Romanitatea românilor

Ideea romanitatii este in primul rand ideea despre descendenta

romana a romanilor din colonistii romani transplantati in Dacia troiana;
de aici decurge logic o serie de idei inrudite si adiacente, dar care fac
parte din ansamblul categoriei istorice de romanitate a romanilor. Aceste
idei complementare sunt: ideea staruintei elementului roman in Dacia
abandonata de Aurelian navalirilor barbare; ideea unitatii de neam a
romanilor din intregul teritoriu locuit de ei; ideea latinitatii limbii romane;
ideea esentei romane a unor obiceiuri si datini populare. Ideea
romanitatii izvoraste si decurge din constiinta romanitatii la romani, iar
evolutia ei reflecta imbogatirea calitativa, adancirea si largirea acestei
constiinte romanesti.

Romanizarea atit de profunda si trainica a geto-dacilor reprezinta

un fenomen dintre cele mai surprinzatoare pentru istoricul care nu are in
vedere decit provincia traiana a Daciei, care, pina la parasirea ei sub
Aurelian, n-a durat decit cel mult 170 de ani si care nici n-a cuprins
intregul spatiu geto-dac, ci s-a limitat la interiorul Transilvaniei, la Banat
si la Oltenia. In realitate, insa, procesul romanizarii s-a prelungit timp de
secole dupa cei 170 de ani si s-a intins mult peste marginile restrinse ale
provinciei, acoperind tot spatiul nostru carpato-danubian, la care in mod
firesc se adauga Dobrogea. Toti geto-dacii de pretutindeni s-au facut
deopotriva romani, dind nastere poporului roman, care formeaza o
compacta unitate latina, in cuprinsul uneia si aceleiasi patrii.
 Unii invatati apuseni, nedumeriti de acest excelent succes al
romanismului tocmai acolo unde li se parea mai putin de asteptat, au
caracterizat aparitia poporului nostru latin ca "o enigma si un miracol".
Desigur "enigma" este in multe privinte, caci ne lipsesc atitea date
elementare asupra acelor vremuri, despre care n-au ajuns pina la noi
decit putine si prea sarace stiri. Dar prin "miracol" nu trebuie sa
intelegem decit o exclamatie metaforica, exprimind uimirea in fata
contrastului dintre maretia rezultatului: poporul roman si insuficienta
cunostintelor despre conditiile care l-au produs. Cum popoarele nu se
nasc din "miracole", ci din desfasurarea vietii reale, stiinta istorica se
straduieste de peste un veac sa explice "enigma". S-au emis fel de fel de
pareri, care isi au fiecare partea de contributie pozitiva la reconstituirea
unei interpretari juste - cu exceptia nascocirilor opuse logicii si faptelor
documentare, ca teza absurda a emigrarii totale a dacoromanilor in
dreapta Dunarii sub Aurelian si a reintoarcerii lor in masa dupa multe
veacuri in Dacia, sau ca halucinanta fantezie despre latinitatea innascuta
a geto-dacilor (independenta de romanizare), contrazisa categoric de
toate datele si principiile lingvistice. Ramine valabila mai presus de toate
ideea, sustinuta cu deosebire de Vasile Parvan, ca neamul romanesc nu
s-a format numai in Dacia, ci pe un spatiu mult mai vast, mostenind toata
acea ampla romanitate orientala care se dezvoltase in provinciile romane
de pe ambele parti ale Dunarii, in prelungirea Illyricului de la rasarit de
Adriatica. De asemenea, este evident ca evacuarea aureliana a Daciei
carpatice n-a constat decit intr-o operatie de mici proportii, restrinsa la
cadrele administrative si militare si la o minoritate de bogatasi, masele
de plugari si pastori dacoromani raminind pe loc. Este iarasi evident ca
aceste mase, desi parasite de organele oficiale, n-au trait izolate de noua
Dacie a lui Aurelian si de celelalte provincii latine la sud de Dunare.
Dimpotriva, legaturile lor cu aceste provincii s-au mentinut tot timpul
asidue si active, atit sub aspect politic si economic, cit si sub raport
spiritual. Astfel, durata procesului de romanizare la Dunare si in Carpati
nu s-a marginit la cei 170 de ani ai organizatiei provinciale din Dacia
traiana, ci a durat inca mai bine de trei secole, cit a mai staruit granita
imperiului roman de Dunare. Deci au fost cam cinci veacuri de viata
romana omogena pe tot spatiul romanitatii orientale - de ajuns pentru a
explica si consolidarea romanismului in Dacia carpatica si raspindirea
sa pe toata intinderea geto-daca.
Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie de
dezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romană nu va putea fi
abatută nici de evenimentele care păreau menite sa condamne la
dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi
administraţiei ocrotitoare si odată cu ele a instrumentului de
apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia
năvălirii popoarelor migratoare.

In veacurile care s-au succedat după dispariţia puterii Romei in

partea de răsărit a imperiului, românii s-au menţinut si afirmat
acolo unde au rezistat elementului migrator, inainte de toate
slavilor, si acolo unde Bizanţul in ciuda unor eforturi aproape
permanente n-a reuşit sa obţina decât rezultate efemere aparţiale,
anume in spaţiul nord-dunărean.

Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este

printre primele documnte care atestă naşterea poporului român din
anul 980 D.H. numele sub care întâlnim poporul roman în hrisovul
imperial este cel de vlahi.

La începutul altor mărturii ce afirmă răspicat originea romană a

poporului şi limbii române se afla un alt împărat bizantin,
Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe la mijlocul veacului al X-lea.
Ii numeşte români pe aceşti coloni de origine romană totodată
afirmând că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către
împaraţii romani „ei se numesc români şi acest nume l-au păstrat
până astăzi”.Aflăm deci că aceşti urmaşi ai colonizării romane işi
zic romani şi că li se mai zicea români in vremea lui Constantin al
VII-lea; împaratul deci nu face altceva decât sa reproducă cele
spuse de ei sau despre ei.

Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică

şi lingvistică a poporului român se bazează pe Strategikonul lui
Maurikios care menţionează existenta elementului roman la nord de
Dunăre la începutul veacului al VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre
controversata chestiune română în scrieri istorice, continuitatea
românilor in Dacia) dovada persistenţei elementului roman la nord
şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua jumatate a
celui următor.
Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop
afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania.
Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia
, prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi
de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la
descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând,
ca oameni. Opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene
prefigurează, prin tematica ei, unitatea românească şi originea pur
romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa

latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru
elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din
limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a

mai multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a
poporului român : „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia
Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei,
cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut
Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii
pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi
Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii
s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară
mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a
stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi
paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani,
frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă
şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi
mărturiseaşte (...)”.

Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul

intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este
acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii neamului
nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în
opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în
Dachia”.
Ideea de romanitate în corespondenta lui Duiliu Zamfirescu

Ceea ce, de departe, atrage atentia lui Duiliu

Zamfirescu, este istoria, prezentã aproape peste tot în

orasele pe care le-a vizitat sau în care a locuit. Inefabilul

ruinelor, impresionantele monumente, muzee si opere de

artã i-au întãrit constiinta apartenentei, ca destin istoric

românesc, la aceastã istorie veche, determinându-l

deopotrivã pe diplomat si scriitor, sã-si dedice o mare

parte a timpului studierii acestor urme grãitoare lãsate de

înaintasi si sã-si creeze o viziune recuperatorie proprie.

În corespondenta sa, mai ales aceea cu Titu Maiorescu

si câtiva apropiati, ideea de romanitate, cu diferitele

aspecte ale ei adaptate istoriei noastre, nu reprezintã,

totusi, un scop în sine si nicio problemã pe care autorul

sã o analizeze si urmãreascã sistematic, desi, cum

spuneam, istoria, mai cu seamã cea romanã, a fost si a

rãmas o temã constantã, preferatã, a lui Duiliu

Zamfirescu, atât ca scriitor cât si ca diplomat ori om politic.

Mai curând, am spune cã ideea de romanitate este,

în corespondenþa sa, un construct ideologic personal,

fundat pe statornica sa admiratie fatã de nobila

descendentã romanã a poporului nostru. Acest construct

ideologic personal este reprezentat de trei teme majore

abordate mai mult la modul demonstrativ în corespondenta

sa: tema studierii istoriei si a înþelegerii fenomenelor

sale ex ipso fonte, tema responsabilitãtii fatã

de pãstrarea si cercetarea istoriei noastre vechi, tema

recuperãrii continue, prin dreptul la o comunã memorie

istoricã, a cât mai multor dovezi, nu numai scrise, tinând

de descendenþa noastrã romanicã. Toate aceste teme

sunt evidente, mai ales în corespondenta cu Titu

Maiorescu, Nicolae Petrascu, Iacob Negruzzi, sau sunt

deduse din întreg corpusul epistolar si poartã, cum spunea

Nicolae Iorga, «sigiliul Romei», fiind marcate de evocarea

superlativã a personalitãtii împãratului Traian ori de

sublinierea valorii inestimabile a Columnei sale pentru

istoria românilor.

Astfel, aproximativ în aceeasi perioadã în care

Densusianu vizita Biblioteca Vaticanului dedicându-se

Documentelor privitoare la Istoria Românilor, iar Nicolae

Iorga publica, în 1911, Breve storia dei Rumeni con

speciale considerazione delle relazioni coll’Italia publicata

in occasione dela Feste del cinquantenario italiano.

Omagio di un popolo fratello ed amico da parte della Lega

di Cultura Rumena, Bucarest, Duiliu Zamfirescu

reactiva, din Italia, ideea romanitãtii noastre, plecând de

la necesitatea raportãrii directe la surse si insistând

asupra importantei cercetãrii concrete si nu doar mediate

a însemnãrilor epigrafice, a ruinelor, sculpturilor ori

muzeelor în general.

În acelasi sens, în una din scrisorile sale, Duiliu

Zamfirescu împãrtaseste lui Titu Maiorescu ideea de a

se institui, de cãtre statul român, o bursã specialã pentru

istorie «Spre a studia – spune autorul – epigrafia veacului

al II-lea, atât de bogatã si de importantã pentru noi» (1),

adãugând cã istoria romanã trebuie studiatã «…la fata

locului (în Italia, n.n.). Cãci – spune autorul - e o deosebire

imensã între documentul de hârtie si documentul de

piatrã» . În opinia lui Duiliu Zamfirescu, aceste monumente

care au trãit istoria, chiar «dacã nu pot da o luminã

particularã în discutiunile stiintifice… pun însã fantezia

istoricului în culoarea timpului, îl învatã sã nu judece lumile

trecutului cu falsul criteriu al omului modern» .

Aceeasi idee este exprimatã, schimbând registrul

echilibrat al discursului din corespondenta cu Maiorescu,

cu unul revoltat-retoric, într-o scrisoare trimisã prietenului

sãu, Nicolae Petrascu, spunându-i : «Se cheltuiesc bani

cu fel de fel de comedii; …se studiazã scoalele model,

fermele, cursurile de apã, morile de vânt, – totul, în fine,

dar pânã acum nimeni n-a venit sã cerceteze pe locurile

acestea izvorul, obârsia naþionalitãtii noastre» .

Luându-l martor al indignãrii sale sincere dar oarecum

gratuite, pe acelasi bun prieten, Duiliu Zamfirescu adaugã

în aceeasi scrisoare din 1888, necesitatea si obligatia

moralã a statului român de a reproduce si pune în valoare,

pe pãmânt românesc, prin diferite metode de replicare,

Columna lui Traian, dar si reproducerea în gips a busturilor

marilor personalitãti istorice ca Traian, Hadrian, Septimiu

Sever si altii, pentru cã, spune autorul, « au domnit peste

noi, ne-au scos din întuneric, ne-au civilizat si ne-au împiedecat

de a ne îneca si a ne pierde în marea slavã».

«Câte greseli de istorie nu s-ar îndrepta» , adaugã în

finalul acestui insert epistolar Duiliu Zamfirescu, care

trãia, mai ales în primii ani ai carierei sale diplomatice,

starea de gratie a intelectualului marcat afectiv de una

dintre cele mai importante culturi ale lumii, mai cu seamã

una purtãtore de gir existential pentru poporul român. Duiliu

Zamfirescu nu suferã, totusi, de ceea ce A. Marino numea

«complexul Dinicu Golescu» , relativ la perceperea

decalajului cultural si de civilizatie între zone geopolitice

si culturale diferite. Prin incursiunile sale în spatiile reale

ale istoriei, el nu trãieste un veritabil soc cultural ci, mai

curând, cum avea sã o si dovedeascã, recucereste,

recuperatoriu-afectiv, Roma anticã, istoria comunã

României si Italiei, propunându-si o altfel de abordare a

istoriei si multiplicarea experientei sale prin scris.

Pasiunea fatã de istorie si datoria pe care o simte

fatã de memoria înaintasilor îl determinã sã citeascã

influente lucrãri de specialitate, pe care le comenteazã

uneori în corespondenþa sa cu Titu Maiorescu. Astfel,

autori ca Tucidide, Caesar, Pliniu cel Tânãr, dar si Theodor

Mommsen, Edward Gibbon, Hyppolite Taine se numãrã

printre privilegiatii bibliotecii sale de istorie. Informatiile

primite vizitând si contemplând ruinele, trecute apoi prin

filtrul lecturilor, îl transformã pe Duiliu Zamfirescu într-un

veritabil cicerone epistolier a cãrui temperatã vervã

narativã este vizibilã cu usurintã în scrisorile cãtre Iacob.

C. Negruzzi, Nicolae Petrascu si, desigur, Titu Maiorescu.

El este convins totodatã cã «pentru noi, românii, este

un fel de datorie pioasã, pelerinajul la mormintele bunilor

nostri, – dar, afarã de asta, câstigi un soi de demnitate

de convingere, recitind istoria romanã, cu mâna pe piatra

rece, care rãmâne o mãrturie eternã a trecutului», cum îi

scrie el lui Iacob Negruzzi .

Adãugînd la «poezia relicvelor» si la «emotia

arheologicã» , puternicele impresii lãsate de vizitarea

unor palate si muzee ca Palatul Borghese din Vatican,

Capitoliul sau Muzeul San Ferdinando din Napoli, Duiliu

Zamfirescu nu omite niciodatã din prezentãrile sale Columna

lui Traian «adevãrat obiect de cult, lângã care se

opreste adesea, cãlãuzit de studiul lui W. Froehner, La

colonne traianne». Lui N. Petrascu, pe care îl va

însoti la Roma în 1895, îi recomanda Hotelul Laurati care,

desi era unul de mâna a doua, avea marele avantaj de a

fi situat în apropierea Columnei lui Traian «et c’est tout

dire pour un roumain» adaugã Zamfirescu, pentru care,

dupã cum îsi amintea Petrascu în biografia sa, mai toate

monumentele Romei erau «muzici si rugãciuni de

marmurã».

Din punctul de vedere al receptãrii estetice si al

împlinirii sentimentului patriotic, pe Duiliu Zamfirescu îl

fascineazã realmente Sala Împãratilor din Capitoliu, a

cãrei perspectivã statuarã era dominatã de «divinul

împãrat», adicã de Traian, pe care, – simte nevoia sã se

explice autorul –, «nu îl urmãreste peste tot pe unde a

lãsat câte un semn, dintr-un sentiment exagerat de

latinitate» ci, «pentru cã e un sentiment de demnitate

omeneascã sã stii cã ai un tatã care… te-a crescut bine

si, mai mult, þi-a lãsat un nume mare» . Din întreaga

galerie a busturilor de epocã, din care Zamfirescu prezintã,

printre altii, mai mult ca mãsurã a comparatiei pe Caesar

ori pe Nero, bustul lui Traian este prilej pentru o descriere

amãnuntitã si pentru un elogiu adus armoniei. Dincolo de

subiectivitatea subliminarã si de patosul encomiastic

slefuit ale descrierilor si comentariilor lui Zamfirescu, nu

se poate sã nu se observe seriozitatea abordãrii acestui

demers si eruditele digresiuni în diferite episoade ale

istoriei antice, folosite ca suport argumentativ. Concluzia

nu putea fi decât una: «Traian avea ochiul clar, vederea

justã, – le întelegea si le înfrãtea pe toate întru împlinirea

scopului celui mare: guvernarea imperiului» , cum

conchide într-o scrisoare cãtre Petrascu.

Un alt aspect al paradigmei romanitãtii întâlnit în

corespondenta lui Duiliu Zamfirescu, este acela lingvistic,

bazat pe observatia directã. Astfel, printre observatiile

de început ale carierei sale diplomatice din Italia, se

aseazã si puternica impresie pe care i-o lasã limba vorbitã

curent în peninsulã, izbitor de asemãnãtoare cu limba

românã, considerând acest fapt ca pe una dintre «multele

minuni si lucruri stranii ce îl impresioneazã» în Italia

vremii. Pe de altã parte, la nivel literar, traducerile din

Leopardi, de exemplu, pe care le va face în limba românã,

sunt un exemplu în plus al afinitãtii pe care o are scriitorul

faþã de limba italianã ca limbã romanicã. Cele douã limbi

romanice construiesc, iatã, avant la lettre, prin experienta

literarã a lui Duiliu Zamfirescu, cum se întâmpla si altor

scriitori, ceea ce teoria literarã numete astãzi geopoetica,

disciplinã în care granitele, cel puþin acelea

literare, sau lingvistice se abstractizeazã.

Tot tinând de acest aspect al cãrtii, în general, al

textului scris, este si misionarismul livresc – încã o formã

tangentã la ideea de romanitate – manifest nu numai prin

traducerile din literatura italianã, ci si prin atentia acordatã

traducerii în italianã si rãspândirii anumitor cãrþi românesti

în mediile intelectuale din Roma si împrejurimi, cum reiese

dintr-o scrisoare cãtre Nicolae Iorga pe care îl asigurã

cã: «Mentin pãrerea cã cel mai bun mijloc de a face cartea

cunoscutã în Italia – este vorba de Brevi storia dei Rumeni

– este acela al trimiterii ei la toate bibliotecile si institutele

ei culturale, unde se citeste foarte mult» . Totodatã

misiunea sa diplomaticã îi crea posibilitatea de a cunoaste

si pãtrunde în diferite medii intelectuale fapt ce îi permitea

sã sesizeze importanta unor cãrti pentru ideea de

romanitate a poporului român. Una dintre acestea,

„Codicele latino-moldav”, scris de cãlugãrul Silvestro

Amelio, pe care Duiliu Zamfirescu o trimite si dãruieste

Academiei Române, era consideratã a fi deosebit de

importantã, ca «încercare de a scrie româneste în prima

jumãtate al veacului al XVIII-lea, cu litere latine» (16) –

opinia scriitorului la acea datã.

Si, tot el, recunoscând valoarea de document a acestui

Codice, adaugã într-o scrisoare pe care o trimite

Academiei Române: „Ar fi de cea mai mare importantã a

se gãsi… corespondenta acestui misionar, relativã la

Tãrile Române” (17).

Cele trei teme mentionate mai sus, argumenteazã

suficient, credem noi, ideea de romanitate prezentã în

corespondenta lui Duiliu Zamfirescu, exploatatã, de altfel, si în destule

alte lucrãri, genuri, ale operei sale.

„ Gratie existentei romanitatii la romani, ideea romanitatii a

cunoscut o vehiculatie nebanuit de larga si de intensa. A trata,
asadar, aceasta tema inseamna a ataca un gen de lucrare, despre
care J. W. Goethe spunea resemnat: < O astfel de lucrare nu se
termina de fapt niciodata; ea trebuie declarata incheiata atunci
cand, in functie de timp si imprejurari, s-a facut tot ce era posibil>„.
(Romanitatea romanilor- istoria unei idei- Adolf Armbruster)