Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Caracterizarea personajelor Ela şi Ştefan Gheorghidiu

Camil Petrescu este adesea citat ca fiind autorul unei noi viziuni
despre roman, atât teoretice cât şi practice. Problemele
intelectualului, complicate, interogative, dramele izvorâte dintr-o nouă
relaţie om-univers îşi au originea într-o ideologie a sincronizării,
promovate de modernismul lovinescian. Camil Petrescu va propune
naraţiunea subiectivă, relativă deci, şi care pierde din
monumentalitatea prozei anterioare, câştigând în schimb în
sinceritate (artistică, desigur) şi, implicit, în autenticitate. Consecinţa
acestei noi estetici o constituie realizarea unui roman de tip
intelectual, în bună măsură, prin punerea accentului pe idei,
cunoaştere, probleme, pasiuni.
Eroii lui Camil Petrescu sunt tipologic pasionaţi de idei şi
cerebrali, însetaţi de absolut, dar nu în felul în care această sete se
manifestă la romantici. Deşi ei poartă, prin extrema luciditate,
semnele unei inadecvări în raport cu lumea, “ieşirea” din lume,
evadarea, cu alte cuvinte, nu este luată în calcul, ci, dimpotrivă, ei
dezvoltă o vehemenţă a analizei şi a cunoaşterii într-o încercare
repetată de integrare deplină în lume, prin nivelul profund al fiinţei –
conştiinţa – fiincă “dincolo de conştiinţă totul e o bestialitate”…
Ştefan Gheorghidiu trăieşte două realităţi: realitatea timpului
cronologic (frontul) şi realitatea timpului psihologic (trăirile interioare
trecute şi reverberate).
El este un personaj problematic, un intelectual – student la
filozofie, cu preocupări teoretice, un tip orgolios, avid de cunoaştere
absolută atât prin dragoste cât şi prin experienţa directă, trăită a
războiului.
Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea – trăită sub semnul
incertitudinii, e semnalată direct, la persoana întâi, la începutul
capitolului ce narează faptele retrospective: “Eram însurat de doi ani
şi jumătate cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă înşală”.
Acesta este începutul drumului spre căutarea adevărului, al
clarificării interioare. Suferinţa lui capătă dimensiuni cosmice, în
consens cu nevoia sa de absolut: “Prăbuşirea mea lăuntrică era cu
atât mai grea cu cât mi se rupsese totodată şi axa sufletească:
încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi
aficacitatea inteligenţei mele”.
Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal -
dragostea.
Confesându-se şi reînviind întâmplări trecute, Ştefan
Gheorghidiu le ordonează, le analizează cu luciditate, o luciditate care
înseamnă pentru el “implicarea profundă în drama existenţială”.
Căsătorit cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, în care crede
a fi găsit idealul femeii iubite, tânărul cuplu cunoaşte o schimbare
radicală a existenţei lor datorată unei moşteniri neaşteptate (o parte)
lăsate de un unchi bogat, Tache.
 Viaţa modernă capătă pentru Ela o importanţă deosebită,
intrând în contradicţie cu idealul de feminitate al eroului: “aş fi vrut-o
mereu feminină deasupra discuţiilor acestea vulgare (banii)…”
Ela îşi dezvăluie, în noile împrejurări, preocupările pragmatice:
“aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea
porniri care dormitau lent, din strămoşi în ea”.
Aspirând la dragostea absolută, eroul doreşte certitudinea
absolută. Natură reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan
Gheorghidiu adună, progresiv, semne ale neliniştii şi îndoielilor sale
interioare şi le disecă cu minuţiozitate.
Viaţa lui Ştefan Gheorghidiu a devenit curând o “tortură”, nu
mai putea citi “nici o carte”, părăsise universitatea.
Despărţirea temporară şi întâlnirea, întâmplătoare, cu Ela în
faţa chioşcului de ziare de la Independenţa, într-o după-amiază de
vară bucureşteană, stânjeniţi, ca doi străini, prilejuieşte personajului
limpezimea lăuntrică, o adevărată revelaţie: “simţeam că femeia
aceasta era a mea, în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea,
că ne întâlnisem de la începutul lumii”.
Plimbarea la Odobeşti, într-un grup mai mare, declanşează criza
de gelozie şi incertitudinea iubirii pune sub semnul îndoielii fidelitatea
femeii iubite. Ştefan Gheorghidiu este în acelaşi timp şi subiect şi
obiect al analizei lucide.
Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului:
“De alminteri, toată suferinţa asta monstuoasă îmi venea din nimic.
Mici incidente, care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe. Era o
suferinţă de neînchipuit care se hrănea din propria substanţă”.
Un element exterior banal, lipsit de importanţă, un fapt, o
întâmplare obişnuită declanşează reacţii interioare în planul
conştiinţei, determinând stări sufleteşti complexe.
Compania domnului Grigoriade, avocat obscur, dar bărbat
monden, acordată soţiei sale, Ela, care cocheta, amplifică suspiciunile
lui Ştefan Gheorghidiu. Scriitorul notează gesturi, vorbe, reacţiile
dureroase ale geloziei, se observă pe sine, pe cei doi (Ela şi G.), pe cei
din jur, studiind totul cu minuţiozitate: apropierea instinctivă a Elei şi
G., pe drum “nevastă-mea” a simţit numai prezenţa lui… avea “o voce
uşor emoţionată”…, “îmi descopeream nevasta cu o uimire
dureroasă”…
Toate gesturile, clipele rememorate care alcătuiau intimitatea
iubirii, tulburată dramatic de străinul intrus sunt acut înregistrate de
Gheorghidiu, sufletul şi toate simţurile lui sunt în alertă.
Personajul suferă nu numai din amor propriu rănit, din
neputinţă şi deziluzie, ci mai ales pentru ca se dedublează: îşi
ascunde frământările, afişând indiferenţa (“Mă chinuiam lăuntric ca
să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol… şi naiv”).
Confesându-se şi analizându-se, eroul respinge ca vulgară
atichetarea ca gelos: “Nu, nicioadată nu am fost gelos, deşi am suferit
atât din cauza iubirii”.
Supremă coordonată existenţială, împlinirea sa ca personalitate
umană, prin iubire, determină luciditatea analizei: “Eu jucasem totul
pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se
impuneau: desfiinţarea ca personalitate”.
Drama erotică capătă alte dimensiuni prin cealaltă ipostază
existeţială a eroului plecat pe front din acelaşi orgoliu al cunoaşterii,
dar şi din sentimentul onaorei, al loialităţii faţă de sine.
Exeperienţa războiului constituie pentru Ştefan Gheorghidiu o
experienţă decisivă, un punct terminus al dramei intelectuale, o
dramă a personalităţii. Demistificat, războiul e tragic şi absurd,
înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie,
diaree, şi mai ales frică, descris într-o viziune realistă, în numele
autenticităţii şi al adevărului.
Ştefan Gheorghidiu, intelectual lucid, priveşte situaţiile “cu
acelaşi interes ca al savantului, urmărind cristalizarea unei reacţiuni
chimice” (Pompiliu Constantinescu). Faptele sunt transmise cu
scrupulozitatea exactităţii dintr-un jurnal de front al autorului însuşi.
Gheorghidiu devine alt om în primele ceasuri de război. Gelozia
rămâne undeva, departe, şi lipsită de însemnătate. Jurnalul de front
al lui Ştefan Gheorghidiu conturează o personalitate complexă, aflată
în împrejurări inedite, confruntându-se cu moartea, dar mai ales
confruntată cu ea însăşi. Eroul nu înceteză să gândească, să facă
asociaţii, de o luciditate neobosită, chiar în aceste momente de
apocalips.
Ziua retragerii, “cea mai cumplită zi”, aflăm din notele de la
subsolul paginilor, a fost “cea mai groaznică pentru mine şi prin
consecinţele ei, şi prin amintirea ei, timp de nouă ani am retrăit-o
mereu în vis”.
În condiţiile frontului, pentru individul redus la câteva reacţii,
timpul exterior şi cel interior coincid. Frontul este o altă dimensiune a
vieţii, o experienţă trăită intens şi concentrat în conştiinţa individului.
Gândindu-se la suferinţa din cauza Elei, Ştefan Gheorghidiu se simte
detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost. “Acum totul e parcă din alt
tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândurilor întâmplător”.
Drama iubirii lui este acum definitiv intrată în umbră.
Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este “un
neîntrerupt marş tot mai adânc în conştiinţă” (Perspessicius).
Accentuând drama intelectualului în confruntarea cu războiul,
Pompiliu Constantinescu sublinia: “Superioritatea omului cult în
război consta numai în facultatea de autoanaliză, în putinţa de a se
dedubla, privindu-se ca obiect totodată. Există o psihologie
profesională a războiului, pe care domnul Camil Petrescu o
descifrează cu stăpânire de sine, cu obiectivitate rece, în scene
caracteristice, în întâmplări trăite, cu febrilitate şi dramatism”.
În acelaşi context, Al. Paleologu aprecia că: “Drama războiului
nu a fost pentru Camil Petrescu numai existenţială, ci şi intelectuală,
adică, mai exact spus, a ştiut să facă din ea o experienţă a spiritului,
o cale a cunoaşterii”.
“Încercăm sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo obuzele ne
ajung înainte, căci ei calculează, prevăzând ca vânătorii de porumbei.
 Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta
încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi
dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiaşi, dacă au
căzut, şi câţi. Acum nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe
Marea Caspică furtunile sunt aşa de groaznice, iar unii oameni şi
femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine
indiferent şi nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicaţi
şi aruncaţi în mare. Aşa, descheiat de toate, mă simt şi eu acum. Nu
mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ
sau de funingine. Abia mai înţeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem
apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă.
- Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”.
Se poate spune aşadar, după cum afirmă Tudor Vianu, că:
“Eroul lui Camil Petrescu este un intelectualist, o natură reflexivă şi
pătrunzătoare, care suferă pentru că gândeşte şi analizează”.

Bibliografie:
Marieta Popescu – “Dicţionar de personaje literare”, Editura
Criss Cezar, Bucureşti, 1993
Georgeta Costache – “Literatura română în scene şi personaje
antologice”, Editura All, Bucureşti, 1998