TIPURI DE COMUNICARE

Profesor coordonator: Stănescu Monica

Elev: Stănescu Cosmin Cristian
Grupa: 33 EFS
 Cuprins
Introducere 3
Scopul referatului 3
Fundamentarea teoretică 4
Comunicarea verbală(CV) 5
Comunicarea paraverbală(CPV) 5
Comunicarea nonverbală(CNV) 5
Comunicarea sportivă 6
Comunicarea cromatică 7
Comunicarea sonoră 7
Comunicarea tactilă 8
Comunicarea gestuală 8
Concluzii și propuneri 9
Bibliografie 9

2
 Introducere

Am ales această temă deoarece orice gest, privire a unei persoane comunică ceva. În
demersul didactic, în special în lecțiile de educație fizică și sport, este foarte important
observarea modului în care elevii /sportivii reacționează la cele transmise de către profesor.

Scopul referatului

Acest referat urmărește să scoată în evidență complexitatea activităților care implică

interacțiunea pe parcursul lecțiilor de Educație fizică și sport. Se pot evidenția diferite aspecte
complexe și specifice procesului de comunicare dacă luam în considerare specificul fiecărei
părți din lecția de Educație fizică și sport, modul de organizare și desfășurarea acestei
activități.

În acest sens, referatul se axează pe identificarea tipurilor de comunicare directă și

indirectă manifestate în lecțiile de Educație fizică și sport, cât și modul cum sunt folosite si
reprezentate în diferitele momente ale lecției.

3
 Fundamentarea teoretică

În vederea atingerii acestui scopului, am pornit de la specificul activităţii de Educaţie

fizică şisport, de la obiectivele şi scopul acestei activităţi, aceste aspecte fixând un număr de
priorităţi privind procesul de comunicare. Fiecare din aceste obiective sunt atinse
prin modalităţi specifice dezvoltate de-a lungul unor coordonate şi condiţii. Aceste
particularităţi au un impact asupra procesului de comunicare, atât în ceea ce priveşte termenii
şi tipologiile folosite.

Activitatea clasei este condusă specific având legătură cu temele şi obiectivele fiecărei
lecţiidescrise în planificările anuale, principalul document de planificare.1

Participanţii la procesul de comunicare în lecţiile de Educaţie fizică şi sport sunt

reprezentaţi în principal de profesorul de Educaţie fizică şi sport, grupul de elevi şi fiecare în
parte,fiind parte a grupului care participă la lecţie. Interacţiunea în curs de desfăşurare dintre 
profesor şi elevi este un semn că procesul de comunicare este prezent de-a lungul lecţiei,
având diferiteaspecte depinzând de fiecare parte sau verigă din structura lecţiei.2

Mecanismele comunicării necesită existenţa unui emiţător caresă trimită mesajul şi de

unreceptor care să-l primească şi să ofere un feedback. Aşadar, profesorul este emiţătorul
caretrimite un mesaj constând în informaţii specifice, pe când receptorul este grupul de elevi
saufiecare elev în parte, depinzând de momentul lecţiei şi contextul comunicării.

Considerând natura fizică a acestei activităţi, întrucât mişcarea este prezentă în diferite
forme pe parcursul întregii lecţii, putem spune că mişcarea este principalul mijloc de
comunicarepe parcursul lecţiei de Educaţie fizică şi sport. Pe parcursul orei, mişcările
specifice de fiecare partesunt folosite constant, unele mişcări sunt reţinute, mişcările şi
rezultatele acestora sunt evaluate.

În acest context, având în vedere mecanismele comunicării, rolurile de transmiţător şi

receptorsunt constant modificate pe parcursul lecţiile de Educaţie fizică şi sport. Aceasta
însemnând căelevul care execută mişcări devine transmiţător, pe când persoana care
evaluează respectivamişcare, în principal profesorul, devine receptor.

1
Şoitu, L., (1997) –,, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Şerbănoiu, S., (2004) – Metodica Educaţiei fizice, Cartea Universitară, Bucureşti

2

4
 Tipologia comunicării este rezultatul sistematizării sub criteriul planificării. Aşadar, în
relaţiacu metoda de transmitere a mesajului, comunicarea poate fi directă sau indirectă.3

Comunicarea directă foloseşte resursele primare, pe când comunicarea indirectă

foloseşteresursele secundare.

Comunicarea verbală (CV)

       Acest tip de comunicare este codificată şi transmisă prin enunţuri care au la bază unitatea
minimală,  semnificativă numită cuvânt. Comunicarea verbală este orală sau scrisă,  iar
canalele sunt deci auditive şi sau vizuale; ambele tipuri fiind la fel de frecvente.

Comunicarea paraverbală (CPV)

     Comunicarea paraverbală este o comunicare inferentă pentru că se asociază şi se suprapune
comunicării verbale prin forme de manifestare cu semnificaţii aparte, cum ar fi caracteristicile
vocii (care dau informaţii despre genul natural al emiţătorului,  despre vârstă,  despre starea de
spirit, veselă,  tristă,  fals neutru, vagă, etc.),  caracteristicile de pronunţie (care dau informaţii
despre gradul de educaţie,  capacitatea de comunicare şi de control al gândirii prin limbaj,
zona de provenienţă,  intensitatea, ritmul, tempoul,  calităţile vocii,  pauzele(umplute sau nu
de vocale neutre). Referindu-ne la pauzele în vorbire, menţionăm că o formă a acestora este
tăcerea.

Comunicarea nonverbală (CNV)

      Informaţia codificată verbal poate fi însoţită şi de elemente de kinezică, proxemică,

mimică,  pantomimă, gestică atât din partea emiţătorului,  cât şi a receptorului. Specialiştii
agreează tot mai mult ideea că o parte din achiziţiile noastre fundamentale de comportament,
învăţate intuitiv sunt forme de comunicare ale efectelor şi emoţiilor. Privirea, orientarea
corpului, distanţa dintre protagoniştii unei comunicări,  aprecierea acestei distanţe în vederea
începerii, susţinerii sau terminării unei comunicări etc.  sunt forme ale comunicării nonverbale
care se dezvoltă în timp şi care şi care ne însoţesc în toate situaţiile,  în societate,  la şcoală,
acasă.

3
Bortun, D., (2002)– Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, Bucureşti

5
 Comunicarea sportivă
Comunicarea în sport este foarte complexă datorită numeroşilor factori ce intervin sub
formamesajelor, prin limbaj verbal, prin limbaj motric şi prin atitudini corporale.
Adăugămcomunicarea cu masele (spectatorii), ca la orice spectacol, comunicare sportivilor cu
propriicoechipieri şi alţi factori, care sunt tot atâtea motive pentru a elabora un model (mai
complex
şi preferabil mai explicit) al comunicării în sport. Ne referim în special la comunicarea dintrea
ntrenori şi sportivi, între sportivii componenţi ai grupului şi între sportivi şi spectatori,
presă,susţinători etc.

  În procesul de comunicare există trei tipuri de factori (variabile):4

-psihologici;

- cognitivi;

- sociali.

Personalitatea subiecţilor care participă în comunicare cu propriul sistem motivaţional,

cuinterese şi stări afective, îşi pune amprenta pe modul de comunicare.De asemenea, nu
putemomite dorinţa de comunicare, perseverenţa ce asigură continuitatea.

Cultura fizicăreprezintă în concepţia lui Florin Georgescu o componentă

aorganismului social,„un fenomen fără de care societatea nu poatefi concepută“.5

Cultura fizicăeste o componentă, poate chiar domeniu, de mare complexitate a culturii

universale caresintetizează categoriile, instituţiile, legităţile şi bunurile materiale create pentru
valorificareaexerciţiului fizic.

 În acest context, competenţa de comunicare este o rezultantă a cunoştinţelor,

deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor şi trăsăturilor temperamental-caracteriale cu care
individul esteînzestrat în vederea îndeplinirii funcţiei sale sociale. Competenţa în
comunicarese poate dobândiprin asimilarea informaţiilor şi formarea abilităţilor de
comunicare. 

Diferenţierea între competenţa de comunicare şi capacitatea de comunicare este

evidentă,diferenţierea rezultă din faptul că, în cazul capacităţii de comunicare vorbim de o

4
Dragnea A., Teodorescu-Mate S., (2002)– Teoria sportului, Ed.Fest, Bucureşti
5
Georgescu F.,(1998), Cultura fizică– fenomen social, Ed. Tronic, Bucureşti

6
potenţialitate,de ceva care există sau poate fi cultivat şi dezvoltat. În cazul competenţei de
comunicare trebuieformate abilităţi şi priceperi care pe un suport cognitiv să valorifice,
predispoziţiile narative.

Teoria comunicării afirmă că individul poate comunica cu sine sau în cadrul diferitelor
grupurisociale. În acest context putem afirma mişcarea fizică şi sportul ca mijlocitoare, în
modurispecifice, a relaţionării individului cu sine şi cu membrii colectivităţii în care se
desfăşoarăactivitatea competiţională. Astfel putem invoca aspectul interacţiunii indivizilor din
perspectivaactivităţilor sportive ca pe un produs al fenomenului cultural. Mai mult decât atât,
culturacorpului şi sportul au pus in evidentă de-a lungul timpului faptul că valorile sportive
sunt înacelaşi timp valori estetice şi valori morale.

Adesea în sport indicatorii mişcării sunt folosiţi intenţionat pentru a înşela adversarul,
astfelîncât activitatea corporală şi cea sportivă, bine dirijate, constituie un limbaj cu
semnificaţiideosebit de importante.

În activităţile motrice, în general, cu deosebire în sport,comunicarea

nonverbalăeste prezentă sub cele mai diferite forme:

Comunicarea cromatică

Se întâlneşte permanent în sport, cel puţin în două forme:,,culorile fizice ale

interlocutorilorşiculorile mediuluiînconjurător”6. Comunicareacromatică ne permite să
distingem apartenenţa suporterilor echipelor combatante, comuniuneaafectivă dintre aceştia şi
sportivii care evoluează în teren.

Comunicarea sonoră

Mehbrain A. (citat de Neagu, N., 2007) consideră că circa 38% dinmesajele transmise
într-o interacţiune personală sunt de ordin verbal, fără cuvinte. Aceştiaconstituie parametrii
muzicali ai limbajului: timbrul, intonaţia, ritmul, pauzele, tonul, înălţimeaetc. În domeniul
sportului, fluieratul are un rol important, încărcat de semnificaţii: fluieratulpentru începerea
unui joc spre exemplu, are oanumită intensitate şi durată, spre deosebire de cel
careconsemnează nereguli de joc sau încheierea întrecerii.

6
Neagu N., (2007)– Introducereîn comunicarea socială, Ed. OIM, Iaşi

7
 

Comunicarea tactilă

Are la om o importanţă cu totul deosebită, iar în sport are semnificaţiispeciale.

Estegreu de conceput ca adversarii să nu-şi strângă mâinile înainte de începerea
competiţiei,antrenorii să nu-şi felicite sportivii şi să nu-i bată pe umăr, sau aceştia din urmă să
nu seîmbrăţişeze după reuşitele comune. De asemenea, în antrenamentul sportiv, în
numeroase situaţii,antrenorii conduc segmentele corporale ale începătorilor pe traiectoriile
corecte ale mişcărilor,ceea ce nu poate fi realizat fără atingere corporală.

  Comunicarea tactilă este importantă în cadrul jocurilor sportive cu contact corporal

direct(box, arte marţiale), sau în sporturile desfăşurate în tandem: dans sportiv, patinaj artistic
etc., încare atingerea partenerilor are rol de a declanşa anumite acţiuni motrice comune sau
desfăşurate în tempoul programat.

Comunicarea gestuală

În sport are rolul principal în cadrul interacţiunilor multiple dintresportivi, antrenori, arbitri,
spectatori, însăşi esenţa sportului fiind de natură kinetică.Complexitatea comunicării prin
limbaj corporal în domeniul sportului face necesară o clasificarea tipurilor de gesturi motrice,
astfel (Neagu, N., 2007):O formă subtilă şi eficientă de influenţă socială, folosită cu precădere
în relaţiile decomunicare dintre antrenori şi sportivi estepersuasiunea. ,,Caactivitate de
organizare şi  prezentare a  mesajelor de către o sursă influentă(antrenorul), prin
intermediul comunicăriieficiente, persuasiuneaare scopul de aconvinge receptorul (sportivul)
să-şi schimbe, neforţat dealţii, atitudinile şicomportamentele”7

Faţă de influenţele şi mesajelecomunicate de antrenor, sportivii pot adopta atitudini

pozitive, negative sau neutre.

7
Dumitrescu Gh.T., (1979)– Interpsihologie în activitatea sportivă, Ed. Sport-Turism, București

8
 Concluzii și propuneri

Analiza acestei teme aduce unele informații suplimentare care vor completa teoria
comunicării prin elementele specifice orelor de educație fizică și sport.

Recunoașterea formelor de comunicare implicate în orele de educație fizică și sport, a

condus la clarificarea formelor specifice de comunicare care sunt însușite în fiecare verigă a
lecției. Acest lucru contribuie la optimizarea procesului de comunicare în lecție și a creșterii
calității și eficienței procesului de învățare.

Bibliografie

1. Bortun, D., (2002)– Bazele epistemologice ale comunicării,Editura Ars

Docendi, Bucureşti
2. Dragnea A., Teodorescu-Mate S., (2002)– Teoria sportului, Ed.Fest,
Bucureşti
3. Dumitrescu Gh.T., (1979)– Interpsihologie în activitatea sportivă, Ed.
Sport-Turism, București
4. Georgescu F.,(1998), Cultura fizică– fenomen social, Ed. Tronic,
Bucureşti
5. Neagu N., (2007)– Introducereîn comunicarea socială, Ed. OIM, Iaşi
6. Şerbănoiu, S., (2004) – Metodica Educaţiei fizice, Cartea Universitară,
Bucureşti
7. Şoitu, L., (1997) –,, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti