Nicolae Labiș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Nicolae Labiș

Bustul poetului Nicolae Labiș din fața casei

memoriale din Mălini

Date personale

Născut 2 decembrie 1935[1] 
Poiana
Mărului, Mălini, Suceava, România 

Decedat 22 decembrie 1956 (21 de ani)[1] 

București, Republica Populară
Română 

Înmormântat Cimitirul Bellu 

Cauza struck by vehicle[*] 

decesului

Naționalitate  România

Cetățenie  România 

Ocupație poet 

Pseudonim Niculai Mălin  

Limbi limba română  

Activitatea literară

Activ ca
1952–1956
scriitor

Specie literară poezie  

Operă de
Primele iubiri
debut
 Semnătură

Modifică date / text 

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
Scriitori români
Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură

 v • d • m 

Casa memorială „Nicolae Labiș” din Mălini

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935,[1] Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România –

d. 22 decembrie 1956,[1] București, Republica Populară Română) a fost
un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei
generații”[2].

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Copilăria și studiile
o 1.2Activitatea literară
o 1.3Sfârșitul
 2Controverse privind accidentul de tramvai
 3Opera
o 3.1Volume publicate
 4In memoriam
 5Note
 6Lectură suplimentară
 7Legături externe
 8Referințe critice

Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]
A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal
în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În
timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază
în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia
se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.[2][3]

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie
versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din
Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni[4], care are loc la Iași,
unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi
publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.[3]

În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a

avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor
revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă.[2][3]

În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul

„Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. [2][3]

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în:
George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă
surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a
plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic,
cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de
Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca
profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi
pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina
Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale
poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie. [3]

Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i

laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953,
departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la
moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului
Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a
decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost
confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate
de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea,
acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta

literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a
Universității din București, însă renunță după doar un semestru [3]. Poemul
său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.

În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul

de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu
inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.[3]

În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor

Arghezi și Ion Barbu.[5] O frapantă afinitate prezintă Labiș cu Arthur Rimbaud, amintit
în versurile:
„Scuture-și pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei și scrie-și slăvii integral, semeț contur

Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească

Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar, Arthur!”

Influența lui Eminescu este vădită în versurile din poezia Primele iubiri:

„Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi pași ai să alinți,

Îți va fi și-atunci păstrată

Urma pașilor fierbinți.

Căci formându-ți unduirea

Calmă-a palmelor subțiri,

Mi-ai stins până și-amintirea

Trecătoarelor iubiri”
Un poem excepțional este Rîsul. Animalul care ucidea numai pentru sânge, nu
pentru hrană, „bătrân și mohorât”, omoară încă o dată , dar dinții nu-l mai ajută să-l
sfâșie, iar „limba ostenită” nu-i mai poate linge sângele. [6]:
„Din ce în ce mai slabă și inima îi sună
Și fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,

Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună

Tot sîngele pe care l-a vărsat.”

O semnificație morală se desprinde și din Moartea căprioarei. Copilul, chinuit de

foame, are sentimentul de culpă pentru uciderea căprioarei care se jertfește spre a-i
conserva viața:
„Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul , ce adânc!

Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros

ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea
în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș]
nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe
flacăra aprinsă de el în 1956.”

Lucian Raicu[7] scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga,

Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii
și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G.
Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”

La Plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir îl

acuză de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (Ion Barbu și
Tudor Arghezi), iar ulterior, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956 a fost
învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze,
infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum
și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”, iar Aurel Rău îl
suspectează de teribilism. Pe de altă parte, încă la începutul lunii ianuarie 1956, într-
o consfătuire ideologică organizată de ziarul „Scânteia”, Leonte Răutu, șeful Secției
de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR, incriminează
poemul Albatrosul ucis pentru grave abateri de la linia Partidului.[8]

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a
21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și
consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui
grav accident de tramvai.[3][9]

După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central [10] , spre zorii zilei de
10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a
șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în
volumul postum Lupta cu inerția:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...
Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei
de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un
simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a
desfăcut din legături, a glumit ca un
nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind
urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire
frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul
de suferință, în puținele zile pe care le-a mai
trăit...”

În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare

spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și
prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar
la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a
decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat
de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit
trista sarcină să constat, încă de la primul
examen, că accidentatul nu avea nici o
șansă: măduva era complet secționată. Tot
ce puteam face era să-i prelungim viața cu
câteva zile.[11]

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile

omagii la Casa Scriitorilor. A fost
înmormântat la cimitirul Bellu.[9]

Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după

moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi
generații, numită „generația Labiș”
(Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel
Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru
Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).
Controverse privind
accidentul de
tramvai[modificare | modificare sursă]
Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este
că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a
alunecat fatal între bordura și platforma
stației de tramvai de la Colțea, fiind prins
între grătarele celor două vagoane ale
tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua
de 25 decembrie 1956 de balerina Maria
Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în
acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce
s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost
un simplu accident. Cele susținute de Maria
Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa
Schwartzman un alt martor ocular, mărturie
consemnată de Gheorghe Tomozei în
volumul Moartea unui poet[11] și de vatmanul
tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ...
când a ajuns la cca 4 metri de capătul
refugiului de tramvai, înainte de a opri
tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae ,
domiciliat în București,…care se afla sub
influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul
din mers urcându-se pe la ușa din față a
remorcii. Urcându-se pe scară, neputând
ținându-se a căzut jos apucându-l platforma
remorcii și scara iar la țipetele publicului
tramvaiul a oprit după care a fost scos de
sub scară și transportat la Spitalui Colțea,
rămânând internat.[12]

În cartea scriitoarei Stela Covaci[13] scena

accidentului este descrisă altfel: „Patru
persoane așteaptă să se urce [în tramvai],
Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de
al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis
Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al
patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe
grătarul dintre cele două vagoane. Grișa
strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary
[Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe
poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la
spital.” Stela Covaci mai relatează că la
scurtă vreme după înmormântarea lui
Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i
s-au aprobat actele de plecare definitivă din
țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul
evenimentului este de netăgăduit, deoarece
în procesul-verbal întocmit de sergentul
major de miliție care a constatat accidentul
de circulație figurează ca martori două
persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman
Isac[14]

Controversele referitoare la un eventual

asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor
declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital
apropiaților și a faptului că poetul era urmărit
de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care
slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a
început să se îndoiască de doctrina acestora
după Discursul secret al lui Hrușciov și
după Revoluția ungară din 1956.[9]

Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș

mi-a povestit cum s-a consumat accidentul...
Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă
vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o
femeie, balerină, coborâseră în pasaj la
„Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un
tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a
încercat să se urce prin față la clasa a doua,
dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima
secundă, s-a prins de grătarul intermediar,
dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși
și vedeam cum, din capul meu izbit de
caldarâm, ies scântei”.[12]

Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă

în colaborare cu Stela Covaci, Timpul
asasinilor. Documente și mărturii despre
viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae
Labiș, susține că Labiș i-a povestit pe patul
de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia
tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația
Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu
Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia
la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe
Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care
urma să se urce și poetul, dar cum poetul era
băut și se clătina, părea indecis, iar agentul
de securitate a avut senzația că Labiș nu se
va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia
să-l scape de sub observație a sărit prin ușa
din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a
băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii,
a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la
spital de către agentul de securitate și i-a
solicitat să semneze o declarație prin care
poetul renunța la orice pretenție materială în
urma accidentului. [15]

În 2005, scriitorul Imre Portik, prieten de la

Școala de Literatură[16], a publicat memoriile
sale, Hora morții. Consemnări despre
prietenul meu Nicolae Labiș, în care a pretins
că Labiș a fost împins din tramvai in seara
accidentului:

- Cum a dat nenorocirea asta peste capul

tău?...Ai fost beat?

- Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut

în după-amiaza și în seara aceea, dar nici
măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.

- Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?

- Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din

spate de cineva...

- De cine, îl cunoști?

- Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă

uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a
proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între
vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o
bară a grătarului, dar încet, încet alunecam
tot mai jos, iar picioarele tot mai mult
ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu
capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum
sar din șine scântei galbene și verzui. În timp
ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri
puternice ale vagonului din urmă în spate.
(...) Am așteptat în loc până când motorul a
ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă
văzând că va depăși capătul zonei de
refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit
să fac nici doi pași, când m-am trezit împins
din spate spre grătar. Nu aveam intenția să
iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd
întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.
[11]

Maria Polevoi a declarat[13]: „Cînd a sosit

primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea,
având de gând să nu urc, dacă se urcă el.
Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din
spatele lui...” Această declarație contravine
clar celei relatate în cartea lui Gheorghe
Tomozei de aceeași Maria Polevoi, în sensul
că „a fost un simplu accident.” În cursul nopții
de 10 spre 11 decembrie, Mary [Maria
Polevoi] primește mai multe telefoane de
amenințare cu moartea. Lasă să se înțeleagă
că i-a recunoscut vocea lui Grișa
Schwartzman

Gheorghe Tomozei a scris, după anul

1989: Labiș este primul poet român
disident... El a anunțat o pauză feroce între
poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur,
închisoarea nu era prea departe pentru el. [12]

Opera[modificare | modificare sursă]
Volume
publicate[modificare | modificare sursă]
 Puiul de cerb, București, 1956
 Primele iubiri, București, 1956
 Lupta cu inerția, București, 1958
 Primele iubiri, București, 1962
 Păcălici și Tândăleț, București,
1964
 Moartea căprioarei, București,
1964
 Versuri, București, 1964
 Anotimpurile, București, 1964
 Albatrosul ucis, București, 1966
 Scufița roșie, București, 1967
 Poezii, București, 1968
 Moartea căprioarei, București,
1969
 Scrisoare mamei, București, 1969
 Poezii, lași, 1971
 Sînt spiritul adîncurilor, București,
1971
 Vârsta de bronz, București, 1971
 Poezii, București, 1976
 Păcălici și Tândăleț, București,
1977
  Descrierea chipurilor, lași, 1982
 Moartea căprioarei, București,1983
 Poezii, București, 1984
 Poezii, București, 1985
 Poezii, București, 1987
 Poezii, București, 1989
 Albatrosul ucis, Galați, 1993
 Vioară neagră-ntre oglinzi,
Chișinău, 1993
 Trei poeme (ediție liliput),
Suceava, 1995
 Poezii, București, 1997
 Moartea căprioarei. Poezii,
Chișinău, 1997
 Moartea căprioarei (ediție
bibliofilă), București, 1997
 Viața și opera, lași, 2001
 Lupta cu inerția la timpul prezent
(ediție critică), Timișoara, 2001
 Doină întârziată, Suceava, 2005
 Moartea căprioarei (ediție
bibliofilă), Suceava, 2005
 Opera poetică, Chișinău, 2005
 Dincolo de fruntariile poeziei, I
(proză, dramaturgie), Suceava, 2005
 Nicolae Labiș, folclorist (antologie
folclorică), Suceava, 2006
 Traduceri, Suceava, 2007
 Corespondență, Suceava, 2009
 Puiul de cerb, Suceava, 2010
 Dincolo de fruntariile poeziei, II
(texte critice), Suceava, 2011
 Opera magna, Suceava 2013
 Poezii inedite, Suceava 2015

In memoriam[modificare | modificare
sursă]
  Casa memorială „Nicolae
Labiș” din Mălini, județul Suceava
 Mormântul lui Nicolae Labiș din
Cimitirul Șerban Vodă - Bellu, București

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în 10
octombrie 2015
2. ^ a b c d Irina-Maria Manea - Nicolae
Labiș, poezie si zbucium, Historia.ro, 5
decembrie 2011
3. ^ a b c d e f g h Alex. Ștefănescu - Nicolae
Labiș, România literară, nr. 39, 2002
4. ^ Ion N. Oprea, Nicolae Labiș în
„Corespondență Fălticeneană”, Luceafărul, 17
februarie 2014
5. ^ Nicolae Manolescu, Istoria critică a
literaturii române. 5 secole de literatură.
Articolul Nicolae Labiș. Editura Paralela 45,
Pitești, 2008, pp. 945-946. ISBN 978-973-47-
0359-3
6. ^ Al. Piru, Poezia românească
contemporană 1950-1975. Vol.2, Editura
Eminescu, București, 1975, p. 65
7. ^ Lucian Raicu, Nicolae Labiș, Editura
Eminescu, București, 1977
8. ^ Academia Română, Dicționarul
literaturii române- L, coordonator general Eugen
Simion. Articolul Labiș, Nicolae scris de Lucian
Raicu. Editura Univers Enciclopedic Gold,
București, 2012, pp. 799-803
9. ^ a b c Moartea lui Nicolae Labis -
Documentar de Stelian Tănase
10. ^ Moartea lui Nicolae Labis -
Documentar de Stelian Tănase, min. 9
11. ^ a b c Monica Andronescu, Pasărea cu
clonț de rubin s-a răzbunat..., Jurnalul.ro, 30
noiembrie 2009
12. ^ a b c Ion Ionescu-Bucovu, Labiș- zidit
la temelia mânăstirii poeziei românești.,
Luceafărul, 3 august 2014
13. ^ a b Stela Covaci, Nopțile de coșmar
ale poetului Nicolae Labiș, București, Tracus
Arte, 2011, ISBN 978-606-8361-18-5
14. ^ George Bădărău, Nicolae Labiș.
Viața și opera. Cuvânt înainte, antologie,
referințe critice și bibliografie de George
Bădărău. Editura „Timpul”, Iași, 2001, pp. 19-
20. ISBN 973-8003-84-9
 15. ^ Viorel Ilișoi, „Toți au mințit!”,
Jurnalul.ro, 30 noiembrie 2009
16. ^ Geo Șerban, Nicolae Labiș –
jumătate de secol de la plecarea poetului spre
eternitate, Observator cultural, Nr. 94 / 14-20
decembrie 2006

Lectură
suplimentară[modificare | modificare
sursă]
 Labiș, albatrosul ucis: eseu
monografic, Ștefan Bitan, Editura Dacia,
1970
 Nicolae Labiș, Ion Bălu, Editura
Albatros, 1982
 Nicolae Labiș: monografie,
Florentin Popescu, Editura Vestala, 2006

Legături
externe[modificare | modificare sursă]
 en The colour stylistics in Nicolae
Labis' poetry
 "Nicolae Labiș - Note biografice",
romanianvoice.com
 Poezii inedite, 30 noiembrie
2009, Jurnalul Național

Referințe
critice[modificare | modificare sursă]
Există numeroase scrieri de analiză a
personalității și poeziei lui Nicolae Labiș,
dintre care o listă non-exaustivă se citează în
continuare:

 G. Călinescu: „N. Labiș”,

în Contemporanul, nr.47, 28 noiembrie
1958;
 Tudor Vianu, „N. Labiș”, în Gazeta
literară, nr. 52, 21 decembrie 1961;
 Vladimir Streinu, N. Labiș,
în Luceafărul, an VIII, nr. 30, 11
decembrie 1965;
  Aurel Martin, N. Labiș, în vol.
„Poeți contemporani, I”, București, Editura
pentru literatură, 1967, pp. 188-194;
 Eugen Simion, Buzduganul unei
generații, în Scriitori români de azi,
Editura Cartea Românească, 1974, pp.
112-118;
 Al. Piru, Poezia românească
contemporană, Editura Eminescu,
București, 1975, pp. 61-68.
O teză de doctorat a fost susținută
la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu de
către Mihele Georgeta, cu titlul: Stilistica și
expresivitatea cromaticii în poezia lui Nicolae
Labiș, 2009.
BNE: XX991433

BNF: cb120995198 (data)

ISNI: 0000 0000 9523 6964

LCCN: n83193831

NKC: jx20050719058

SELIBR: 315817

SUDOC: 029349974

VIAF: 36947039

WorldCat Identities (via VIAF): 36947039

Categorii: 
 Nașteri pe 2 decembrie
 Nașteri în 1935
 Decese pe 22 decembrie
 Decese în 1956
 Nicolae Labiș
 Poeți români din secolul al XX-lea
 Înmormântări în Cimitirul Bellu