UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2020

Facultatea Moaşe şi Asistenţă Medicală – AM, an 3

Psihologia dezvoltării

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII
Curs nr. 4

„PERIOADA ANTEPREŞCOLARĂ (1 – 3 ANI)”

În această perioadă copilul se dezvoltă în condiţiile lărgirii considerabile a spaţiului vital

faţă de perioada precedentă, în condiţiile creşterii câmpului şi capacităţilor explorare, cunoaştere
şi învăţare şi nu în ultimul rând de relaţionare şi comunicare. Aceste aspecte apar pe fundalul şi
în contextul unor achiziţii între care Zlate (1993) remarcă mai ales mersul, reprezentarea şi
limbajul şi au drept suport dezvoltarea fizică şi psihică ce se menţine încă într-un ritm accelerat.

1. Dezvoltarea fizică

În privinţa dezvoltării fizice, amintim creşterea în greutate (de

la 9,5 Kg la un an la 14 Kg la 3 ani) şi în înălţime (de la 74 cm la un an la 92 cm la 3 ani),
creştere care se va adăuga în medie, în fiecare an până la pubertate 7 cm în înălţime şi 1 Kg în
greutate. Creierul copilului creşte şi el în greutate de la 980 g la un an la 1100 g la 3 ani. În fapt,
principalele aspecte de creştere şi maturizare fizică şi care au şi un efect de armonizare a
dimensiunilor corpului sunt:
- creşterea masei musculare şi osoase, ceea ce duce la creşterea rezistenţei organismului
la factorii de mediu ca şi a capacităţilor copilului de efort şi de participare la activităţi tot mai
diverse şi mai grele;
- dezvoltarea şi creşterea creierului şi a S.N.C. în ansamblu, fapt ce facilitează o mai
eficientă învăţare şi adaptare; copilul înţelege şi asimilează mai uşor informaţii şi deprinderi;
apare controlul sfincterian şi o mai bună coordonare motorie apar noi capacităţi de conservare a
informaţiei – reprezentările;
- dezvoltarea analizatorilor, cu precădere a celor vizual, auditiv, kinestezic, proprioceptiv
şi mai ales a aspectelor acestora ce sunt implicate în elaborarea şi achiziţia vorbirii - aşa-numitul
“analizator verbo-motor”.

2. Dezvoltarea psihică

Motricitatea, ca factor extrem de important şi în această perioadă se dezvoltă în

contextul acţiunii cu obiectele, constituind încă sursa şi modalitatea principală de cunoaştere, de
exersare a senzorialităţii, a manualităţii şi a abilităţii de cunoaştere în general şi poate fi
considerată cheia de boltă a dezvoltării psihice. Este cunoscut faptul, izvorât din rigoarea datelor
ştiinţei, că orice referire cu valoare de psihodiagnoză privind această perioadă cuprinde în mod
obligatori aprecierea psiho-motricităţii, dovedind încă odată legătura indisolubilă între
motricitate şi celelalte aspecte ale pihicului.

Conf. univ. dr. Ioan Andronic – curs nepublicat 1

UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2020
Facultatea Moaşe şi Asistenţă Medicală – AM, an 3
Psihologia dezvoltării

Astfel, se atribuie motricităţii acestei perioade următoarele valenţe:

- de perfecţionare a acţiunii cu obiectele, cunoaşterea obiectelor şi exersarea acţiunii cu

acestea alimentând procesul de formare a mecanismelor inteligenţei prin interiorizarea
experienţelor senzorial-motrice, acestea devenind deprinderi (de autoservire, îmbrăcare, servirea
mesei, etc.); copilul manipulează lingura, furculiţa în timp ce se hrăneşte, bea apă din pahar,
etc.);

- de perfecţionare a motricităţii mari, a mersului, a locomoţiei, lărgindu-se şi

diversificându-se câmpul cunoaşterii; creşte autonomia când, la un an începe să meargă, la 16
luni mersul este sigur şi bine coordonat iar la 2 ani diversificat;

- de perfecţionare a motricităţii mici, fine şi de coordonare a acesteia, fundal pe care se

dezvolta abilităţi premergătoare formării limbajului oral şi apoi scris, desenului, cititului, etc.;
aceste abilităţi dau copilului sentimente de încredere în sine, de autoevaluare pozitivă şi
autovalorizare;

- de lărgire şi diversificare a gamei de mecanisme adaptative ce vor ajuta socializarea

copilului într-un mediu ce pune probleme tot mai mari şi mai diverse; copilu apucă, manipulează
obiectele, le examinează, le încearcă, le desface în bucăţi, încearcă să le reîntregească, este într-o
continuă activitate şi mişcare.

Schemele senzorio-motorii ale perioadei precedente, prin interiorizare şi complexare

devin în cel de-al doilea an de viaţă acţiuni mintale, procesul fiind mijlocit de perfecţionarea
reprezentărilor ce permit astfel trecerea de la acţiunea concretă cu obiectele la reprezentarea ei
mintală. Reprezentările devin acum imagini-simbol, mijlocind şi favorizând trecerea la o etapă
superioară către sfârşitul celui de-al treilea an când operarea se face, în fază incipientă, cu
simboluri verbale, mai eficiente.
În jurul vârstei de 1,5 – 2 ani, prin maturizarea bazei neuro-fiziologice şi prin exersarea
cunoaşterii senzoriale în contextul acţiunii cu obiectele, se ajunge ca acele obiecte şi acţiuni să se
conserve mintal (în memorie) sub forma unor imagini şi succesiuni de imagini aşa încât,
progresiv, copilul să-şi poată evoca trecutul şi să-şi poată anticipa acţiunile înainte de a le
executa. Pe această bază se construieşte încet istoria individului, conţinând toate elementele de
identificare de sine şi de relaţionare cu ceilalţi, sistemul de informaţii, priceperi şi deprinderi,
conţinutul ca şi o serie din mecanismele psihicului.
Dacă motricitatea (acţiunea cu obiectele) îl ţin pe copil în dimensiunea concretului şi
realului existenţei, reprezentările îl ajută să se rupă de prezent şi de concret, de contactul
nemijlocit cu obiectele, dându-i mai multă libertate de manifestare atât în plan comportamental
cât şi în plan psihic. Dimensiunea psihică evoluează prin eficientizarea cunoaşterii,
autoreglajului şi adaptării, aşa cum am văzut, reprezentarea constituind un pas important de
trecere de la cunoaşterea directă la cea mijlocită.

Gândirea

În palierul cunoaşterii, pe baza eficientizării senzorialităţii şi a reprezentării, gândirea,

care în al doilea an de viaţă rămâne predominant legată de acţiunea sezorio-motorie, devine,
progresiv, în cel de-al treilea an, intuitivă, preoperaţională. Deşi debutează operând rudimentar,

Conf. univ. dr. Ioan Andronic – curs nepublicat 2

UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2020
Facultatea Moaşe şi Asistenţă Medicală – AM, an 3
Psihologia dezvoltării

analitic şi comparativ, mediind diferenţierea propriului corp de obiecte şi a obiectelor unele de

altele, gândirea copilului la 3 ani este încă egocentrică, magică, animistă, precauzală.

Este egocentrică fiind centrată pe sine, pe emoţiile, trebuinţele şi experienţele proprii, fără
a putea schimba unghiurile de vedere, perspectiva asupra existenţei.

Magică este pentru că procesează şi asimilează experienţa după legile psihicului bazal, a
motivaţiei şi afectivităţii bazale şi nu după cele ale realităţii, rezultând o viziune asupra
lumii în care totul este posibil.

Derivând din aspectele egocentrice şi magice, gândirea este în acelaşi timp animistă,
însufleţind toate obiectele, investindu-le cu proprietăţi şi capacităţi de a vorbi, de a acţiona
aşa cum copilul însuşi se manifestă.

De asemenea, după expresia lui Piaget (1965), gândirea copilului de 3 ani are caracter
precauzal, neputând evidenţia cauzalitatea în ciuda avalanşei de informaţii primite ca
răspuns la frecventele întrebări ale copilului.

Perioada „Ce”-urilor (în jur de 2 ani) şi a „De ce”-urilor (în jur de 3 ani)
nu duce încă la formarea capacităţilor de înţelegere a relaţiilor cauzale (chiar
a celor simple), chiar dacă apare aspectul de permanentizare a obiectului
încă înainte de 2 ani, atâta timp cât încă nu se poate realiza ceea ce numim
conservarea materiei şi constanţa perceptivă.

În strânsă legătură cu reprezentările, memoria şi gândirea copilului se dezvoltă limbajul

(vorbirea) din necesitatea de a înţelege realitatea şi de a se face înţeles, de a comunica. Dacă
până la un an copilul “se juca cu vocea” (Golu, 1993) (exerciţiul vocal fiind în acelaşi timp
satisfacţie prin exercitarea trebuinţei de mişcare, inclusiv a organelor fonatorii, dar în acelaşi
timp şi exerciţiul senzorial satisfăcând trebuinţa de stimulare sonoră) la fel ca şi cu obiectele,
reuşind să pronunţe câteva cuvinte, la doi ani posedă limbajul, folosindu-l curent în relaţiile cu
ceilalţi. Se ajunge astfel, ca peste acţiunea directă cu obiectele să se suprapună treptat acţiunea
mintală (prin verbalizarea acţiunii), cuvântul începând să aibă semnificaţie, să devină evocator
pentru acţiunile, situaţiile şi trăirile emoţionale legate de aceste situaţii, specificemediului de
viaţă al copilului.

În această perioadă dezvoltarea limbajului urmează trei etape care sunt într-o oarecare
măsură distincte dar care, în acelaşi timp se întrepătrund (Verza, 1993):
1) Limbajul mic “primitiv”, cu circulaţie restrânsă, în familie, onomatopeic, holofrazic,
circumstanţial.
2) Limbajul situativ, folosind cuvinte concrete, cu structură gramaticală, dar puternic
colorat şi încărcat gestual, emoţional.
3) Limbajul contextual, vorbirea desfăşurându-se cu text şi context discret, formă care va
domina treptat limbajul situativ.

Conf. univ. dr. Ioan Andronic – curs nepublicat 3

UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2020
Facultatea Moaşe şi Asistenţă Medicală – AM, an 3
Psihologia dezvoltării

Evoluţia limbajului de la “cuvântul-frază” al perioadei precedente la stadiul de

preconcept în jurul vârstei de 2 ani şi apoi la faza gramaticală în jur de 2,5 ani, la stadiul
structurii sintactice în jur de 3 ani este urmată după această vârstă de “stadiul diferenţierii
formelor gramaticale” (Piaget ,1965). Această evoluţie este condiţionată de existenţa modelelor
de imitat şi, în aceaşi timp, de existenţa unui climat afectogen şi de stimulare aşa-încât acest
proces să se realizeze, în condiţiile unui anumit echilibru, ritmic şi constant. La sfârşitul acestei
perioade limbajul mijloceşte exprimarea achiziţiilor şi stărilor copilului ca şi comunicarea lui cu
ceilalţi, uşurându-i şi eficientizându-i cunoaşterea prin eliberarea de acţiunea directă cu
obiectele.

Afectivitatea

În mare măsură, trăirile şi emoţiile copilului în această perioadă sunt fluctuante,

superficiale, greu de controlat, situaţionale, de tipul afectelor, “adesea explozive şi cu descărcare
instantanee” (Golu, 1993). Aceste trăiri încep totuşi să se socializeze funcţie de convenţii şi
reguli sociale, pe fondul dezvoltării capacităţilor reprezentativ-anticipative.
Ca noutate, putem evidenţia asocierea mai strânsă a manifestărilor afectiv-emoţionale cu
situaţii, acţiuni, persoane prin modularea emoţională mai fină, prin armonizarea acesteia cu
specificul situaţiilor. Posibilitatea evidenţierii elementelor de precauzalitate ce apare la sfârşitul
perioadei, apropierea tot mai strânsă a trăirilor şi stărilor emoţionale de modelele acceptate social
constituie un semn al socializării comportamentului afectiv chiar dacă întâlnim încă o serie de
manifestări care contrazic afirmaţia de mai sus. Astfel, caracteristic multor copii în această
perioadă este opoziţionismul ca manifestare ideativă dar mai ales afectivă ce apare ca reacţie la
interdicţiile adultului, dar şi ca tendinţă de afirmare şi independentizare. Relaţia afectivă
dominantă în această perioadă rămâne în continuare cea care se stabileşte între el şi familie dar
mai ales între el şi mamă (acest ultim aspect nefiind altceva decât continuarea firească a relaţiei
afective dintre copil şi mamă a perioadei precedente).

Bowlby (1973) a fost primul care a prezentat un model coerent al acestei legături speciale
dintre mamă şi copil, conturând o teorie a ataşamentului afectiv şi a stilurilor de ataşare afectivă.
Această legătură ce se dezvoltă între mamă (şi într-o anumită măsură tată, fraţi şi copil) şi copil
este o relaţie coordonată, intimă, cu multiple modalităţi de comunicare verbală şi non-verbală,
relaţie în contextul căreia orice semnal de alarmă sau frică venit de la copil este preluat de mamă,
aceasta oferindu-i protecţie, confort, suport afectiv şi sentimente de siguranţă. Acest suport este
absolut necesar pentru a da posibilitatea copilului să exploreze fără teamă şi reţinere mediul
înconjurător, încurajundu-l să cunoască, să-şi formeze mecanisme diverse şi eficiente de
adaptare. Acest tip de relaţie şi de experienţă este internalizată de către copil devenind proproiul
lui model de relaţionare cu ceilalţi, de rezolvare a situaţiilor sociale, model de reguli nescrise de
a face faţă situaţiilor negative. Mai târziu Ainsworth (1978) a dezvoltat un sistem ce permite
identificarea şi descrierea diferenţelor individuale în ceea ce priveşte modul de ataşare. Criteriul
de bază în apreciere este modul în care copilul suportă (face faţă) stresul atunci când este lăsat
singur, în condiţii noi, necunoscute.
Conf. univ. dr. Ioan Andronic – curs nepublicat 4
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2020
Facultatea Moaşe şi Asistenţă Medicală – AM, an 3
Psihologia dezvoltării

Diversitatea formelor de manifestare a afectivităţii copilului şi relaţia acestora cu

abilităţile lor de relaţionare şi comunicare socială poate fi exprimată şi sub forma unei prezentări
structurate şi schematizate ca în tabelul de mai jos.

Stadiile dezvoltării emoţiilor copilului (după D. Papalia)

Vârsta Caracteristici ale emoţiilor

0 – 1 luni Relativ neresponsiv, reacţionează rar la stimulările externe.

1 – 3 luni Copilul se deschide pentru stimulări; începe să arate interes, curiozitate;
zâmbeşte, râde uşor celorlalţi oameni.
3 – 6 luni Copilul poate anticipa ce se va întâmpla şi este dezamăgit dacă nu se
realizează această anticipare (luarea în braţe, hrănitul, îmbăiatul,
mângâierea, etc.); manifestă supărare, nelinişte; manifestă din nou
bucurie, râde dacă ceea ce a anticipat se realizează; sunt primele
schimburi timpurii de afectivitate între copil şi adult.

7 – 9 luni Copilul joacă “jocuri sociale”, încearcă să obţină răspunsuri de la ceilalţi.

Vorbeşte, atinge, mângâie, linguşeşte pentru a primi răspuns. Exprimă
mult mai uşor emoţii mult mai diverse de bucurie, teamă, mânie,
surpriză, etc.
9 .- 12 luni Copilul este intens preocupat de adultul care-l îngrijeşte, poate deveni
speriat de străini dar acţionează cu anumită stăpânire în situaţii noi.
Exprimă emoţii tot mai diverse, exprimă dispoziţii de fond emoţional,
emoţii gradate ca intensitate şi chiar ambivalenţă emoţională (bucurie
pentru că mama vine dar în acelaşi timp nemulţumire pentru că nu are la
ea bolul cu mâncare).
12 – 18 luni Copilul explorează mediul cu multă siguranţă în prezenţa persoanelor de
care este ataşat. Cunoscând şi stăpânind mediul devine tot mai încrezător
şi apt de afirmare, luându-şi încet, încet sub control trăirile emoţionale pe
care le exprima în perioadele precedente şi le exprimă şi acum.
18 – 36 luni Copilul devine, în general, mai anxios pentru că acum începe să realizeze
cât de mult timp (tot mai mult) este separat de părinţi, de mamă, în
contextul lărgirii câmpului de explorare şi a independentizării incipiente
către care tinde în mod legic şi logic. El reuşeşte însă să-şi controleze mai
bine emoţiile, chiar şi cele negative, induse de interdicţiile şi limitările
impuse de adult (exersează aceasta în fantezie şi joc).

Desprinderea de obiect şi de acţiunea directă şi recurgerea la imagini şi simboluri,

lărgirea cunoaşterii, achiziţia de informaţii ca răspuns la multitudinea întrebărilor adresate
adultului favorizează procesul identificării de sine. Diferenţierea formelor gramaticale,
Conf. univ. dr. Ioan Andronic – curs nepublicat 5
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2020
Facultatea Moaşe şi Asistenţă Medicală – AM, an 3
Psihologia dezvoltării

diferenţierea pronumelor EU de EL, EU de TU etc. constituie un element ajutăror în decentrarea

copilului şi în diferenţierea propriei existenţe în cadrul mediului natural. Recunoaşterea în
oglindă realizată în jur de 17 luni după Darwin, sau la 19 luni după Payer, la 2 ani după Gesell
sau chiar la 3 ani după părerea lui Zazzo, ca etapă în procesul de identificare de sine, diferenţele
semnificative dintre autorii citaţi în această privinţă confirmă că această primă fază a procesului
se realizează continuu în timp, la niveluri tot mai ridicate de integrare pe măsura acumulării
experienţei.

Acest ultim aspect, al achiziţiei de informaţie constituie după părerea lui Rose Vincent
(1972) “marea identificare” şi cuprinde, de fapt, o serie de aspecte ce s-au acumulat şi format în
timp şi anume:
- Eul corporal, fizic, schema corporală, cunoaşterea
propriului corp cu părţile lui componente şi diferenţierea de alte
corpuri sau de alte obiecte;
- Eul psihic, sistemul de informaţii, reprezentări şi păreri
despre sine, motivaţii proprii, abilităţi şi tendinţe adaptative
specifice;
- Eul social, constituit pe fondul relaţiei de admiraţie
faţă de adult (părinte, frate, etc.) pe care îl investeşte cu puteri şi
calităţi deosebite, pe fondul tendinţei manifeste şi puternice de a-l imita pe adult, de a dobândi
atributele şi calităţile acestuia (tendinţă numită adultrism), copilul ajungând acum să înceapă să
înţeleagă locul şi rolul lui în cadrul familiei şi chiar al grupului social mai larg, să înţeleagă şi să
trăiască sentimentul propriei utilităţi.

Toate aceste aspecte amintite, toate aceste achiziţii ale perioadei se formează în mare
parte prin şi în cadrul activităţii ludice, jocul ocupând acum 90% din timpul de veghe al copilului
în virtutea unor legi intime dar şi comune ale psihicului copilului şi ale activităţii ludice. Fie că
este joc de manipulare a obiectelor sau joc de mişcare, răspunzând trebuinţei interne de acţiune,
fie că este joc verbal sau de imitaţie, fie că este joc didactic sau joc colectiv cu roluri şi reguli
(joc ce debutează către sfârşitul acestei perioade), activitatea ludică este automotivată, creează şi
recreează condiţiile de obţinere a plăcerii, mobilizând puternic pe linia ascendentă a dezvoltării.

În finalul acestei perioade se conturează conştiinţa ca şi capacitate de a conştientiza

mediul, conştiinţa de sine mijlocită de procesele de diferenţiere de sine şi de identificare de sine,
de afirmare opoziţionistă sau prin cooperare cu adultul. Comportamentul social este jalonat acum
prin excelenţă de morala autorităţii în sensul că, în general, copilul respectă interdicţiile adultului
dar şi de morala egocentrismului pornind de la faptul că, odată descoperindu-se pe sine, copilaşul
tinde să raporteze totul la sine, situaţie favorizată şi de animismul, antropomorfismul şi
egocentrismul gândirii acestuia.

Conf. univ. dr. Ioan Andronic – curs nepublicat 6