Colegiul Tehnic „ Tomis „ Constanta

Tehnician optometrie, I A
Tehnologia prelucrarii lentilelor
Mihalache Daniel

REFERAT
TIPURI DE LENTILE DE CONTACT

Lentilele de contact sunt o variantă de corecţie a ametropiilor sferice şi al

astigmatismului ocular, pansament şi nu în ultimul rând sunt utilizate în scopuri cosmetice.
Lentila de contact se adaptează direct pe cornee, folosind ca lubrifiant filmul lacrimal.
În funcţie de criteriile funcţionale şi de comfort, se recomandă un anumit tip de
lentilă.
Lentilele de contact au dimensiuni reduse comparativ cu cele ale corneei, respectă în general
topografia acesteia şi asigură, de cele mai multe ori, o bună corecţie şi cel mai mare grad de comfort
la purtare.

1
 Cu toate că un procent de 1% din totalul purtătorilor de lentile de contact le folosesc încă pe
cele dure.
● Lentile moi (soft) pentru port zilnic, din polimer foarte subţire, preiau foarte bine forma
suprafeţei anterioare a ochiului. Aceste lentile permit trecerea oxigenului prin ele, atât de necesar
corneei. Sunt comfortabile, au o scurtă perioadă de acomodare a purtătorului cu lentila, sunt stabile
şi de aceea sunt cele mai recomandate pentru un stil de viaţă dinamic şi de asemena în sport.
Lentilele moi speciale, cum ar fi cele torice, permit o corecţie bună ţn astigmatisme moderate. Nu
sunt foarte durabile, ca alte lentile şi nu pot corecta unele probleme vizuale.
● Lentilele gaz – permeabile (RGP) sunt fabricate din masă plastică dură, poroasă, care
permite trecerea unei cantităţi mai mari de oxigen decât în cazul lentilelor moi, pentru port zilnic.
Acestea oferă o excelentă corecţie într-o gamă mare de probleme vizuale şi sunt foarte
comfortabile pentru majoritatea purtătorilor, după o perioadă de acomodare. Sunt uşor de
întreţinut, pericol de infecţie foarte scăzut şi mult mai durabile decât cele moi. Dezavantajul
principal este că se desprind uşor de pe ochi şi pot introduce modificări de topografie corneeană în
timpul portului.
● Lentile moi pentru port de o zi – avantajele lor sunt similare lentilelor moi, numai că
periodic trebuie înlăturate depozitele de microbi sau de proteine. Dezavantajele sunt similare cu
cele ale lentilelor moi şi în plus se manipulează mai greu datorită elasticităţii mărite la contactul cu
apa.
● Lentile pentru port extins – sunt lentile moi, valabile pentru 6 sau mai multe zile şi nopţi.
Pot produce probleme patologice.
● Lentile bifocale – sunt două variante posibile: una este lentila cu două zone de puteri
diferite, precum sunt lentilele aeriene; cea de a doua variantă este utilizarea unei lentile pentru
vederea la distanţă pe unul din ochi, iar pe celălalt ochi corecţii pentru vederea la aproape.
Sistemul vizual se acomodează la această situaţie şi este ca şi cum ar avea ambele corecţii pe ambii
ochi.

Criterii de clasificare a lentilelor de contact

Multitudinea proprietăţilor materialelor şi a lentilelor de contact propriu – zise, face
clasificarea foarte complicată. Astfel:
- după materialul din care sunt fabricate: lentile din materiale rigide, lentile din hidrogeluri,
lentile din elastomeri siliconici;
- după elasticitatea materialului: lentile dure, lentile suple sau semidure (RGP), lentile moi
(soft);
- după principiul de adaptare: lentile corneene, lentile sclerale;
- după geometria suprafeţelor: bi – sferice, sfero – torice, bi – torice, asferice;
- după efectul optic: convergente (pozitive) unifocale, bifocale şi varifocale; divergente
unifocale, bifocale şi varifocale; astigmatice;
- după efectul estetic: incolore, colorate (cosmetice);
- după durata de purtare: port redus, port extins;
- după procedeul de fabricare: turnare sau injectie, centrifugare, strunjire;
- după anomalia oculară corectată: miopie, hipermetropie, speciale.

Lentile corneene
La acest tip de lentilă este caracteristic faptul că adaptarea trebuie să fie cât mai plată, practic
trebuie să se obţină între suprafaţa posterioară a lentilei şi cea anterioară a corneei, un strat uniform
de lichid lacrimal.
Pot fi rigide, moi sau permeabile la oxigen.
Lentile rigide
Caracteristica principală a acestor lentile este aceea că materialele utilizate pentru fabricarea
lor sunt dure, nepermeabile la oxigen sşi foarte puţin hidrofile. Materialele clasice folosite sunt
PMMA ul şi CAB – ul.

2
 Avantajele lentilelor rigide sunt comune, în general, cu cele ale lentilelor semidure (RGP):
- uşor de manevrat, conservat şi de curăţat;
- materialul este stabil din punctul de vedere al proprietăţilor mecanice şi foarte durabil ;
- calitate optică superioară datorită stabilităţii geometrice, foarte importantă în cazul corecţiei
astigmatismelor ;
- circulaţia lacrimilor şi aprovizionarea cu oxigen a corneei foarte bună, din cauza unui
diametru mai mic decât al acesteia ;
- mobilitate mai mare decât a celor moi ;
- depozitarea de proteine şi mucine îngreunată de hidrofobia materialului ;
- alternativă sigură pentru hipermetropi, astigmaţi cu acuitate vizuală redusă sau în caz de
conjunctivită gigantopapilară provocată de portul lentilelor moi ;
- purtatorul simte foarte repede dacă ochiul acceptă sau respinge lentila, dintr-un motiv
oarecare (mecanic, prin deteriorarea lentilei în sine, chimic, în caz de dezinfecţie greşită, ocular,
ritm de port prelungit) ;
- ideea pentru corecţia keratoconusului (lentile semidure) ;
- posibilitatea de utilizare şi în cazul unor secreţii lacrimale mai reduse ;
- durata de viaţă 15 ani pentru cele dure şi cam de 3, 4 ori mai mare a celor semidure faţă de
cele moi ;
- posibilitatea realizării de retuşuri pe suprafaţă, prin polisare, practicarea unor degajari şi
micşorarea diametrului.
Dezavantajele lentilelor rigide sunt, în general, comune cu cele semidure (RGO):
- timpul de adaptare al purtătorului destul de îndelungat ;
- timpul de toleranţă la purtare mai scurt decât pentru lentilele moi ;
- adaptare mai dificilă în situaţiile în care intervalul palpebral este mai mic ;
- hidrofilie foarte redusă ;
- scurtă instabilitate optică a imaginii în momentul clipirii ;
- intoleranţă în cazurile de alterare a regiunii limbale ;
- comfort limitat la purtare şi mai traumatizante pentu ţesuturile aflate în contact ;
- peste o anumită viteză a vântului, la şocuri lentila se poate desprinde ;
- contraindicate în sporturi nautice ;
- anumită fragilitate a materialului care are tendinţa de a se sparge.
Din punct de vedere constructiv, suprafaţa posterioară este considerată suprafaţă de adaptare.
Aceasta este compusă dintr-o calotă de rază R0, numită zonă optică şi un număr de benzi de
degajare cu rază corespunzătoare (fig.35). Zonele de degajare sunt foarte înguste şi servesc la
adaptarea cât mai aproape de paralelism cu corneea şi la o circulaţie adecvată a filmului lacrimal.
Suprafaţa zonei optice poate fi sferică, torică şi asferică.
Din punct de vedere al combinaţiilor de dioptri, lentilele pot
fi:
- suprafaţa posterioară torică şi cea anterioară sferică;
- lentile cu ambele suprafeţe torice (numite lentile bitorice);
- suprafaţa anterioară torică şi cea posterioară sferică sau asferică.
Dacă zona optică este torică şi degajările au suprafeţe sferice, atunci zona centrală va apare
sub forma unei elipse (vazută din faţă).
Lentilele bitorice pot fi cu efect sferic şi cu efect astigmatic.
Lentile moi (soft)
Materialele folosite pentru confecţionarea acestor lentile, sunt caracterizate, în principal, printr-
un anumit grad de hidrofilie şi de permeabilitate la oxigen.
Materialul clasic este HEMA cu un conţinut redus de apă (25 … 40 %). Materialele moderne
sunt copolimeri ai HEMA – ului cu PVP (polivinilpirolidon), MA (acid metacrilic) etc.
Avantaje :

3
 - lentila este uşor de suportat de purtător, considerată foarte confortabilă ;
- adaptare relativ simplă ;
- risc de dislocare foarte redus (recomandabilă şi în cazul sportivilor) ;
- praful din mediul înconjurător nu poate intra decât greu în spaţiul dintre lentilă şi cornee ;
- durata de purtare foarte variată, după necesităţi şi mult mai lungă decât cea a lentilelor dure ;
- avantajoasă din punct de vedere estetic, comparativ cu lentilele dure, datorită diametrului ;
- se pretează şi la adaptări în cazul copiilor şi persoanelor în vârstă, cărora le lipsesc
îndemânarea necesară poziţionării şi scoaterii lentilelor ;
- stabilitate optică în timpul clipirii ;
- se pretează cel mai bine pentru un port
extins. Dezavantaje :
- curăţarea şi dezinfecţia sunt mai dificile, atacând uneori materialul lentilei ;
- materialul are o flexibilitate foarte mare şi se poate rupe ;
- durate de utilizare este mult mai scurtă decât a lentilelor dure ;
- acuitatea vizuală redusă în cazul corecţiilor pentru astigmatism (în cazul corneei cu
astigmatism ce necesită corecţie, o lentilă moale, cu suprafeţe asferice se mulează pe aceasta şi
se transformă în lentilă bitorică;
- depozitele de proteine şi mucine sunt mult mai frecvente, decât în cazul lentilelor dure;
- contaminare prin bacterii şi micoză mai frecvente, igienă complicată şi mai scumpă decât în
cazul lentilelor dure ;
- au o rată mai mare de complicaţii de natură ischiemică sau infecţioasă şi în cazul unui port
necorespunzător ;
- nu pot corecta keratoconusul sau alte malformaţii congenitale ale
corneei. Lentilele moi pot sferice şi asferice.
Lentile semidure
Permeabile la oxigen, se mai numesc şi lentile rigide gaz – permeabile sau pe scurt RGP. Sunt
fabricate în principal, din copolimeri ai PMMA – ului cu siliconul, fluorocarburi, fluorosilicon.
Caracteristicile principale sunt: stabilitate optică, durabilitate, proprietatea de a transmite
oxigenul şi hidrofobia.
Avantaje :
- menţin o stare de sănătate foarte bună a corneei datorită faptului că nu conţin apă (apa
determină menţinerea pe suprafaţa lentilei a depozitelor enzimatice şi este un mediu favorabil
culturilor bacteriene) ;
- se întreţin uşor din punct de vedere al curăţirii şi dezinfecţiei ;
- manevrarea acestora este mult mai uşoară decât în cazul lentilelor moi ;
- sunt mult mai confortabile decât cele dure.
Descrierea caracteristicilor lentilelor semidure, în comparaţie cu cele ale lentilelor moi:
Permeabilitatea la oxigen – permit schimul de oxigen; foarte multe tipuri de lentile moi nu
permit o sufientă oxigenare a corneei.
Acuitatatea vizuală – permit calităţi optice superioare, pentru că au stabilitate în formă, în
timpul clipirilor. Sunt foarte bune în cazul lentilelor astigmatice ăi bifocale. În cazul lentilelor moi,
datorită instabilităţii formei şi poziţiei în timpul clipirii, este necesară o adaptare continuă a ochiului,
ceea ce determină un disconfort mai ales conducătorilor auto şi sportivilor.
Confortul iniţial – scurtă perioadă de adaptare. În cazul lentilelor moi, confortul este
instantaneu.
Confort pe termen lung – faptul că sunt hidrofobe, duce la menţinerea corneei umezită cu
secreţie lacrimală. Lentilele moi absorb filmul lacrimal şi după câteva ore de purtare, ochiul devine
aproape uscat şi lentila strânsă.

4
 Durabilitatea – nu se deformează şi nu se zgârie pentru o lungă perioadă de timp. Lentilele
moi fabricate dintr-un gel, sunt uşor deformabile şi foarte putin rezistente în timp.
Rezistenţa la depozitele enzimatice – nu menţin depozitele. Lentilele moi menţin depozitele
enzimatice, necesitând curăţire enzimatică.
Costul – mai convenabile pentru că nu necesită întreţinere complexă. Lentilele moi necesită
cheltuieli mari cu soluţiile de întreţinere, altfel lentila este mai ieftină.

Lentile sclerale (haptice)

Primele lentile de contact au fost cele haptice care sunt şi astazi folosite pentru o serie de
adaptări speciale. Termenul de lentilă haptică, provine de la zona de acoperire sclerală a lentilei. Ele
acoperă corneea şi o zonă sclerală, trecerea de la o zona la alta având loc la nivelul limbului.
Se pot obţine prin strunjire din pastile de masă plastică, prin turnare în formă (mulaj) a
suprafeţei anterioare a ochiului, prin injecţie sau polimerizare la raze ultraviolete.
Avantajele acestor lentile sunt:
- stabilitate mare pe ochi ;
- zonă optică mare ;
- permit o bună circulaţie a filmului lacrimal ;
- bine tolerate de purtători, pentru că lentila vine în contact direct cu suprafaţa corneei şi
pentru că pleoapele nu sunt jenate la fiecare clipire, de marginea lentilei.
Se utilizează în cazuri de: afakie (35%), miopie mare şi forte (38%), astigmatisme mari (15%),
keratocon (9%), nistagmus (3%).
Tipuri constructive:
- lentila cu rezervor de lichid – au în zona centrală un interstiţiu, de câteva zecimi de
milimetru, plin cu lichid fiziologic. Din aceste motive, partea sclerală trebuie să adere foarte bine,
pentru a nu se pierde lichid interstiţial.
- lentila cu degajare minimă – la această vriantă, se permite circulaţia secreţiei lacrimale, ca
lichid fiziologic intermediar, prin adaptare palpebrală.
Lentilele de contact sclerale au trei zone pe suprafaţa internă (fig.36): zona centrală
(corneeană), zona de tranziţie, zona sclerală.
Zona corneeană nu este în contact cu corneea şi în general are formă sferică cu o rază
superioară celei corneene. Diferenţa de rază trebuie să fie de 0,5 … 1 mm. Diametrul zonei corneene
este minim 8 mm.
Zona de tranziţie este necesară pentru a evita contactul cu limbul, putând avea diferite forme.
În cazul cel mai frecvent, este sub forma unui canal de aproximativ 2 mm, poziţia acestuia fiind
diferită la fiecare purtător în parte.
Circularea filmului lacrimal se poate obţine şi prin realizarea unei perforaţii în zona de
tranziţie, cu diametrul de 0,7 mm sau în partea sclerală. În partea de tranziţie se formează o lentilă
de aer ce asigură contactul cu lichidul interstiţial.
Canalele au o orientare supero – temporală spre infero – nazală (orientarea corespunde
sensului de curgere al secreţiei lacrimale).

Lentile de contact pentru port extins

Principalele tipuri de lentile utilizate pentru port extins sunt cele moi şi cele RGP.
Ele sunt proiectate şi fabricate din materiale care permit trecerea unei cantităţi mai mari de
oxigen, către cornee. Sunt purtate zi şi noapte, fără fi scoase cel putin 7 zile. Portul lenetilelor în
timpul somnului, comportă un grad de risc pentru sănătatea corneei, datorită faptului că nu se poate
oxigena corneea, pleoapele fiind închise. O opţiune mult mai sigură, este aceea de port zilnic şi
ocazional port extins.

5
 Un material relativ nou, care se foloseşte la fabricarea lentilelor de contact pentru port extins,
este Lotrafilcon A. Este un polimer bifazic cu două reţele distincte de fluorosilxan: o reţea pentru
transmisia unei cantităţi mari de oxigen şi reţea de absorbţie a apei. Datorită unui strat superficial de
silicon, lentila are o mobilitate bună, necesară într-un port extins şi o întreţinere corespunzătoare a
secreţiei lacrimale. Acest tip de material, asigură o mare transmisie de oxigen către cornee, practic de
6 ori mai mare decât a lentilelor obişnuite.

Lentile de contact cu înlocuire frecventă

Lentilele cu înlocuire frecventă sau / şi jetabile sunt proiectate pentru a fi purtate o perioadă
de timp, aruncate şi înlocuite de lentile noi.
Pentru fabricarea acestor variante de lentile, se folosesc cele mai noi tehnologii, pentru
producţie de masă. Materialele sunt cele clasice pentu lentilele moi şi pentru cele RGP.
Pentru cornee, sunt mult mai sănătoase. Din punct de vedere al programului de înlocuire,
există multe variante şi anume: lentile pentru o zi pe săptămână, săptămânale, bisăptămânale, lunare,
bilunare şi trimestriale.
Termenul de jetabile se referă în general la lentile cu înlocuire bisăptămânală şi mai mică.
Peste această perioadă sunt considerate cu înlocuire frecventă.
Ambele variante sunt disponibile atât pentru un port zilnic, cât şi pentru un port extins. De
asemenea sunt fabricate pentru corecţia astigmatismelor mici, bifocale şi lentile cosmetice.

Lentile de contact colorate

Lentilele de contact pot fi colorate pentru a realiza absorbţia luminii, cu aspect cosmetic sau
pentru a uşura identificarea lor în soluţiile de conservare. De obicei se întâlnesc următoarele variante
de culoari:gri, albastru, maro, verde, violet cu nuanţe de culoare deschisă, închisă şi medie.
De asemenea se pot realiza, dar puţin utilizate, nuanţe de roşu, mov, albastru şi căprui.
Culorile pot avea denumiri diferite funcţie de producători, dar ele sunt sensibil apropiate.
Lentilele de contact colorate oferă posibilităţi de filtrare selectivă a luminii, protejând astfel
ochiul.
Lentilele colorate într-o singură nuanţă de culoare, au un minim de absorbţie şi purtătorul este
grav afectat de reducerea aparentă a strălucirii mediului înconjurător. O coloraţie medie produce
o reducere controlată a luminii, dar acest lucru este acceptat mai greu în locul unor ochelari de
protecţie solară.
Mare parte a lentilelor de contact colorate, nu pot reduce radiaţiile ultraviolete din domeniul
250 … 300 nm, cum se poate în cazul lentilelor aeriene colorate.
Aproape toate lentilele de contact coloate absorb radiaţiile untraviolete într-un domeniu
apropiat de 300 nm. Lentilele de contact pot fi realizate pentru a creşte absorbţia în domeniul
ultraviolet, dar nu vor realiza avantaje deosebite pentru purtător. Se pare că efectele fiziologice ale
radiaţiilor asupra ochiului sunt mai pregnante în cazul lentilelor aeriene, decât in cazul lentilelor de
contact, la o aceeaşi absorbţie.
O lentilă de contact colorată realizează protecţia corneei şi a mediului din spatele
acesteia. Expunerea la radiaţii ultraviolete intens reflectate de zapadă, nisip sau apă, pot determina de
asemenea inflamaţii ale conjunctivei şi zonei limbale.
Lentilele colorate pot realiza o bună protecţie împotriva radiaţiilor infraroşii, dar sunt rar
utilizate pentru acest aspect.
Pentru o lentilă colorată, determinant din punct de vedere al absorbţiei este cantitatea de
colorant adaugată în timpul fabricării.
Se poate obţine un efect estetic atractiv prin utilizarea unei lentile colorate de aceeaşi culoare
cu cea a irisului. Se recomandă ca variantele medii şi întunecat de verde şi albastru să fie alese cu
grijă, pentru a nu determina o culoare artificială a ochiului. Efectul exact al lentilei colorate asupra
schimbării

6
culorii irisului este greu de estimat şi de aceea este recomandată prezentarea unei
game de culori, viitorului purtător. Dacă se obţine un efect semnificativ, trebuie
ales un diametru mai mare al lentilei, pentru a nu da un aspect grotesc.
Lentilele de contact sunt foarte des colorate pentru o identificare
uşoară în soluţiile de conservare sau chiar pe ochi. Chiar şi cea mai slabă colorare
permite o identificare uşoară pe scleră sau evită pierderea în soluţie. Dacă lentila
este colorată ea poate fi identificată uşor pe o suprafaţă de lucru deschisă la culoare.
După ce o lentila incoloră a fost prelucrată este posibilă schimbarea culorii
prin utilizarea unor coloranţi organici. Cu toate ca aceştia nu sunt stabili şi tind să se
diminueze, se menţin cel putin 1 an.
Unul din dezavantajele lentilelor colorate este acela de a nu putea fi purtate
noaptea, în cazul în care sunt din categoria medie sau închise.