăzut decât în cazul stocării
în straturile geologice fiind legat direct de capacitatea de absorbţie a apei 35 kg-
CO2/m3.

Utilizarea CCS ca o metodă de integrare a RES

Furnizarea energiei electrice pentru regenerarea solventului precum şi pentru staţia de

compresoare sau a pompelor pentru apa introdusă în acviferele saline poate reduce
semnificativ atât randamentul centralei cât şi puterea injectată de aceasta în sistemul
electroenergetic. Studiile arată că prin utlizarea CCS puterea electrică a centralei
scade cu 20.. 40 % din puterea nominală.
Oprirea temporară a insatalaţiei CCS împlică creşterea puterii injectate de aceasta cu
20 ..40 % într-un timp foarte scurt. Metoda nu implică costuri suplimentarre în cazul
în care instalaţia CCS se montează pe centralele termoelectrice existente, în care
turbinele erau deja dimensionate pentru întreg debitul de abur.
În cazul în care taxele pe CO2 sunt foarte ridicate există posibilitatea stocării
aminei pentru a se evita evacuarea gazelor de ardere direct în atmosferă, însă în acest
caz, costul instalaţiei CCS creşte foarte mult iar energia electrică necesară pentru
alimenatarea staţiei de compresoare nu va fi disponibilă.
Pentru a se micşora efectul taxelor pentru perioadele în care gazele de ardere sunt
evacuate direct în atmosferă se pot realiza sisteme mixte cu surse regenerabile.
Emisiile de CO2 sunt foarte scăzute în perioadele în care centrala termoelectrică
funcţionează în paralel RES cuantumul acestor emisii depinzând în principal de
randamentul instalaţiei de CCS, aşa cum se poate observa din figura următoare.
flexibilitatea întregului sistem centrală termoelectrică - RES depinde în principal de
minimul tehnologoic al centralei convenţionale cu sau fără instal#ia CCSîn funcţiune.
 System CO2 emissions
0.18
0.16
0.14

[tCO2/MWh]
0.12
0.1
0.08
0.06
0.04
0.02
0
7

1
12

71

50

30

09

88

92
84

85

36

87

38

88

86
29

36

40

43

47

50

59
0.

0.

0.

0.

0.

0.

0.
fr
System emissions at 90% CCS eff. System emissions at 85 % CCS eff.

Fig. Emisiile de CO2 pentru un sistem compus dintr-o centrală termoelectrică cu CCS şi o fermă eoliană

Metoda asigură o pondere ridicată a energiei electrice produse de sursele

regenerabile (până la 60 %) putând fiutilizată împreună cu alte metode pentru
atingerea unor valori mai ridicate (de exemplu utilizarea a două cazane peniru fiecare
grup al centralei convenţionale).
Costurile energiei electrice produse de un astfel de sistem sunt destul de ridicate dar
sensibil mai mici faţă de costurile energiei electrice produse doar cu centrale eoliene
(90 €/MWh pentru ferme eoliene on-shore)

90
80
E n . c o s t [ e u r o s /M W h ]

70
60
50 En cost cp CCS
40 En cost system
30
20
10
0
0 0.070159 0.105238 0.140317 0.175397 0.225397 0.304762
fr

Fig. Costul energiei electrice produse de o centrală termoelectrică cu CCS, respectiv de un sistem format din
centrala respectivă funcţionând în paralel cu o fermă eoliană)
Utilizarea unui număr mai mare de generatoare de abur pentru fiecare grup al
centralei

Utilizarea a două cazane de capacitate mai mică în locul unui cazan de capacitate
mare oferă o serie de avantaje importante, în condiţiile funcţionării sistemului
energetic cu o prezenţă importantă a surselor regenerabile.
n primul rând centralele termoelectrice convenţionale vor trebui să reducă pentru
perioade mari de timp producţia de energie electrică pentru a permite producţia din
surse regenerabile. Pentru a se evita oprirea grupurilor (având în vedere timpul mare
de pornire a centralelor convenţionale) este necesar ca minimul tehnologic să fie unul
foarte redus.

Fig. Centrală cu două generatoare de abur pe grup

Prin utilizarea a două cazane puterea minimă ce poate fi injectată în sistem

scade de la 60 % din puterea nominală (la funcţionarea cu un singur cazan) la
40..45%.
Un alt avantaj important constă în menţinerea unui randament ridicat deoarece
funcţionarea la sarcini parţiale implică oprirea unui cazan. Din acest motiv, aceste
centrale au un consum mai mic de combustibil şi emisii poluante mai reduse la sarcini
parţiale.
 Dezavantajul metodei constă în timpul mare de repornire a cazanului oprit.
Practic centrala poate ajunge la puterea nominală într-un timp de 2 ..2,5 ore, după
funcţionarea la minimul tehnologic cu o viteză de reglaj foarte scăzută 1,5..1,7
MW/min (sub valoarea normală de 4 MW/min deoarece în acest caz este necesară
pornirea cazanului).
Acest lucru implică necesitatea realizării unui sistem pentru monitorizarea în timp real
a centralelor bazate pe surse regenerabile astfel încât să poată exista o coordonare a
surselor convenţionale la nivelul sistemului electroenergetic.

În figura alăturată se prezintă uun studiu în care un grup cu două cazane

funcţionează în paralel cu surse regenerabile. oprirea unui cazan intervine doar când
cota energiei electrice produse de sursele regenerabile depăşeşte 42 % din total.

1.2
Power plant efficiency,CO2

0.8
emissions

Plant eff.
0.6
System emissions
0.4

0.2

0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.62
fr

Fig 3 Emisiile de CO2 la oprirea unui cazan.

Din punct de vedere al costului energiei electrice prezenţa surselor regenerabile

conduce la o creştere a costului energiei electrice atât la nivelul centralei
convenţionale (prin creşterea ponderii costurilor fixe - personal, întreţinere, tratare a
apei - în costul final al energiei) cât şi la nivelul sistemului centrală convenţională -
fermă eoliană prin costul ridicat de producere a ebnergiei electrice la nivelul fermei
90 €/MWh.
 90
80
E n e r g y c o s t [E u r o s /M W h ]
70
60
50 En. Cost conv. plant
En. Cost system
40
30
20
10
0
0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.57 0.62
fr

Fig. 4 Costul energiei la nivelul centralei convenţionale, repectiv la nivel de sistem

centrală convenţională - fermă eoliană