Sunteți pe pagina 1din 15

Teoria atasamentului

Sursa: wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_atasamentului#Evolutie


Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și
întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost
formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa
canadiană Mary Ainsworth.
Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile
emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații
emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil.
Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei dezvoltării, a
psihanalizei și a teoriei sistemelor.
Bowlby își propusese ca scop principal să pună bazele științifice ale unui punct de vedere
psihanalitic al teoriei relației obiectelor și să verifice empiric ipotezele psihanalitice în acest
domeniu. Pe parcursul cercetării științifice însă el s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
psihanaliză, iar teoria atașamentului a devenit o disciplină de sine stătătoare.
Teoria atașamentului se înrudește strâns cu teoria sistemelor și psihologia cognitivă și
contribuie major la terapia familiei, terapia cognitivă și psihanaliză.

Atașamentul (engl.: attachment) definește legătura emoțională strânsă dintre oameni. Între
nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială. Atașamentul
determină copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, în caz de
pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv, cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere).
Persoanele de referință, de care copilul se atașează, sunt adulții cu care copilul a avut cel mai
intens contact în primele luni de viață.
Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi: zâmbet,
țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință, s.a.m.d. Aceste
manifestări compun un sistem complex de comportament care este programat genetic și care
se întâlnește la toți puii de mamifere,în special la om.
Manifestarea comportamentului atașării este activată în situații de alarmă sau când copilul
dorește apropierea fizică. Situațiile de alarmă sunt însoțite de stres emoțional, de exemplu când
distanța față de persoana de referință este prea mare, în stări de disconfort, durere sau teamă.
Se manifestă de asemenea la reuniunea cu persoana de referință.

Apropierea scurtă, contactul vizual sau fizic de scurtă durată de persoana de referință pune
capăt în general comportamentului atașant. După aceea copilul se simte în siguranță și de
1
obicei își manifestă curiozitatea (comportament explorator) pentru tot ce îl înconjoară. Nevoia
de stabilire în mod repetat a contactului vizual cu persoana de referință la copii arată cât de
important este atașamentul sigur, pentru explorarea lumii înconjurătoare. Acesti doi poli vor sta
la baza dezvoltării autonomiei sănatoase a individului.
Comportamentul atașant nu rămâne stabil, ci cunoaște pe parcursul vieții anumite schimbări. La
copiii mai în vârstă și la adulți, atașarea în forma ei originară, observabilă cu ochiul liber, nu mai
este atât de evidentă.
Gesturile de apropiere și de îndepărtare de persoana de referință, comportamentul atașant și
explorator evident dispar.
Totuși, folosindu-se de bazele teoretice ale teoriei atașamentului, cercetătorii au descoperit
cauzalități clare între comportamentul atașant al copilului mic și comportamentele din copilăria
târzie, adolescență si maturitate. În urma experiențelor timpurii cu persoanele de referință,
copilul dezvoltă un model internalizat de reprezentare (eng: inner working model), o matrice
psihică ce va rămăne relativ stabilă de-a lungul întregii vieți.
Modelul internalizat de reprezentare conține experiențele timpurii ale atașamentului precum și
așteptările pe care individul le va simti în relația cu oamenii de-a lungul vieții. Aceste așteptări
au ca scop anticiparea și interpretarea comportamentului persoanelor cu care subiectul intră în
contact.
După dezvoltarea în primul an de viață, modelele internalizate de reprezentare devin din ce în
ce mai stabile, acestea transformându-se în reprezentări ale atașamentului.Termenul de
reprezentare a atașamentului corespunde mai degrabă tradiției psihanalitice decât pshihologiei
cognitive, care ar vorbi mai degrabă de schemă, mai precis de schema atașamentului.
De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil, acestea oglindind
calități interacționale ale comportamentului ambelor părti. Hotărâtoare pentru calitatea de mai
târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact reacția promptă și
adecvată la manifestările și nevoile copilului. În acest sens, comportamentul atașant ulterior al
copilului, reflectă în primul rând interacțiunea cu persoana de referință și mai puțin
temperamentul sau caracterul individului.
Prin atașare, copilul încearcă să primească consolare din partea persoanei de referință.
Termenul interacțiune (sinonim: influențare reciprocă) definește comportamentele umane
reciproce. Psihologia socială folosește acest termen pentru a se referi la reciprocități sau
condiționări reciproce în context social. John Bowlby a folosit acest termen pentru prima dată
în lucrarea sa „Despre atașamentul mamă-copil”, în contextul comportamentului social. Pe
fundamentul teoretic al Teoriei atașamentului, cercetătorii au reușit să operaționalizeze
interacțiunea atașantă și să o probeze empiric prin testul intitulat „Situația neobișnuită” (
”Strange situation” în original). În acest test se cercetează sensibilitatea persoanei de referință,
atașamentul copilului și legătura dintre cele două aspecte.
2
Comportamentul specific atașării se dezvoltă în primul an. Până la vârsta de șase săptămâni
persoana de referință poate fi înlocuită cu oricine. Apoi, odată cu zâmbetul acordat unei
anumite persoane, ia naștere o legătură mai mult sau mai puțin strânsă față de una sau mai
multe persoane ( de ex: mamă,tată,frați sau bonă).
Pe măsură ce copilui poate să se deplaseze (locomotor), începând cu luna a șaptea - a opta,
acesta poate fie să păstreze activ apropierea fizică de persoana de referință fie să se
îndepărteze de aceasta pentru a explora mediul înconjurător (individuare).
Această fază este posibilă și datorită permanentizării obiectului, care îi permite copilului să-și
imagineze un obiect fără ca acesta să fie prezent în fața ochilor lui. Începând cu al treilea an de
viață copilul încearcă să influențeze comportamentul persoanei de referință în funcție de
situație.
Modelul celor patru faze ale atașamentului după Bowlby 1969:
1. Faza premergătoare: până la cca. 6 săptămâni
2. Faza de diferențiere a persoanei de referință: săptămâna a 6-a până în luna a 6-7-a
3. Atașarea propriu-zisă: lunile 7-8 până la 24
4. Parteneriatul orientat: după 2-3 ani
Comportamentul atașat, respectiv cristalizarea tipului de atașament a nou-născutului, se naște
prin adaptarea la comportamentul persoanelor de referință care stau la dispoziție în momentul
respectiv. În acest sens, primele 6 luni de viață au cea mai importantă pondere (engl:
imprinting).
Totuși, se consideră că fenomenul posedă o anumită plasticitate: în urma experiențelor,
comportamentul asociat atașamentului se modifică în funcție de experiențele avute, pe tot
parcursul copilăriei și tinereții. Anumiți factori de risc, sau factori favorabili (cum ar fi
psihotraume sau atașament sigur târziu) s-au dovedit a avea influențe decisive. La maturitate
atașamentul e considerat relativ constant și repetabil în toate relațiile strânse care iau naștere.
Interacțiunea mamă-copil timpurie tinde să se generalizeze. Dincolo de acest aspect, cercetările
au demonstrat că matricea atașării are și aspecte transgenerative: Copii atașați nesigur, vor
avea la rândul lor, când devin părinți, adesea copii atașați nesigur. Teste specifice pot prezice cu
un înalt grad de probabilitate tipul de atașament pe care viitorul copil îl va avea, în funcție de
tipul de atașament propriu mamei.
În decursul dezvoltării ontogenetice s-au găsit corelații semnificative între calitatea
atașamentului la copii de un an și psihopatologia la vârsta de 10 ani. Cercetări recente au
demonstrat de asemenea corelații serioase între atașamentul sigur și stabilitatea psihică,
respectiv între atașamentul nesigur și deranjamente psihopatologice (tulburări emoționale a
vârstei tinere, tulburări borderline ale personalității, atacuri de panică, comportament impulsiv,
și diverse dependențe).
3
„Situația necunoscută”
Mary Ainsworth și colegii ei, au pus la punct în anul 1969 un test numit „Situația necunoscută“
(engl: Strange Situation), cu scopul de a cerceta comportamentul specific atașării la copii. În
acest test calitativ s-au putut dovedi experimental comportamente care corespundeau teoriilor
lui Bowlby. Copii cu vârste cuprinse între 11 si 18 luni sunt observați în situații apropiate de cele
naturale, care conform teoriilor lui Bowlby activează comportamente atât de atașare cât și de
explorare.
Exploratives Verhalten: Copiii se joacă mai relaxați dacă persoana de referință le insuflă
siguranță
Comportamentul copilului în prezența și în absența mamei precum și reacția lui la reuniunea cu
mama după absența acesteia este factorul esențial în studiul tipului de atașament. Se fac
înregistrări video ale comportamentului copilului și se analizează strategiile pe care acesta le
adoptă în situațiile de stres provocate de despărțirea de persoana de referință. În prezent se
testează tipurile de atașament a copiilor pâna la vârsta de 5 ani.
Inițial au fost descoperite trei tipuri de atașament care se crstalizează în urma interacțiunii cu
persoana de referință:
- sigur (B),
- nesigur-evitant (A), și
- nesigur-ambivalent (C).
Mai târziu, în cursul cercetărilor făcute pentru a ajuta copiii neglijați grav, a fost descoperit al
patrulea tip de atașament, numit:
- dezorganizat (D)
Acest ultim tip se manifestă prin dificultatea sau chiar imposibilitatea de atașare a copilului față
de o persoană.

Tipurile de atașament

4
În „Situația necunoscută”, dar și în cursul altor teste, au fost descoperite și definite tipuri clare
de atașament. Comportamentul asociat acestora este divers și adesea individualizat. Cel mai
adesea se numesc patru tipuri de atașament:

Tip de atașament; Simbol; Descriere; Comportametul în test;


Sigur Tip-B
Acești copii pot să regleze apropierea și distanța persoanei de referință în mod adecvat.
Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng dacă persoana de referință părasește încăperea.
Totuși, se lasă consolați de persoana străină și se liniștesc repede; se joacă și în prezența
persoanei necunoscute; la reîntoarcerea persoanei de referință aleargă în întâmpinarea
acesteia și o salută bucuros.
Nesigur-evitant Tip-A
Copiii arată o pseudodependență față de persoana de referință.
Aceștia ies în evidență prin evitarea contactului, iar pentru a compensa stresul ivit se
concentrează pe jocul obiectele la îndemână.
Reacționează cu nepăsare la despărțirea de mamă; se joacă foarte des singuri; nu reacționează
la întoarcerea persoanei de referință sau o refuză prin ignoranță.
Nesigur-ambivalent Tip-C
Acești copii se comportă ambivalent la reuniunea cu persoana de referință.
La despărțirea de mamă aceștia sunt dezorientați, aleargă spre usă și o lovesc, iar persoana
necnoscută nu reușește să îi liniștească. La reîntoarcerea mamei manifestă un comportament
ambivalent atât de căutare a contactului cât și de refuz agresiv a acesteia.
Dezorganizat Tip-D
Copiii arată un comportament clar dezorientat, părând că nu au nicio relație cu persoana de
referință.
Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt manifestări bizare cum ar fi
privirea fixă, învârtirea în cerc, legănarea și alte mișcări stereotipe; uneori sunt amestecate și
celelalte tipuri de comportament al atașării cum ar fi simultaneitatea căutării contactului și
refuzul acestuia.

Atașamentul sigur

5
Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o mare
încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de
care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția
promptă a semnalelor copilului și interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la
aceste semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului.
Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă
parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate
că despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință
nu îi va lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată.
În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în care
copilul se află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu
este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se
bucură. Acesta caută contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se
dedice din nou explorării mediului înconjurător.
Atașamentul nesigur-evitant
Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indifernți, cănd persoana apropiată
părăsește încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a
părea înfricoșați sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra
reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon
din salivă în momentul când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copii atașați
sigur care își manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-
evitant trec. S-a constatat și creșterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta
caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.
Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea persoanei de
care sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei
simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de referință. Acest tip de
atașament se observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o
găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita
relația în sine.
Atașamentul nesigur-ambivalent
Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau
de Tip C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de persoana de referință.
Când aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana
necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să
părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă
comportamentul atașant de la bun început. Schimbul continuu între afecțiune și respingere
determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia

6
comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat
în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și
dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o
limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate
concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o
atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când
este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și
reacționează foarte stresați și temători.
Atașamentul dezorganizat/dezorientat
Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea
atașament de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main
care a întreprins și cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment
Interview). Au fost întotdeauna copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii
existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau
pe unii chiar în atașament nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip
D) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca
dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au manifestări neașteptate greu de
categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei
atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și
manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de
împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință
dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să
mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a
feței foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează persoanei
apropiate. Unii reacționează temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii ale
feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului
pornește de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o
anumită persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul
simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referință se află în apropiere. Copilul
nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece
persoana de referință - omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel care reprezintă
amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită situatie dublu atașată ( ''Double Bind-
Situation'') din care nu mai găsește ieșire.

O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul lor
traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care
remarcă starea de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului
care suferă de intruzii ( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe
copil și îi activează acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de
7
către copil. În cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate
simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea
într-o anumită pozitie sau comportamente neutre provoacă teamă copilului. Acest copil
percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se oglindește pe fața
adultului[4][11]. Cercetările lui Ainsworth și Crittenden au dus la o clasificare asemănătoare, pe
care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip A/C) respectiv instabil-evitantă.

Efectele tipului de atașament asupra dezvoltării ulterioare ale copilului


Prin teoria atașamentului s-au putut dovedi efectele pe termen lung ale relației timpurii dintre
persoana de referință și copil. În funcție de rezultatele testului „Situația necunoscută“ făcute cu
copii între 12-18 luni, se pot deduce cu siguranță unele din efectele pe care tipul de atașament
îl are asupra persoanei testate:
Copii atașați sigur, au la grădiniță și școală un comportament social mai adecvat, dau dovadă de
mai multă fantezie și afectivitate pozitivă la joacă, se pot concentra mai bine și pe o perioadă
mai lungă, au o mai mare încredere în sine și manifestă mai rar simptome depresive. Alte
cercetări au dovedit că aceștia sunt mai deschiși și mai competenți în a stabili contacte sociale
noi, atât cu de adulți cât și cu alți copii, decât copii care sunt atașați nesigur-evitant sau nesigu-
ambivalent. La vârsta de șase ani, copii atașați sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic
decât cei atașați nesigur.Experințele de atașament timpurii au un și efect neurofiziologic asupra
receptorilor hormonului Oxitocin, care la rândul lui influențează comportamentul.
Grupe cu grad de risc ridicat
În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum sunt copii bolnavi psihic, puternic traumatizați
sau neglijați, s-au descoperit și alte tipuri de atașament, mixaje de tipuri de atașament nesigur-
evitant cu ambivalent. De asemenea copii cu o nevoie exagerată de atenție și îngrijire sau cu
manifestări de supraadaptare ( acceptarea oricăror condiții) la tipul nesigur-evitant, precum și
comportament agresiv amenințător sau total neajutorat la tipul nesigur-ambivalent.
Atașamentul tinerilor și al adulților
După cum am văzut în testul „Situația necunoscută“ copii manifestă diverse tipuri de
atașament. Aceste tipuri sunt de fapt strategii cu care copii tind să iși regleze raporturile
emoționale față de persoana de referință.
Un punct important pe ordinea de zi a cercetărilor din domeniul teoriei atașamentului îl
constituie și reacțiile persoanei de referință la comportamentul atașant al copilului, modul în
care adultul înțelege comportamentul de atașament al copilului și cauzele pentru care adulții
înțeleg în mod diferit comportamentul de atașare a copilului.

8
Dacă la copii cu vărste cuprinse între 12 și 36 de luni comportamentul asociat atașării este ușor
de observat, la copii mai în vârstă sau la adulți acesta nu se mai manifestă atât de vizibil.
Apropierea de persoana de referință și explorarea mediului doar sub protecția acesteia nu se
mai poate observa. Începând cu vârsta școlară copii au formate păreri asupra atașamentului,
păreri care sunt formate din experiențele trecute și care la rândul lor le influențează
comportamentul.
Au luat naștere și alte metode în afara „Situației necunoscute “ a lui Ainsworth. Pentru a
cerceta comportamentul specific atașării de-a lungul întregii vieți, s-au format diverse interviuri
si teste specifice .
Unul dintre cele mai cunoscute instrumente în acest sens îl constituie Interviul Atașării Adulților
Adult Attachment Interview (AAI) a psiholoagei Mary Main.
Pentru copii cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, s-a conceput „Interviul Atașării Copiilor“ (Child
Attachment Interview)(CAI).
Tipul de atașament al copiilor preșcolari și din primii ani de școală se stabilește cu o metodă de
completare în joacă de către aceștia a unor povestioare dinainte pregătite.
Observarea interacțiunilor mamă-copil este de asemenea un mijloc răspândit prin care
psihologii își fac o imagine asupra relației de atașament dintre un copil și persoana de referință
a acestuia.
Atitudinea cognitivă și emoțională care stă în spatele comportamentului adulților care
interacționează, este studiată printre altele prin testul numit Interviul Atașamentului Adult ( en:
Adult Attachment Interview“ (AAI). Interviul Atașamentului Adult este o metodă de interviu
semistandardizată, prin care se evaluează experiențele cognitive și emoționale ale persoanei
adulte în raport cu persoanele de referință ale acesteia. Interesant este faptul că, în acest test
nu sunt evaluate descrierile experiențelor pe care persoana le-a avut în copilărie, ci coerența
declarațiilor asupra acelei perioade de timp, precum și atitudinea pe care adultul o are în
prezent față de atașament. Se încearcă să se aprecieze gradul de coerență și logicâ din spatele
declarațiilor adulților privitoare la situațiile legate de atațament, atât din copilărie cât și din
prezent. Rolul principal este jucat nu atât de trăirea unor experiențe traumatice, ci din coerența
declarațiilor se fac deducții legate de gradul de integrare și prelucrare a experiențelor copilăriei
în situația prezentă. În acest sens, se definește ca fiind coerentă, acea declarație a peroanei
intervievate care descrie experiențele trecute in mod succint, și logic corelându-le la situația lor
prezentă. Interviul Atașamentului Adult permite stabilirea unor corelații clare dintre tipul de
atașament al copilului si atitudinea atașantă a persoanei de referință. În urma evaluării unei
anumite atitudini atașante a mamei gravide testate , s-a putut dovedi clar corelația cu un
anumit tip de atașament al copilului. Clasificarea atitudinii atașante a mamei stabilită prin
Inteviul Atașamentului Adult, corespunde și poate fi prezisă în proporție de 80 % cu tipul de
atașament al copilului, stabilit ulterior prin „situația necunoscută“ Interviul Atașamentului Adult
a permis clasificarea câtorva categorii clare de „atitudini atașante“ ale adulților. Acestor
9
categorii li s-au corelat tipuri de atașament descoperite la copii în cadrul „situației
necunoscute“. La bazele acestor cercetări stau premizele teoretice ale lui Bowlby, „modelele
internalizate de reprezentare“ adică efectele experiențelor specifice atașamentului.
Atașamentul adulților și efectele acestuia asupra calității atașamentului copiilor
Anumite categorii de reprezentări și scheme ale atașamentului descoperite în Interviul
Atașamentului Adult au putut fi corelate cu tipurile de atașament ale copiilor lor studiate în
cadrul „situației necunostute“:
Atitudinea atașantă autonomă
Această categorie se numește și liber-autonomă prescurtat „F“. Persoanele din aceasstă
categorie dau dovadă de încredere în sine, toleranță la situații frustrante, respect și capacitate
de empatie. Au conștiința propriilor sentimente (negative sau pozitive) și atitudini vizavi de
persoanele de referință, pe care le manifestă într-un mod echilibrat și potrivit. Nu se identifică
inconștient cu proprii părinți, și privesc în mod realist propria relație părinte-copil, fără a o
idealiza. Pârinții acestor adulți au fost adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă,
sau și-au dobândit autonomia de-a lungul biografiei prin relațiile cu alte persoane decât cele de
referință, cum ar fi cu un partener, sau cu ajutorul sprijinului psihoterapeutic.
Ca și părinți, ei reacționează previzibil și potrivit situației, la comportamentul atașant al copiilor
lor.
Atitudinea distantă relațional-evitantă
Numită și „dismissing“ sau prescurtat „Ds“. Adulții cu acest tip de atașament își amintesc cu
greu propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente. Tind să își idealizeze
părinții și metodele de educație ale acestora, făra a putea preciza concret situațiile ce îi
determină la această idealizare. Dimpotrivă, ei descriu situații de lipsă de sprijin și de respingere
(deschisă sau ascunsă) a unor nevoi specifice vârstei. Adulții cu o atitudine distantă și de
evitare, dezmint importanța experiențelor pe care le-au avut cu părinții lor în coloratura
emoțională a personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorință de independență, vrând
sâ rezolve singuri procvocările la care viața îi supune. Aceștia declară că nu ar fi avut nevoie de
sprijin vreodată motiv pentru care nu au resentimente (tristețe sau supărare) dacă acest sprijin
le-a lipsit. Copii acestei categorii de adulți se pot baza pe sprijinul lor afectiv și pe adaptarea
părintească corespunzătoare, în încercarea de a rezolva o problemă sau alta. Copii sunt supuși
unor așteptări mari din partea părinților. Rezultatele „Interviului Atașamentului Adult„ au
demonstrat că mamelor din această categorie le face mare plăcere să simtă dependența pe
care copii o au față de ele. Tot ele sunt însă și acelea care tind să-și ignore copii dacă aceștia au
nevoie de consolare sau sprijin.

10
Atitudinea nesigur-preocupată
Se numește și „încurcat/implicată“ ( en:„entangeld-enmeshed“) prescurtat „E“. Persoanele cu
această atitudine sunt inundați masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în
permanență. Problemele și dificultățile relației cu persoana de referință nu poate fi definitiv
prelucrată și integrată; acestor probleme li se accordă o importanță exagerată făcând
persoanele să oscileze între stări emoționale de furie și cele de idealizare. Adulții acestei
categorii sunt într-o permanență dependență de persoana de referință, din partea căreia ei
așteaptă în continuare atenție și “repararea situației“. Mamele persoanelor cu aceast tip de
atașament sunt adesea considerate prea „slabe“ și„incompetente“ neputând oferi apărare sau
consolare în situațiile percepute ca amenințătoare de către copii. Dacă mama (sau altă
persoană de referință) nu poate să îndepărteze teama copilului, acesta se agață în permanență
de mamă. Copilului îi vine greu să se desprindă de persoana de referință, care în „slăbiciunea“
ei își parentifică în permanență copilul, acesta trăind sentimentul că trebuie să își „îngrijească“
mama. Copiii acestor adulți sunt împiedicați prin răsfăț și/sau crearea sentimentului de
vinovăție, să se comporte explorativ sau să își exteriorizeze emoțiile de furie, agresivitate, ciudă
sau manifestările de libertate. Acest lucru îngreunează dezvoltarea identității copilului.
Atitudinea atașantă neprelucrată
Numită și „nerezolvată“ (en:„unresolved“) prescurtat „U“. Persoanele care suferă de pe urma
unor evenimente tragice neprelucrate, sau de pe urma unor abuzuri sexuale sau fizice care nu
au fost prelucrate au adesea copii care manifestă tipul de atașament dezorganizat. O posibilă
explicație ar fi faptul că persoanele de referință care au suferit traume nu pot oferi protecție
copiilor lor, însă prin manifestarea de către părinți a unei frici obsesive aceștia activează
comportamentul atașant al copiilor lor, care nu pot să își explice atitudinea derutată și
înfricoșată a persoanei adulte de referință. Dacă părintele traumatizat își și neglijează copilul,îl
abuzează, îi provoacă sentimente de rușine, etc, acesta nu mai este instanță apărătoare a
copilului ci devine însuși sursă de teamă și pericol pentru copil. Și acești adulți își parentifică
exagerat copii. Mamele cu atitudinea atașantă de acest tip lasă conducerea relației părinte-
copil la bunul plac al copilului. Acest fapt conduce la încălcarea sarcinilor dintre generații, copii
simțindu-se adesea obligați să se îngrijească de binele material și psihic al părinților lor.
Atitudinea atașantă neclasificată
În cadrul cercetărilor legate de AAI se discută introducerea unei noi categorii pentru atitudini
încă neclasificate. Numită și Cannot classify (CC) aceasta se caracterizează prin:
Pe parcursul Interviului Atașamentului Adult, persoanele din această categorie oscilează între
tipul preocupat și cel distanțat fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu
experiențe traumatice grave. Au o atitudine profund negativă față de atașament în general.
Dispun de strategii contradictorii de gândire și prelucrare.

11
Corelații între atitudini atașante si tipuri de atașament
Cum era de așteptat, la o privire mai atentă a celor două categorii de rezultate (Interviul
Atașamentului Adult și Situația Necunoscută) s-au putut gasi corelații statistice clare între
atitudini ale atașamentului adult și tipurile de atașament la copil.
Părinți clasificați autonom (Tip F) au adesea copii clasificați sigur (Tip B).
Relațional-evitanții (Distanțați, Tip Ds) au copii atașați nesigur-evitant (Tip A).
Părinții din categoria preocupată (de tip E) au copii ambivalenți (de tip C).
Părinții care suferă de o traumă nerezolvată (de tip U) au adesea copii atașați dezorganizat
(de tip D).
Significanța statistică cea mai înaltă este la grupa sigur-atașată. Părinții atașați autonom au în
proporție de 75-82% copii atașați sigur. Celelalte grupe au significanțe statistice sub aceste
valori.
Debutul relației de atașare și neurobiologia
Allan N. Schore este de părere că la baza atașamentului se află procesele de reglare a relației
dintre mamă și copilul ei mic. În special dezvoltarea emisferei drepte care domină în primii ani
de viață este de mare importanță, aceasta fiind influențată masiv de strategia de gestionare a
relației din partea mamei. Zona cortexului orbitofrontal (OFC), care dirijează afectele și
înțelegerea interacțiunilor sociale sau înțelegerea afectelor proprii este mai precis cea care
jocacă rolul primordial în neurobiologia atașamentului. Pentru dezvoltarea corectă a acestei
regiuni, interacțiunile cu persoana de referință este de o importanță majoră.
Reactiile mamei la copilul ei ( responsivitatea) sunt hotărâtoare dacă copilul va fi atașat sigur
sau nesigur.
Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile cercetări
John Bowlby era de părere, că pentru un atașament stabil era necesară relația copilului cu o
persoană de referință principală (in mod normal mama). Cercetări mai recente au demonstrat
că reușita unui atașament stabil este posibilă și în cazul relației cu mai multe persoane de
referință.
Acest lucru este valabil în primul rând pentru tată, dar și în alte constelații, cum ar fi bonă,
baby-sitter, bunică sau altă persoană care petrece timp îndelungat cu copilul, și față de care
acesta dezvoltă relațiie apropiate. În aceste cazuri s-a observat totuși o diferențiere clară între
rolurile pe care copilul le atribuie diverselor persoane de referință (de exemplu mama rămâne
adesea persoană de referință centrală, căreia copilul i se adresează cănd se simte rău).

12
Foarte interesantă se dovedește capacitatea copiilor chiar foarte mici, de a reduce atașamentul
față de educatoarea de la grădiniță de exemplu, la dimensiunea unui aspect pur funcțional, în
cazul existenței unui atașament sigur față de o persoană principală de referință. Copii atașați
sigur, nu își modifică comportamentul în mod semnificativ chiar dacă educatoarea se schimbă.
Teoria lui Bowlby este confirmată însă în același timp, de faptul că obișnuirea copilului în mediul
nou al gradiniței reușește mai bine dacă acesta este însoțit de mamă în primele zile,
permițându-se adaptarea treptată a acestuia la noul mediu.
S-a demonstrat de asemenea, că nu durata relației pe care copilul o are față de una sau mai
multe persoane de referință este hotărâtoare ci calitatea acesteia. Bowlby era de părere că
prezența permanentă a persoanei de referință este factorul decisiv în dezvoltarea
atașamentului sigur. Evoluția calității atașamentului nu depinde însă de durata prezenței
persoanei de referință ci de calitatea relației pe care copilul o are cu aceasta. Aceste rezultate
ale cercetării atașamentului au efecte clare în discuțiile despre strategia de îngrijire a copiilor
după primul an de viață.
Anomalii ale atașamentului
Bowlby era de părere că despărțirea pe o durată mai lungă de persoana de referință, este o
premiză pentru dezvoltarea patologică a copilului (deprivare psihică). Acesta se referă la
perioade de timp de mai multe săptămâni și de cel puțin două luni, Dacă reuniunea cu persoana
de referință are loc înainte de această perioadă, dereglările încetează, copilul fiind capabil să
recupereze calitativ evoluția pierdută. Și în aceste cazuri însă, există riscul unor anomalii
ascunse, care se vor manifesta mai târziu, de exemplu predispoziția pentru depresie. În cazuri
de excepție, și perioadele mai scurte de despărțire pot duce la anomalii.
Despărțirile repetate de persoana apropiată, declanșează după părerea lui Bowlbz, un proces
asemănător doliului, în cadrul căruia despărțirea este mai mult sau mai puțin prelucrată psihic.
Această preclucrare psihică se manifestă prin căutarea (nerealistă) a persoanei dispărute,
căutare însoțită de emoții de furie și agresivitate îndreptate împotriva acesteia. Scopul
procesului psihic care însoțește doliul, este de a accepta lipsa persoanei dispărute.
Conceptul conform căruia mamei trebuie să i se acorde dreptul de a fi alături de copil pe
parcursul staționării acestuia în spital, (Rooming in) se bazează de asemenea pe teoria
atașamentului.
Anomaliile de atașament se deosebesc de tipurile de atașament nesigur, definite ca adaptări
comportamentale dezavantajoase, care însă nu intră în domeniul patologicului. În cazul
anomaliei, se dezvoltă modele psiho-comportamentale stabile, care însoțesc copilul și tânărul și
care au însemnătate și la vârsta adultă. Una sau mai multe rupturi de relație pot determina
copilul să nu mai poată stabili relații apropiate față de nimeni, sau să manifeste ambivalențe
puternice în relațiile apropiate.

13
Pe lângă lipsa cu desăvârșire a comportamentului atașant, atenția cercetâtorilor a fost atrasă și
de comportamentul atașant nediferențiat, numit și promiscuitate socială. Acești copii nu fac nici
o diferență între persoanele de referință, nemanifestând nici un fel de rezervă față de persoane
complet străine. Când sistemul lor atașant este activat, aceștia se comportă aproape similar
indiferent de gradul de apropiere a persoanei aflate în proximitate. În această categorie sunt
cuprinși și copii supuși unui risc sporit de accident, prin faptul că aceștia se expun în mod
repetat acestor riscuri. S-a observat că copii aceștia nu se asigură prin contact vizual cu
persoana de referință („raportare socială“) asupra siguranței exlplorărilor lor. Lor nu li se
dezvoltă o conștiință a riscului.
Manifestarea exagerată a dorinței de apropiere se numește „Comportament atașat exagerat“.
Copii care au acest comportament nu pot fi liniștiți emoțional decât în apropiere totală de
persoana de referință. Acest comportament este asemânator celui nesigur-ambivalent, dar
mult mai accentuat (exagerat).
În cazul „Comportamentului atașat timorat“ copii arată un comportament extrem de docil,
care se schimbă înspre normalitate doar în lipsa persoanei de referință. Doar în lipsa acesteia
copii pot să își exteriorizeze liber emoțiile. Experiențele de agresiune sau amenințare pe care
acești copii le-au trăit în educația lor, îi determină să se manifeste rezervat față de persoana de
referință.
„Comportamentul atașat agresiv“ este un comportament al copilului, în care acesta își exprimă
nevoia de apropiere într-un mod agersiv, fie verbal fie fizic. Comportamentul agresiv se
liniștește adesea după ce relația de atașament a evoluat în timp. Acest tip se întâlnește des în
familiile unde mai mulți membri se manifestă agresiv fizic sau verbal.
În cazul „inversării rolurilor“ copilul se arată deosebit de îngrijorat și ocrotitor față de persoana
de referință, preluând răspunderea de îndatâ ce persoana de referință dă semnale că ar avea
nevoie de atenție. Acești copii se tem adesea că ar putea să-și piadă părinții prin boală,
despărțire, divorț sau chiar moarte.
Anomaliile de atașament pot lua și forma unor tulburări psihosomatice. În cazuri anomaliilor
emoționale deosebit de grave s-au observat tulburări în procesul de creștere. Hospitalismul
este un astfel de exemplu. O relație părinte-sugar de exemplu, poate duce la tulburări de
alimentație sau somn ale micuțului. Bindungsstörungen können sich auch in Form
psychosomatischer Störungen zeigen. Hierbei zeigen sich in besonders heftigen Fällen von
emotionaler Verwahrlosung Wachstumsstörungen. Bekannt geworden ist der Hospitalismus
(efecte negative ale spitalizării îndelungate). Bei Störungen in der Eltern-Säuglingsbeziehung
kann es beim Kind zu Ess-, Schrei- und Schlafstörungen kommen. (vezi: Regulationsstörungen
im Säuglingsalter).
Tulburările de atașament, în special cele din categoria Atașamentul dezorganizat/dezorientat
(de tip D) influențează gradul de vulnerabilitate, deci nivelul de la care începănd, omul nu mai
poate prelucra situatiile problematice și care pot duce la deranjamente psihice. În acest sens,
14
atșamentul de tip nesigur, crește riscul de îmbolnavire psihică. Cu toate acestea, încă nu s-a
făcut o asociere clară între anumite tipuri de atașament și categorii psihopatologice
recunoscute.

15