moarte, dar n-are nici noroc...

Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta

geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”
• Compoziţia poeniului este clasică, simetrică. Patru tablouri alternează (váltakoztatnak) sau opun
(szembeállítanak) două planuri paralele : un plan terestru-uinaii (fata de împărat, Cătălin) şi un plan
cosinic-universal (Luceafărul, demiurgul), respectiv mediul omului comun, obişnuit, capabil de fericire
în mod uman şi mediul izolat (elszigetelt). Însingurat (magányos) al omului superior, incapabil (képtelen)
de fericire.
• Semnificaţia alegorică a celor patru tablouri.
Priniul tablou prezintă dragostea dintre fata de împărat, (simbol al fiinţei obişnuite) şi Luceafărul,
(Hyperion - cel care merge deasupra) simbol al omului de geniu. Păstrând modalitatea basmului popular.
poetul începe cu tradiţionala introducere:
“A fost dată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată.”
Stând seară de seară ia fereastra castelului, ea se îndrăgosteşte de Luceafăr, “De dorul lui şi inima / Şi
sufletu-i se împle”, iubirea ei simbolizând aspiraţia oamenilor muritori spre cer, spre aştri

Cunoscând din proprie experienţă (tapasztalat), cât de chinuitoare (kínzó) este şi dorinţa omului
superior de a se apropia de lumea obişnuită, poetul descrie cum steaua rece se îndrăgosteşte de fata de
împărat şi răspunde la chernarea ei magică (varázslatos):

“Cobori în jos, Luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
Luceafărul se metarnorfozează (átalakul) de două ori: într-un tânăr angelic, născut din cer şi rnare,
apoi într-un tânăr demonic, născut din soare şi noapte. O cheamă pe fată în împărăţia nemuririi
(halhatatlanság birodalma), dar este refuzat categoric de ambele ori:
O, eşti frumos cum nurna-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis,/ Dară pe calea ce-ai
deschis,/ N-oi merge niciodată/ Străin la vorbă şi la port / Luceşti fără de viaţă,/Căci eu sunt vie, tu eşti
mort/Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
Refuzul (visszautasítás) ei simbolizează neputinţa omu1ui comun să-şi schimbe soarta, şi
iresponsabilitatea (felelelőtlenség) de a cere ozrzului superior renunţarea (lemondás) la lumea sa, jertfa
(áldozat):“Tu te coboară pe pământ / Fii muritor, ca mine”.
Al doilea tablou prezintă idila foarte pământeană dintre Cătălin, “viclean copil de casă”, un paj
(apród), băiat din flori, “dar îndrăzneţ (merész) cu ochii”, şi fata de împărat, care acum are şi un nume,
Cătălina, fapt care o face să fie una din numeroasele femei obişnuite. Ea uită repede iubirea ei ideală
pentru Luceafăr, preferă (előnyben reszesiti) dragostea pământeană, obişnuită:
“Şi-i zise-ncet: — Incă de mic/ Te cunoşteam pe tine/ Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”.
Tabloul al treilea descrie călătoria cosmică a Luceafărului spre Dumnezeu de la care dezlegarea
(eloldás) de nemurire:“Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-rni în schimb/
O oră de iubire”.
În refuzul Demiurgului recunoaştem ideile lui Schopenhauer despre geniu, despre viaţă şi despre
moarte:“Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri —Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu
cunoaştem moarte”.
Ultimul argument (erv) al Dumnezeului ca să-1 convingă pe Luceafăr de zădărnicia (hiábavalóság)
sacrificiului său este astfel forrnulat:“Şi pentru cine vrei să mori?/ Intoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel
pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”.
Tabloul cucereşte nu nurnai prin înălţimea filozofică a dialogului dintre fiinţele superioare, dar şi prin
descrierea spaţiului interp1anetar (bo1ygóközi) unde nu există noţiunea de timp şi de spaţiu.
Tabloul al patrulea începe cu idila dintre Cătălin şi Cătă1ina, fugiţi în lume, aflaţi într-un crâng
înflorit (virágzó bozót), în Jumina