Prima iubire – hazard sau determinare ?

Influenţa exercitată de arhetipul Animus asupra alegerii persoanei iubite la

adolescente
 
Ce se intamplă atunci când ne îndrăgostim ? Ce val ne este aruncat
peste ochi  pentru a ne deforma privirea ? Căci niciodată obiectul iubirii nu
este văzut cu detaşare. Culorile care ni-l dezvaluie sunt întotdeauna
strălucitoare, puternice, pline de viaţă. Fiinţa iubită este idealizată, însuşirile
sale sunt exagerate, fie spre polul pozitiv, fie spre cel negativ. Culorile prin
care este descrisă nu devin eterne decât atunci când pasiunea a dispărut. Ce
mecanisme pun în mişcare această pasiune, făcând-o să se răsfrângă asupra
unei persoane anume şi nu a alteia, apoi să se retragă, tot atât de inexplicabil
precum a apărut ? Alegerea persoanei iubite este rodul întâmplării sau apare
ca o necesitate ?
“Ori de cate ori între sexe se instalează o relaţie necondiţionată, cu
efecte – am putea spune – magice, este vorba de o proiecţie a imaginii
sufletului”, scria C.G. Jung în 1921. În viziunea jungiană, imaginea
sufletului este imaginea arhetipală contrasexuală, Anima pentru bărbat şi,
respectiv, Animus pentru femeie. Dacă, mergând pe firul tradiţiei, bărbatul
se manifestă în lumea exterioară în special prin intelectul său - partea sa 
feminină, emoţională, rămâne adesea inconştientă. La fel femeia, intrând în
relaţie cu lumea prin aspectele sale afective, raţionalitatea sa devine
inconştientă. Contraponderea feminină, inconştientă, a psihicului
masculin este denumită Anima, după cum contraponderea masculină,
inconştientă, a psihicului feminin este denumită Animus.
Arhetipul Animus începe să-şi facă simţită prezenţa în psihicul
feminin în perioada pubertaţii. Cum arhetipul este un conţinut al
inconştientului colectiv, el nu acţionează direct asupra psihicului, ci mediat,
prin intermediul complexului – particularizare a arhetipului în funcţie de
experienţele individuale şi aparţinând inconştientului personal. Complexul
Animus, construit în jurul arhetipului Animus, ia naştere din complexul
paternal, la care se adaugă imaginile masculine semnificative din istoria
fetei. În formarea acestuia o contribuţie importantă o are, de asemenea, şi
complexul Animus al mamei.
Cu cât ataşamentul  faţă de imaginile parentale şi de copilărie este mai
puternic, cu atât asemanarea posibilului partener cu imaginea paternă va fi
mai decisivă în alegerea acestuia. În adolescenţă, acest lucru apare cel mai
clar, complexul contrasexual neapucând să fie “contaminat” de alte
interacţiuni. Rolul jucat de arhetipul Animus-ului la pubertate şi în
adolescenţă este tocmai acela de a forţa desprinderea de identificarea cu
imago-ul tatalui, permiţând tinerei să devină o fiinţă independentă.
Fiind inconştient, conţinutul complexului Animus se manifestă în
general prin proiecţii asupra persoanelor de sex opus. În acest sens, arhetipul
contrasexual a mai fost denumit de Jung şi “factor generator de proiecţie”.
Acesta exercită o fascinaţie intensă şi este responsabil pentru aşa-numita
“dragoste la prima vedere”: “Sexul opus are un şarm misterios, nuanţat cu
teamă, poate chiar cu un pic de dezgust.”
“Atunci când un arhetip nu este proiectat, nici iubit, nici urât într-un
obiect, el este încă pe deplin identic cu individul, pe care îl obligă să-l
reprezinte.” În cazul bărbatului, este vorba de emoţii nestăpânite. În cazul
femeii, însă, atunci când este “posedată” de Animus, apare un fel de
rigiditate intelectuală: ea stârneşte discuţii în contradictoriu şi ţine cu orice
preţ să aibă dreptate, să deţină ultimul cuvânt. Argumentele acestor femei
sunt lipsite de logică şi raţiune. “Presupunerea sau opinia inconştientă este
cel mai mare duşman al naturii feminine – spune Jung – uneori o veritabilă
pasiune demoniacă care irită bărbaţii, îi indispune şi provoacă femeilor cel
mai mare rău, de a le înăbuşi puţin câte puţin farmecul şi sensul naturii lor şi
de a le arunca în arriere–plan.”
Dincolo de interesul teoretic al problemei, cercetarea ce urmează a fi
prezentată doreşte să arate măsura în care alegerea partenerului este
influenţată de destinul complexului Animus al subiectului de gen feminin.
De asemenea, se interesează de modul în care complexul Animus al
subiectului influenţează relaţia sa actuală cu partenerul şi tendinţa urmată de
această relaţie.
Ipotezele de la care am plecat sunt următoarele: 1. Dacă subiectul
de gen feminin nu este separat de figurile parentale, complexul său
Animus se află în condiţie de identificare inconştientă cu figura
paternală, iar imaginea fiinţei iubite alese va fi substitutul pozitiv sau
negativ al tatălui; 2. Dacă subiectul de gen feminin este separat de
figurile parentale, complexul său Animus este proiectat asupra
partenerului actual şi / sau a idealului de partener; 3. Dacă subiectul de
gen feminin este separat de figurile parentale şi complexul său Animus
nu este proiectat, atunci subiectul este identificat inconştient cu Animus-
ul său.
       Variabila dependentă o constituie complexul Animus-ului, iar
variabila independentă,
gradul de separare al subiectului faţă de figurile parentale. Au fost utilizate
următoarele instrumente de lucru: Chestionarul de separare-individuaţie S-
IPI (Separation - Individuation Proces Inventory) - autori: R. M. Christenson
şi William P. Wilson; Testul Persoanei; Testul Rogers. Testele au fost
aplicate asupra unui lot de 23 de subiecţi, eleve în clasa a IX-a ale unui liceu
bucureştean.
              Analizând tendinţele prezente în studiile de caz, a fost obţinută
următoarea configuraţie:
 

  Animus –
Animus –Animus –
identificat
proiectat identificat
inconştient Total
asupra inconştient
cu maginea
partenerului cu subiectul
paternă

Subiecţi separaţi 3 5 5 13
de figurile
parentale

Subiecţi neseparaţi 8 0 2 10
de figurile
parentale

Total 11 5 7 23
 
              Unul dintre studiile de caz semnificative pentru tema cercetării este
cel al subiectului M.I. Considerând scorul redus la chestionarul de separare-
individuaţie, adolescenta se află în proces de separare faţă de figurile
parentale. Răspunsurile sale scot în evidenţă slaba încredere în relaţiile
interumane. Aceasta provine din relaţia cu tatăl, care în copilărie era „idolul”
ei, apoi se pare că a dezamăgit-o, acum fiind doar „o persoană căreia îi
datorează mult” şi din relaţia cu fostul prieten, „primul om pe care l-a
respectat cu adevărat şi în care a avut încredere totală”, dar care s-a dovedit
„laş, mincinos” şi incapabil să-şi dezvăluie sentimentele. Fostul partener
fusese ales după imaginea tatălui, fiind descris ca având o „atitudine
paternă”; mai în vârstă decât ea, „grijuliu”, atribut prin care adolescenta îşi
caracterizează şi tatăl. La Testul Persoanei, ea desenează silueta masculină
înaintea celei feminine, fapt care, în acest caz, denotă dependenţa faţă de o
persoană de sex opus. Silueta masculină are mâinile îndreptate spre cer, într-
o atitudine de revendicare şi protest. Subiectul a scris în dreptul său
„Sufletul...”, apoi a şters, scriind în final (a folosit pixul, iar desenul este în
creion) – „El”. Este o idealizare a masculinităţii, care apare ca un Logos, ca
un Luceafăr decăzut, care tânjeşte spre înălţimile de unde a fost alungat –
sau piedestalul de pe care iubita sa l-a coborât. Folosind pronumele
personale ca legendă a desenelor sale, adolescenta încearcă să banalizeze
situaţia. Silueta masculină nu este adaptată pentru relaţionare şi manipularea
mediului – are numai patru degete. Se remarcă agresivitatea primitivă,
impulsivitatea, nevoia de dominanţă şi ascendenţă – trăsături relevante atât
pentru sine cât şi pentru fostul partener. Spre deosebire de silueta masculină,
care priveşte în sus, silueta feminină priveşte în jos. Pare matură din punct
de vedere psiho-sexual şi identificată cu imaginea maternă. În timp ce silueta
masculină este o imagine a Logosului, silueta feminină este reprezentarea
pământului productiv, a Mamei, Iubitei, Erosului. Sexualitatea sa este
puternică, însă controlată. Braţele slabe şi degetele în număr mai mic decât
normal indică o relaţionare şi o adecvare deficitară la mediu. Una din mâini
este ascunsă la spate – semn al evaziunii şi culpabilităţii, cealaltă se
îndreaptă spre înapoi, ca fiind legată de o imagine a trecutului. Silueta
feminină se află pe un drum format din dale, iar privirea ei este aţintită
asupra drumului (fapt indicat pe desen de o săgeată). Dezamăgită de
idealurile sale masculine (tatăl şi fostul partener), pe care „i-a detronat”,
adolescenta e hotărâtă să ţintească de acum încolo lumea materială, prozaică,
renunţând la ideal. Ea poartă o mască în viaţa de zi cu zi, mască moştenită de
la tată, care „era bun, dar voia să pară dur şi autoritar”. Îşi doreşte să se
identifice cu masca – „aş vrea ca interiorul să corespundă cu ceea ce afişez”,
cu armura, pentru a putea supravieţui într-o lume mult prea dură. De la
partenerul ideal pretinde sinceritate şi respect, tânjind după relaţia bună pe
care o avusese iniţial cu fostul partener. De asemenea, spune despre el: „ar
trebui să ţină la mine mai mult decât arată”, modelându-l astfel după
imaginea paternă. Animus-ul tinerei, purtând amprentele imaginii paterne, se
proiectează în imaginea fostului partener, care este, în linii mari, şi
partenerul ideal. Elemente ale relaţiei cu tatăl au fost transferate asupra
relaţiei cu fostul partener. Tendinţa fetei este de a deveni independentă de
imaginile masculine din viaţa ei, preluând caracteristicile Animusului asupra
sa (ea îşi doreşte să fie „nepăsătoare”, „rece”, „distantă”, „mai puternică”,
„mai puţin vulnerabilă”). Însă făcând acest lucru, ea îşi blochează
feminitatea – fapt evident în Testul Persoanei, unde silueta feminină poartă o
fustă lungă, strâmtă, ce-i împiedică mersul. Renegând dependenţa faţă de
tată şi de fostul partener, ea devine prizoniera Animusului inconştient.
              Ipotezele cercetării s-au verificat în cea mai mare parte. Alegerea
partenerului masculin este semnificativ influenţată de imago-ul paternal, şi
prin acesta de complexul Animus. Desigur, dat fiind numărul mic de cazuri
studiate, deocamdată nu se poate face o generalizare.