UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT

REFERAT LA DISCIPLINA:
DREPT PROCESUAL CIVIL

Titlul temei de control II:

EFECTELE APELULUI

Profesor de disciplina:

STUDENTĂ:
Anul:IV

Anul universitar 2019-2020

Semestrul II

1
 Efectele apelului

Efectul suspensiv de executare : - art.363 alin.1.

Cât timp hotărarea este susceptibilă de apel, dacă nu s-a renunţat la dreptul
de a o ataca, ea nu poate fi pusă în executare, iar, odată formulat apelul, cererea
preia acest efect. Sunt exceptate hotărarile executorii de drept şi cele cu execuţie
vremelnică.
Efectul suspensiv al apelului este general, absolut şi constant împiedicând ca
hotărârea judecătorească să devină definitivă. Efectul suspensiv este general pentru
că toate hotărârile penale supuse căii ordinare de atac nu pot fi puse în executare,
dacă nu s-a soluţionat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitatea exercitării lui prin
expirarea termenului de declarare.
Efectul suspensiv este absolut pentru că se produce ori de câte ori se declară
apel, chiar când acesta este neîntemeiat sau neregulat introdus.
Până când respingerea apelului nu se pronunţă de către instanţa superioară,
hotărârea primei instanţe nu devine executorie datorită acestui efect.
Efectul suspensiv este constant manifestându-se în permanenţă, deci din
primul moment al decăderii apelului şi până la soluţionarea căii de atac.
Efectul suspensiv caracterizează nu numai apelul declarat, ci chiar și termenul de
apel, înrucât, potrivit dispoziţiilor art. 416 pct. 2 lit.a C. proc. pen., hotărârea este
definitivă la data expirării termenului de apel, iar în conformiate art. 415 C. proc.
pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii numai la data când au rămas
definitive.
Efectul suspensiv al apelului poate fi total, atunci când prin declaraţia de
apel sentinţa primei instanţe este criticată în întregime, şi paţial, atunci când apelul
vizează numai latura penală ori numai latura civilă a procesului sau doar anumite
dispoziţii din hotărârea atacată.
Efectul devolutiv al apelului - art.295alin.1.
Efectul devolutiv este cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului,
constand într-o veritabilă reînnoire, reeditare a judecăţii.
În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă
asupra tuturor imprejurărilor de fapt şi de drept ale judecăţii.

2
 Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului se devoluează în faţa
judecătorului superior întreaga cauză, cu intreg complexul de chestiuni de fapt şi
de drept ce-i aparţin.
Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Această
limitare este exprimată prin două adagii elocvente în această privinţă:
1.Tantum devolutum quantum apellantum
 – exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale; instanţa este limitată să
cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel. Hotărarea
primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile date unor
caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces.
– când apelul nu se limitează la anumite capete de cerere. Potrivit art.292 apelantul
se poate folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe (explică). Avînd în
vedere principiul potrivit căruia devoluţiunea este integrală, trebuie admis totuşi că
acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o limitare expresă.
2.Tantum devolutum quantum iudicatum 
– efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de
către prima instanţă. Prin intermediul apelului nu se poate, deci, lărgi cadrul
procesual.
Activitatea de judecată în oricare dintre căile de atac, adică totalitatea actelor
procesuale şi procedurale efectuate în cadrul acestei activităţi, are ca finalitate
proprie realizarea unei judecăţi temeinice şi legale în soluţionarea cauzelor penale.
Apelul fiind o cale de atac ordinară se poate îndrepta doar împotriva hotărârilor
pronunţate în prima instanţă, iar instanţa ierarhic superioară efectuează o
examinare a cauzei atât cu privire la situaţiile cele de fapt, cât şi cele de drept.
Dreptul de apel aparţine fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut
obiectul judecăţii în primă instanţă, întrucât fiecare dintre asemenea subiecţi are
dreptul să-şi găsească o justă soluţionare, iar interesul reprezintă justificarea
fiecărei acţiuni în justiţie, însă el nu poate fi folosit decât în sfera rolului pe care îl
are în raportul procesual penal, şi numai referitor la  acel conţinut al hotărârii
atacate care priveşte interesele pe care le reprezintă procesul penal.

3
 Declararea apelului presupune o continuare a judecării cauzei de către
instanţa ierarhic superioară. În vederea atingerii scopului pe care îl are apelul,
legea precizează care sunt efectele pe care le poate produce această cale de atac.
Prin efectul devolutiv al unei căi de atac se înţelege trecerea sau
transmiterea, în întregime sau în parte a unei cauze de la instanţa care a pronunţat
hotărârea atacată la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac.
Declararea apelului nu provoacă o reiterare, o reluare a judecaţii ce s-a
încheiat prin pronunţarea hotărârii împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, ci o
verificare complexă, în fapt şi în drept a acelei sentinţe, pe baza lucrărilor şi
materialelor din dosarul cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. 2 C. poc. pen., instanţa de apel
este obigată să  examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
O corectă aplicare a acestei dispoziţii legale obligă instanţa ca în apelul
procurorului să examineze toate aspectele laturii penale, chiar dacă apelantul a
vizat în apel soluţia condamnării inculpatului şi nu s-a referit la soluţia achitării
acestuia cu privire la unele dintre infracţiunile pentru care a fost judecat în primă
instanţă şi achitat prin aceeaşi hotărâre.
Potrivit art. 362 C. proc. pen. pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul,
interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei interese au fost
vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
Dintre aceşti titulari ai dreptului de apel,
- unii – procurorul şi părţile – devoluează, prin apelul lor, fondul cauzei;
- ceilalţi – martorii, experţii s.a. –, care nu au calitatea de părţi, pot devolua
prin apel, numai chestiuni auxiliare sau adiacente, privitoare fie la
cheltuieli judiciare ce pretind a li se cuveni, fie la diverse vătămări ce s-ar
fi adus intereselor lor legitime prin activitatea procesuală a primei
instanţe.
A ţine seama de calitatea procesuală a apelantului este necesar pentru că, în
raport cu această calitate şi cu prevederile art. 362 C. proc.pen., apelanul poate
supune instanţei de apel ambele laturi – penală şi civilă – ale cauzei sau numai una
dintre ele. A ţine seama de măsura în care apelantul a atacat hotărârea este de
asemenea necesar, pentru că unele vor fi limitele efectului devolutiv dacă
declaraţia de apel are caracter global, fiind făcută fără rezerve şi vizând deci toate
interesele legitime ale apelantului şi altele vor fi limitele devoluării atunci când
4
declaraţia de apel priveşte, în mod expres, doar anumite dispoziţii ale sentinţei
atacate.
Legea procesual penală consacră efectul neagravării situaţiei părţii prin art.
372 alin.1 C. proc. pen., în care se arată că: instanţa de apel soluţionând cauza, nu
poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
Consacrarea acestui principiu are la bază alte două principii fundamentale
ale procesului penal: principiul asigurării dreptului la apărare şi principiul aflării
adevărului, principii care prin aplicarea lor unitară garantează buna desfăşurare a
procesului judiciar, ocrotirea drepturilor şi intereselor părţilor litigante, temeinicia
şi legaliatea soluţiei pronunţate concurând în realizarea interesului ca prin
declanşarea controlului judiciar să nu rămână în fiinţă hotărâri nelegale şi
netemeinice, contribuindu-se astfel la stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a
legii procesuale şi materiale.
Raţiunea acestui principiu constă în aceea că, dacă s-ar îngădui instanţei
sesizate cu calea de atac să agraveze situaţia celui care a exercitat-o, s-ar ajunge la
o îngrădire a voinţei părţilor de a ataca hotărârile socotite nedrepte, căci acestea se
vor simţi stânjenite în folosirea căilor de atac din cauza temerii de a nu-şi înrăutăţi
situaţia.
Regula non reformatio in pejus este incidentă numai în situaţia în care partea
este singurul titular care a declarat apel sau singurul titular căruia i s-a admis
apelul, când în aceeaşi cauză au fost declarate mai multe apeluri.  Deci, în situaţia
în care una din părţile în proces declară apel dar, în acelaşi timp, procurorul a
declarat apel în defavoara părţii şi a fost admis apelul procurorului, apelul părţii
fiind respins, nu acţionează regula non reformatio in pejus.
Regula neagravării situaţiei în propriul apel se aplică tuturor titularilor
dreptului de apel  – inclusiv persoanelor arătate în art. 362 lit.e şi f C. proc. pen.,
care sunt părţi într-un raport procesual adiacent –  cu excepţia procurorului.
Ministerul Public nu este parte în procesul penal, deşi în multe sisteme este
considerat ca fiind partea acuzatoare.
Regula non reformatio in pejus exprimă numai interdicţia agravării situaţiei părţii
care a exercitat calea de atac în raport cu soluţia atacată, dar nu şi în raport cu
criteriile de apreciere folosite de prima instanţă atunci când a statornicit această
soluţie.

5
 Prin efectul extensiv al unei căi de atac se întelege posibilitatea de
extrapolare a acelei căi de atac şi faţă de parţile în privinţa cărora hotărârea ar fi
ramas anterior definitivă prin neapelare.
El constituie „un remediu procedural pentru înlăturarea erorilor săvarşite în
administrarea justiţiei represive, şi deci un mijloc menit să asigure o mai
desăvârşită realizare a acesteia”.
Efectul extensiv poate fi examinat în mai multe modalităţi în raport cu
limitele ce i se atribuie.Efectul extensiv, lărgind devoluarea cauzei peste limitele
permise de lege, în favoarea celor ce nu au declarat apel sau la care nu se referă
apelul declarat, impică aşadar, existenţa unei cauze cu mai mulţi inculpaţi sau cu
mai multe părţi civile, şi părţi responsabile civilmente, dintre care numai unele
părţi au declarat apel sau apelul declarat se referă numai la unele dintre ele.
Justificarea efectului extensiv nu este fundamentată, în principal, pe
„apartenenţa la acelaşi grup procesual” ori pe „indivizibilitatea de situaţie”, ci mai
ales pe necesitatea efectuării de către instanţa de apel a unui control integral al
legalităţii şi temeiniciei întregii activităţi de judecată şi de a restabili legalitatea în
sensul aplicării corecte a legii substanţiale.
Verificarea instanţei de apel poartă, deci, asupra tuturor aspectelor desprinse
din întreaga desfăşurare procesuală – bineînţeles în limitele prevăzute în art. 362 şi
371 C. proc. pen. – şi niciun impediment procesual nu poate sta împotriva stabilirii
adevărului şi restabilirii legalităţii. Îndeplinirea acestor deziderate ale procesului
penal este limitată doar la faptul că efectul extesiv al căii de atac să nu agraveze
situaţia acelora în favoarea cărora este exercitat.

BIBLIOGRAFIE

https://ionas-law.ro/arii-de-practica/litigii/apelul/efectele-apelului/
https://lege5.ro/Gratuit/heztqnjz/formele-si-efectele-apelului-codul-de-procedura-civila?
dp=gqztknzqhe3tk
http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/efectele-apelului-in-procesul-penal/

6
https://www.reff-associates.ro/re/en/pages/news-and-resources/articles/articles/apelul-si-
recursul-incident-formulate-impotriva-considerentelor-hotararii-judecatoresti.html
https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/apelul-cale-ordinara-de-atac/