Devotional 2019

Din
inima
E l l e n G . W h i t e
Pantelimon 2018
© 2018 – Editura Viaţă şi Sănătate, Pantelimon, România
Toate drepturile rezervate.
Traducere: Elena Pridie

Redactare: Adela Băncău-Burcea
Corectură: Livia Ciobanu-Mihai
Tehnoredactare: Irina Toncu
Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin

reţeaua sa naţională de librării.
www.solascriptura.ro/librarii
Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Editura Viaţă şi Sănătate
Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34
Fax: 021 323 00 40
comenzi@viatasisanatate.ro
www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

WHITE, ELLEN GOULD HARMON
Din inimă / Ellen G. White. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018
ISBN 978-606-911-530-5
2
Introducere
La ce bun stă ochiul deschis, dacă inima este oarbă? Poți să îți deschizi urechile
și să nu auzi? Minunile sunt zilnic în preajma noastră, dar oare chiar le observăm?
Sesizarea lor nu ține de domeniul percepției fizice.
Respirăm. Trăim. Gândim. Umblăm. Vorbim. Lucrăm. Ne rugăm. În timp ce
facem toate aceste lucruri, absorbim influențele mediului nostru înconjurător. Ceea
ce acceptăm să intre în inimile noastre ne influențează convingerile, sentimentele,
valorile, așteptările și acțiunile. Niciun lucru nu iese din inima noastră dacă nu l-am
pus mai întâi în ea. Într-o mai mare măsură decât suntem dispuși să recunoaștem,
ne aflăm acolo unde ne aflăm în acest moment al vieții noastre datorită gândurilor
dominante cărora le-am permis să ne ocupe mintea și inimile.
Sănătatea fizică și emoțională, căsnicia și viața de familie, cariera și situația fi-
nanciară, precum și legătura cu Dumnezeu au fost și continuă să fie foarte mult
influențate de calitatea dietei mentale. Cel mai înțelept mod de a-ți îmbunătăți cali-
tatea vieții este să-ți îmbunătățești mai întâi calitatea gândirii. Și cea mai bună mo-
dalitate de a-ți îmbunătăți calitatea gândirii este de a-ți păzi inima.
Renașterea începe din inimă și are loc cel puțin în două planuri: în primul plan,
izvorul revigorării din timpul de calitate petrecut cu Dumnezeu în fiecare zi, ținând în
mână Cuvântul Său. Devoționalul acesta poate fi un loc liniștit pentru tine, locul unde,
inspirat fiind de Cuvânt, să poți să identifici nevoile personale și pe cele ale semenilor.
Renașterea are loc, de asemenea, în al doilea plan, în timp ce trăim într-o atitudine
de rugăciune constantă. „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere…”
(Luca 21:36). Pe genunchi vei primi înțelepciunea și puterea de a răspunde la nevoile
tale și ale aproapelui. Ambele planuri sunt esențiale pentru o inimă sănătoasă.
Tot ceea ce hotărăşte până la urmă cursul vieţii tale izvorăşte din inimă. Adevă-
rata credinţă biblică izvorăşte din inimă şi determină drumul vieţii noastre. Nu este
doar un concept intelectual, întreţinut de minte, ci este o forţă reală, activă, care lu-
crează în inimă. Dumnezeu nu ne lasă mintea fără hrana corespunzătoare. Credința
care lucrează în inimă dă naștere apoi unui fundament solid și biblic pentru nădej-
dea pe care o întreținem în mințile noastre.
În 1 Tesaloniceni 5:8, apostolul Pavel menționează diferitele domenii ale perso
nalității noastre atinse de credință și de nădejde: „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să
fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nă-
dejdea mântuirii.” Credința și dragostea sunt platoșa, iar platoșa apără inima. Nădej-
dea este coiful, și el protejează capul, mintea. Nădejdile care sunt bazate pe credința
adevărată din inimă nu vor fi dezamăgite. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice,
căci din ea ies izvoarele vieţii!” (Proverbele 4:23)
Ștefan Tomoiagă, președintele Bisericii

Adventiste de Ziua a Șaptea din România
3
IANUARIE
„Rugați-vă neîncetat.”
(1 Tesaloniceni 5:17)
Marți, 1 ianuarie
VECHIUL ŞI NOUL AN
Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă încercați-vă.
(2 Corinteni 13:5)
A m intrat deja în noul an. Înainte să-i salutăm venirea, ne oprim să ne punem
întrebarea: Ce rapoarte a înregistrat anul care tocmai a trecut în veșnicie,
ducând cu sine atâtea poveri? (...) Să ne ferească Domnul ca, în acest moment
important, să fim atât de ocupați cu alte probleme și să nu ne luăm timp pentru o
cercetare de sine serioasă, sinceră și critică! Lucrurile de însemnătate minoră să
le lăsăm pe plan secund, iar pe cele care privesc veșnicia să le punem pe primul
plan. (...)
Niciunul dintre noi nu poate, prin propria tărie, să reprezinte caracterul Dom-
nului Hristos, însă dacă Domnul Isus locuiește în inimă, spiritul care locuiește în
El se va manifesta și în noi. Toate lipsurile noastre vor fi suplinite. Cine ar dori la
începutul acestui nou an să aibă o nouă și autentică experiență în lucrurile privitoare
la Dumnezeu? Îndreptați ce este rău pe cât este cu putință. Mărturisiți-vă greșelile
și păcatele unii altora. Orice amărăciune, mânie și răutate să fie îndepărtate. Fie ca
răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea și iubirea să devină parte a ființei voastre;
atunci tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit va
ajunge la maturitate în experiența noastră. (...)
Ne este de folos fiecăruia să beneficiem de harul Domnului Hristos, să fim blânzi
și smeriți cu inima, statornici, neșovăielnici, neclintiți în adevăr; căci numai astfel
vom putea înainta în sfințenie și vom corespunde pentru moștenirea sfinților în
lumină. Să începem anul cu totală abnegație. Să ne rugăm pentru un discernământ
clar... ca să putem fi pretutindeni martori pentru Hristos.
Timpul și talentele ne sunt date de Dumnezeu cu scopul de a fi folosite pentru
onoarea și slava Sa. Preocuparea noastră sinceră, serioasă trebuie să fie aceea de a
lăsa ca lumina să strălucească prin viața și caracterul nostru pentru a lumina cărarea
către ceruri, astfel ca sufletele oamenilor să fie atrase de pe calea cea largă pe calea
cea îngustă a sfințeniei. (...)
Este nevoie de oameni puternici în biserică, de lucrători de succes în via Dom-
nului, de bărbați și femei care să lucreze astfel ca biserica să poată fi transforma-
tă după chipul Domnului Hristos și să nu se mai conformeze obiceiurilor lumii.
Putem ori câștiga totul, ori pierde totul. Să trecem de partea lui Hristos – partea
de care vom câștiga și vom lucra cu siguranță pentru ceruri. – Signs of the Times,
4 ianuarie 1883
5
Miercuri, 2 ianuarie
VEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ
Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape.
Fiți înțelepți dar și vegheați în vederea rugăciunii!
(1 Petru 4:7)
R ăscumpărătorul nostru a înțeles pe deplin nevoile oamenilor. El, care a co-

borât până acolo încât a luat asupra Sa natura umană, cunoștea slăbiciunile
noastre. Domnul Hristos a trăit ca un exemplu pentru noi. El a fost ispitit în toate
lucrurile ca și noi, astfel încât noi să putem să-i ajutăm pe cei care sunt ispitiți. (…)
Domnul Hristos a luat asupra Sa neputințele noastre și, în slăbiciunea umană, a
trebuit să caute putere de la Tatăl Său. Adesea putea fi găsit în rugăciune fierbinte,
în crâng, pe marginea lacului sau pe munte. El ne-a cerut imperios să veghem și să
ne rugăm. Neglijarea vegherii și a cercetării serioase de sine este cea care duce la
înfumurare și mândrie spirituală. Fără un simț profund al nevoii noastre de ajutor
din partea lui Dumnezeu, nu va exista decât în mică măsură rugăciune serioasă, din
inimă pentru ajutor divin. (…)
Vegherea continuă este în directă legătură cu rugăciunea. Acela care cugetă me-
reu la Dumnezeu beneficiază de o puternică apărare. Un astfel de om va simți ime-
diat pericolele care amenință viața spirituală, iar sesizarea pericolului va determina
această persoană să-L caute pe Dumnezeu pentru ajutor și protecție.
Sunt momente când creștinul este asediat de pericole, iar responsabilitățile par
greu de îndeplinit. Dar norii care se adună pe calea noastră și primejdiile care ne
înconjoară nu vor dispărea niciodată dacă dăm dovadă de un spirit șovăielnic, în-
doielnic și în care lipsește rugăciunea. În asemenea momente, necredința spune:
„Nu putem trece niciodată peste aceste obstacole; să așteptăm până vom vedea calea
mai clar.” Însă credința îndeamnă cu curaj la înaintare, nădăjduind toate lucrurile,
crezând toate lucrurile. (…)
Rugăciunea poate fi înălțată zilnic de cei ce se tem de Domnul, astfel ca El să le
apere inima de dorințe rele și să le întărească sufletele pentru a se putea împotrivi
ispitei. (…)
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot
felul de rugăciuni și cereri și vegheați la aceasta cu toată stăruința” și, de asemenea,
„Fiți treji și vegheați în vedea rugăciunii”. În aceasta constă siguranța creștinilor,
apărarea lor în mijlocul pericolelor care îi înconjoară pe cale. – Review and Herald,
11 octombrie 1881
6
Joi, 3 ianuarie
PRICEPERE PENTRU TOŢI

Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.
(Psalmii 119:130)
C uvântul lui Dumnezeu prezintă cele mai eficiente mijloace de educație, cât și
cea mai valoroasă sursă de cunoștințe pentru oameni. Înțelegerea se adaptea-
ză la subiectele cu care i se cere să aibă de-a face. Dacă este preocupată de lucruri
triviale, neînsemnate și nu este mobilizată niciodată să facă eforturi serioase pen-
tru a înțelege adevărurile mari și veșnice, ea se va pipernici și va slăbi. De aceea
Scripturile sunt atât de valoroase ca mijloc de dezvoltare intelectuală. Cercetarea
lor atentă, cu reverență și cu un spirit doritor de a învăța va dezvolta și întări
mintea așa cum niciun alt studiu nu ar putea-o face. Ele conduc în mod direct la
contemplarea celor mai înalte, a celor mai nobile și uluitoare adevăruri prezentate
minții omenești. Ele îndreaptă gândurile noastre către Autorul infinit al tuturor
lucrurilor.
Putem vedea dezvăluindu-se caracterul Celui Veșnic și putem asculta vocea Sa
comunicând cu patriarhii și profeții. Putem vedea explicându-se tainele providenței
Sale, marile probleme care au atras atenția minților cercetătoare, dar pe care, fără
ajutorul revelației, intelectul omenesc ar căuta în zadar să le rezolve. Ele deschid
înțelegerii noastre un sistem teologic simplu, dar sublim, prezentând adevăruri pe
care și un copil le-ar putea pricepe, însă care sunt atât de profunde încât pot nedu-
meri mințile cele mai ascuțite. (…)
Mântuitorul nostru nu a ignorat învățătura și nu a disprețuit educația, însă a ales
niște pescari neînvățați pentru lucrarea Evangheliei, deoarece aceștia nu fuseseră
instruiți în obiceiurile și tradițiile greșite ale lumii. Aceștia erau oameni înzestrați cu
capacități naturale deosebite și aveau un spirit umil, dornic de a învăța; erau oameni
pe care El îi putea educa pentru măreața Sa lucrare. (…)
Cei învățați, preoții, cărturarii și învățătorii Legii disprețuiau învățătura Domnu-
lui Hristos. Voiau să-L învețe ei pe El și de multe ori au și încercat, însă doar pentru
a fi înfrânți de înțelepciunea ce aducea la lumină și mustra ignoranța și nesăbuința
lor. În mândria și bigotismul lor, ei nu voiau să accepte cuvintele Domnului Hristos,
și totuși erau uimiți de înțelepciunea cu care El vorbea... Însă cuvintele și faptele
umilului Învățător, văzute de cei neșcoliți care-L însoțeau zi de zi, au exercitat o
influență vie asupra bărbaților și femeilor de atunci și până în prezent. – Review and
Herald, 25 septembrie 1883
7
Vineri, 4 ianuarie
RUGĂCIUNE FIERBINTE
Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit!
(Iacov 5:16)
D omnul Isus este astăzi Mântuitorul nostru. El mijlocește pentru noi în Sfânta
Sfintelor din sanctuarul ceresc și ne iartă păcatele. Este o diferență totală din
punct de vedere spiritual între a ne baza pe Dumnezeu fără nicio ezitare, ca pe o
temelie sigură, și a căuta neprihănirea în noi înșine înainte de a veni înaintea Lui.
Domnul ne iubește și ne suportă chiar când noi suntem nerecunoscători față de
El, când uităm îndurarea Lui față de noi și, din răutate, nu credem în El… Să facem
o schimbare totală. Să cultivăm planta cea prețioasă a iubirii și să ne găsim plăcerea
în a ne ajuta unii pe alții. (…)
Sunt făgăduințe atât de valoroase pentru noi în Cuvântul lui Dumnezeu. Pla-
nul de mântuire este amplu. Măsurile luate pentru noi nu sunt limitate. Nu suntem
obligați să credem dovezi de acum un an sau o lună, ci avem astăzi asigurarea că
Domnul Isus trăiește și mijlocește pentru noi. (…)
Dacă vrem să-i revigorăm pe alții, trebuie ca noi înșine să bem din Izvorul care
nu seacă niciodată. Este privilegiul nostru să cunoaștem Sursa tăriei noastre, să ne
prindem de brațul lui Dumnezeu. Dacă vrem să avem viață și energie spirituală,
trebuie să avem comuniune cu Dumnezeu. Putem vorbi cu El despre nevoile noastre
reale; și cererile noastre sincere vor arăta că suntem conștienți de nevoile noastre și
vom face ceea ce ne stă în putință ca rugăciunile noastre să primească răspuns. Tre-
buie să ascultăm îndemnul apostolului Pavel: „Deșteaptă-te, tu care dormi, scoală-te
din morți, și Hristos te va lumina (Efeseni 5:14).
Martin Luther a fost un bărbat al rugăciunii. El lucra și se ruga convins fiind că
ceva trebuie făcut… După ce se ruga, avea curajul de a trece la acțiune, bazându-se
pe făgăduințele lui Dumnezeu; și, prin ajutor divin, a fost în stare să zguduie marea
putere a Romei, astfel că în fiecare țară temeliile bisericii au fost clătinate.
Spiritul lui Dumnezeu cooperează cu lucrătorul umil în care locuiește Hristos
și care are comuniune cu El. Rugați-vă… Când sunteți deznădăjduiți, nu spuneți
altora; nu dați drumul în afară la ceea ce este obscur, ca să nu umbriți calea altora,
ci spuneți-I lui Isus. Cereți-I umilință, înțelepciune, curaj, creștere în credință ca să
puteți vedea lumină în lumina Sa și să vă bucurați de dragostea Sa. Credeți, și cu
siguranță veți vedea mântuirea lui Dumnezeu. – Review and Herald, 22 aprilie 1884
8 Soarele apune la: B 16:49, CT 16:39, IS 16:33, MS 16:47, SM 16:49, DJ 16:59, AR 16:59
Sâmbătă, 5 ianuarie
IMPORTANŢA RUGĂCIUNII
Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului,
cu vinul pe care-l bea împăratul…
(Daniel 1:8)
R ugăciunea nu este percepută așa cum ar trebui. Rugăciunile noastre nu sunt

pentru a-L informa pe Dumnezeu despre ceva ce El nu știe. Dumnezeu
cunoaște tainele fiecărui suflet. Rugăciunile noastre nu trebuie să fie lungi și zgo-
motoase. Dumnezeu citește gândurile ascunse. Ne putem ruga în taină și Cel care
vede în taină ne va auzi și ne va răsplăti din plin. (…)
Rugăciunea nu are scopul de a face vreo schimbare la Dumnezeu; ea ne aduce pe
noi în armonie cu Dumnezeu. Ea nu ia locul îndeplinirii datoriei... Rugăciunea nu
ne plătește datoriile față de Dumnezeu. Slujitorii lui Hristos trebuie să se bazeze pe
Dumnezeu, așa cum a făcut Daniel la curtea Babilonului. Daniel cunoștea valoarea
rugăciunii, scopul acesteia, obiectivul acesteia; și rugăciunile pe care el și cei trei
tovarăși ai săi le-au înălțat către Dumnezeu după ce au fost aleși la curtea Babilonu-
lui au primit răspuns.
A mai existat o clasă de captivi duși în Babilon. Domnul a îngăduit ca aceștia să
fie smulși din căminurile lor și duși într-o țară idolatră pentru că ei înșiși trăiau în
idolatrie. Domnul a îngăduit ca ei să aibă parte de tot ce doreau din practicile idola-
tre ale Babilonului.
După înțelepciunea lumii, Daniel și cei trei tovarăși ai săi aveau asigurate toa-
te avantajele posibile la curtea Babilonului, însă chiar acolo aveau să aibă parte de
prima lor încercare. Principiile lor au ajuns în contradicție cu poruncile și cerințele
împăratului. (…)
Daniel și cei trei tovarăși ai săi nu au socotit că, având în vedere faptul că mân-
carea și băutura erau rânduite pentru ei de către împărat, era de datoria lor să se
conformeze acestei rânduieli. Ei s-au rugat pentru această situație și au studiat Scrip-
turile. Educația lor era de așa natură încât ei au considerat că trebuie să se bizuie pe
Dumnezeu chiar și acolo, în robie... Înfățișarea lui Daniel și a tovarășilor săi era așa
cum trebuie să fie a oricărui tânăr. Ei erau bine-crescuți, amabili, respectuoși, pose-
dau harul blândeții și al decenței. (…)
Când suntem în situații menite a ne conduce departe de Dumnezeu, cererile
noastre pentru ajutor și putere trebuie să fie necontenite. Dacă nu va fi astfel, nu
vom avea niciodată succes în a înfrânge mândria și a birui puterea ispitei față de
îngăduințe păcătoase care ne despart de Mântuitorul. – Youth’s Instructor, 18 august
1898
Soarele apune la: B 16:50, CT 16:40, IS 16:34, MS 16:48, SM 16:50, DJ 17:00, AR 17:00 9
Duminică, 6 ianuarie
LECŢII DIN PARTEA LUI ILIE PRIVIND RUGĂCIUNEA

Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi și s-a rugat
cu stăruință să nu plouă și n-a plouat deloc în țară trei ani și șase luni.
Apoi s-a rugat din nou, și cerul a dat ploaie și pământul și-a dat rodul.
(Iacov 5:17-18)
D in experiența lui Ilie putem învăța lecții importante. Când se afla pe muntele
Carmel înălțându-și rugăciunea pentru ploaie, credința sa a fost pusă la în-
cercare, însă el nu a încetat să-și prezinte cererile înaintea lui Dumnezeu. De șase
ori s-a rugat el cu stăruință și, cu toate acestea, deși nu era niciun semn că cererea
sa a fost ascultată, cu credință puternică, el și-a înălțat din nou rugăciunea către
tronul harului. Dacă ar fi renunțat, descurajându-se după a șasea rugăciune, el nu
ar fi primit răspuns... Avem un Dumnezeu a cărui ureche nu este surdă față de
cererile noastre și, dacă punem la încercare cuvântul Său, El ne va onora credința.
El dorește ca interesele noastre să fie întrețesute cu ale Lui, și atunci El ne poate
binecuvânta în siguranță; căci slava nu trebuie să ne-o atribuim nouă atunci când
primim binecuvântarea, ci toată lauda trebuie să I-o aducem lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu răspunde întotdeauna rugăciunilor noastre de prima dată când
strigăm către El; căci, dacă ar face astfel, noi am putea considera că ni se cuvine
să avem dreptul la toate binecuvântările și favorurile pe care ni le-a acordat. În loc
să ne cercetăm inima pentru a vedea dacă mai există ceva rău în ea, dacă mai este
vreun păcat îngăduit, noi am deveni nepăsători și nu am fi conștienți că suntem
dependenți de El și că avem nevoie de ajutorul Său.
Ilie s-a smerit într-atât încât nu și-a atribuit lui însuși slava. Aceasta este starea în
care trebuie să ajungem pentru ca Domnul să ne asculte rugăciunea; căci după aceea
lauda I-o vom aduce Lui.
Trebuie să credem Cuvântul lui Dumnezeu fie că există vreo manifestare a
simțămintelor, fie că nu. Obișnuiam să-I cer lui Dumnezeu să-mi dea o trăire
emoțională, dar nu mai fac acest lucru acum... Ca și Ilie, îmi înalț cu stăruință rugă-
ciunea către tronul harului și, când Domnul vede că eu sunt conștientă de ineficiența
și slăbiciunile mele, binecuvântarea apare. (…)
Mi-am încredințat sufletul lui Dumnezeu ca unui Creator credincios și știu că El
va păstra ce I-am încredințat până în ziua aceea. (…)
Să-L lăudăm cu inima, cu sufletul și cu glasul nostru. Dacă cineva și-a pierdut
credința, să-L caute astăzi pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a promis că, dacă Îl vom
căuta din toată inima, Se va lăsa găsit de noi. – Review and Herald, 9 iunie 1891
10
Luni, 7 ianuarie
RUGĂCIUNEA-MODEL
Doamne, învață-ne să ne rugăm…
(Luca 11:1)
M ântuitorul lumii Se retrăgea adesea în singurătate pentru a Se ruga. Într-o

anumită ocazie, ucenicii Săi nu erau prea departe, așa că I-au putut auzi cu-
vintele. Au fost adânc mișcați de rugăciunea Sa, căci aceasta era plină de putere
și le-a atins inimile. Se deosebea foarte mult de rugăciunile pe care le rosteau ei și
de orice rugăciune pe care o auziseră rostită vreodată. După ce Domnul Isus li S-a
alăturat din nou, ei I-au spus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și
Ioan pe ucenicii lui.” (…)
Este de mare importanță să ne rugăm Tatălui nostru ceresc. Ajungem să ne de-
punem tributul imperfect al recunoștinței la picioarele Sale, recunoscând iubirea
și harul Său, de care suntem cu totul nevrednici. Ajungem să ne facem cunoscute
nevoile și să-I prezentăm făgăduințele Lui. (…)
Domnul Isus ne-a lăsat o rugăciune în care fiecare expresie este plină de
semnificație, o rugăciune care trebuie studiată și trăită în viața practică... Este o ru-
găciune care exprimă subiectele esențiale pe care noi trebuie să le prezentăm înain-
tea Tatălui nostru din ceruri. (…)
În Rugăciunea Domnească, tăria, puterea și sinceritatea sunt unite cu blândețea
și reverența. Ea este o expresie a caracterului divin al Autorului ei. (…)
Rugăciunile lungi rostite în adunări sunt plictisitoare pentru cei care ascultă și
nu pregătesc inimile oamenilor pentru predica ce urmează. Rugăciunea Domnului
Hristos este în contrast vădit cu acest fel de rugăciuni lungi, în care sunt multe repe-
tări de cuvinte. Fariseii credeau că vor fi auziți dacă vor vorbi mult și de acea făceau
rugăciuni lungi, monotone și însoțite de plecăciuni.
Rugăciunea-model a Domnului Hristos este în vădit contrast cu rugăciunile pă-
gânilor. În toate religiile false, ceremoniile și formele au luat locul evlaviei autentice
și practice. (…)
Domnul Hristos i-a mustrat pe cărturari și farisei din cauza rugăciunilor lor pli-
ne de îndreptățire de sine... Rugăciunile de acest fel, care sunt făcute pentru a fi au-
zite de oameni, nu atrag nicio binecuvântare din partea lui Dumnezeu... În schimb,
umilința este prețuită de Acela care a spus: „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi,
bateți și vi se va deschide.” – Review and Herald, 28 mai 1895
11
Marți, 8 ianuarie
RUGĂCIUNEA BIRUITOARE
În orice lucru aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu,
prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.
(Filipeni 4:6)
E ste datoria noastră să ne rugăm; așa a rânduit Dumnezeu. Bogățiile univer-

sului Îi aparțin Lui. El are la dispoziția Sa toate comorile vremelnice și spiri-
tuale și El poate îndeplini orice cerere din plenitudinea Sa. Suflarea o primim de
la El; orice binecuvântare vremelnică de care beneficiem este darul Său. Suntem
dependenți de El nu doar pentru binecuvântările vremelnice, ci și pentru harul și
puterea de a ne feri să cădem în ispită. Avem nevoie în fiecare zi de Pâinea vieții,
care să ne dea putere și vigoare spirituală, la fel cum avem nevoie de hrană pentru
a ne susține puterile fizice și a avea mușchi puternici. Suntem cuprinși de slăbi-
ciuni și neputințe, îndoieli și ispite; însă putem veni la Domnul Isus cu nevoile
noastre și El nu ne va întoarce spatele. Trebuie să ne deprindem să căutăm călău-
zire divină prin rugăciune; trebuie să învățăm să ne încredem în Acela de la care
ne vine ajutorul. (…)
Trebuie să conștientizăm profund și cu seriozitate nevoile noastre. Să fim
conștienți de slăbiciunea noastră și de faptul că suntem dependenți de Dumnezeu,
să venim la El cu sufletul căit și cu inima zdrobită. Cererile noastre trebuie adresate
în supunere deplină față de El; orice dorință trebuie să fie adusă în armonie cu voia
lui Dumnezeu, și voia Lui trebuie să se facă în noi. (…)
Dacă umblăm în lumină – și Domnul Hristos este lumina – putem veni la tro-
nul harului cu îndrăzneală sfântă. Putem prezenta făgăduințele lui Dumnezeu cu
credință vie și să ne susținem cererile. Deși suntem slabi, greșiți și nevrednici, „Du-
hul ne ajută în neputințele noastre”… După ce ne-am înălțat cererea o dată, nu tre-
buie să o abandonăm, ci să spunem la fel ca Iacov când s-a luptat toată noaptea cu
îngerul: „Nu te las să pleci până nu mă vei binecuvânta” (...) și, asemenea lui, vom
birui.
Creștinii își pot păstra integritatea în mijlocul ispitelor cu care Satana îi asaltează
numai dacă vor veghea în vederea rugăciunii și vor da pe față o credință vie... Vorbiți
continuu inimii voastre în limbajul credinței: „Domnul Isus a spus că mă va primi
și eu cred cuvântul Său. Îl voi lăuda; voi aduce slavă numelui Său.” Satana va fi pe
aproape ca să îți sugereze că nu vei simți nicio bucurie. Răspunde-i astfel: „Am toate
motivele să fiu bucuros pentru că sunt copilul lui Dumnezeu. Eu mă încred în Dom-
nul Isus.” – Signs of the Times, 15 mai 1884
12
ÎNRĂDĂCINAŢI ŞI ÎNTEMEIAŢI PE HRISTOS

Cel neprihănit înverzește ca finicul.
(Psalmii 92:12)
El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea
lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfârșit.
(Psalmii 1:3)
A ceste texte descriu starea fericită a celor al căror suflet este înrădăcinat și în-
temeiat pe Hristos. Există însă întotdeauna pericolul de a fi mulțumit cu o
lucrare superficială; există întotdeauna primejdia ca sufletele să nu fie ancorate în
Dumnezeu, ci să fie mulțumite să fie purtate încoace și încolo, distracția preferată
prin care Satana ispitește.
Ai început să vezi defectele din caracterul tău? Să nu te simți neputincios și des-
curajat. Privește la Domnul Isus, care îți cunoaște orice slăbiciune și Se îndură de
toate neputințele tale… Nu este o rușine să ne mărturisim păcatele și să le părăsim.
Rușinea va fi a acelora care își cunosc păcatele, dar continuă să le înfăptuiască, în-
durerându-L astfel pe scumpul Mântuitor prin căile lor reprobabile. Conștientizarea
greșelilor noastre ar trebui prețuită mai mult decât simțămintele de fericire; căci
aceasta este dovada că Duhul lui Dumnezeu face eforturi mari în ceea ce ne privește
și îngerii sunt de jur împrejurul nostru. (…)
În adevărată căință față de păcat, vino la piciorul crucii și lasă acolo poverile tale!
Vino manifestând pocăință față de Dumnezeu, pentru că ai călcat Legea Sa, și do-
vedind credință în Domnul Isus Hristos, care îți va ierta păcatele și te va împăca cu
Tatăl! Crede ce spune Dumnezeu, păstrează în inimă făgăduințele Sale! (…)
Gândește-te la călătorul obosit care înaintează cu greu prin nisipul fierbinte al
deșertului, fără să aibă un adăpost care să-l protejeze de razele soarelui tropical. Re-
zerva sa de apă s-a epuizat și nu are nimic cu care să-și potolească setea. Limba i se
umflă; se clatină ca un om beat. Vede cu ochii minții căminul său, pe prietenii săi,
în timp ce e convins că va pieri în deșertul teribil. Deodată aude de la cei dinaintea
lui un strigăt de bucurie. În depărtare se deslușește, prin pustia jalnică, nisipoasă, un
finic verde și înflorit. (…)
Ca și finicul care își extrage seva din fântânile cu apă vie și este verde și înflorit
în mijlocul deșertului, așa este creștinul care poate extrage rezerve bogate de har
din fântâna iubirii lui Dumnezeu și poate călăuzi sufletele triste și tulburate, gata să
piară în pustia păcatului, la acele ape din care să poată bea și să trăiască. – Signs of
the Times, 26 iunie 1884
13
Joi, 10 ianuarie
EXEMPLE REMARCABILE DE RUGĂCIUNE

Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele,
cereți orice veți vrea și vi se va da.
(Ioan 15:7)
R ugăciunea reprezintă mijlocul prin care se obțin binecuvântări care altfel nu

ar putea fi primite. Patriarhii au fost oameni ai rugăciunii și Dumnezeu a făcut
lucruri mari pentru ei. Când a părăsit casa tatălui său și s-a dus într-o țară străină,
Iacov s-a rugat în căință umilă, iar Domnul i-a răspuns printr-un vis în timpul
nopții. El a văzut o scară luminoasă și strălucitoare, cu capătul rezemat pe pământ
și cu vârful atingând cerul înalt... După aceea, pe când se întorcea la casa tatălui
său, s-a luptat toată noaptea cu Fiul lui Dumnezeu, chiar până la revărsatul zorilor,
și a biruit. I-a fost dată asigurarea: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema
Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oameni și ai fost biruitor.”
Iosif s-a rugat și a fost ferit de păcat în mijlocul influențelor menite a-l îndepărta
de Dumnezeu. Când a fost ispitit să se abată de pe calea curăției și integrității, el a
spus: „Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dum-
nezeu?”
Moise, care petrecea mult timp în rugăciune, era cunoscut ca fiind cel mai blând
om de pe fața pământului. Pentru blândețea și umilința sa, el a fost onorat de Dum-
nezeu și și-a adus la îndeplinire cu credincioșie responsabilitățile înalte, nobile și sa-
cre ce i-au fost încredințate. În timp ce îi conducea pe copiii lui Israel prin pustie, se
părea că aceștia urmau să fie nimiciți din cauza murmurării și a răzvrătirii lor. Însă
Moise s-a înfățișat înaintea adevăratei Surse de putere; el a prezentat cazul înaintea
Domnului. (…)
Daniel a fost un om al rugăciunii, și Dumnezeu i-a dat înțelepciune și tărie ca să
reziste tuturor influențelor care conspirau să-l atragă în cursa necumpătării. Încă pe
când era tânăr, a fost un titan în ce privește moralitatea prin puterea Celui Preaînalt...
În temnița din Filipi, în timp ce sufereau lovituri cumplite, cu picioarele în bu-
tuci, Pavel și Sila se rugau și înălțau cântări de laudă lui Dumnezeu, și îngeri din
ceruri au fost trimiși pentru a-i salva. Pământul s-a cutremurat când au apărut acești
mesageri cerești, iar porțile închisorii s-au deschis, eliberându-i pe cei întemnițați...
Trebuie să ne desprindem de pământ și să ne prindem continuu de cer. – Signs of the
Times, 14 august 1884
14
Vineri, 11 ianuarie
RUGĂCIUNI DE FORMĂ
ŞI RUGĂCIUNI ALE CREDINŢEI
Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii,
cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați.
(Matei 6:7)
S unt două feluri de rugăciuni – rugăciunea de formă și rugăciunea credinței.

Repetarea unor fraze dinainte stabilite, obișnuite, inima nesimțind în niciun fel
nevoia de Dumnezeu, constituie rugăciunea formală... Trebuie să fim foarte atenți
ca, în toate rugăciunile noastre, să prezentăm nevoile inimii, iar cuvintele rostite
să reflecte ceea ce dorim să spunem. Toate cuvintele înflorite la comanda noastră
nu valorează nici măcar cât o singură dorință sinceră exprimată. Cele mai eloc-
vente rugăciuni, dacă nu exprimă adevăratele simțăminte ale inimii, nu sunt decât
repetări de cuvinte în van. Rugăciunea care vine dintr-o inimă deschisă, în care
sunt exprimate nevoile simple ale sufletului ca și cum i-am adresa o cerere unui
prieten pământesc, așteptând să fie împlinită – aceasta este rugăciunea credinței.
Vameșul care s-a dus la templu să se roage constituie un bun exemplu de închină-
tor sincer și devotat. El simțea că e un păcătos și marea sa nevoie l-a condus să dea
frâu liber dorinței sale profunde: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”
Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu trebuie să avem ceva să-I spunem legat
de viața noastră prezentă. Lista lungă și neagră a tuturor păcatelor noastre este cu-
noscută ochilor Celui Infinit. Registrul este complet; niciuna dintre ofensele noastre
nu este trecută cu vederea. Însă Cel care a lucrat în mod minunat cu slujitorii Săi din
vechime va asculta rugăciunea credinței și ne va ierta nelegiuirile. El a promis și Își
va împlini cuvântul. (…)
După ce I-am adresat cererile, noi suntem cei care trebuie să răspundem acestor
cereri pentru noi înșine, pe cât este posibil, și să nu așteptăm ca Dumnezeu să facă
ceea ce noi putem face pentru noi înșine... Ajutorul divin trebuie să se îmbine cu
eforturile, aspirațiile și puterea omenească... Nu putem să rezistăm prin rugăciunile
altora atâta vreme cât noi înșine neglijăm să ne rugăm, căci Dumnezeu nu ne-a pro-
mis așa ceva. Nici chiar puterea divină nu poate ridica la cer un singur suflet care nu
vrea să facă eforturi în ceea ce-l privește. (…)
Cerul poate fi atins de fiecare dintre noi dacă vom depune eforturi conform cu
Legea lui Dumnezeu, făcând voia Domnului Isus și crescând potrivit chipului Său.
Eșecurile temporare trebuie să ne determine să ne bizuim și mai mult pe Domnul
Hristos și vom continua să ne prezentăm cererile cu stăruință, cu inimă îndrăzneață,
voință hotărâtă și scop precis. – Signs of the Times, 14 august 1884.
RELIGIA BIBLIEI ESTE PRACTICĂ

Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm
pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.
(Iacov 1:27)
R eligia biblică nu este un veșmânt pe care să îl punem și să îl scoatem după plă-

cerea noastră. Ea este o influență atotcuprinzătoare care ne face să fim urmași
răbdători și altruiști ai Domnului Isus, făcând ceea ce a făcut El, umblând cum a
umblat El... Această religie ne învață să manifestăm răbdare și îndelungă răbdare
atunci când ajungem în situații în care suntem tratați rău și nedrept.
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ajunge un principiu viu în viața noastră, orice
lucru cu care avem de-a face, orice cuvânt și orice faptă vor da pe față faptul că
noi suntem supuși Domnului Isus Hristos, chiar și gândurile noastre fiindu-I su-
puse. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este primit în inimă, acesta va goli sufletul de
aroganță și bizuire pe sine. Viața noastră va fi o putere spre bine, deoarece Duhul
Sfânt ne va umple mintea cu lucrurile lui Dumnezeu. Vom trăi religia lui Hristos,
căci voința noastră va fi în perfectă armonie cu voia lui Dumnezeu. (…)
„Cercetați Scripturile.” Nicio altă carte nu vă va da gânduri atât de curate, înalte
și nobile; din nicio altă carte nu puteți obține o experiență religioasă profundă. Când
vă luați timp pentru introspecție, pentru rugăciune din inimă și pentru studiu sincer
al Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va sădi în inima voastră adevărul. (…)
Biblia, și numai Biblia, trebuie să constituie regula credinței noastre. Ea constitu-
ie o frunză din pomul vieții și, hrănindu-ne cu ea, primind-o în mintea noastră, vom
avea putere să facem voia lui Dumnezeu. (…)
Dacă nu primim religia Domnului Hristos hrănindu-ne din Cuvântul lui Dum-
nezeu, nu vom putea intra în cetatea lui Dumnezeu. Bazându-ne pe o hrană pămân-
tească, educându-ne gusturile să iubească lucrurile lumești, nu vom putea aprecia
atmosfera curată din ceruri. (…)
Domnul Isus spune: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Trăind în Hristos,
atașându-ne de El, lăsându-ne susținuți de El, luându-ne hrana de la El, vom aduce
roade asemenea Lui. Vom trăi și vom acționa cu ajutorul Lui; vom fi una cu El și una
cu Tatăl. Numele lui Hristos este proslăvit în copiii cei credincioși ai lui Dumnezeu.
– Review and Herald, 4 mai 1897
CONFORM CUVÂNTULUI
Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca învățături niște porunci omenești.
(Matei 15:9)
C ei care doresc să cunoască adevărul nu au nimic a se teme când cercetează

Cuvântul lui Dumnezeu. Însă, înainte de a începe cercetarea Cuvântului lui
Dumnezeu, căutătorii adevărului trebuie să lase deoparte orice prejudecată, să în-
depărteze orice părere preconcepută și să-și deschidă urechea ca să audă glasul
lui Dumnezeu prin mesagerul Său. Părerile la care țin mult, obiceiurile practicate
mult timp trebuie aduse în fața testului Scripturilor; iar dacă Cuvântul lui Dumne-
zeu este opus vederilor voastre, atunci, spre binele propriului suflet, nu deformați
Scripturile, așa cum fac mulți spre pieirea sufletelor lor, dând impresia că aduc
mărturie în favoarea erorilor lor. Întrebarea voastră să fie: „Ce este adevărul?” nu
„Ce am crezut eu până acum că este adevărul?” Nu interpretați Scripturile în lumi-
na convingerilor pe care le aveați înainte, susținând ca fiind adevăr o învățătură a
unui om limitat. Întrebarea pe care să v-o puneți este: „Ce spune Scriptura?”
Transformați-vă mintea în așa fel încât să vă schimbați teoriile anterioare, dacă
nu sunt în armonie cu învățăturile Bibliei. Vi se atrage atenția să depuneți efor-
turi serioase pentru a descoperi ce este adevărul. Aceasta nu trebuie considerată
o cerință greu de îndeplinit; căci ni se cere să trudim pentru binecuvântările vre-
melnice, pământești și nu trebuie să așteptăm să primim comoara cerească dacă nu
suntem dispuși să săpăm în minele adevărului și să ne punem la lucru toate puterile
minții și ale inimii pentru a înțelege. (…)
Feriți-vă să citiți Cuvântul lui Dumnezeu în lumina unor învățături greșite. Chiar
în privința acestui aspect au făcut iudeii greșeala fatală. Ei au declarat că nu trebuie
să existe o altă interpretare a Scripturii, diferită de cea pe care o dăduseră rabinii
în anii dinainte; și cum ei și-au tot înmulțit tradițiile și preceptele și le-au îmbrăcat
într-un veșmânt sacru, din cauza tradițiilor lor, Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut
fără efect; iar dacă Domnul Isus Hristos nu ar fi venit în lume, omenirea ar fi pierdut
orice cunoaștere cu privire la adevăratul Dumnezeu. (…)
Planul bine ticluit al lui Satana este acela de a perverti Scripturile și de a construi
fals pe Cuvântul lui Dumnezeu. Orice act al credinței, orice învățătură sau crez, ori-
cât de sacre ar fi fost considerate, trebuie să fie respinse dacă vin în contradicție cu
afirmațiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. – Review and Herald, 25 martie 1902
17
Luni, 14 ianuarie
DUMNEZEU AUDE RUGĂCIUNILE

Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană
și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.
(Psalmii 34:15)
C ând a fost pe pământ și a umblat printre fiii oamenilor, Domnul Isus obișnuia
să Se roage. Oh, și cât de fierbinți erau rugăciunile Lui! De multe ori petrecea
noaptea întreagă pe pământul umed și rece, înălțându-Și cererile în agonie. Și El
era Fiul cel iubit și fără păcat al lui Dumnezeu! Dacă Domnul Isus a simțit nevoia
de a avea comuniune cu Tatăl Său și dovedea atâta seriozitate în cererile pe care
I le adresa, cu cât mai mult noi, pe care El ne-a numit moștenitori ai mântuirii,
care suntem asaltați de ispitele arzătoare ale vrăjmașului celui viclean și suntem
dependenți de harul divin pentru puterea de a birui, trebuie să ne dăm toată silința
să ne luptăm cu Dumnezeu în rugăciune. (…)
Satana este întotdeauna gata să insinueze că rugăciunea este doar o formă și că
nu ne folosește la nimic. El nu poate să suporte faptul că noi apelăm la puternicul
lui rival. La auzirea rugăciunii fierbinți, oștirile întunericului tremură. Temându-se
că cei pe care-i țin captivi vor scăpa, ei formează un zid în jurul lor, astfel ca lumina
Cerului să nu poată atinge sufletele lor. Însă dacă, în necazul și neajutorarea lor,
ei privesc la Domnul Isus, implorând meritele sângelui Său, Răscumpărătorul lor
plin de milă le ascultă rugăciunea sinceră și stăruitoare a credinței și trimite pentru
eliberarea lor întăriri de îngeri care excelează în putere. Iar când acești îngeri atotpu-
ternici, îmbrăcați în armura cerului, vin în ajutorul sufletelor slabe, urmărite, îngerii
întunericului se retrag, știind bine că bătălia lor este pierdută și că mai multe suflete
scapă de sub puterea influenței lor. (…)
Dacă vă așteptați la mântuire, atunci trebuie să vă rugați. Luați-vă timp pentru
aceasta. Nu vă grăbiți și nu fiți superficiali în rugăciunile voastre. Mijlociți înain-
tea lui Dumnezeu ca El să lucreze în voi o reformă totală, ca roadele Duhului să
sălășluiască în voi pentru ca, printr-o viață plină de evlavie, să puteți străluci ca o
lumină în lume. (…)
Fiecare cerere care Îi este adresată lui Dumnezeu prin credință și dintr-o inimă
sinceră va primi răspuns. O asemenea rugăciune nu este niciodată pierdută; însă a
avea pretenția ca răspunsul să fie întotdeauna așa cum dorim noi pentru respectiva
problemă constituie încumetare. Dumnezeu este prea înțelept pentru a greși și prea
bun pentru a reține vreun lucru bun de la cei care merg pe calea cea dreaptă. – Signs
of the Times, 18 noiembrie 1886
18
Marți, 15 ianuarie
RUGAŢI-VĂ FĂRĂ ÎNCETARE

Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri.
(Efeseni 6:18)
N u avem întotdeauna posibilitatea de a intra în cămăruță și a ne adresa lui

Dumnezeu prin rugăciune, însă nu există timp sau loc nepotrivit de a înălța
o cerere către Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată rețină de a ne înălța
inimile în spiritul rugăciunii sincere. În mijlocul mulțimii de pe stradă sau când
suntem angajați în lucrul nostru, noi putem adresa o cerere lui Dumnezeu im-
plorându-L să ne călăuzească, așa cum a făcut Neemia când și-a adresat cererea
regelui Artaxerxe. O cămăruță de comuniune prin rugăciune putem avea oriunde
ne-am afla. Trebuie doar să avem ușa inimii deschisă continuu și să-I adresăm
Domnului Isus invitația de a veni și a locui ca oaspete ceresc în sufletele noastre.
Deși s-ar putea ca atmosfera din jurul nostru să fie stricată, întinată, nu trebuie
să-i respirăm miasma, ci putem să trăim în atmosfera cerului. Putem închide toa-
te ușile imaginației necurate și ale gândurilor nesfinte și să ne înălțăm sufletul în
prezența lui Dumnezeu prin rugăciune sinceră. Cei ale căror inimi sunt deschise
pentru a primi sprijinul și binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla în atmosfera
care este mai sfântă decât cea pământească și vor fi în continuă comuniune cu Dum-
nezeu... Inima trebuie să dorească în mod continuu prezența și harul Domnului
Isus, astfel ca sufletul să poată avea iluminare divină și înțelepciune cerească.
Trebuie să avem vederi mai clare cu privire la Domnul Isus și o înțelegere mai
amplă a valorii realităților cerești. Frumusețea sfințeniei trebuie să umple inima po-
porului lui Dumnezeu și, pentru ca lucrul acestea să poată fi îndeplinit, trebuie să
căutăm ca El să ne dezvăluie lucrurile cerești. (…)
Putem să stăm atât de aproape de Dumnezeu, încât în orice încercare care se
abate asupra noastră în mod neașteptat, să ne întoarcem spre El la fel de natural cum
se întoarce floarea spre soare. Floarea-soarelui își ține continuu fața îndreptată spre
soare. Dacă este întoarsă de la lumină, ea se va răsuci pe tulpina sa în așa fel încât
petalele ei să stea în lumina razelor soarelui. În același fel, fie ca oricine și-a predat
inima lui Dumnezeu să se întoarcă spre Soarele Neprihănirii (…) pentru a primi
razele strălucitoare ale slavei care luminează fața Domnului Isus. (…)
Domnul nu este obligat să ne acorde favorurile Sale, însă El a promis că, dacă
ne conformăm condițiilor prezentate în Scripturi, El Își va îndeplini partea din
înțelegere. (…) Adesea descoperim că, dacă ne încredem în oameni, ne sprijinim
pe niște trestii frânte; însă Domnul nu va dezamăgi niciodată sufletul care crede în
El. – Signs of the Times, 16 decembrie 1889
19
PUTEREA RUGĂCIUNII
Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.
(Isaia 26:3)
R ugăciunea înălțată către marele Medic pentru vindecarea sufletului aduce bi-
necuvântarea lui Dumnezeu. Rugăciunea ne unește unii cu alții și cu Dum-
nezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Domnul Isus de partea noastră și dă noi puteri și
har proaspăt sufletului slăbit și dezorientat. Bolnavii au fost încurajați ca, prin
rugăciune, să creadă că Dumnezeu va privi cu milă spre ei. O rază de lumină pă-
trunde către sufletul deznădăjduit și devine o mireasmă de viață spre viață. Prin
rugăciune s-au cucerit împărății, s-a făcut dreptate, s-au căpătat făgăduințe, au
fost astupate gurile leilor și s-a stins puterea focului [vezi Evrei 11:33] – vom ști ce
înseamnă acest lucru atunci când vom asculta rapoartele martirilor care au murit
pentru credința lor – „ei au pus pe fugă oștirile vrăjmașe”.
Vom auzi despre aceste biruințe atunci când Căpetenia mântuirii noastre, slă-
vitul Rege al cerurilor, va deschide rapoartele în fața acelora despre care Ioan scrie:
„Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele
Mielului.” (…)
Domnul Hristos, Mântuitorul nostru, a fost ispitit în toate aspectele, așa cum
suntem și noi, totuși El a fost fără de păcat. El a luat asupra Sa natura umană, S-a
făcut asemenea oamenilor, și nevoile oamenilor au devenit nevoile Lui. (…)
Rugăciunea era rostită și aceasta sfințea fiecare act al lucrării pe care o făcea El.
El a avut comuniune cu Tatăl Său până la încheierea vieții Sale; și când atârna pe
cruce, de pe buzele Sale a ieșit strigătul amarnic: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Apoi, cu o voce care a răzbătut până la capătul pă-
mântului, a exclamat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” [Luca 23:46]…
Timpul pe care Mântuitorul îl petrecea în rugăciune pe munte sau în pustie a fost
esențial pentru a-L pregăti pentru încercările cu care avea să fie confruntat în zilele
ce au urmat. (…)
Toate lucrurile le sunt cu putință celor care cred. Niciunul dintre cei care vin la
El cu o inimă sinceră nu va fi dezamăgit. Ce minunat este că ne putem ruga în mod
eficient și că, deși suntem muritori, supuși greșelilor, ne putem adresa cererile lui
Dumnezeu! … Rostim cuvinte care ajung la tronul Monarhului universului. – Revi-
ew and Herald, 30 octombrie 1900
20
Joi, 17 ianuarie
DUMNEZEU NE VORBEŞTE
Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?
(Luca 24:32)
D upă moartea Domnului Hristos, doi dintre ucenicii Săi, pe drumul de la Ieru-
salim spre Emaus, discutau despre scenele răstignirii. Domnul Hristos Însuși
li S-a alăturat, nefiind recunoscut de călătorii întristați. Credința lor murise odată
cu Domnul lor, și nu L-au recunoscut. Domnul Isus, mergând alături de ei, deși
dorea să li Se descopere, i-a abordat doar ca un simplu drumeț: „«Ce vorbe sunt
acestea pe care le schimbați între voi pe drum?» «Tu ești singurul străin aici, în
Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat zilele acestea… cu Isus din Nazaret, care era
un proroc puternic în fapte și în cuvinte? … L-au răstignit. Noi trăgeam nădejde
că El este Acela care va izbăvi pe Israel»…
Isus le-a zis: «O, nepricepuților și zăbavnici cu inima când este vorba să credeți
tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în sla-
va Sa?» Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile,
ce era cu privire la El.” [Luca 24:17-27] (…)
Ucenicii au pierdut din vedere prețioasele făgăduințe ale profețiilor cu privire la
moartea lui Hristos, însă când aceste lucruri le-au fost reamintite, credința a reînviat
și, după ce Domnul Hristos li S-a făcut cunoscut, ei au exclamat: „Nu ne ardea inima
în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?”
Dacă am cerceta Scripturile, inimile noastre ar arde înăuntrul nostru pe măsură
ce adevărurile descoperite în acestea sunt făcute cunoscute înțelegerii noastre. În
timp ce noi facem apel la prețioasele făgăduințe care sunt presărate precum perlele
în scrierile sacre, nădejdea ar învia. Pe măsură ce studiem istoria patriarhilor și a
profeților, a bărbaților care L-au iubit pe Dumnezeu și s-au temut de El, sufletele
noastre ar fi cuprinse de spiritul care i-a însuflețit pe ei. (…)
Se pune întrebarea: Care este cauza lipsei de putere spirituală din biserici? Răs-
punsul este: Noi permitem minților noastre să fie purtate departe de Cuvânt... Cu-
vântul viului Dumnezeu nu este doar scris, ci și rostit. Este glasul lui Dumnezeu
care ne vorbește nouă, exact așa cum l-am auzi cu urechile noastre. Dacă ne-am da
seama de acest lucru, cu cât respect am deschide Cuvântul lui Dumnezeu și cu câtă
seriozitate am studia paginile sale. – Review and Herald, 31 martie 1903
21
Vineri, 18 ianuarie
STUDIUL BIBLIEI DEZVOLTĂ INTELECTUL

Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale;
fă-mă să trăiesc în neprihănirea cerută de Tine.
(Psalmii 119:40)
F iind dată prin inspirație de către Dumnezeu, putând „să dea înțelepciunea
care duce la mântuire” pentru ca „omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu
totul destoinic pentru orice lucrare bună”, Cartea cărților este vrednică de toată
atenția noastră. Studiul superficial al Cuvântului lui Dumnezeu nu poate îndeplini
cerințele pe care acesta le are asupra noastră și nici nu ne poate acorda beneficiile
făgăduite. Citirea zilnică a unui anumit număr de capitole sau memorarea unor
porțiuni din Scriptură fără a cerceta semnificația textului nu ne va fi de prea mare
folos.
Studierea unui pasaj până ce semnificația acestuia este clară pentru minte și este
evidentă relația cu planul de mântuire este de mai mare valoare decât lecturarea
mai multor capitole fără a avea în atenție un scop anume și fără a primi o învățătură
pozitivă. Nu putem obține înțelepciune din Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu-i acor-
dăm atenție serioasă și dacă nu ne rugăm atunci când îl studiem. Este adevărat că
anumite porțiuni ale Scripturilor sunt simple pentru înțelegere, dar sunt multe a
căror semnificație nu poate fi întrezărită așa, dintr-odată, căci adevărul nu plutește
la suprafață. (…)
Niciun studiu nu este mai bun pentru a da energie minții și a întări intelectul
decât studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Nicio altă carte nu are puterea de a înălța
gândurile, de a da vigoare capacităților noastre așa cum o face Biblia, care conține
cele mai nobile adevăruri. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi studiat așa cum ar
trebui, am vedea o mai mare deschidere a minții, stabilitate în scopuri, noblețe de
caracter, așa cum rareori se vede în aceste vremuri. (…)
Dintre toate cărțile existente, oricât de valoroase ar fi, Biblia este Cartea cărților,
cea mai demnă pentru studiul și prețuirea noastră. Aceasta nu ne descoperă doar
istoria lumii, ci ne dă și o descriere a lumii viitoare. Ea conține descoperiri cu privire
la minunile din univers; ea face cunoscut înțelegerii noastre caracterul Autorului
cerurilor și al pământului. (…)
Cel care studiază Biblia conversează cu patriarhii și profeții. Se intră în contact
cu adevărul îmbrăcat în limbaj elevat, care exercită o putere extraordinară asupra
minții și înalță gândurile de la lucrurile de pe pământ la slava vieții viitoare, nemu-
ritoare. Ce înțelepciune omenească s-ar putea compara cu măreția lui Dumnezeu?
– Signs of the Times, 30 ianuarie 1893
STUDIUL PERSONAL ESTE ESENŢIAL

Fă-mă să pricep calea poruncilor Tale și voi cugeta la lucrurile Tale cele minunate.
(Psalmii 119:27)
B iblia nu este apreciată la justa ei valoare printre cărțile din lume, deși studiul ei
este de o importanță infinită pentru sufletele oamenilor. Cercetându-i pagini-
le, imaginația privește scene maiestuoase și veșnice. Îl vedem pe Domnul Isus, Fiul
lui Dumnezeu, venind în lumea noastră și angajându-Se în tainicul conflict care
pune pe fugă puterile întunericului. O, cât de minunat, aproape incredibil, este
faptul că Dumnezeul infinit a consimțit ca propriul Său Fiu să fie umilit pentru ca
noi să putem fi înălțați până acolo încât să stăm împreună cu El pe tron! Fie ca toți
cercetătorii Scripturilor să contemple acest act măreț și atunci nu vor pleca de la
studiul Bibliei fără a fi curățați, înălțați și înnobilați. (…)
Pretutindeni pe parcursul revelației sunt presărate izvoarele încântătoare ale ade-
vărului ceresc, ale păcii și bucuriei. Aceste izvoare încântătoare ale adevărului sunt la
îndemâna fiecărui căutător. Cuvintele inspirației, lucrând asupra inimii, vor fi pre-
cum izvoarele cu apă vie ce curg din râul cu apa vieții... Ori de câte ori studiem Biblia
cu o inimă deschisă, prin rugăciune, Duhul Sfânt este aproape pentru a ne descoperi
însemnătatea cuvintelor pe care le citim. (…)
Deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu este urmată întotdeauna de o descătușare
remarcabilă și de o dezvoltare a minții, căci descoperirea cuvintelor lui Dumnezeu
dă lumină.
Dacă stâlpii credinței noastre nu rezistă testului cercetării, este timpul să
conștientizăm acest lucru, căci ar fi o nechibzuință să fim închistați în propriile idei
și să considerăm că nimeni nu ar trebui să se opună opiniilor noastre. Fie ca orice
lucru să fie adus față în față cu Biblia, căci aceasta este singura regulă de credință și
învățătură.
Trebuie să studiem adevărul pentru noi înșine, nu trebuie să ne bizuim pe nicio
ființă umană care să gândească pentru noi, oricine ar fi acea persoană și orice poziție
ar avea. Nu trebuie să considerăm nicio ființă omenească un model pentru noi. Tre-
buie să ne sfătuim împreună, să fim supuși unii altora, însă în același timp trebuie
să exercităm capacitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de a afla care este adevărul.
Fiecare dintre noi trebuie să privească la Dumnezeu pentru iluminare divină
pentru ca, personal, să-și poată dezvolta un caracter care va putea sta în fața testului
în ziua lui Dumnezeu. – Signs of the Times, 6 februarie 1893
DOMNUL ISUS ÎL DESCOPERĂ PE TATĂL

Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume.
(Ioan 17:6)
D acă cei săraci și neînvățați nu ar putea înțelege Biblia, atunci misiunea Dom-
nului Hristos în lumea noastră ar fi fost inutilă, căci El spune: „Duhul Dom-
nului este peste Mine pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a tri-
mis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război
slobozirea și orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați.” Porunca de a
cerceta Scripturile a fost adresată de Domnul Hristos nu doar fariseilor și cărtura-
rilor, ci și marii mulțimi de oameni de rând din jurul acestora.
Dacă Biblia nu ar fi înțeleasă de toate clasele de oameni, fie că aceștia sunt săraci
sau bogați, ce rost ar mai avea îndemnul Mântuitorului de a cerceta Scripturile? Ce
folos ar fi să cercetezi ceva ce nu ar putea fi niciodată înțeles? (…)
Datoria fiecărei persoane înzestrate cu rațiune este de a cerceta Scripturile. Fie-
care trebuie să cunoască în mod clar în ce condiții este oferită mântuirea. (…)
Fariseii și învățătorii religioși au reprezentat atât de greșit caracterul lui Dumne-
zeu, încât a fost necesar ca Domnul Hristos să vină în lume pentru a-L reprezenta pe
Tatăl. Prin vicleniile lui Satana, oamenii au fost determinați să-I atribuie lui Dumne-
zeu însușiri satanice; însă Mântuitorul a dat la o parte întunericul des plasat de către
Satana asupra tronului lui Dumnezeu, astfel încât razele strălucitoare de îndurare și
iubire trimise de Dumnezeu să ajungă noi. (…)
Domnul Hristos a luat asupra Lui natura umană, astfel ca lumina și strălucirea
dragostei divine să nu distrugă neamul omenesc. Când Moise a cerut: „Arată-mi
slava Ta!”, el a fost așezat în crăpătura stâncii și Domnul a trecut pe dinaintea Lui.
Când Filip a cerut Domnului Hristos să le arate pe Tatăl, El a spus: „Cine M-a văzut
pe Mine a văzut pe Tatăl.” (…)
Într-un limbaj simplu, Mântuitorul i-a învățat pe oameni că duioșia, compasi-
unea și iubirea pe care El le-a manifestat față de oameni erau atributele Tatălui Său
din ceruri. Orice învățătură prezenta, orice făgăduință fericită, orice faptă de iubire,
orice atracție divină pe care o manifesta își aveau sursa în Tatăl tuturor. În persoana
Domnului Hristos, noi Îl privim pe Dumnezeul cel veșnic angajat într-o acțiune de
îndurare fără de margini față de neamul omenesc. – Signs of the Times, 20 august
1894
24
Luni, 21 ianuarie
DATORIA ISPRAVNICULUI
Cine dă să dea cu inimă largă
(Romani 12:8)
G enerozitatea constituie o datorie care nu trebuie neglijată nicidecum; însă

nici bogatul, nici săracul să nu creadă vreo clipă că darurile pe care I le aduc
lui Dumnezeu ar putea face ispășire în dreptul defectelor lor de caracter. Marele
apostol spune: „Chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar
dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.”
Domnul ne cere să aducem daruri și jertfe pentru a ne învăța să cultivăm un
spirit de bunăvoință. El nu este dependent de noi în ce privește mijloacele pentru
susținerea cauzei Sale. (…)
Dumnezeu ar fi putut face din îngeri ambasadorii adevărului Său. Ar fi putut
face cunoscută voia Sa El Însuși, așa cum a proclamat Legea de pe Sinai… Însă El
a ales să Se folosească de bărbați și femei pentru a face această lucrare. Și doar pe
măsură ce îndeplinim planul divin în crearea noastră, viața poate fi o binecuvântare
pentru noi. Toate bogățiile încredințate nouă se vor dovedi doar un blestem dacă
nu le folosim pentru a împlini nevoile noastre zilnice și pe ale celor săraci din jurul
nostru, și pentru a aduce slavă lui Dumnezeu prin înaintarea cauzei Sale pe pământ.
Maiestatea cerului a renunțat la autoritatea Sa cea înaltă, la slava Sa alături de
Tatăl și chiar la propria viață pentru a ne mântui pe noi. Și noi ce facem acum pen-
tru El? Dumnezeu să-i ferească pe cei care susțin că sunt copii ai Săi să trăiască doar
pentru ei înșiși! (...) Cele dintâi și cele mai bune dintre toate lucrurile Îi aparțin Lui
de drept… El ne cere ca în viața aceasta să ne punem la schimb toți talanții. (…)
Nu trebuie să privim zecimea ca o limitare a generozității noastre. Iudeilor li s-a
cerut să-I aducă lui Dumnezeu numeroase alte daruri pe lângă zecime, iar noi, care
ne bucurăm de binecuvântările Evangheliei, nu am putea face la fel de mult pentru a
susține cauza lui Dumnezeu, așa cum s-a făcut în timpul acela, mai puțin favorizat?
Pe măsură ce lucrarea pentru acest timp se extinde pe pământ, apelurile pentru aju-
torare sporesc continuu. (…)
Doar dacă dorim ca Tatăl nostru ceresc să înceteze să ne acorde darurile Sale
ar trebui noi să spunem: Când o să încetăm să dăruim? Nu doar că trebuie să-I
aducem lui Dumnezeu cu credincioșie zecimile noastre, pe care El le socotește ca
aparținându-I, ci ar trebui să aducem în vistieria Sa un tribut ca o jertfă de mulțumire.
Să aducem așadar Creatorului, cu bucurie în inimile noastre, cele dintâi roade ale
tuturor darurilor Sale generoase față de noi – ce avem mai bun din averile noastre și
slujirea noastră cea mai bună și sfântă. Review and Herald, 9 februarie 1886
25
Marți, 22 ianuarie
STRÂNGEŢI-VĂ COMORI ÎN CER

Strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile
și rugina și unde hoții nu le sapă și nici nu le fură.
Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.
(Matei 6:20-21)
C e voi mânca?, Ce voi bea? și Cu ce mă voi îmbrăca? sunt întrebările care pre-
ocupă mințile oamenilor, în timp ce veșnicia nu intră în calculele lor. Sunt
unii care nu Îl socotesc pe Domnul Isus Hristos ca singura nădejde a lumii. Aceia
pentru care El a murit sunt absorbiți de procurarea de lucruri vremelnice, care, de
fapt, nu le sunt necesare. În același timp, ei neglijează să-și pregătească acel carac-
ter care să-i facă apți pentru a ajunge în locuințele pe care El le-a pregătit pentru
ei cu un preț infinit. (…)
Când lucrurile vremelnice absorb mintea și solicită atenția, întreaga putere a
ființei este angajată în slujirea eului, iar închinarea datorată lui Dumnezeu este con-
siderată un lucru neînsemnat. Interesele religioase ajung subordonate celor lumești.
Însă Domnul Isus, care a plătit răscumpărarea pentru sufletele familiei omenești,
cere ca interesele vremelnice să fie subordonate celor cerești. El dorește ca ei să în-
ceteze să-și strângă comori pe pământ, cheltuind bani pe lucruri luxoase și adunând
în jurul lor lucruri de care nu au nevoie. (…)
Dacă alegem să ne strângem comori în cer, caracterele noastre vor fi modelate
după caracterul Domnului Hristos. Lumea va vedea că speranțele și planurile noas-
tre sunt legate de înaintarea cauzei adevărului și de salvarea sufletelor ce pier. (…)
Asigurându-ne o comoară în ceruri, noi ne așezăm pe noi înșine într-o legătură
vie cu Dumnezeu, care deține toate comorile de pe pământ și care împlinește toate
nevoile esențiale vieții. Orice suflet își poate asigura moștenirea cea veșnică… Vom
da pe față cea mai înaltă înțelepciune dacă vom trăi astfel încât să ne asigurăm viața
veșnică. Acest lucru poate fi făcut nu trăind în lume pentru noi înșine, ci trăind
pentru Dumnezeu, făcându-ne comori într-o lume în care nu vor pieri niciodată.
Folosindu-ne bunurile pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, bogățiile noastre
nesigure vor fi plasate într-o bancă ce nu falimentează niciodată… Orice sacrificiu
făcut pentru a fi o binecuvântare pentru alții, orice consacrare a resurselor noastre
pentru slujirea lui Dumnezeu vor constitui o comoară în cer. – Review and Herald,
7 aprilie 1896
26
VĂ VOI DA O MINTE NOUĂ

Vă voi da o inimă nouă.
(Ezechiel 36:26)
V oia lui Dumnezeu este descoperită în Biblie. Această carte trebuie să stea în
toate timpurile ca o revelație a lui Iehova. Profețiile divine au fost încredințate
ființelor omenești ca fiind puterea lui Dumnezeu. Adevărurile din Cuvântul lui
Dumnezeu nu reprezintă doar niște puncte de vedere, ci ele constituie declarațiile
Celui Preaînalt. Acela care își însușește aceste adevăruri devine din toate punctele
de vedere o nouă ființă. Nu i se dau noi puteri mentale, ci este îndepărtat întune-
ricul care le-a întunecat înțelegerea prin ignoranță și păcat.
Cuvintele: „Vă voi da o inimă nouă” înseamnă, de fapt: „Vă voi da o minte nouă.”
Această schimbare a inimii este întotdeauna însoțită de o înțelegere clară în ce
privește datoria creștină, o înțelegere a adevărului. Punctele noastre de vedere cu
privire la adevăr vor fi atât de clare precum este înțelegerea pe care o avem a Cuvân-
tului lui Dumnezeu. Aceia care acordă Scripturilor atenție deosebită, studiindu-le cu
rugăciune, vor beneficia de o înțelegere clară și vor avea o judecată sănătoasă, întru-
cât, întorcându-se spre Dumnezeu, ei au dobândit un grad mai mare de inteligență.
Cuvântul lui Dumnezeu, dacă va fi studiat așa cum trebuie și dacă ne supu-
nem lui, ne va da lumină și cunoștință. Prin contactul cu cele mai curate, cele mai
înălțătoare adevăruri, mintea se va dezvolta, iar gusturile vor deveni rafinate.
Suntem dependenți de Biblie pentru a afla istoria lumii noastre, a creării vieții
omenești, și cea a păcatului. Dacă îndepărtăm Cuvântul lui Dumnezeu, la ce ne
așteptăm decât să fim lăsați în voia unor mituri și presupuneri și la acea slăbire a
intelectului care constituie urmarea sigură a susținerii erorii.
Avem nevoie să cunoaștem istoria autentică a originii pământului, pe cea a că-
derii lui Lucifer și a pătrunderii păcatului în lume. Fără Biblie, suntem derutați de
teorii false.
Mintea va fi supusă tiraniei superstiției și minciunilor… Oriunde s-ar afla
creștinii, ei pot intra în comuniune cu Dumnezeu. Și ei se pot bucura de informațiile
științei sfințite. (…)
Rămâneți credincioși cuvântului „stă scris”. Înlăturați din minte teoriile pericu-
loase, impertinente, care, dacă sunt întreținute, vor ține mintea în robie și nu vom
putea deveni ființe noi în Hristos. – Review and Herald, 10 noiembrie 1904
27
Joi, 24 ianuarie
UN TIMP PENTRU RUGĂCIUNE BIRUITOARE

Este vremea ca Domnul să lucreze, căci ei calcă Legea Ta.
(Psalmii 119:126)
D omnul vine curând. Nelegiuirile și răzvrătirile, violența și crimele umplu lu-

mea. Strigătele celor în suferință și ale celor oprimați se înalță către Dum-
nezeu pentru dreptate. În loc să fie sensibilizați de răbdarea și îndelunga răbdare
a lui Dumnezeu, cei nelegiuiți devin tot mai puternici în răzvrătire încăpățânată.
Timpul în care trăim este unul de depravare teribilă. Constrângerile religioase
sunt îndepărtate, iar oamenii resping Legea lui Dumnezeu ca fiind nedemnă de
atenția lor. Această lege sfântă este tratată cu mult dispreț.
Dumnezeu ne mai acordă cu multă mărinimie o clipă de răgaz. Toată puterea
care ne-a fost împrumutată de cer trebuie s-o folosim pentru a face lucrarea desem-
nată nouă de Domnul pentru cei care pier în ignoranță. Solia de avertizare trebuie
să răsune în toate părțile lumii. Nu trebuie să existe nicio întârziere. Adevărul tre-
buie proclamat în locurile în care este întuneric pe pământ. Trebuie să întâmpinăm
obstacolele și să le depășim. Trebuie făcută o mare lucrare, și această lucrare este
încredințată acelora care cunosc care este adevărul pentru acest timp.
Acum este timpul ca noi să ne prindem de brațul tăriei noastre. Rugăciunea lui
David trebuie să devină atât rugăciunea pastorilor, cât și a laicilor: „Este vremea
pentru Tine, Doamne, ca să lucrezi; căci ei calcă Legea Ta.” Fie ca slujitorii lui Dum-
nezeu să plângă între tindă și altar, spunând: „Cruță-Ți poporul, o, Doamne, și nu
lăsa de ocară moștenirea Ta.” Dumnezeu a intervenit întotdeauna în favoarea ade-
vărului Său. Planurile celor nelegiuiți, vrăjmașii bisericii, sunt supuse puterii Sale și
providenței Sale supreme. El poate mișca inimile oamenilor de stat; mânia celor care
urăsc adevărul Său și pe poporul Său poate fi dată la o parte așa cum apele unui râu
au putut fi date la o parte atunci când El a poruncit acest lucru.
Rugăciunea pune în mișcare brațul Celui Atotputernic. Acela care face ca stelele
cerului să se miște în ordine, al cărui cuvânt controlează valurile marelui adânc –
același Creator infinit va lucra în favoarea poporului Său dacă Îl vor chema prin
credință. El va ține în frâu toate forțele întunericului până ce avertizarea va fi dată
în toată lumea, și toți aceia care îi vor da atenție vor fi pregătiți pentru venirea Sa. –
Review and Herald, 14 decembrie 1905
28
Vineri, 25 ianuarie
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU – LUMINA NOASTRĂ

Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea Mea.
(Psalmii 119:105)
A m o solie hotărâtă din partea Domnului pentru poporul care deține adevărul
pentru acest timp. (…)
Biblia reprezintă vocea lui Dumnezeu către poporul Său. Pe măsură ce studiem
cuvintele ei vii, trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu vorbește poporului Său
prin Cuvântul Său. Trebuie să facem din acest Cuvânt sfetnicul nostru… Dacă am
fi conștienți cât de important este să cercetăm Scripturile, le-am studia cu mult mai
multă seriozitate! Scripturile trebuie citite și studiate ca fiind dovada sigură a voii lui
Dumnezeu cu privire la noi.
Biblia trebuie să fie studiată cu un interes deosebit, căci ea conține cele mai va-
loroase informații pe care ființele mărginite le pot dobândi, în mod special despre
modul în care trebuie să ne pregătim pentru venirea Fiului omului pe norii cerului,
dezbrăcându-ne de păcat și îmbrăcându-ne cu haina albă a caracterului, care va face
posibilă intrarea noastră în locașurile despre care Domnul Hristos le-a spus ucenici-
lor că S-a dus să le pregătească pentru ei. (…)
Dacă nu primim Cuvântul lui Dumnezeu ca hrană pentru suflet, vom pierde
cea mai mare comoară care a fost pregătită pentru oameni, căci Cuvântul reprezin-
tă o solie pentru orice suflet, pentru fiecare suflet… Dacă îi dăm ascultare, acesta
dă viață spirituală și tărie. Curentul spiritual curat care pătrunde în viață printr-o
experiență vie este viață veșnică pentru primitor.
Cuvântul lui Dumnezeu este lumina noastră. El este solia lui Hristos pentru
moștenirea Sa, care a fost cumpărată cu prețul sângelui Său. El a fost scris pentru
a ne călăuzi pe noi, iar dacă noi facem din acest Cuvânt sfetnicul nostru, nu vom
rătăci niciodată pe cărări străine. (…)
Viața spirituală se clădește prin hrana pe care o dăm minții noastre, iar dacă noi
ne alimentăm cu hrana pe care ne-o dă Cuvântul lui Dumnezeu, atunci urmarea va
fi sănătatea spirituală și a minții. (…)
Noi singuri ne decidem destinul veșnic și depinde doar de noi dacă vom câștiga
viața veșnică. Vom trăi noi lecțiile pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu, marele
manual al Domnului Hristos? Aceasta este cea mai grandioasă carte de studiu și tot-
odată atât de simplu întocmită și ușor de înțeles, pusă vreodată la dispoziția ființelor
omenești. Este singura carte care îi poate pregăti pe oameni pentru viața care se
măsoară după viața lui Dumnezeu. – Review and Herald, 22 martie 1906
CUVÂNTUL ÎN CHIP OMENESC

El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.
(Matei 7:29)
Î mbrăcat în veșmânt omenesc, Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la nivelul celor pe
care a dorit să-i salveze. În El nu era nicio urmă de păcat. El a fost întotdeauna
curat și neîntinat; cu toate acestea, a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. Îm-
brăcând divinitatea în umanitate ca să Se poată uni cu omenirea căzută, El a căutat
să răscumpere pentru omenire ceea ce Adam a pierdut, prin neascultare, pentru
sine și pentru lume. Domnul Isus a prezentat în propriul Lui caracter caracterul
lui Dumnezeu; El nu a căutat să-I fie bine Lui Însuși, ci a făcut bine altora pretu-
tindeni. Viața Lui de mai bine de treizeci de ani a fost plină de o bunătate curată,
dezinteresată.
Ne mirăm atunci că cei care Îl ascultau erau uimiți de învățătura Lui? „El îi învăța
ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor”. Învățăturile cărturarilor
și ale fariseilor erau o continuă repetare a unor basme și tradiții copilărești. Ideile și
ceremoniile lor se bazau pe autoritatea maximelor din vechime și a zicătorilor rabi-
nice, care erau frivole și lipsite de valoare. Domnul Hristos nu S-a bazat pe cuvinte
slabe, insipide sau pe teorii omenești. Ca unul care poseda o autoritate mai înaltă,
El Se adresa ascultătorilor Săi cu subiecte foarte importante, iar apelurile Sale le
convingea inimile. Părerea tuturor, exprimată de mulți dintre aceia care nu au putut
păstra tăcerea, a fost: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”
Biblia ne învață cu claritate voia lui Dumnezeu cu privire la noi... Învățătura din
Cuvântul Său este exact aceea de care avem nevoie în orice împrejurare ne-am afla.
Ea reprezintă o suficientă regulă de credință și practică, căci ea este vocea lui Dum-
nezeu care vorbește sufletului, dând membrilor familiei Sale îndrumări pentru păzi-
rea inimii cu toată străduința. Dacă acest Cuvânt este studiat, nu doar citit, ci studiat,
el va fi o sursă de cunoaștere care ne va face în stare să îmbunătățim orice dar cu care
ne-a înzestrat Dumnezeu.
Toți aceia care se îndreaptă spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru călăuzire, cu o
atitudine umilă a minții, hotărâți să cunoască condițiile mântuirii, vor înțelege ce
spune Scriptura. (…)
Trebuie să ne umilim inimile și să cercetăm Cuvântul vieții cu sinceritate și
reverență; căci doar mintea care este umilă și dovedește pocăință poate vedea lumi-
na… Domnul vorbește inimii care se umilește înaintea Lui. – Review and Herald,
22 august 1907
CE ESTE CUVÂNTUL PENTRU NOI

Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător
care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.
(2 Timotei 2:15)
B iblia conține un sistem simplu și complet de teologie și filosofie. Este car-

tea care ne face înțelepți spre mântuire. Ea ne învață cum putem ajunge în
locuința fericirii veșnice. Ea ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, așa cum
a fost arătată în planul de mântuire, ducând la cunoașterea Domnului Hristos.
El este Cel trimis de Dumnezeu, El este Autorul mântuirii noastre. Însă dacă nu
am avea Cuvântul lui Dumnezeu, nu am putea ști că o persoană ca Domnul Isus
Hristos a fost odată în lumea noastră, nu am avea nicio cunoștință cu privire la
divinitatea Sa, așa cum o indică existența Sa anterioară alături de Tatăl.
Biblia nu este scrisă doar pentru cei învățați; dimpotrivă, ea a fost scrisă pentru
oameni obișnuiți. Marile adevăruri necesare pentru mântuirea noastră sunt prezen-
tate atât de clar, ca lumina din miezul zilei, și nimeni nu va rătăci și nu se va pierde
pe cale, în afară de aceia care urmează propria lor judecată în loc să aleagă voia clar
descoperită a lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu scoate la lumină orice trăsătură rea de caracter, mo-
delând întreaga persoană, atât în interior, cât și în exterior, coboară mândria și
înălțarea de sine, conducând respectiva persoană să manifeste spiritul lui Hristos
și atunci când își îndeplinește micile datorii ale vieții, și atunci când le îndeplinește
pe cele mari. El îi învață pe toți să fie neclintiți de partea dreptății și a curăției, și în
același timp să fie întotdeauna buni și plini de compasiune.
Aprecierea față de Biblie crește odată cu studierea ei. Oriîncotro s-ar îndrepta
cel care o studiază, este prezentată infinita înțelepciune și dragoste a lui Dumnezeu.
Pentru toți cei care sunt cu adevărat convertiți, Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă
bucuria și mângâierea vieții. Duhul lui Dumnezeu le vorbește, iar inima lor ajunge
ca o grădină udată. (…)
Nicio cunoaștere nu este atât de solidă, consistentă și atotcuprinzătoare ca aceea
obținută din studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă nu ar exista nicio altă carte în
toată lumea, Cuvântul lui Dumnezeu, pus în practică prin harul lui Hristos, ne va
face desăvârșiți în această lume, cu un caracter corespunzător pentru viața viitoare,
nemuritoare. Cei care studiază Cuvântul, socotindu-l prin credință ca fiind adevărul
și primindu-l spre a le modela caracterul, vor fi desăvârșiți în Acela care este totul
în toți. Mulțumim lui Dumnezeu pentru posibilitățile pe care le-a pus la dispoziția
oamenilor. – Review and Herald, 11 iunie 1908
31
Luni, 28 ianuarie
ÎN NUMELE MEU
Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face.
(Ioan 14:14)
U cenicii nu erau conștienți de resursele nelimitate și de puterea Mântuitorului.

El le-a spus: „Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu” (Ioan 16:24). El
le-a explicat că secretul succesului constă în a cere tărie și har în Numele Lui. El
Însuși Se va prezenta înaintea Tatălui spre a face cereri pentru ei. El prezintă ru-
găciunea umilului solicitant ca pe propria dorință în favoarea sufletului respectiv.
Orice rugăciune sinceră este ascultată în ceruri. Chiar dacă nu este prea fluent
exprimată, dar este făcută din inimă, ea va ajunge în sanctuarul în care slujește
Domnul Isus și El o va prezenta Tatălui fără vreun cuvânt stângaci, sau bâlbâit, ci
frumoasă și înmiresmată cu tămâia propriei Sale desăvârșiri. (…)
Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi să se roage „în Numele Său”. Și urmașii Săi
trebuie să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu tot în Numele Domnului Hristos.
Valoarea sacrificiului făcut pentru ei a făcut ca ei să aibă valoare în ochii Domnului.
Domnul este dezamăgit când poporul Său nu se prețuiește la justa valoare. El
dorește ca moștenirea Sa să se prețuiască corespunzător prețului pe care El l-a pus
în joc pentru ei. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu L-ar fi trimis pe Fiul Său pentru o
misiune atât de costisitoare pentru a-i răscumpăra. El are o țintă pentru ei și este
foarte bucuros când ei Îi adresează cele mai îndrăznețe cereri, aducând astfel slavă
Numelui Său. Dacă au credință în făgăduințele Lui, ei se pot aștepta la lucruri mari.
Însă a ne ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă mult mai mult. Înseamnă
că noi trebuie să acceptăm caracterul Său, să manifestăm spiritul Său și să împlinim
lucrările Sale. Făgăduința Mântuitorului este dată cu o condiție: „Dacă Mă iubiți”,
spune El, „păziți poruncile Mele”. El ne salvează nu în păcat, ci din păcat; iar aceia
care Îl iubesc își vor dovedi dragostea pentru El prin ascultare.
Orice supunere adevărată vine din inimă. Domnul Hristos lucrează asupra ini-
mii. Iar dacă noi ne dăm acordul, El Se va identifica atât de mult cu gândurile și
scopurile noastre, va conforma atât de mult inima și mintea noastră cu voința Sa,
încât, când ne vom supune Lui, aceasta nu va fi decât exprimarea propriei noastre
dorințe. Voința, rafinată și sfințită, își va găsi plăcerea cea mai mare în a fi în slujba
Sa. – Review and Herald, 14 iulie 1910
32
Marți, 29 ianuarie
DUMNEZEU NU TE VA RESPINGE
Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.
(Ioan 6:37)
D omnul Isus Însuși, când a locuit printre noi, Se afla adesea în rugăciune. Ru-
găciunea preceda și sfințea fiecare act al lucrării Sale. (…)
El găsea mângâiere și bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul
nostru, Fiul lui Dumnezeu, simțea nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să
simtă nevoia de a se ruga fierbinte, continuu, ființele slabe, păcătoase și muritoare.
Nu nutriți gândul că, din cauză că ați făcut greșeli, din cauză ca viața voastră a
fost întunecată de erori, Tatăl vostru ceresc nu vă iubește și nu vă ascultă când vă
rugați… Inima Sa iubitoare este mișcată de necazurile noastre chiar când doar le
exprimăm prin cuvinte… Nimic nu este prea greu pentru El, căci El ține în mâna Sa
lumi întregi și El domnește asupra treburilor universului. Nimic din ceea ce privește
pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru El ca să nu-i dea atenție. Nu exis-
tă vreun capitol prea întunecos în experiența noastră pe care El să nu-l citească;
nu există vreo situație prea grea pentru El ca să n-o descurce. Nimeni nu a căzut
atât de jos, nimeni nu este atât de stricat, încât să nu poată fi eliberat de Domnul
Hristos. (…)
Dacă Îl păstrăm pe Domnul mereu înaintea ochilor noștri, îngăduind inimilor
noastre să-I aducă recunoștință și laudă, vom avea o continuă prospețime în viața
noastră religioasă. Rugăciunile noastre vor lua forma unor conversații cu Dumne-
zeu, ca și cum am sta de vorbă cu un prieten. El ne va spune tainele Sale în mod
personal. Adeseori vom avea simțământul dulce, fericit al prezenței Domnului
Isus. (…)
Ce minunat este că ne putem ruga cu eficacitate, că niște muritori păcătoși își
pot înălța cererile către Dumnezeu! Ce favoare poate fi mai mare decât aceasta – să
putem să fim în legătură cu Dumnezeul cel nemărginit? Oameni slabi și păcătoși au
privilegiul de a vorbi cu Făcătorul lor. Ei pot rosti cuvinte care vor ajunge la tronul
Monarhului universului. (…)
Curcubeul din jurul tronului constituie asigurarea că Dumnezeu este credincios,
că în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare… Să venim la El mărturi-
sindu-ne nevrednicia și păcatul, căci El S-a pus garanție pe Sine Însuși pentru a da
atenție strigătelor noastre. Însăși onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împli-
nirea Cuvântului Său față de noi. – Signs of the Times, 18 iunie 1902
33
DĂRNICIE VOIOASĂ
Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă,
căci „pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”.
(2 Corinteni 9:7)
T oate darurile noastre trebuie aduse cu voioșie, pentru că ele vin din fondul pe
care Domnul a socotit de bine să-l așeze în mâinile noastre cu scopul de a duce
mai departe lucrarea Sa în lume, astfel ca stindardul adevărului să fie desfășurat
pretutindeni în lume, la drumuri și la garduri. Dacă toți cei ce susțin a crede ade-
vărul ar da Domnului prin zecimi și daruri ceea ce este al Său, ar fi pâine în casa
Domnului. Binefacerea nu ar mai fi dependentă de daruri nesigure, care se dau
doar din impuls și variază în funcție de simțămintele schimbătoare ale oamenilor.
Cerințele din partea lui Dumnezeu vor fi socotite ca bine-venite, iar cauza Sa va fi
apreciată ca meritând o parte din fondurile încredințate nouă. Domnul este Cre-
atorul nostru divin, iar prin profetul Maleahi ne-a dat făgăduințe care sunt foarte
simple, pozitive și importante. Pentru noi, urmările vor fi foarte importante dacă
vom da sau nu vom da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. El le lasă ispravnicilor Săi
o anumită parte pe care s-o aibă în folos propriu, iar dacă ei vor pune la schimbă-
tor ceea ce El cere, El va binecuvânta cu generozitate resursele din mâinile lor. (…)
Singurul plan pe care îl prezintă Evanghelia pentru susținerea lucrării lui Dum-
nezeu este cel care lasă susținerea cauzei Sale a fi onoarea oamenilor. (…)
Cei care sunt beneficiarii harului Său, care contemplă crucea de pe Calvar, nu vor
pune sub semnul întrebării cantitatea pe care s-o dea, ci vor avea simțământul că cele
mai bogate daruri, toate laolaltă, sunt mult prea sărace, prea disproporționate față de
darul cel mare al singurului Fiu al lui Dumnezeu... Prin lepădare de sine, chiar și cei
mai săraci vor găsi căi de a obține ceva spre a putea dărui înapoi lui Dumnezeu. (…)
Bogații nu trebuie să considere că, dacă dau doar din banii lor, este de-ajuns…
Părinții și copiii, deopotrivă, nu trebuie să aibă ideea că își aparțin lor înșiși, sau să
considere că pot dispune de timpul și avuțiile lor după cum doresc. Ei sunt posesiu-
nea răscumpărată a Domnului, iar Domnul cere partea care I Se cuvine din puterile
lor fizice, care trebuie utilizate pentru a aduce un venit în vistieria Domnului. (…)
Va înțelege oare fiecare suflet că ucenicia creștină include lepădare de sine, sacri-
ficiu, chiar până la a ne da propria viața dacă nevoia o cere, pentru Acela care Și-a
dat viața Sa pentru viața lumii? – Review and Herald, 14 iulie 1896
34
Joi, 31 ianuarie
MESAGERUL PROFETIC SE ROAGĂ

Domnul vorbea cu Moise față în față, cum vorbește un om cu prietenul lui.
(Exodul 33:11)
R ugăciunea înălțată de către Ellen White la sesiunea Conferinței Generale din

1903:
Tatăl nostru care ești în ceruri, venim înaintea Ta în această dimineață așa cum
suntem, săraci și dependenți cu totul de Tine. Ajută-ne să avem o înțelegere clară a
ceea ce trebuie să fim și a caracterelor pe care trebuie să ni le formăm pentru a ne
pregăti să ne reunim cu familia cerească în cetatea lui Dumnezeu. (…)
O, Tatăl meu, cum putem noi proclama bunătatea Ta, îndurarea Ta și iubirea Ta
dacă nu le nutrim în primul rând în inimile noastre și nu le dăm pe față prin pro-
priile noastre experiențe? Tu cunoști cum ai prezentat această chestiune slujitorului
Tău. (…)
Aici sunt predicatorii Tăi, a căror lucrare este aceea de a proclama adevărul Bibli-
ei. Te rog ca ei să dobândească o înțelegere clară a responsabilităților pe care le au ca
păzitori și păstori ai turmei Tale… Ajută-i să înțeleagă cât sunt de slabi și fă ca Duhul
Tău să lucreze asupra lor și să-i sfințească. (…)
Sunt prezenți aici și cei care poartă răspunderi în instituțiile noastre… Prin fap-
tele lor nu au dat un bun exemplu în fața lumii. Ei nu își dau seama că cei din jur
privesc la ei ca să vadă dacă au fost sfințiți prin adevăr.
Oh, iartă-ne greșelile și păcatele noastre! Arată-ne unde am dat greș. Lasă Duhul
Tău cel Sfânt să coboare asupra noastră. Lumea piere în păcat; Te rugăm, fă-ne să
simțim această povară acum, în această adunare. (…)
Tu ai prezentat în fața mea aceste lucruri și doar Tu ești Acela care poate pregăti
mințile și inimile pentru auzirea soliei că, dacă cei care și-au pierdut dragostea dintâi
nu se întorc și nu recunosc lucrarea care trebuie făcută în inimile lor, Tu vei veni și
vei îndepărta sfeșnicul din locul lui. (…)
Trebuie să ne convertim din nou, să fim sfințiți și să fim pregătiți pentru a duce
solia Domnului. (…)
Tată, îndepărtează Tu obstacolele, astfel ca să se poată face mărturisirile necesare,
de la inimă la inimă, de la frate la frate. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să vină aici; și
numelui Tău celui binecuvântat îi aducem toată slava! Amin! – Buletinul Conferinței
Generale, 2 aprilie 1903
35
FEBRUARIE
„Alerg spre țintă.”
(Filipeni 3:14)
Vineri, 1 februarie
SFINŢENIE ÎN DOMNUL
Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere?
(Ioan 6:60)
U nii dintre cei care susțin a fi urmași ai lui Hristos ar putea fi înclinați să spu-
nă, ca ucenicii la un moment dat, în timp ce ascultau adevărurile de mare
importanță ieșite de pe buzele divinului Învățător: „Vorbirea aceasta este prea de
tot, cine poate s-o sufere?” Mulți consideră că se pune prea mult accent pe anumite
lucruri. Când vorbim de abnegație și sacrificiu de sine pentru Hristos, ei consideră
că zăbovim prea mult asupra acestor lucruri. Ar prefera să audă mai multe despre
răsplata creștinului. Știm că cei care sunt credincioși vor moșteni toate lucrurile,
dar marea problemă care se ridică este: Cine va rezista în ziua venirii Sale? Cine va
putea sta în picioare când va veni El? Cine va fi socotit vrednic să primească ma-
rea și prețioasa răsplată ce va fi dată biruitorilor? Cei care au parte de suferințele
Domnului Hristos vor avea parte și de slava Sa.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu
dacă nu va fi sfânt. Dacă nu avem o viață curată, este imposibil să corespundem și
să fim pregătiți spre a locui împreună cu îngerii cei sfinți și fără de păcat din cerul
cel sfânt și curat. Păcatul nu poate fi prezent acolo. Nimic întinat nu poate intra pe
porțile de mărgăritar ale cetății lui Dumnezeu. Și chestiunea cu care ne confrun-
tăm este dacă ne vom întoarce de la toate păcatele noastre și dacă ne vom supune
condițiilor puse de Dumnezeu ca să putem deveni fiii și fiicele Sale. Pentru a deveni
membri ai familiei Sale regești, El cere de la noi să ne despărțim de lume. (…)
Credem fără șovăire că Domnul Hristos va veni curând și, crezând lucrul acesta,
simțim nevoia să spunem oamenilor să se pregătească pentru venirea Fiului omu-
lui… Vrem ca și ei să facă parte din acea mulțime care se va închina înaintea tronului
lui Dumnezeu spunând: „Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat
pentru noi.” (…)
Când veți fi cu toții gata, biruind toate păcatele, îndepărtându-vă de orice nele-
giuire, veți fi în starea potrivită de a putea primi nemurirea. (…)
Nu prezintă siguranță așteptarea unui timp mai potrivit. Timpul cel mai potri-
vit este astăzi. Dacă aude cineva glasul Său, să nu-și împietrească inima. Să asculte
astăzi invitația harului. Să se lepede de mândrie, de nesăbuință, de orgoliu și să-și
predea cu totul inima lui Dumnezeu. Veniți astăzi la El cu toți talanții voștri și cu
influența pe care o aveți și depuneți-le fără rezervă la picioarele Aceluia care a murit
pe crucea de pe calvar pentru a vă răscumpăra. – Review and Herald, 12 aprilie 1870
Soarele apune: B 17:24, CT 17:14, IS 17:11, MS 17:25, SM 17:28, DJ 17:34, AR 17:36 37

Sâmbătă, 2 februarie
CE SACRIFICĂM PENTRU CERURI?

Să iubești pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot
cugetul tău și cu toată puterea ta... Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
(Marcu 12:30-31)
Î n Domnul Isus vedem atâta frumusețe și dragoste. Vedem în El un farmec fără

seamăn. El a fost Maiestatea cerurilor... Îngerii se plecau în adorare înaintea Lui
și se supuneau poruncilor Sale. Mântuitorul nostru a renunțat la toate acestea. El a
renunțat la slava, maiestatea și splendoarea din acel loc, a coborât aici pe pământ
și a murit pentru un neam răzvrătit care călca poruncile Tatălui Său. Domnul
Hristos a găsit de cuviință să Se umilească pentru a putea salva neamul omenesc
decăzut. El a băut paharul suferinței, iar în locul acestuia ne oferă nouă paharul
binecuvântării. Da, acest pahar a fost sorbit pentru noi și, deși cunosc acest lucru,
mulți aleg să continue să păcătuiască și să trăiască nesăbuit; și totuși, Domnul Isus
încă le adresează invitația… Trebuie să acordăm atenție adevărurilor din Cuvântul
lui Dumnezeu pentru ca acestea să ne poată schimba viața și trebuie să ne prin-
dem cu tărie de ele. Dacă vom face acest lucru, ele vor avea o influență sfințitoare
asupra vieții noastre; ne vor face în stare să fim pregătiți pentru împărăția slavei,
astfel ca, atunci când timpul încercării se va fi sfârșit, să-L putem vedea pe Rege în
toată frumusețea Sa și să putem sta în prezența Sa pentru totdeauna.
Dar întrebarea care se ridică este: Suntem noi dispuși pentru sacrificiu? (…)
„Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul, și nu vă atingeți de ceea
ce este necurat; și vă voi primi; voi fi tată pentru voi și voi îmi veți fi fii și fiice, spune
Domnul cel atotputernic.” Ce făgăduință este aceasta!
Și voi credeți că, dacă acceptați adevărul lui Dumnezeu, vă înjosiți? (…) Adevă-
rul îl înalță întotdeauna pe cel ce îl primește… El aduce curăție în caracter și în viață
și ne face în stare să corespundem pentru societatea din ceruri, din împărăția slavei.
Fără această calificare, nu vom vedea niciodată locașurile de sus. (…)
Îți cere adevărul să stai singur pe poziție pentru a-L sluji pe Dumnezeu, întrucât
cei din jurul tău nu vor să se conformeze cerințelor lui Dumnezeu față de ei? Îți cere
el să ai o altă atitudine decât aceștia? Da; și aceasta este crucea pe care trebuie s-o
porți, ceea ce îi face pe mulți să spună: Nu pot face față cerințelor adevărului. Însă
Domnul Hristos spune: „Dacă cineva iubește pe tatăl său, pe mama sa, pe fratele său,
pe sora sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”… Este oare un sacrificiu
prea mare pe care să-l faci pentru El, care a sacrificat totul pentru tine? – Review and
Herald, 19 aprilie 1870
38 Soarele apune: B 17:25, CT 17:16, IS 17:12, MS 17:26, SM 17:30, DJ 17:35, AR 17:38

Duminică, 3 februarie
CREŞTEŢI ÎN HAR
Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Hristos Isus!
(2 Timotei 2:1)
Ț inta și scopul vieții noastre trebuie să fie căutarea Împărăției lui Dumnezeu și
a neprihănirii Sale. Nu este o joacă de copil îndeplinirea acestei porunci, dar,
oricâtă lepădare de sine ar necesita acest lucru, este în interesul nostru și pentru
viața aceasta, și pentru viața viitoare să ne supunem acestei cerințe. Trebuie să
avem ochii ațintiți numai asupra slavei lui Dumnezeu și astfel să creștem în harul
și cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Cu cât căutăm cu
mai multă stăruință și seriozitate înțelepciunea divină, cu atât vom fi mai puternic
întemeiați în adevăr. (…)
Nu trebuie să rămânem copii în ce privește cunoașterea și experiența noastră
spirituală. Nu trebuie să ne exprimăm mereu în limbajul unuia care abia L-a pri-
mit pe Hristos, ci rugăciunile și sfaturile noastre trebuie să dovedească o creștere în
inteligență pe măsură ce creștem în experimentarea adevărului... Pentru că nu este
nimic interesant în a fi martorul unei exprimări copilărești din partea unei persoane
aflate la maturitate. (…)
Tânărul care are deja o experiență de mai mulți ani în viața creștină nu ar tre-
bui să aibă limbajul nesigur al unuia care este prunc în Hristos. Adevărații creștini
doresc să crească continuu. Aceia care nu cresc până la statura deplină de bărbați și
femei în Hristos Isus dau pe față acest lucru în felul în care vorbesc despre lucrurile
privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. (…)
Mărturia multora dintre așa-zișii urmași ai lui Hristos dovedește cât de piperni-
cită este viața lor creștină. Lasă atât de mult de dorit limbajul unei experiențe auten-
tice, profunde, inteligente. (…)
Noi nu trebuie să cultivăm limbajul celor lumești, astfel ca acesta să ne fie atât de
familiar încât limbajul Canaanului să ne fie nou și necunoscut. (…)
Creștinii trebuie să fie elevi silitori în școala lui Hristos, să învețe continuu tot mai
multe despre cer, tot mai multe din cuvintele și voia lui Dumnezeu, mai mult despre
adevăr și cum să folosească cu credincioșie cunoștințele pe care le-au dobândit pen-
tru a-i învăța pe alții și a-i conduce să caute mai întâi Împărăția cerurilor și neprihă-
nirea Sa. Trebuie să dobândim o cunoaștere inteligentă a Scripturilor pentru că altfel
cum am putea cunoaște voia lui Dumnezeu și calea Sa dacă nu am cerceta comorile
neprihănirii lui Dumnezeu din Cuvântul Său cel sfânt? Trebuie să cunoaștem ade-
vărul pentru noi înșine și să înțelegem atât profețiile, cât și învățăturile practice ale
Domnului. – Youth’s Instructor, 28 iunie 1894
39
Luni, 4 februarie
SFINŢIRE CONTRAFĂCUTĂ
Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic,
și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”.
(Apocalipsa 3:17)
S timate frate, suntem mâhniți să aflăm de starea fratelui B [A.W. Bartlett] și să

constatăm că Satana îl împinge să provoace nemulțumiri în Conferința India-
na, sub mantia pioasă a sfințeniei creștine. Și tu, și noi credem cu toată convinge-
rea că sfințirea vieții este necesară pentru moștenirea sfinților în lumină. Susținem
că la această stare trebuie să ajungem în modul în care ne învață Biblia. Domnul
Hristos S-a rugat ca ucenicii Săi să fie sfințiți prin adevăr, iar apostolii au predicat
despre curățirea inimii noastre prin ascultarea de adevăr.
Cea care susține a fi biserica lui Hristos este plină de prefăcătorie. (…) Mulți din-
tre cei care se opun pe față Sabatului lui Dumnezeu, întreitei solii îngerești și refor-
mei sănătății fac parte dintre cei care se consideră sfințiți. Unii dintre ei au atins deja
acea stare aproape deznădăjduită în care susțin că ei nu pot să păcătuiască. Aceștia,
desigur, nu mai au de ce să folosească rugăciunea Tatăl nostru, care ne învață că
păcatele noastre pot fi iertate, și nu folosesc decât puțin Biblia, dar în același timp
susțin că sunt călăuziți de Duhul. (…)
Ce decepție teribilă! Ei socotesc că sunt desăvârșiți în Hristos și nu știu că sunt
ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi. (…)
Avertizăm pe frații noștri din Indiana și de pretutindeni: Poziția noastră a fost
întotdeauna că adevărata sfințire, care va sta în fața testului judecății, este aceea care
vine prin ascultarea de adevăr și de Dumnezeu. (…)
Dumnezeu ne conduce ca popor, însă dintotdeauna efortul lui Satana a fost de
a-i determina pe unii dintre noi să așeze judecata proprie împotriva celei a corpului
unit al bisericii și în felul acesta să îi facă să se îndepărteze de biserică spre ruină
sigură. În felul acesta au căzut multe suflete amăgite pe parcursul istoriei întreitei
solii îngerești. Cei care sunt stăpâniți de fanatism, treptat, vor ajunge să aibă aceeași
atitudine ca cei care resping total adevărul și, dacă nu vor fi opriți din calea lor, mai
curând sau mai târziu se vor număra printre cei mai înverșunați oponenți. (Semnat
atât de James, cât și de Ellen White). – Review and Herald, 6 iunie 1878
40
Marți, 5 februarie
SĂ-I RECÂŞTIGĂM PE CEI GREŞIŢI

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur.
Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău.
(Matei 18:15)
D acă ești întristat pentru că semenii sau prietenii tăi fac ce este rău spre paguba
lor, dacă ei sunt surprinși în timp ce comit greșeala, urmează regula biblică:
„Du-te și mustră-l între tine și el singur.” Când te duci la acela despre care știi că a
făcut răul, caută să îi vorbești cu un spirit blând și smerit, căci mânia omului nu lu-
crează neprihănirea lui Dumnezeu. Cel greșit nu poate fi readus pe calea cea bună
decât cu duhul blândeții, cu bunătate și iubire. Fii atent în felul cum procedezi.
Evită complet în priviri, gesturi, cuvinte sau tonul vocii orice ar avea vreo urmă
de mândrie sau îngâmfare. Ferește-te de cuvinte sau priviri care ar înălța eul sau
ar pune în contrast bunătatea și neprihănirea ta cu eșecul lui. Ferește-te de o abor-
dare de sus, distantă, arogantă sau disprețuitoare. Evită, cu grijă, orice aparență de
mânie și, deși cuvintele tale trebuie să fie clare, ai grijă să nu existe reproșuri, ocări,
acuzații, lipsă de căldură, ci dragoste sinceră. Mai presus de orice, să nu fie nicio
umbră de ură sau rea-voință, niciun fel de amărăciune sau o exprimare acră. (…)
Fii conștient că succesul mustrării depinde mult de spiritul în care este adresată.
Nu neglija rugăciunea sinceră ca să poți fi smerit și ca îngerii lui Dumnezeu să poată
lucra asupra inimii la care vrei să ajungi, pe care s-o înmoi prin expresii cerești, astfel
ca eforturile tale să fie de folos. (…)
Poate că te-ai scuzat că ai vorbit de rău pe fratele tău, pe sora ta sau pe aproapele
tău în fața altora înainte de a merge la ei și nu ai parcurs pașii pe care Domnul i-a
poruncit categoric. Poate spui: „Nu am vorbit cu nimeni până ce am devenit atât de
împovărat că nu m-am putut înfrâna.” Ce te-a împovărat? A fost simpla neglijare a
propriei tale datorii, a unui „așa zice Domnul”? Simțeai de fapt vinovăția păcatului
pentru că nu te-ai dus la el să-i spui despre greșeala lui între tine și el singur. (…)
Uneori chiar mustrarea cea mai blândă și duioasă nu are rezultate bune. În astfel
de cazuri, binecuvântarea pe care ai dorit ca celălalt s-o primească urmând calea
neprihănirii, încetând a face răul și învățând a face binele se va întoarce în inima ta.
Dacă cel greșit persistă în păcat, tratează-l cu bunătate și lasă-l în seama Tatălui tău
ceresc. – Review and Herald, 17 iulie 1879
41
Miercuri, 6 februarie
SECRETUL VIEŢII SPIRITUALE

Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh,
nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.
(Ioan 3:5)
S e ridică adesea întrebarea: De ce nu este mai multă putere în biserică? De ce nu

există mai multă evlavie autentică? Motivul este că nu există conformare față de
cerințele Cuvântului lui Dumnezeu; nu există iubire adevărată față de Dumnezeu,
față de semeni și față de noi înșine. Acestea sunt motivele de bază. În aceste două
porunci sunt cuprinse toată Legea și Prorocii. Dacă am da ascultare acestor două
porunci ale lui Dumnezeu, nu ar mai fi discordie în biserică, nu ar mai exista note
discordante în familii. În dreptul multora, lucrarea este prea superficială. Forme
exterioare iau locul lucrării lăuntrice a harului… Teoria adevărului a convertit
mintea, dar templul sufletului nu a fost curățat de idolii lui.
Când porunca a ajuns la mintea și la inima lui Pavel, el a spus: „Păcatul a reînvi-
at, și eu am murit.” În aceste vremuri în care predomină prefăcătoria, există multe
convertiri false. Convingerea autentică cu privire la păcat, întristarea reală a inimii
din cauza păcătoșeniei, moartea eului, biruirea zilnică a defectelor de caracter și
nașterea din nou – acestea fiind reprezentate ca lucrurile cele vechi, Pavel spune că
au trecut, s-au dus și toate lucrurile au devenit noi. Despre o asemenea lucrare, mulți
nu au habar. Ei altoiesc adevărul în inima lor firească și apoi continuă ca înainte,
dând pe față aceleași trăsături regretabile de caracter. (…)
Dacă pomul este bun, roadele vor fi bune. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu asu-
pra inimii este esențială pentru evlavie. Acesta trebuie să fie primit în inimile acelora
care acceptă adevărul pentru a crea în ei inimi curate; în felul acesta ei vor putea ține
poruncile Sale și vor putea fi împlinitori ai Cuvântului Său. (…)
Biblia nu este studiată atât cât ar trebui: ea nu este făcută regula vieții. Dacă pre-
ceptele ei ar fi urmate cu conștiinciozitate și ar fi făcute temelia caracterului, ar exista
mai multă credincioșie în scopuri pe care niciun demers omenesc și niciun fel de
speculație nu ar putea-o influența. Un caracter format în acest fel și susținut prin
Cuvântul lui Dumnezeu va putea sta în ziua încercării, a greutăților și primejdiilor.
Conștiința trebuie luminată, iar viața trebuie sfințită prin dragostea de adevăr pri-
mită în inimă, în felul acesta influența va fi mântuitoare asupra lumii. – Review and
Herald, 28 august 1879
42
Joi, 7 februarie
O BISERICĂ VIE
De la idoli v-ați întors la Dumnezeu ca să slujiți Dumnezeului
celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său.
(1 Tesaloniceni 1:9-10)
O biserică vie va fi o biserică lucrătoare. Creștinismul practic va da naștere

la lucrători serioși pentru înaintarea cauzei adevărului… Tânjim să vedem
caracterul creștin autentic manifestându-se în biserică. Tânjim să-i vedem pe
membri liberi de un spirit frivol, lipsit de respect; și dorim cu ardoare să vedem
că înalta chemare în Isus Hristos este adusă la îndeplinire. Unii dintre cei care Îl
mărturisesc pe Hristos fac tot ce le stă în putință ca să trăiască și să acționeze astfel
încât credința lor religioasă să fie atrăgătoare înaintea oamenilor ce prețuiesc va-
lorile morale, astfel ca ei să accepte adevărul. Însă există mulți care nu simt nicio
responsabilitate, nici măcar pentru a-și păstra propriile suflete în dragostea lui
Dumnezeu și care, în loc de a-i binecuvânta pe alții prin influența lor, constituie o
povară pentru cei pentru care ar trebui să lucreze, să vegheze și să se roage.
Cei care caută cu umilință să înalțe adevărul lui Hristos prin viața lor exemplară
sunt asemănați în Cuvântul lui Dumnezeu cu aurul curat, pe când cei al căror gând
și preocupare este propria etalare sunt ca arama sunătoare și ca un chimval zăngă-
nitor. (…)
Cei care au o relație cu Dumnezeu să se roage stăruitor și cu credință și să nu se
oprească aici, ci să lucreze tot atât cât se roagă pentru curățirea bisericii. Timpul pre-
zent are nevoie de oameni consecvenți în privința scopurilor pe care le au, de bărbați
și femei care nu vor fi afectați și nu se vor supune niciunei influențe nesfinte. (…)
Niciun bărbat și nicio femeie nu poate avea succes în a-L sluji pe Dumnezeu dacă
nu-și pune tot sufletul în lucrare și dacă nu socotește toate lucrurile doar o pierdere
față de cunoașterea lui Hristos. Cei care au anumite rezerve, care refuză să dea tot ce
au, nu pot fi ucenici ai lui Hristos, cu atât mai puțin să fie colaboratorii Săi. Consa-
crarea trebuie să fie deplină. (…)
Domnul Isus S-a dus să pregătească locașuri pentru cei care așteaptă și veghează
în vederea revenirii Sale. Acolo îi vor întâlni pe îngerii cei sfinți și oștirea răscum-
părată și își vor uni laolaltă cântecele în laudă și glorie. Acolo iubirea Mântuitoru-
lui înconjoară pe poporul Său, iar cetatea lui Dumnezeu strălucește de lumina feței
Sale – o cetate ale cărei ziduri mari și înalte sunt împodobite cu tot felul de pietre
prețioase, ale cărei porți sunt din mărgăritare și ale cărei străzi sunt din aur curat, ca
sticla transparentă. – Review and Herald, 3 iunie 1880
43
Vineri, 8 februarie
CURSA CREŞTINULUI
Să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară
așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.
(Evrei 12:1)
Î n acest verset este folosit unul dintre jocurile publice foarte renumite pe vremea
apostolului Pavel pentru a ilustra cursa creștinului. Cei care se angajau în cursă
erau supuși unui proces dureros de antrenare, practicând cea mai rigidă renunțare
de sine, astfel ca puterile lor fizice să poată fi în cea mai favorabilă condiție, iar apoi
își suprasolicitau la maximum aceste puteri pentru a câștiga onoarea unei coroane
trecătoare. Unii nu își mai reveneau niciodată. Ca urmare a teribilei încordări,
concurenții cădeau în timpul cursei, având hemoragii pe gură și nas. Unii își dă-
deau ultima suflare, apucându-se cu putere de coroana efemeră care i-a costat atât
de scump.
Pavel îi compară pe urmașii lui Hristos cu cei ce se angajau în asemenea curse.
„Ei fac lucrul acesta”, spune apostolul, „ca să obțină o coroană care se poate veșteji;
noi să facem lucrul acesta pentru una care nu se poate veșteji”. Aici Pavel realizează
un contrast puternic, punând sub spectrul rușinii eforturile așa-zișilor creștini care
își apără îngăduințele egoiste, refuzând să se plaseze, prin lepădare de sine și obice-
iuri de cumpătare strictă, în poziția în care ar putea deveni biruitori. Toți cei care
se înscriau la jocurile publice erau însuflețiți și entuziasmați de speranța câștigării
unui premiu în cazul în care aveau succes. În mod asemănător, și creștinii pot câștiga
un premiu, răsplata credincioșiei, la sfârșitul cursei. Dacă este câștigat premiul,
bunăstarea lor viitoare este asigurată; o greutate veșnică de slavă îi așteaptă pe cei
biruitori. (…)
La cursele respective, coroana de glorie era așezată la vedere pentru concurenți,
astfel ca, dacă vreunul era ispitit vreo clipă să se relaxeze, ochii li s-ar fi oprit asupra
premiului și și-ar fi reînnoit vigoarea pentru a continua. În mod asemănător, ținta
cerească este prezentată la vedere pentru creștini, astfel ca aceasta să aibă o influență
asupra lor și să le inspire tuturor zel și entuziasm. (…)
Toți alergau la cursă, însă doar unul primea premiul… Nu așa stau însă lucrurile
în alergarea creștină. Niciunul dintre cei care sunt serioși și perseverenți nu va eșua
în privința succesului. Cursa nu este doar pentru cei iuți și puternici. Atât cel mai
slab, cât și cel mai puternic dintre sfinți pot obține coroana slavei veșnice dacă dove-
desc pe deplin seriozitate și dacă vor suferi lipsuri și pierderi de dragul lui Hristos.
– Review and Herald, 18 octombrie 1881

CREDINŢĂ ÎN BIRUINŢĂ
Alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.
(Filipeni 3:14)
C ea mai mare binecuvântare pe care o putem avea este o cunoaștere de sine

corectă, astfel ca să ne putem vedea defectele de caracter și, prin harul divin,
să le putem îndrepta. (…)
Suntem noi acum mai aproape de Dumnezeu decât în urmă cu un an? Ce schim-
bare s-ar vedea în experiența noastră religioasă, ce transformare în caracterele noas-
tre dacă zi de zi noi am împlini principiul potrivit căruia noi nu suntem ai noștri,
ci timpul și talentele noastre aparțin lui Dumnezeu și fiecare capacitate ar trebui
folosită pentru a face voia Sa și pentru înaintarea cauzei Sale. (…)
Putem să ne înconjurăm cu făgăduințele lui Dumnezeu care vor fi ca un zid de
foc în jurul nostru. Trebuie să știm cum să ne exercităm credința. Credința „este
darul lui Dumnezeu”, însă puterea de a o exercita ne aparține. Dacă credința dor-
mitează, acest lucru nu este în avantajul nostru, însă prin exercitare ea poate apuca
toate binecuvântările. Ea este mâna prin care sufletul apucă puterea Celui Veșnic. Ea
constituie mijlocul prin care inimile omenești, reînnoite prin harul lui Hristos, sunt
făcute să bată în armonie cu marea inimă a iubirii. Credința se bizuie pe făgăduințele
lui Dumnezeu și apelează la ele ca o garanție că El va face exact așa cum a spus că va
face. Domnul Isus vine la sufletul păcătos, deznădăjduit, sărac și îi spune: „De aceea
vă spun că orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit, și-l veți
avea.” Credeți, faceți apel la făgăduințe și lăudați pe Dumnezeu că primiți lucrurile
pe care le-ați cerut și, când nevoia voastră va fi mai mare, veți primi binecuvântarea
Sa și un ajutor deosebit. (…)
Întrebarea multor inimi este: Cum pot să găsesc fericirea? Nu trebuie să facem
din aceasta obiectivul vieții noastre, să trăim ca să fim fericiți, însă cu siguranță vom
găsi fericirea dacă vom merge pe cărarea unei ascultări umile. Apostolul Pavel era
fericit. El afirmă în repetate rânduri că, în ciuda suferințelor, a luptelor și a încercări-
lor prin care a trebuit să treacă, el s-a bucurat de o mare mângâiere. El spune: „Sunt
mângâiat, sunt foarte bucuros în toate încercările mele.” Toate energiile celui mai
mare dintre apostoli au fost puse la lucru în vederea pregătirii pentru viața viitoare,
viața veșnică, iar când timpul plecării sale s-a apropiat, el a putut să exclame: „M-am
luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă
așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul
cel drept.” – Signs of the Times, 22 mai 1884

A DĂRUI, UN PRINCIPIU NĂSCUT DIN DRAGOSTE

Fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câștigul lui.
(1 Corinteni 16:2)
D ăruirea face parte din religia Evangheliei. Temelia planului de mântuire a

constat în sacrificiu. Domnul Isus a părăsit curțile regale cerești și S-a făcut
sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. Viața Sa de pe pă-
mânt a fost lipsită de egoism, dar plină de umilință și sacrificiu. Este oare slujitorul
mai mare decât Stăpânul său? Să refuzăm noi oare, cei care avem parte de mân-
tuirea cea măreață pe care a înfăptuit-o pentru noi, mădularele trupului Său, să-L
urmăm pe Domnul nostru, dând dovadă de lepădare de sine? Când Mântuitorul
nostru a suferit atât de mult pentru noi, să ne complăcem în îngăduire de sine
egoistă? Nu; tăgăduirea de sine constituie o condiție esențială a uceniciei. (…)
Domnul Hristos, în calitate de conducător al nostru, a pregătit marea lucrare a
mântuirii, însă El a încredințat această lucrare urmașilor Săi de pe pământ. Aceasta
nu poate fi realizată fără mijloacele necesare, și El a dat poporului Său un plan pen-
tru adunarea de resurse care să ajute la înaintarea cauzei Sale. Sistemul zecimii, in-
stituit în acest scop, provine din vechime, de pe vremea lui Moise. Chiar din vremea
lui Adam, cu mult timp înainte ca un sistem anume să fie dat, oamenilor li s-a cerut
să aducă lui Dumnezeu daruri în scopuri religioase. (…)
Dumnezeu nu ne obligă să dăruim pentru cauza Sa. Acțiunea noastră trebuie să
fie benevolă. El nu dorește ca vistieria Sa să se umple cu daruri care nu sunt aduse
de bunăvoie. Scopul Său în planul dăruirii sistematice a fost acela de a ne aduce
într-o relație mai strânsă cu Creatorul nostru și, prin simpatie și iubire, și cu semenii
noștri, punând astfel asupra noastră responsabilități care să contracareze egoismul
și să impulsioneze faptele generoase, dezinteresate. Suntem înclinați să fim egoiști și
să ne închidem inimile nefăcând fapte generoase. Prin cerința de a aduce daruri în
momente dinainte stabilite, Domnul a avut în vedere ca dăruirea să devină un obi-
cei, și acesta să fie considerat o datorie creștină. Inima, deschizându-se prin dăruire,
nu trebuia să se închidă și să devină egoistă, rece. (…)
Fiecare bărbat, femeie și copil poate deveni un trezorier pentru Domnul. (…)
Este spre binele nostru acest plan, ca și noi să luăm parte la înaintarea cauzei Sale.
Făcându-ne conlucrători în planul Său, El ne-a onorat. El a rânduit că este necesară
cooperarea în cadrul poporului Său, pentru ca ei să-și cultive și să-și exercite senti-
mentele de binefacere. – Signs of the Times, 18 martie 1886
46
Luni, 11 februarie
ODIHNA CREŞTINULUI
Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.
Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând
și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.
Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.
(Matei 11:28-30)
L umea este plină de tulburare, încercări și greutăți. Este un teren al vrăjmașului,

și pretutindeni suntem asaltați de ispite. „În lume”, spune Domnul Isus, „veți
avea necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea” și „vă dau pacea Mea”.
Mântuitorul nostru aseamănă cerințele Sale cu un jug, iar viața creștinului, cu
una în care trebuie să fie purtate poveri. Și totuși, punându-le în contrast cu poverile
impuse de păcat, El declară: „Jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară.” Când
încercăm să trăim o viață creștină, să-i împlinim responsabilitățile și să ne îndepli-
nim datoriile fără ajutorul Domnului Hristos, jugul acesta ne roade, iar povara este
insuportabil de grea. Însă Domnul Isus nu dorește ca noi să facem astfel. (…)
Mulți susțin că au venit la Hristos, însă ei se agață încă de propriile lor căi, care
constituie un jug dureros. Egoismul, lăcomia, ambiția, iubirea de lume și alte păcate
îndrăgite le distrug pacea și bucuria. (…)
Creștinul trebuie să-și reprezinte Stăpânul prin orice faptă, să facă astfel ca slu-
jirea Lui să fie atractivă. Nimeni să nu facă din religie ceva respingător, fiind mereu
mohorât, vorbind numai despre încercările și greutățile lui, despre lepădarea de sine
și sacrificiile pe care le face. (…)
Să se vadă în jurul vostru că dragostea lui Hristos este un motiv statornic; că
religia voastră nu este ca o haină pe care o pui și o scoți când vrei, după cum cer
circumstanțele, ci ea este un principiu ce necesită calm, seriozitate, consecvență –
unul care vă conduce întreaga viață. (…)
Oricare vă este soarta în viață, aduceți-vă aminte că sunteți în serviciul lui Hris-
tos și dați pe față un spirit de mulțumire și recunoștință. Oricare v-ar fi povara sau
crucea, purtați-o în numele lui Isus, prin puterea Sa.
Iubirea față de Domnul Isus nu poate fi ascunsă, ci ea se va face văzută și simțită…
Ea îl face pe cel timid, îndrăzneț, pe cel leneș, harnic, pe cel neștiutor, înțelept. Limba
care se bâlbâie devine elocventă, iar intelectul ce dormitează este trezit la viață și la
o putere nouă… Pacea lui Hristos este de mai mare valoare decât toate comorile
pământului. – Signs of the Times, 17 decembrie 1885
47
Marți, 12 februarie
FORMAREA UNUI CARACTER

ASEMENEA LUI DUMNEZEU
Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.
(Galateni 5:22:23)
O amenii pot fi exact ceea ce aleg să fie. Caracterul nu se obține dobândind

o educație. Caracterul nu se obține prin adunarea de bogății sau onoruri
lumești. Caracterul nu se dobândește încercând să-i facem pe alții să ducă lupta
vieții în locul nostru. Pentru caracter trebuie să depunem efort, să luptăm pentru
el; și, pentru formarea acestuia, este nevoie de un scop, de voință și hotărâre. Pen-
tru a obține un caracter pe care Domnul să îl aprobe, este nevoie de efort susținut.
Este nevoie de o continuă împotrivire față de puterile întunericului pentru a sta
sub steagul cel însângerat al Prințului Emanuel, ca să fim acceptați în ziua judecății
și să avem numele scrise în cartea vieții. Nu merită mai degrabă să avem numele
noastre înscrise în această carte, să devină nemuritoare printre îngerii cei sfinți,
decât să li se aducă elogii pe tot pământul? Dacă știu că Domnul Isus privește cu
bucurie asupra mea, dacă știu că El aprobă faptele și căile mele, atunci să vină
orice ar veni, necazuri oricât de mari, mă voi resemna în fața sorții mele și mă voi
bucura în Domnul. (…)
Ați aprins focul de pe altar? Dacă da, lăsați-l să strălucească prin fapte bune pen-
tru cei din jurul vostru. Mobilizați-vă și, prin influență divină și eforturi stăruitoare,
răspândiți lumina. (…)
Trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu, trebuie să lucrăm pentru ceruri cu toată
puterea și credința pe care le avem. Nu vă lăsați amăgiți de lucrurile trecătoare ale
acestei vieți. Aveți în vedere lucrurile cu valoare veșnică. Eu doresc o comuniune
mai strânsă cu Dumnezeu. Eu doresc să cânt cântecul mântuirii în împărăția slavei.
Doresc să fie așezată pe fruntea mea cununa nemuririi. Doresc să aduc neîncetat
laude Aceluia care Și-a părăsit slava și a venit pe acest pământ ca să-i salveze pe cei
care erau pierduți. Doresc să-L preamăresc pe El. Vreau să-I aduc Lui slavă. Doresc
moștenirea cea veșnică și bogățiile veșnice. Și vă întreb pe voi, ce răspundere am
dacă mă preocupă lucrurile lumii și pierd sau câștig cerul în final? Sau la ce îmi vor
folosi acestea? Însă dacă mă prind de Cer, voi putea avea o influență potrivită asupra
semenilor mei; voi putea avea o influență care se va putea opune continuu valului
de rele care există în această lume și va conduce sufletele spre corabia unde vor fi în
siguranță. – Review and Herald, 21 decembrie 1886
48
CĂLĂUZIŢI DE DUHUL
Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.
(Isaia 49:16)
E xistă două direcții de acțiune pe care le putem urma. Una ne duce departe de
Dumnezeu și afară din împărăția Sa; și pe această cale există invidie, conflic-
te, omoruri și toate celelalte fapte rele. Cealaltă direcție este bine s-o urmăm, iar
dacă facem lucrul acesta vom găsi bucurie, pace, armonie și iubire… Aceasta este
iubirea care a licărit în inima lui Isus și de care toți avem nevoie; când ea există în
inimă, acest lucru se va vedea. Putem avea oare iubirea Domnului Isus Hristos în
inima noastră și această iubire să nu se reverse în afară și spre cei din jurul nostru?
Ea nu poate exista acolo fără să dea mărturie că este acolo. Se va da pe față prin
cuvinte, chiar prin expresia feței. (…)
Când fiul nostru cel mare, pentru care ne-am făcut multe planuri și speranțe și
pe care ne așteptam să ne putem bizui, pe care l-am consacrat în mod solemn lui
Dumnezeu, ne-a fost luat, când i-am închis ochii (Henry Nichols White), l-am plâns
cu multă durere și tristețea e profundă, după aceea sufletul meu a fost pătruns de
o pace dincolo de putința mea de a o descrie pentru că era dincolo de înțelegerea
omenească. Am putut să mă gândesc la dimineața învierii; am putut să mă gândesc
la viitor, când marele Dătător al vieții va veni și va sfărâma legăturile mormântului și
îi va chema afară din mormintele lor de țărână pe morții cei drepți; când îi va elibera
pe cei închiși în temnițe; și atunci fiul nostru se va număra din nou printre cei vii.
În toate acestea am simțit o pace, o bucurie și o mângâiere dincolo de puterea de a
le descrie. (…)
Când a plecat din lumea noastră, Domnul Hristos ne-a încredințat o lucrare.
Când S-a aflat aici, S-a ocupat El Însuși de ea; dar când S-a înălțat la ceruri, urmașii
Săi au trebuit s-o preia exact de acolo de unde a lăsat-o. Apoi, după ucenici, alții au
trebuit s-o preia; și tot așa până acum, când noi trebuie să ne ocupăm de această
lucrare în vremea noastră. (…)
Nu trebuie să mergem singuri pe cale. Putem să ducem toate necazurile și dureri-
le noastre, dificultățile și încercările noastre, chinurile și grijile noastre și să-I vorbim
despre ele Aceluia care are urechea deschisă să ne asculte, Aceluia care mijlocește în
fața Tatălui prin meritele propriului Său sânge. El Își arată rănile – Palmele Mele!
Palmele Mele! „Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.” El întinde mâinile Sale rănite
înaintea lui Dumnezeu, rugăciunile Lui sunt ascultate și îngeri sunt trimiși repede
să slujească oamenilor în nevoi, să-i ridice și să-i susțină. – Review and Herald, 4
ianuarie 1887
49
Joi, 14 februarie
ADUNÂND ŞI ÎNMULŢIND
Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu
și a Domnului nostru Isus Hristos!
(2 Petru 1:2)
N oi nu trebuie să ne încredem în credința noastră, ci în făgăduințele lui Dum-

nezeu. Când ne pocăim de călcările de lege din trecut și ne hotărâm să fim
supuși în viitor, noi trebuie să credem că Dumnezeu, în virtutea meritelor Dom-
nului Hristos, ne acceptă și ne iartă păcatele.
Uneori întunericul și descurajarea învăluie sufletul și amenință să ne copleșească,
însă noi nu trebuie să ne pierdem încrederea. Trebuie să ne ațintim privirea la Dom-
nul Isus cu toată convingerea. Trebuie să căutăm să ne îndeplinim cu credincioșie
orice datorie cunoscută, iar apoi, cu calm, să ne odihnim bizuindu-ne pe făgăduințele
lui Dumnezeu. (…)
Poate că astăzi nu simțim pacea și bucuria pe care le-am simțit ieri, însă prin
credință trebuie să prindem mâna Domnului Hristos și să ne încredem în El pe de-
plin și atunci când suntem înconjurați de negură, și când suntem în lumină.
Satana poate că șoptește: „Ești prea păcătos ca să te salveze Hristos.” Deși
recunoști că ești într-adevăr păcătos și nevrednic, poți să-l întâmpini pe ispititor
cu strigătul: „În virtutea ispășirii, fac apel la Domnul Hristos ca Mântuitor al meu.”
Dacă am permite minții noastre să zăbovească mai mult asupra lui Hristos și
asupra lumii cerești, am găsi un stimulent și un sprijin puternic atunci când purtăm
bătăliile Domnului... Când minții i s-a îngăduit prea mult timp să zăbovească asupra
lucrurilor pământești, va fi dificil de schimbat obiceiurile legate de gândire. Ceea
ce ochiul vede și urechea aude prea adesea atrage atenția și absoarbe interesul. Însă
dacă vrem să intrăm în cetatea lui Dumnezeu și să privim la Domnul Isus în slava
Sa, trebuie să ne obișnuim să privim la El prin ochii credinței încă de aici. (…)
Sfințirea este o lucrare progresivă. Succesiunea pașilor pe care trebuie să îi facem
este prezentată prin cuvintele lui Petru: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să
uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu în-
frânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; și cu dragostea
de frați, iubirea de oameni.” Este o direcție pe care, dacă vom apuca, avem asigurarea
că nu vom cădea niciodată. Cei care lucrează în acest fel, folosind adunarea pentru
a obține îndurare, au asigurarea că Dumnezeu va lucra folosind înmulțirea atunci
când le acordă darurile Duhului Său. – Review and Herald, 15 noiembrie 1887
50
Vineri, 15 februarie
UNIŢI CU CREATORUL NOSTRU

Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.
(1 Ioan 2:6)
A vem o mare lucrare de făcut dacă dorim să moștenim viața veșnică. Trebuie să
ne depărtăm de păcat și de patimile lumești și să trăim o viață de neprihănire.
Mulți învață că tot ce este necesar pentru mântuire este să credem în Isus; însă ce
spune cuvântul adevărului? „Credința fără fapte este moartă.” Trebuie să luptăm
lupta cea bună a credinței, să apucăm viața veșnică, să ne luăm crucea, să ne lepă-
dăm de sine, să luptăm împotriva firii pământești și să mergem zilnic pe urmele
pașilor Mântuitorului nostru. Nu există mântuire pentru noi în afară de cea prin
Domnul Isus, căci prin credința în El primim putere să devenim fii și fiice ale lui
Dumnezeu; însă nu este doar o credință trecătoare; este credința care este însoțită
de faptele lui Isus...
Credința vie se dă pe față prin manifestarea unui spirit de sacrificiu și devoțiune
față de cauza lui Dumnezeu. Cei care o posedă se înrolează sub steagul Prințului
Emanuel și câștigă biruința în lupta împotriva puterilor întunericului. (…)
Credința autentică în Domnul Isus duce la lepădare de sine, însă oricât de înaltă
ar fi mărturisirea de credință, dacă eul este înălțat și îngăduit, credința lui Isus nu
este în inimă. Adevărații creștini dovedesc printr-o viață de consacrare zilnică faptul
că ei au fost cumpărați cu un preț și că ei nu sunt ai lor.
Oricine se situează pe poziția că nu contează dacă ținem sau nu poruncile lui
Dumnezeu nu Îl cunoaște pe Hristos. Este o greșeală fatală să gândim că nu avem
nimic de făcut pentru a obține mântuirea. Noi trebuie să conlucrăm cu agenții
cerului. (…)
Cei care sunt în legătură cu Domnul Isus sunt uniți cu Creatorul și Susținătorul
tuturor lucrurilor. Ei dețin o putere pe care lumea nu le-o poate da și nici nu le-o
poate lua. Însă, deși li se dau privilegii mari, înalte, ei nu trebuie doar să se bucure de
aceste binecuvântări. Ca ispravnici ai harului nemărginit al lui Dumnezeu, ei trebuie
să devină o binecuvântare pentru alții.
Ești păzitorul fratelui tău. Domnul Hristos „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca
să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui,
plin de râvnă pentru fapte bune.” Și credința care lucrează în noi un asemenea zel
este singura credință autentică. Dacă vița rămâne în adevărata Viță, această unire se
dă pe față prin rodul care apare, căci „după roadele lor îi veți cunoaște”. – Review and
Herald, 6 martie 1888

ÎNSUŞIRI DIVINE
Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
(Ioan 17:17)
F iecare clipă a timpului de har este prețioasă, pentru că este timpul nostru
pentru clădirea caracterului. Trebuie să acordăm toată atenția cultivării natu-
rii noastre spirituale. Să veghem asupra inimilor noastre, să ne păzim gândurile
pentru ca nicio întinare să nu ne pângărească sufletul. Trebuie să ne străduim să
păstrăm orice facultate a minții în cea mai bună stare, ca să putem sluji lui Dum-
nezeu la capacitate maximă. Nimic nu trebuie să întrerupă comuniunea noastră
cu Dumnezeu. (…)
Avem o lucrare de făcut în această lume și nu trebuie să ne îngăduim să fim
absorbiți de sine și să uităm cerințele pe care Dumnezeu și omenirea le au de la noi.
Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu cu toată seriozitatea, El va lucra asupra noastră prin
Duhul Său cel Sfânt. El știe de ce avem noi nevoie, căci El cunoaște toate slăbiciunile
noastre și dorește ca noi să ajungem să lucrăm în mod altruist, astfel ca să putem
deveni buni în ce privește gândul, cuvântul și fapta. Trebuie să încetăm să gândim și
să vorbim despre noi înșine, făcând din nevoile și lipsurile noastre unicul obiect al
gândurilor noastre. Dumnezeu dorește ca noi să cultivăm atributele cerului.
Cu câtă răbdare ar trebui să tratăm greșelile fraților noștri, conștienți fiind de cât
de mari sunt eșecurile noastre în ochii lui Dumnezeu. Cum ne putem ruga Tatălui
nostru ceresc: „Și ne iartă nouă greșelile noastre cum iertăm și noi greșiților noștri”,
dacă suntem acuzatori, plini de resentimente și severi în felul cum îi tratăm pe alții?
Dumnezeu dorește ca noi să fim mai buni, mai iubitori și mai plăcuți, mai puțin
criticoși și suspicioși. Oh, dacă am avea toți Spiritul lui Hristos ca să știm cum să ne
purtăm cu frații și semenii noștri!
Sunt mult prea mulți printre cei ce susțin a fi urmași ai lui Hristos care caută
să-și scuze propriile defecte exagerând defectele altora. Trebuie să imităm exemplul
Domnului Isus, căci El, când a fost batjocorit, nu a rostit batjocuri, ci S-a încredințat
Aceluia care judecă după dreptate… El a fost Maiestatea cerului și în inima lui cura-
tă nu era loc pentru spirit de răzbunare, ci doar pentru milă și iubire. (…)
Poate nu ne aducem aminte anumite acte de bunătate pe care le facem, se poate
ca acestea să dispară din memoria noastră, însă veșnicia va aduce la lumină în toa-
tă strălucirea lor toate faptele făcute pentru salvarea de suflete, fiecare cuvânt ros-
tit pentru mângâierea copiilor lui Dumnezeu; și aceste fapte făcute pentru Hristos
vor constitui o parte a bucuriei noastre de-a lungul veșniciei. – Review and Herald,
24 februarie 1891

BINECUVÂNTĂRILE LUI DUMNEZEU

ŞI RESPONSABILITATEA NOASTRĂ
„Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce și Eu la voi”, zice Domnul oștirilor.
(Maleahi 3:7)
S atana prezintă continuu păcatele și greșelile acelora care susțin că sunt copii
ai lui Dumnezeu și el necăjește îngerii lui Dumnezeu vorbind despre defecte-
le acestora. Ce îl va aduce pe poporul lui Dumnezeu într-o poziție corespunză-
toare înaintea Lui? Domnul răspunde la această întrebare în Maleahi, spunând:
„Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce și Eu la voi”, zice Domnul oștirilor. Când
ne întoarcem la Domnul din toată inima, El Se va lăsa găsit de noi.
Daniel s-a hotărât în inima lui să fie credincios Dumnezeului cerurilor. El s-a ho-
tărât să nu mănânce din carnea de la masa împăratului și nici să bea din vinul lui. La
fel, cei trei tovarăși ai săi s-au hotărât să nu-L dezonoreze pe Dumnezeu închinân-
du-se în fața chipului de aur pe care îl ridicase Nebucadnețar în câmpia Dura. Când
ne decidem să-I slujim lui Dumnezeu la fel de hotărâți ca acești slujitori credincioși,
Dumnezeu va fi de partea noastră și ne va da din tăria Sa. (…)
Îngerii privesc cu uimire la nerecunoștința acelora pentru care Dumnezeu a fă-
cut atât de mult, acordându-le continuu favorurile și darurile Sale. Oamenii uită de
cerințele Lui și își îngăduie să fie egoiști și lumești. (…)
Dumnezeu nu ne poate binecuvânta pământul și turmele dacă noi nu folosim bi-
necuvântările Sale pentru slava Lui. El nu-Și poate încredința comoara acelora care
nu o folosesc cum se cuvine. În limbajul cel mai simplu, Domnul le-a spus copiilor
Săi ce cere El de la ei. Ei trebuie să plătească zecime din tot ce posedă și să dea daruri
din ceea ce le dă El. Îndurările și binecuvântările Lui sunt îmbelșugate și constante.
El ne trimite ploaie și ne dă soare și face ca vegetația să crească. El a rânduit anotim-
purile; timpul de semănat și de secerat sunt după cum le-a rânduit El; iar bunătatea
necontenită a lui Dumnezeu ar merita ceva mai bun decât nerecunoștința și uitarea
multora.
Dacă astfel stau lucrurile, să nu ne întoarcem noi la Dumnezeu și, cu inimi re-
cunoscătoare, să-I aducem darurile și zecimile noastre? Domnul ne-a arătat care ne
este datoria atât de clar încât, dacă neglijăm să îndeplinim cerințele Sale, vom fi fără
scuză. Dumnezeu a lăsat bunurile Sale în mâna slujitorilor Săi pentru ca aceștia să le
administreze cu echitate, pentru ca Evanghelia să poată fi predicată în toată lumea.
Măsurile necesare pentru răspândirea adevărului Său în lume nu au fost lăsate la
voia întâmplării. – Signs of the Times, 13 ianuarie 1890
53
Luni, 18 februarie
LUMINA VOASTRĂ SĂ LUMINEZE

Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, ca să i se arate faptele,
fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.
(Ioan 3:21)
Î n Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos le-a vorbit oamenilor despre faptul

că evlavia personală înseamnă putere pentru ei. Ei trebuie să se predea lui Dum-
nezeu, lucrând împreună cu El fără rezerve. Pretențiile mari, formele și ceremoni-
ile, oricât de impunătoare ar fi, nu pot face inima bună și caracterul curat. Dragos-
tea adevărată pentru Dumnezeu este un principiu activ, un mijloc purificator. (…)
Națiunea iudaică a ocupat cea mai înaltă poziție; ei au ridicat ziduri mari și înalte
pentru a se izola de lumea păgână; ei se considerau un popor special, credincios,
care era favorizat de Dumnezeu. Însă Domnul Hristos a prezentat religia lor ca fiind
lipsită de credința mântuitoare. Era o combinație de doctrine seci, greu de împlinit,
amestecate cu daruri și jertfe. Erau foarte atenți în practicarea circumciziei, dar nu
învățau pe alții nevoia de a avea o inimă curată. Ei înălțau poruncile lui Dumnezeu
prin cuvinte, însă refuzau să le înalțe prin trăirea lor, iar religia lor nu era decât o
piatră de poticnire pentru alții.
Deși până atunci ei deținuseră autoritatea necontestată în materie de religie,
acum ei trebuiau să facă loc marelui Învățător și unei religii care nu cunoștea ho-
tare și nu făcea nicio distincție în ce privește castele, poziția în societate sau rasa.
Însă adevărul pe care îl învăța Domnul Hristos era desemnat pentru întreaga fa-
milie omenească. Singura credință adevărată este cea care lucrează prin dra-
goste și curăță sufletul. Este precum drojdia – transformă și dezvoltă caracterul
omenesc. (…)
Evanghelia lui Hristos înseamnă evlavie practică, o religie care îl înalță din de-
gradarea sa firească pe cel ce o primește. Cel care privește la Mielul lui Dumnezeu
știe că El ridică păcatele lumii. Religia adevărată va avea ca urmare o desfășurare cu
totul diferită a vieții și caracterului decât cea văzută în viețile cărturarilor și fariseilor.
Dumnezeu nu dă lumina pentru ca aceasta să fie ascunsă în mod egoist și să
nu-i lumineze pe aceia care se află în întuneric. Uneltele omenești constituie canalul
rânduit de Dumnezeu pentru a se ajunge la lume. În loc de a-i instrui să ascundă
lumina, Mântuitorul spune poporului Său: „Tot așa să lumineze și lumina voastră
înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl
vostru care este în ceruri.” – Review and Herald, 30 aprilie 1895
54
NEVOIA NOASTRĂ DE DUHUL SFÂNT

Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul!
(Galateni 5:25)
D uhul Sfânt nu are ca scop doar să sfințească, ci să și convingă. Nu ne putem

pocăi de păcatele noastre până ce nu suntem convinși de vinovăția noastră.
Cât de necesar este atunci să avem Duhul Sfânt cu noi când lucrăm pentru sufle-
tele căzute! Capacitățile noastre umane vor fi exersate în zadar dacă nu vor fi unite
cu mijloacele cerești. (…)
În lucrarea de salvare a celor păcătoși, noi și îngerii trebuie să lucrăm în armo-
nie, prezentând adevărul lui Dumnezeu acelora care nu îl cunosc, pentru ca și ei să
poată fi eliberați din legăturile păcatului. Doar adevărul ne poate face liberi. Liberta-
tea care vine printr-o cunoaștere a adevărului trebuie proclamată către toate ființele
omenești. Tatăl nostru ceresc, Domnul Isus Hristos și îngerii din ceruri sunt cu toții
interesați de această lucrare măreață și sfântă. Nouă ne-a fost încredințat privile-
giul deosebit de a descoperi caracterul divin, căutându-i în mod altruist pe păcătoși
pentru a-i scoate din groapa pieirii în care au căzut. Fiecare ființă omenească ce se
va supune iluminării Duhului Sfânt trebuie folosită pentru împlinirea acestui scop
conceput de Divinitate. (…)
Mântuitorul nostru trebuie să fie recunoscut și confirmat ca atotsuficient pentru
biserica Sa. Doar El poate desăvârși credința poporului Său.
Trebuie să acordăm mai mult spațiu lucrării Duhului Sfânt pentru ca lu-
crătorii să poată fi uniți și să poată înainta cu tăria unui corp unit de soldați…
O consacrare deplină în slujba lui Dumnezeu va da pe față influența modelatoare a
Duhului Sfânt la fiecare pas pe parcursul drumului.
Dumnezeu dorește ca biserica Sa să creadă în făgăduințele Sale și să ceară pute-
rea Duhului Sfânt să-i ajute în orice loc. (…)
Oh, de ar putea pricepe oamenii cei slabi că Însuși Generalul armatelor din ce-
ruri conduce și direcționează mișcările aliaților Săi de pe pământ! Domnul Hristos
Însuși este puterea care reînnoiește, lucrând în și prin fiecare soldat, prin interme-
diul Duhului Sfânt. Fiecare individ trebuie să devină un instrument în mâinile Sale
spre a lucra pentru salvarea sufletelor. Niciunuia care dorește să lucreze pentru Stă-
pân nu trebuie să i se refuze un loc, dacă el este un adevărat urmaș al lui Hristos.
Fiecare are, în mod individual, o responsabilitate pentru cauza lui Hristos. Eficiența
Duhului lui Dumnezeu va face eficiente și eforturile tuturor acelora care sunt gata să
se supună călăuzirii Sale. – Review and Herald, 16 iulie 1895
55
ÎNDRĂZNEŞTE SĂ FII UN DANIEL

De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.
(Faptele 24:25)
N u contează cât de păcătoși am fost, nu contează care este poziția în care ne

aflăm, dacă ne pocăim, venind la Domnul Hristos și credem în El ca Mân-
tuitor personal, putem fi salvați pe deplin. Însă cât de periculoasă este atitudi-
nea aceluia care cunoaște adevărul, dar întârzie să-l pună în practică! Cât de pri-
mejdios este pentru bărbați și femei să caute doar amuzament pentru minte, să
mulțumească gustul și să satisfacă rațiunea, neglijând ceea ce a fost descoperit ca
fiind datorie, dar îndepărtându-se de la aceasta în căutarea a ceva ce nici ei nu știu!
Domnul Isus spune: „Umblați câtă vreme aveți lumină, până nu vă cuprinde
întunericul.” Puneți în practică fiecare precept al adevărului pe care îl cunoașteți.
Trăiți prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, și atunci Îl veți urma
pe Isus oriunde va merge El... Domnul nu refuză să dea Duhul Sfânt celor care I-L
cer. Când convingerea pune stăpânire pe inimă, de ce să nu ascultăm, de ce să nu
dăm atenție glasului Spiritului lui Dumnezeu? Cu fiecare ezitare și amânare, noi ne
așezăm într-o poziție în care ne va fi tot mai greu să acceptăm lumina cerului și, în
cele din urmă, va fi imposibil să fim impresionați de îndemnurile și avertizările Sale.
Păcătosul spune cu tot mai multă lejeritate: „De astă dată, du-te; când voi mai avea
prilej, te voi chema.”
Sufletele care la început amână și ezită, împotrivindu-se luminii și respingând
orice cunoștință, au cele mai bune intenții de a face o întoarcere hotărâtă când se
va ivi o ocazie bună; însă vrăjmașul cel viclean, care este pe urmele lor, face planuri
pentru a-i lega prin firele invizibile ale obiceiurilor rele. Caracterul se formează prin
obiceiuri, iar un pas făcut în jos pe cale reprezintă o pregătire pentru cel de-al doilea
pas, iar cel de-al doilea, pentru ceilalți care urmează. (…)
Copiii lui Dumnezeu trebuie să strălucească precum lumina în mijlocul unui
neam imoral și necinstit. Însă dacă nu sunt cultivate obiceiuri bune, acestea vor lăsa
loc tendințelor firești și ei vor deveni plini de sine, destrăbălați, nepăsători, lacomi,
răzbunători, capricioși, încăpățânați, orgolioși, iubitori mai mult de plăceri decât de
Dumnezeu. (…)
Caracterul lui Daniel reprezintă o ilustrare a ceea ce poate deveni un păcătos
prin harul lui Hristos. El era puternic în ce privește puterea intelectuală și spiritua-
lă… Duhul Sfânt trebuie să locuiască în noi ca un locatar divin. Fie ca recunoștința
și dragostea să abunde în inima voastră către Dumnezeu! – Review and Herald,
29 iunie 1897
56
Joi, 21 februarie
SĂ DEVENIM COPII AI LUI DUMENZEU

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.
(Ioan 1:12)
D acă am putea aprecia această mare binecuvântare, cât de avantajos ar fi pen-

tru noi! Ni s-a acordat privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu
în salvarea sufletelor noastre. A primi și a crede este partea noastră din contract.
Trebuie să-L primim pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal și apoi trebuie să
continuăm să credem în El. Aceasta înseamnă să fim în Hristos, să arătăm prin El,
în orice vreme și în orice împrejurare, o credință care constituie o reprezentare a
caracterului Său – o credință care lucrează prin dragoste și curăță sufletul de orice
întinare. (…)
Fiecare trebuie să dobândim experiență pentru noi înșine. Nimeni nu poate de-
pinde, în ce privește mântuirea, de experiența și practica altcuiva. Fiecare trebuie
să-L cunoaștem pe Domnul Hristos pentru a-L putea reprezenta înaintea lumii…
Niciunul dintre noi nu trebuie să-și scuze temperamentul pripit, caracterul diform,
egoismul, invidia, gelozia sau orice necurăție a sufletului, trupului sau spiritului.
Dumnezeu ne-a chemat la slavă și virtute. Trebuie să dăm ascultare chemării.
Cum putem scăpa de sub puterea unuia care a fost odată un înger înălțat în
curțile cerești? El a fost o ființă plină de frumusețe și farmec personal, fiind binecu-
vântat cu un intelect puternic. Datorită poziției înalte oferite, el s-a socotit egal cu
Dumnezeu… Cum putem noi discerne teoriile lui false și cum ne putem împotrivi
ispitelor lui? Doar prin experiența individuală pe care o dobândim prin cunoașterea
Domnului nostru Isus Hristos. Fără ajutor divin nu este posibil să scăpăm de ispitele
și cursele pe care Satana le-a pregătit pentru a înșela mințile oamenilor. (…)
Trebuie să umblăm așa cum a umblat El, Domnul nostru, mergând pe urme-
le pașilor Lui, dovedind blândețe și smerenie… Slujirea lui Hristos este curată și
înălțătoare. Calea pe care a mers El nu este una în care să ne satisfacem propriile
plăceri, sau una în care eul să fie satisfăcut. El le vorbește copiilor Săi astfel: „Dacă
dorește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urme-
ze.” Prețul cerului este supunerea față de Domnul Hristos. Calea către ceruri o con-
stituie ascultarea de porunca: „Să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.”
Cum a umblat Isus, așa trebuie să umblăm și noi. Calea pe care a urmat-o El, trebuie
să o urmăm și noi; căci ea conduce spre locașurile pe care El le-a pregătit pentru noi.
– Review and Herald, 24 aprilie 1900
57
Vineri, 22 februarie
EVLAVIE ÎNSOŢITĂ DE MULŢUMIRE

Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!
(Luca 18:24)
A ceste cuvinte ale Mântuitorului au o semnificație adâncă și necesită studiul

nostru atent… Mulți dintre cei ce posedă mari bogății le-au dobândit prin
afaceri dubioase, obținând câștiguri pe seama semenilor lor; și când încheie afa-
ceri convenabile, își ridică în slăvi propria agerime de minte. Fiecare ban obținut
în felul acesta și apoi înmulțirea acestora au asupra lor blestemul lui Dumnezeu.
(…)
Cei bogați trebuie testați mai îndeaproape. Dacă ei trec testul și îndepărtează pe-
tele necinstei și ale nedreptății din caracterele lor și, ca niște ispravnici credincioși, Îi
aduc lui Dumnezeu lucrurile care Îi aparțin, acestora li se va spune: „Bine, rob bun
și credincios; [...] intră în bucuria Stăpânului tău.” (…)
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, a spus Domnul Hristos, „căci fie va urî pe
unul și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt.” ... Când au
auzit aceste lucruri, fariseii, care erau lacomi, L-au luat în derâdere. Însă, întorcân-
du-Se spre ei, Domnul Hristos le-a spus: „Voi căutați să vă arătați neprihăniți îna-
intea oamenilor; dar Dumnezeu vă cunoaște inimile; pentru că ce este înălțat între
oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” (…)
Scriindu-i copilului său în cele ale Evangheliei, apostolul Pavel a spus: „Negreșit,
evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig. Căci noi n-am adus nimic în lume
și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem dar cu ce să ne hrănim și cu
ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad
în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni
în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, și unii, care
au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de
chinuri.”
Pavel a dorit să-i transmită lui Timotei necesitatea de a da acea învățătură care să
îndepărteze din mintea celor bogați amăgirea că, datorită bogăției lor, sunt superiori
altora care nu au atâtea bogății ca ei. Ei consideră câștigul lor a fi evlavie. (…)
Sunt lucruri mărețe și sfinte în care merită să investim banii noștri, iar banii
investiți în acestea vor aduce dătătorilor mai multe bucurii constante decât dacă ar fi
fost cheltuiți pentru satisfacții personale sau strânși pentru lăcomie de câștig. – Re-
view and Herald, 19 decembrie 1899

CE ESTE CREDINŢA?
Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite,
o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.
(Evrei 11:1)
G ândul că neprihănirea Domnului Hristos ne este atribuită nu datorită vreunui

merit al nostru, ci ca un dar din partea lui Dumnezeu, este un gând prețios.
Vrăjmașul lui Dumnezeu și al oamenilor nu dorește ca acest adevăr să fie prezentat
cu claritate, căci el știe că, dacă oamenii îl primesc pe deplin, puterea lui va fi înfrântă.
Dacă el poate controla mintea, astfel ca îndoiala, necredința și întunericul să consti-
tuie experiența acelora care susțin a fi copii ai lui Dumnezeu, el îi poate învinge prin
ispitire. Trebuie să fie încurajată credința simplă, prin care Dumnezeu este crezut pe
cuvânt. Poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă acea credință care se prinde de puterea
divină; „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci
este darul lui Dumnezeu.” Cei care cred că Dumnezeu, prin Domnul Hristos, le-a
iertat păcatele, nu ar trebui să înceteze să ducă lupta cea bună a credinței. Credința
lor trebuie să devină tot mai puternică, până ce viața lor creștină, ca și cuvintele lor, să
dea mărturie că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăță de orice păcat”.
Credința înseamnă a ne încrede în Dumnezeu – a crede că El ne iubește și
cunoaște cel mai bine ce este spre binele nostru. Astfel, în loc să alegem calea noas-
tră, credința ne conduce să alegem calea Lui. În locul ignoranței noastre, ne con-
duce spre înțelepciunea Lui; în locul slăbiciunii noastre, avem tăria Lui; în locul
păcătoșeniei noastre, neprihănirea Lui. Viețile noastre, noi înșine suntem deja ai
Lui; credința recunoaște că Îi aparținem Lui și acceptă binecuvântarea Lui. Adevă-
rul, integritatea, curăția au fost considerate ca secrete ale succesului în viață… Orice
impuls sau aspirație bună reprezintă darul lui Dumnezeu; credința primește de la
Dumnezeu acea viață care poate produce adevărata creștere și eficiență.
Felul în care ne punem credința în practică trebuie să fie foarte simplu. Pentru
fiecare făgăduință a lui Dumnezeu există condiții ce trebuie respectate. Dacă suntem
dispuși să facem voia Sa, toată puterea Lui ne aparține. (…)
Credința care ne face în stare să primim darurile lui Dumnezeu este ea însăși un
dar… Ea crește pe măsură ce este exersată în însușirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Pentru a ne întări credința, trebuie să fim în legătură cu Cuvântul.
De atâtea ori cei care s-au încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu, deși prin ei înșiși
erau cu totul neajutorați, au rezistat în fața puterii întregii lumi… Aceștia sunt
adevărații nobili ai lumii. Ei sunt familia Sa împărătească. – Review and Herald,
24 decembrie 1908

SINGURA COMOARĂ
Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune
pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.
(Efeseni 2:10)
U n caracter format după asemănarea divină reprezintă singura comoară pe

care o putem lua din lumea aceasta în cea viitoare… Priviți fiecare clipă a
vieții ca fiind de aur. Nu irosiți timpul în indolență, în nesăbuință, ci folosiți-l pen-
tru a dobândi comorile de sus. Trebuie să ne cultivăm mintea și să ne dezvoltăm
sufletul refuzând orice ar putea fi umplut cu lucruri neînsemnate. Să facem tot ce
ține de noi pentru a ne întări intelectul. Să nu ne mulțumim cu standarde joase.
Să nu ne arătăm mulțumiți până ce, prin eforturi pline de credincioșie, veghere și
rugăciune serioasă, nu ne asigurăm că avem înțelepciunea care vine de sus. (…)
Să ne bucurăm de orice rază de lumină pe care o putem obține prin cercetarea
Cuvântului lui Dumnezeu. Să facem lucrarea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru
astăzi și să vedem cât de mult putem realiza prin puterea lui Hristos. Să facem din
Dumnezeu sfătuitorul nostru. (…)
Domnul Hristos nu a uitat care este natura noastră atunci când a făcut aceste
cerințe. El a luat natura noastră asupra Sa și ne-a dat tărie morală pe care s-o unim
cu efortul omenesc… Spiritul nostru se poate identifica într-atâta cu Spiritul Său,
încât, prin gând și scopuri, putem să fim una cu El…
Facultățile intelectuale, morale și fizice trebuie de asemenea cultivate și îmbu
nătățite, ca să putem atinge cele mai înalte standarde în ce privește cunoașterea…
Daniel din istoria sacră nu era decât un tânăr când a fost luat captiv în Babilon
împreună cu prietenii lui. Însă el stă înaintea întregului univers, înaintea lumilor
necăzute și înaintea lumii răzvrătite ca un exemplu strălucit de ceea ce poate face
harul lui Dumnezeu pentru păcătoși… Nu el a ales să fie expus nelegiuirii, lăcomiei
și obiceiurilor risipitoare ale acelei națiuni păgâne. Însă el s-a hotărât în inima lui,
atunci când se afla acolo, să slujească Domnului. El a colaborat cu Dumnezeu. El s-a
așezat sub stindardul lui Hristos ca supus loial al Regelui ceresc. (…)
Caracterul pe care ni-l formăm în această lume ne determină destinul pentru
veșnicie. Elementele pe care le considerăm de valoare în această lume vor fi de va-
loare și în lumea viitoare. Viitorul nostru este determinat de felul în care îngăduim
să fim influențați… Luăm jugul lui Hristos asupra noastră și învățăm calea Sa. –
Youth’s Instructor, 17 august 1899
60
Luni, 25 februarie
CALEA LUI DUMEZEU, NU CALEA MEA

Arată-mi, Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale.
(Psalmii 25:4)
U neori, unii dintre cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos sunt auziți
spunând: „Să nu te miri că sunt aspru, că spun lucrurilor pe nume, că îmi
pierd cumpătul; așa e felul meu de a fi.”
Să nu ne mirăm?! Să nu fie surprins Cerul la asemenea manifestări, având în
vedere că a fost conceput un plan de mântuire, a fost făcut un sacrificiu suprem pe
crucea calvarului pentru ca tu să poți reflecta chipul lui Hristos? Așa cu „felul tău de
a fi” crezi că vei intra în ceruri? Imaginează-ți că cineva vine în fața porților de măr-
găritar și spune: „Știu că am fost nepoliticos și lipsit de amabilitate și că am obiceiul
să mint și să fur, însă vreau să intru în locașurile cerești.” Va avea acces un asemenea
caracter în cetatea cerească? Nu, nu! Doar cei care merg pe calea lui Dumnezeu vor
intra acolo.
Manifestarea tendințelor naturale sau cultivate în a face ceea ce este rău nu poate
fi trecută cu vederea prin scuza: „Așa e felul meu de a fi.” Creștinii sunt conștienți că,
pentru a transpune în viața de zi cu zi principiile creștinismului, ei au mare nevoie
de harul Domnului Hristos.
Tinerii care cooperează cu Hristos vor descoperi că, de fapt, căile lor sunt pline
de greșeli care trebuie îndreptate. Aduse în construirea caracterului, aceste greșeli
vor fi ca lemnele putrede. Nimeni să nu îngăduie ca acestea să dăinuie. Nimeni să nu
se scuze cu nedesăvârșirile sale, spunând: „Așa e felul meu de a fi.” Cei care vor să
facă pe plac propriului eu, care refuză să renunțe la calea lor pentru calea lui Hristos,
vor suferi sigur consecințele alegerii lor. (…)
Te lupți să mergi pe calea adevărului și a neprihănirii? Atunci nu te lăsa descura-
jat de ispită. E drept, vei fi ispitit, dar nu uita că ispita nu constituie păcat; nu este o
indicație a neplăcerii lui Dumnezeu. El îngăduie ca tu să fii ispitit, însă El va măsura
această ispită în funcție de puterea pe care ți-a dat-o pentru a-i face față și a o birui.
În ceasul ispitei și al încercării, este momentul să-ți măsori credința în Dumnezeu și
să evaluezi stabilitatea caracterului tău creștin.
Nu spune: „Mi-este imposibil să biruiesc.” Prin propria putere nu poți birui, dar
ajutorul va veni de la Cel care este atotputernic. Rostește rugăciunea: „Arată-mi,
Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale!” – Youth’s Instructor, 2 octombrie 1902
61
CREDINŢĂ NEŞOVĂIELNICĂ
Și omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus și a pornit la drum.
(Ioan 4:50)
Î n cetatea Capernaum, fiul unui slujbaș împărătesc era bolnav pe moarte. În za-
dar a încercat tatăl său să-l salveze. Un sol vine în grabă la locuința sa și cere să-l
vadă pe nobil. Solul îi spune că tocmai s-a întors de la Ierusalim și că în Galileea
există un profet al lui Dumnezeu, despre care unii spun că ar fi Mesia cel mult
așteptat… S-ar putea ca El să-i poată vindeca fiul.
În timp ce ascultă, fața nobilului își schimbă înfățișarea de la deznădejde la
speranță… Speranța care s-a aprins în sufletul lui se întărește tot mai mult pe măsu-
ră ce se pregătește de călătorie. Înainte ca ziua să se încheie, el este deja în drum spre
Cana Galileei unde se auzise că va ajunge Isus…
Când Îl găsește pe Isus, îl imploră vă vină la Capernaum să-i vindece fiul. „Dacă
nu vedeți semne și minuni, cu niciun chip nu credeți”, a răspuns Isus. Într-o anumită
măsură, slujbașul credea, altfel nu ar fi făcut acea călătorie lungă în acel moment
critic. Însă Domnul Hristos dorea ca să crească și mai mult credința lui. Cu inima
zdrobită, tatăl Îl roagă din nou: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.” El se
teme că fiecare clipă ce trece va fi în defavoarea vindecării lui… Dorind să-l conducă
spre credință deplină, Mântuitorul îi răspunde: „Du-te, fiul tău trăiește.” „Și omul
acela a crezut cuvintele pe care i le-a spus Isus și a pornit la drum.” Având asigurarea
că moartea de care se temea nu avea să se abată asupra fiului său, slujbașul împără-
tesc nu pune nicio întrebare și nu caută nicio explicație. El crede. Și repetă continuu
cuvintele: „Fiul tău trăiește.”
Și puterea cuvintelor Mântuitorului străbate precum fulgerul din Cana până în
Capernaum, iar copilul este vindecat… Cei care stăteau lângă patul lui urmăreau cu
răsuflarea tăiată bătălia dintre viață și moarte. Și când, într-o clipă, frigurile dispar, ei
sunt plini de uimire. Știind îngrijorarea tatălui, ei se duc să-l întâmpine cu vestea cea
bună. Acesta nu pune decât o singură întrebare: Care a fost ceasul în care a început
să-i fie mai bine? Ei îi spun, și tatăl este mulțumit… Acum credința sa este încunu-
nată cu asigurare deplină.
În lucrarea noastră pentru Domnul Hristos, avem nevoie de mai multă credință
neșovăielnică, asemenea celei a slujbașului împărătesc… Cel care se încrede în Mân-
tuitorul are parte de cetățile cerești inundate de slava care vine de la tronul lui Dum-
nezeu. – Youth’s Instructor, 4 decembrie 1902
62
PUTEREA CÂNTECULUI
El va face pustia lui ca un rai și pământul lui uscat, ca o grădină a Domnului.
Bucuria și veselia vor fi în mijlocul lui, mulțumiri și cântări de laudă.
(Isaia 51:3)
C ântările de laudă alcătuiesc atmosfera cerului, iar când cerul vine în atingere
cu pământul, este muzică și cântec – „mulțumiri și cântări de laudă”.
Deasupra pământului nou creat, așa cum se prezenta el frumos și imaculat spre
bucuria lui Dumnezeu, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și toți fiii
lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”. La fel și inimile oamenilor, ca să rezoneze
cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu prin cântări de laudă. Multe dintre
evenimentele istoriei omenești au fost legate de cântări sacre.
Istoria cântărilor din Biblie este plină de învățături cu privire la folosirea și bene-
ficiile muzicii și ale cântatului. Muzica este adesea pervertită pentru a servi scopuri-
lor celui rău și, în felul acesta, devine unul dintre cele mai ademenitoare mijloace de
ispitire. Însă, folosită corespunzător, aceasta este un dar prețios de la Dumnezeu, ce
are menirea de a înălța gândurile spre subiecte mărețe și nobile, de a inspira și înălța
sufletul. Așa cum copiii lui Israel, călătorind prin pustie, își înveseleau viața prin in-
tonarea unor cântări sacre, la fel și azi Dumnezeu îi îndeamnă pe copiii Săi să se bu-
cure pe calea lor de peregrini către ceruri. Sunt puține mijloace mai eficiente pentru
fixarea Cuvântului Său în memorie ca repetarea lor prin cântare. Asemenea cântări
au o putere minunată. Au puterea de a supune firea aspră și necizelată, puterea de a
înviora mintea și de a trezi împreuna-simțire, de a încuraja armonia în acțiune și de
a alunga tristețea și gândurile negative, care distrug curajul și slăbesc puterile.
Muzica reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace de impresionare a ini-
mii cu adevărul spiritual. Cât de adesea, sufletului apăsat și cufundat în disperare, îi
revin în memorie unele cuvinte ale lui Dumnezeu – vreun refren al unui cântec din
copilărie de mult uitat –, iar ispitele își pierd puterea și astfel curajul și voioșia sunt
transmise și altor suflete!
Să se audă cântece în cămin, cântece frumoase și curate, și mai puține cuvinte de
critică, să fie mai multă voioșie, speranță și bucurie. Să fie cântece în școli, iar elevii
vor fi mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor și unii de alții.
Ca parte a serviciului religios, cântarea constituie un act de închinare la fel ca și
rugăciunea. – Youth’s Instructor, 29 martie 1904
63
Joi, 28 februarie
ADEVĂRUL ÎNVINGE RĂUL

Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe pământ;
n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
(Matei 10:34)
S e ridică adesea întrebarea: Cum se poate armoniza afirmația: „Nu am venit să

aduc pacea, ci sabia” cu versurile cântecului intonat de îngeri când Domnul
Hristos S-a născut în ieslea din Betleem: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea
înalte și pace pe pământ între oameni”? Cântecul îngerilor este în armonie cu ceea
ce a spus profetul Isaia când a prezis nașterea Domnului Hristos; a spus că El este
Prințul păcii. Evanghelia reprezintă un glorios mesaj de pace și bună învoire între
oameni; binecuvântarea pe care Domnul Hristos a venit s-o aducă a fost una de
pace și armonie. El a lăsat tronul Său de slavă, Și-a îmbrăcat divinitatea în umani-
tate ca să-i poată aduce înapoi pe fiii oamenilor de la apostazie la credincioșie față
de Dumnezeu și să lege inima lor cu inima Iubirii infinite. El a venit să prezinte
unei lumi pierdute remediul pentru păcat, pentru ca oricine crede în El să nu pia-
ră, ci, devenind una cu El și cu Tatăl, să aibă viața veșnică. (…)
Starea lumii când Domnul Hristos a umblat pe pământ nu era una prea de dorit.
La data aceea, Scripturile au fost îngropate sub tradiții omenești, iar Domnul Hristos
a spus despre cei ce susțineau că știu să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu că nu
cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. (…)
Domnul Hristos a prezentat oamenilor, lumii întregi, strălucirea, frumusețea,
natura divină prin care puteau fi legați de Dragostea infinită. El a adus lumină în
lume ca să risipească întunericul spiritual și să descopere adevărul… Adevărul, care
trebuia să restaureze și să reînnoiască, are puterea de a distruge răul; dar când răul
continuă să fie nutrit în suflet, acesta ajunge să îl distrugă și pe păcătos. (…)
Răutatea păcătoșilor, împotrivirea lor față de adevăr, face misiunea lui Hristos să
pară ceea ce a spus El ucenicilor Săi: o sabie pe pământ; însă conflictul nu este efectul
creștinismului, ci urmarea opoziției din inimile acelora care nu vor să primească
binecuvântările sale.
Încă de la apariția creștinismului în lume, s-a pornit o luptă pe viață și pe moarte
împotriva adevărului… Aceia care suferă pentru adevăr cunosc valoarea unei Evan-
ghelii curate, a unei Biblii libere și a libertății de conștiință. – Bible Echo (Australia),
12 martie 1894
64
MARTIE
„Vino și urmează-Mă!”
(Matei 19:21)
Vineri, 1 martie
SACRIFICIU PENTRU CAUZA LUI DUMNEZEU

Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci,
și vei avea o comoară în cer. Apoi, vino și urmează-Mă.
(Matei 19:21)
D omnul Isus a spus (tânărului conducător bogat): „Dă la săraci”… Prin aceas-
tă adresare directă, El i-a atras atenția asupra idolului său. Iubirea față de
bogății era totul pentru el, de aceea îi era imposibil să-L iubească pe Dumnezeu
cu toată inima lui, cu tot sufletul și cu tot cugetul lui. Și această dragoste supremă
pentru bogății i-a închis ochii față de nevoile semenilor săi. El nu își iubea aproa-
pele ca pe sine însuși, de aceea nu putea împlini ultimele șase porunci. (…)
Am văzut că, dacă bărbații și femeile își iubesc bogățiile mai mult decât seme-
nii, mai mult decât pe Dumnezeu sau adevărul Cuvântului Său, iar inimile lor sunt
atașate de bogățiile lor, ei nu pot avea viață veșnică. Mai degrabă renunță la adevăr
decât să vândă și să dea la săraci. În acest punct, ei sunt puși la încercare pentru a
se vedea cât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu, cât de mult iubesc adevărul și, ca și
tânărul bogat din Biblie, mulți pleacă întristați pentru că nu pot avea și bogățiile, și
comoara din ceruri în același timp… Iubirea pentru Isus și cea pentru bogății nu pot
sălășlui în aceeași inimă.
Am văzut că Dumnezeu ar fi putut trimite soli din cer pentru a-Și îndeplini lu-
crarea; dar nu aceasta dorește El. El a rânduit ca bărbații și femeile să fie instrumen-
tele pe care le folosește, pentru ca, având în vedere marele sacrificiu care a fost făcut
pentru ei, să aibă și ei partea lor în această lucrare de mântuire, prin sacrificii pe
care le fac pentru semenii lor, arătând în felul acesta cât de mult prețuiesc sacrificiul
făcut pentru ei. (…)
Am văzut că mulți dau din belșugul lor, însă nu simt nicio lipsă. Nu se lipsesc pe
ei înșiși de niciun lucru pentru cauza lui Hristos. Ei încă au tot ce le dorește inima. Și
oferă cu generozitate și din inimă. Dumnezeu vede acest lucru, faptele și motivațiile
Îi sunt cunoscute și notate cu strictețe. Ei nu își vor pierde răsplata. Voi, care nu
puteți dărui atât de mult, nu trebuie să vă scuzați că nu puteți da la fel de mult ca alții.
Faceți ce puteți voi. Lipsiți-vă de unele lucruri fără de care puteți trăi și sacrificați
pentru cauza lui Dumnezeu. Ca și văduva, dați bănuții voștri. De fapt, veți da mai
mult decât cei ce au dat din belșugul lor. Și veți vedea ce simțământ plăcut este acela
de a le oferi celor în nevoie, de a renunța la anumite lucruri și de a sacrifica pentru
adevăr, făcându-ți astfel o comoară în cer! – Review and Herald, 26 noiembrie 1857

Sâmbătă, 2 martie
DUMNEZEU NE FOLOSEŞTE
PENTRU A-I AJUTA PE ALŢII
Cinstește pe Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din venitul tău, căci
atunci grânarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must.
(Proverbele 3:9-10)
D umnezeu poate să-Și împlinească pe deplin promisiunile. Orice bun pămân-

tesc vine din mâna Sa. Resursele Domnului sunt infinite și El le folosește pe
toate pentru a-Și împlini scopurile. Ispravnicii Săi credincioși, care folosesc cu
înțelepciune bunurile încredințate lor de Dumnezeu pentru înaintarea adevărului
și binecuvântarea omenirii în suferință, vor fi răsplătiți pentru faptele lor. Dumne-
zeu toarnă în mâinile lor chiar în timp ce ei dau altora. El face să înainteze cauza
Sa pe pământ prin ispravnicii cărora le-a încredințat capitalul Său. Sunt unii care,
deși își doresc bogății mari, ar fi ruinați dacă le-ar poseda. Dumnezeu îi pune la
încercare pe oameni prin talanții pe care li-i încredințează personal. Stă în puterea
lor să folosească greșit darul sau să-l folosească spre slava lui Dumnezeu… Au fost
puși la încercare și au fost dovediți și găsiți necredincioși pentru că au folosit pen-
tru ei înșiși ceea ce aparținea altora. Dumnezeu nu va încredința unora ca aceștia
bogățiile Sale veșnice.
Aceia care administrează însă judicios și neegoist bunurile Domnului, identi-
ficându-se astfel cu cei ce suferă, vor avansa, pentru că ei își fac partea rânduită de
Dumnezeu în sistemul Lui de binefacere…
Orice lucru bun de pe pământ ne-a fost dat ca o expresie a iubirii lui Dumnezeu.
El a făcut din copiii Săi ispravnici ai Săi și le dă darul influenței și mijloacele nece-
sare pentru a-l folosi pentru împlinirea lucrării Sale pe pământ. Tatăl nostru ceresc
Își propune să lege ființele omenești limitate cu Sine Însuși. Ca lucrători, ei pot fi
instrumentele Sale în salvarea de suflete…
Aceia care umblă în lumina adevărului vor răspândi lumină pentru cei din jurul
lor. Ei sunt martori vii pentru Hristos. Ei nu vor fi precum lumea, trăind în întuneric
moral, iubindu-se pe ei înșiși și lucrurile din lume și căutând comori pământești…
Dumnezeu vrea ca noi să fim păzitorul fratelui nostru și ne cere socoteală pentru
această mare responsabilitate. Dumnezeu ne-a legat cu Sine și planul Său este ca noi
să lucrăm în armonie cu El. El a rânduit sistemul de binefacere pentru ca noi, cei
ce am fost creați după chipul Său, să dovedim lepădare de sine, să fim în caracter
asemenea Lui, care este, prin natura Sa, dragoste. – Review and Herald, 31 octombrie
1878

Duminică, 3 martie
ÎNŞELĂCIUNEA BOGĂŢIILOR
Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, și unii, care au umblat după ea,
au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.
(1 Timotei 6:10)
M ulți dintre cei care susțin a crede adevărurile speciale pentru timpul nostru
nu au un discernământ potrivit în ce privește caracterul. Ei nu pot aprecia
valoarea morală. Deși se laudă mult cu credincioșia lor față de cauza lui Dum-
nezeu și cu faptul că ei cunosc Scripturile, totuși nu sunt umili. Ei îi prețuiesc în
mod special pe cei care dețin bogății și sunt prosperi, uitând că nu bogățiile sunt
cele care ne fac să avem trecere înaintea lui Dumnezeu. Adevărata desăvârșire a
caracterului este adesea trecută cu vederea dacă este posedată de cei săraci. Ba-
nii exercită o influență puternică. Însă, Îl interesează oare pe Dumnezeu banii,
avuțiile? Vitele de pe mii de dealuri sunt ale Lui, lumea cu tot ce cuprinde ea. (…)
Dumnezeu le-a încredințat ispravnicilor Săi mijloace care să fie folosite pentru
a face bine, în felul acesta asigurându-și o comoară în ceruri. Însă dacă, asemenea
celui cu un singur talant, își ascund mijloacele încredințate lor, temându-se că Dum-
nezeu va primi ceea ce Îi aparține, ei nu doar că vor pierde ceea ce în final va fi acor-
dat ispravnicului credincios, dar vor pierde chiar ceea ce Dumnezeu le-a încredințat
lor și care trebuia să fie pus la lucru. (…)
Marele apostol a dorit să-i transmită lui Timotei, printr-o epistolă, nevoia de a
da acele învățături care să îndepărteze amăgirea care pune stăpânire atât de repede
pe cei bogați – anume aceea că, datorită abilității lor de a dobândi bogății, ei sunt
superiori în ce privește înțelepciunea și judecata față de cei aflați în sărăcie, al căror
câștig este evlavia. (…)
Oamenii își pot devota întreaga viață câștigării de bogății și cu toate acestea,
neaducând nimic în lume, nu vor putea lua nimic din ea. Ei au sacrificat principii
înalte, nobile, au renunțat la credința lor pentru bogății și, dacă nu sunt dezamăgiți
de acestea, ei sunt dezamăgiți că nu au găsit fericirea pe care sperau că le-o vor aduce
bogățiile. (…)
Apostolul arată singura utilizare adevărată a bogățiilor și îi spune lui Timotei
să-i îndemne pe cei bogați să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici,
gata să simtă împreună cu alții, ca să-și strângă pentru vremea viitoare – referindu-
se la timpul sfârșitului – drept comoară, o bună temelie și să apuce viața veșnică…
Evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig. În aceasta constă marele secret
al fericirii și adevărata prosperitate a sufletului și a trupului. – Review and Herald,
4 martie 1880
68
Luni, 4 martie
DAŢI-I LUI DUMNEZEU CE ESTE AL LUI

A Mea este lumea și tot ce cuprinde ea.
(Psalmii 50:12)
S fârșitul tuturor lucrurilor este aproape și ceea ce se face pentru salvarea sufle-
telor trebuie să fie făcut repede. Din acest motiv, noi înființăm instituții pentru
răspândirea adevărului cu ajutorul tiparului, pentru educarea tinerilor și pentru
refacerea celor bolnavi. Însă cei egoiști și iubitori de bani întreabă: „Ce rost au toa-
te acestea când timpul este scurt? Nu este oare o contradicție a credinței noastre
să cheltuim atât de mult pentru case de editură, școli și instituții de sănătate?” Noi
dăm acest răspuns: Dacă timpul va mai dura doar câțiva ani, de ce să investim atât
de mult în case și terenuri sau în etalarea de bunuri inutile și extravagante, în timp
ce sume atât de neînsemnate sunt destinate lucrării de pregătire pentru marele
eveniment din fața noastră? (…)
Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, puterea tiparului poate fi doar cu greu supra-
estimată… De aceea, casele de publicații să fie susținute, iar solia adevărului să fie
transmisă către toate națiunile pământului.
Au fost înființate școli pentru ca tinerii și copiii noștri să poată beneficia de
educația și disciplina necesare spre a se pregăti pentru încercarea ce va veni în cu-
rând asupra fiecărui suflet. În aceste școli, Biblia trebuie să fie unul dintre princi-
palele subiecte de studiu. Trebuie să se acorde atenție dezvoltării atât a puterilor
morale, cât și a celor intelectuale. Noi sperăm ca în aceste școli să fie pregătiți mulți
lucrători serioși care să ducă lumina adevărului acelora care se află în întuneric.
În instituțiile noastre de sănătate, noi oferim un loc în care cei bolnavi să se bucu-
re de agenții naturali de vindecare, în loc să fie dependenți de medicamentele mor-
tale. Și mulți dintre cei ce se vor reface în asemenea locuri vor fi gata să se supună
influenței adevărului…
Bogăția este o mare binecuvântare dacă este folosită în acord cu voia lui Dumne-
zeu. Însă pentru inima egoistă, posedarea de bogății poate deveni o cursă teribilă…
Cei care obțin cea mai mare bucurie în această viață sunt cei care folosesc mărinimia
lui Dumnezeu, dar nu abuzează de ea. (…)
Dumnezeu este stăpânitorul de drept al universului. Toate lucrurile sunt ale Lui.
Fiecare binecuvântare de care beneficiază oamenii constituie urmarea binefacerii
divine... El ne cere să-I consacrăm Lui cele dintâi și cele mai bune roade din ceea ce
ne-a dat drept capital. Dacă recunoaștem în acest fel suveranitatea Lui de drept și
providența Lui plină de har, El ne-a promis că va binecuvânta ceea ce rămâne pentru
noi și ne-a dat ca garanție cuvântul Său. – Review and Herald, 16 mai 1882
69
Marți, 5 martie
GENEROZITATE ŞI DRAGOSTE
PENTRU LUCRAREA LUI DUMNEZEU
Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaș.
Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.
(Exodul 36:6)
Î n sistemul iudaic, poporului i se cerea să dea dovadă de un spirit de generozitate,

atât pentru susținerea cauzei lui Dumnezei, cât și pentru împlinirea nevoilor
celor săraci. La culegerea roadelor câmpului, cât și ale viei, cele dintâi roade ale
câmpului – din porumb, must și ulei – trebuiau aduse ca o jertfă Domnului. Spi-
cele rămase pe urma seceratului erau rezervate celor săraci. Cele dintâi roade ale
lânii, atunci când erau tunse oile, ale boabelor, când grâul era treierat, trebuiau să
fie aduse Domnului; și porunca era ca la sărbători să fie invitați și cei săraci, vă-
duvele, orfanii și cei străini. La încheiere de an, fiecăruia i se cerea să adeverească,
printr-un jurământ solemn, că s-a conformat poruncii lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dat aceste rânduieli pentru a imprima în mintea oamenilor faptul
că El trebuie să ocupe cel dintâi loc în toate lucrurile. Prin acest sistem de binefacere
li se reamintea că Stăpânul lor îndurător era adevăratul proprietar al câmpurilor lor,
al turmelor lor, al cirezilor lor, că Dumnezeul cerurilor era Cel ce le trimitea soare și
ploaie la vremea de semănat și de cules și că tot ce posedau ei aparținea creației Lui.
Totul aparținea Domnului, iar El a făcut din ei ispravnicii Săi.
Generozitatea evreilor la construirea cortului întâlnirii a dovedit un spirit de
dărnicie care nu a mai fost egalat de poporul lui Dumnezeu în nicio ocazie ulteri-
oară. Evreii tocmai fuseseră eliberați din lunga lor robie din Egipt și pribegeau prin
pustie; și, abia ce scăpaseră de oștirile egiptene care îi urmăriseră atunci când au
plecat în fuga mare, când cuvântul Domnului a venit la Moise: „Vorbește copiilor lui
Israel să-mi aducă un dar: fiecare să aducă drept prinos ce-l lasă inima.”
Toți au dat cu mână largă, nu o anumită cantitate din prinosul lor, ci o mare par-
te din ceea ce dețineau atunci. Au dăruit Domnului cu bucurie și din toată inima.
Prin fapta lor, ei L-au onorat. Nu erau toate ale Lui? Nu de la El aveau totul? Dacă
le-ar fi cerut înapoi, nu era de datoria lor să dea înapoi ce au primit? Nu a fost ne-
voie de insistențe. Poporul a adus chiar mai mult decât era nevoie; și li s-a spus să
se oprească, căci deja se strânsese mai mult decât era necesar. – Review and Herald,
17 octombrie 1882
70
Miercuri, 6 martie
BUCURIA ÎNAINTĂRII LUCRĂRII LUI DUMNEZEU

Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogății pe care le-am
pregătit ca să-Ți zidim o casă Ție, Numelui Tău celui sfânt, și ale Tale sunt toate.
(1 Cronici 29:16)
L a construirea templului, apelul pentru daruri a fost întâmpinat cu un răspuns

din inimă. Poporul nu a dat de silă; ei s-au bucurat la gândul că se ridică o clă-
dire pentru închinare lui Dumnezeu. În acest scop, ei au dăruit mai mult decât su-
ficient. David a binecuvântat pe Domnul înaintea întregii adunări și a spus: „Căci
ce sunt eu și ce este poporul meu ca să putem să-Ți aducem daruri de bunăvoie?
Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-ți aducem.” (…)
David a înțeles bine de unde proveneau toate îndurările sale. O, ce bine ar fi dacă
cei din zilele noastre, care se bucură de dragostea Mântuitorului, ar fi conștienți că
argintul și aurul sunt ale Domnului, le-ar folosi pentru slava Sa și nu le-ar reține cu
părere de rău pentru a se îmbogăți ei înșiși! El are dreptul de necontestat asupra a tot
ceea ce a încredințat creaturilor Sale. Tot ce dețin ei Îi aparține Lui.
Sunt obiective înalte și sfinte, care necesită resurse; investind în acestea, ele vor
aduce dătătorilor o bucurie mai mare și continuă decât dacă acestea ar fi fost cheltu-
ite pentru mulțumirea personală sau strânse din lăcomie de câștig. (…)
Mulți rețin cu egoism posesiunile lor și își amăgesc conștiința alcătuind un plan
de a face ceva măreț pentru cauza lui Dumnezeu după moartea lor. Ei întocmesc un
testament prin care donează bisericii o sumă mare de bani împreună cu dobânzile
aferente, și apoi stau liniștiți cu simțământul că au făcut tot ce li se cere. Oare prin
aceasta au dovedit ei lepădare de sine? Dimpotrivă, nu au dovedit decât egoism.
Când nu mai au la ce să-și folosească banii, își propun să Îi dea lui Dumnezeu. Însă
îi rețin pentru ei cât de mult pot, până când sunt constrânși să renunțe la ei de vreun
mesager pe care nu îl pot respinge.
Dumnezeu ne-a făcut pe toți ispravnicii Săi și nu ne-a îngăduit să ne neglijăm
datoria sau s-o lăsăm pe seama altora. Apelul pentru mijloace pentru înaintarea ade-
vărului nu va fi niciodată mai urgent ca acum. Banii noștri nu vor face niciodată
mai mult bine decât acum, în prezent... Dacă lăsăm ca alții să facă ceea ce Domnul
așteaptă de la noi, procedăm greșit și față de noi, și față de El, care ne-a dat totul…
Dumnezeu lasă ca fiecare să facă ceea ce își propune în privința aceasta, pe tot par-
cursul vieții. – Review and Herald, 17 octombrie 1882
71
Joi, 7 martie
CE PREŢUIEŞTE DUMNEZEU
Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat;
și altul care economisește prea mult nu face decât să sărăcească.
(Proverbele 11:24)
E xperiența arată că spiritul de bunăvoință se găsește mai mult la cei care dețin
mijloace materiale mai puține decât printre cei bogați. Cele mai generoase
donații pentru cauza lui Dumnezeu și pentru cei săraci provin din portofelul per-
soanelor mai sărace, în timp ce mulți dintre cei cărora Dumnezeu le-a încredințat
mari bogății în acest scop nu consideră că ar fi necesar să dea pentru înaintarea
adevărului și nu aud strigătele celor săraci din mijlocul lor. (…)
Darul celor săraci, rodul lepădării de sine pentru răspândirea luminii prețioase a
adevărului este ca tămâia mirositoare înaintea Domnului. Și fiecare act de sacrificiu
de sine pentru binele altora va întări spiritul de binefacere din inima dătătorului,
aducându-l pe dătător mai aproape de Răscumpărătorul lumii, care, „deși era bogat,
s-a făcut sărac de dragul nostru pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem să fim
bogați.”
Cea mai mică sumă dăruită cu voioșie ca urmare a lepădării de sine este de mai
mare valoare în ochii lui Dumnezeu decât darurile acelora care ar putea da mii,
și totuși să nu simtă lipsa. Văduva cea săracă, dăruind doi bănuți pentru vistieria
Domnului, a dovedit dragoste, credință și mărinimie. Ea a dat tot ce a avut, încre-
zându-se în grija lui Dumnezeu pentru viitorul nesigur din fața ei. Mântuitorul a
declarat că micul ei dar a fost cel mai mare dintre cele aruncate în vistierie în ziua
respectivă. Prețul acestuia nu a fost măsurat după valoarea banilor, ci după curăția
motivelor care au împins-o spre acest sacrificiu.
Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acelui dar sincer a făcut ca acesta să fie ur-
mat de mari binecuvântări. Paraua văduvei a fost ca un mic pârâiaș care a curs de-a
lungul veacurilor, tot lărgindu-se și adâncindu-se și contribuind în mii de direcții la
răspândirea adevărului și la alinarea nevoilor celor săraci. Influența acelui dar mic
a acționat mereu și mereu asupra a mii de inimi de-a lungul vremurilor și în fieca-
re țară de pe glob. Ca urmare, nenumărate daruri au fost dăruite pentru vistieria
Domnului din partea celor săraci, dar generoși. Și iar și iar, exemplul său a stimulat
spre fapte bune pe mii de oameni dintre cei iubitori de tihnă, egoiști și șovăielnici, și
darurile lor s-au adăugat de asemenea la cel al acestei femei.
Generozitatea constituie o datorie ce nu trebuie nicidecum neglijată. (…)
Domnul apelează la darurile noastre pentru a ne ajuta să cultivăm un spirit de
generozitate. – Review and Herald, 9 februarie 1886
72
Vineri, 8 martie
ÎNCREDEŢI-VĂ ÎN CUVÂNT, NU ÎN SIMŢĂMINTE

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.
(Coloseni 3:16)
C uvântul lui Dumnezeu este temelia credinței noastre și de aceea, prin inter-
mediul Cuvântului lui Dumnezeu, noi putem obține dovada că suntem bine
înaintea lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem din simțămintele noastre un test
prin care să ne putem da seama dacă suntem sau nu pe placul lui Dumnezeu, fie
că le considerăm încurajatoare, fie că nu. De îndată ce începem să ne contemplăm
simțămintele, ne aflăm pe un teren periculos. Dacă suntem bucuroși, socotim că
suntem într-o stare favorabilă, însă, dacă se petrece o schimbare, și circumstanțele
ajung să ne producă sentimente de descurajare care ne vor face inima tristă, atunci
în mod natural vom ajunge să ne îndoim de faptul că Dumnezeu ne-a acceptat.
Satana nu ezită în a aduce în fața sufletului pocăit sugestii și dificultăți pentru a-i
slăbi credința și a-i distruge curajul. El are ispite fără număr pe care le poate trimite
ca să ne invadeze mintea, unele după altele, însă creștinii nu trebuie să se ia după
emoții și să dea curs sentimentelor lor, căci dacă fac astfel, nu fac altceva decât să-l
întrețină pe oaspetele nelegiuit, să se îndoiască și să se lase copleșiți de disperare.
Nu vă bazați prea mult pe sentimentele voastre și nu vă lăsați stăpâniți de ele, fie
că acestea sunt bune, rele, de tristețe sau de bucurie… Cuvântul lui Dumnezeu este
singurul care trebuie să fie siguranța voastră… Este o luptă în care trebuie să se an-
gajeze fiecare suflet care dorește să obțină cununa vieții. Cu consecvență, biruitorul
trebuie să ducă lupta cea bună a credinței, folosind armele din Cuvântul lui Dumne-
zeu. Trebuie să-l întâmpinăm pe vrăjmaș cu cuvintele: „Stă scris.” (…)
Când vrăjmașul începe să depărteze mintea de la Domnul Isus, să alunge mila
Sa, iubirea Sa și atotputernicia Sa, nu irosiți timp prețios dând curs sentimentelor
voastre, ci duceți-vă degrabă la Cuvânt. Domnul Hristos este prezentat în Scripturi
ca Cel prin care Dumnezeu a făcut lumile. El este Lumina lumii și, pe măsură ce
noi, căutătorii luminii, studiem Cuvântul, vom avea parte de iluminarea divină. (…)
Oare ce sperăm să realizăm tânjind să avem toată lumea convertită pentru Isus,
crezând în iubirea Lui iertătoare, dacă noi înșine nu credem în dragostea Lui și nu
găsim odihnă în harul Său? Cum am putea să-i conducem pe alții spre o siguranță
deplină, spre o credință simplă, de copil, în Tatăl nostru ceresc, când noi ne măsu-
răm și judecăm dragostea față de El prin prisma sentimentelor noastre? – Signs of
the Times, 3 decembrie 1894

CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP

Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup...
Iată-Mă, vin (…) să fac voia Ta, Dumnezeule.
(Evrei 10:5-7)
D acă îngerul Gabriel ar fi fost trimis în această lume ca să ia asupra lui natura
umană și să-i învețe pe oameni cunoașterea de Dumnezeu, cât de doritori ar
fi fost oamenii să asculte sfaturile lui! Să presupunem că el ar fi fost în stare să ne
dea un exemplu desăvârșit de curăție și sfințenie, simțind împreună cu noi în toate
necazurile, nenorocirile și chinurile noastre și suferind pedeapsa pentru păcatele
noastre. Cât de grabnici am fi fost să-l urmăm? (…)
Dacă, atunci când s-a întors acasă, această ființă cerească ar fi lăsat în urmă o
carte ce ar fi conținut istoria misiunii sale, cu revelații cu privire la istoria lumii, cu
câtă nerăbdare ar fi fost desfăcut sigiliul acesteia! Cât de doritori ar fi fost oamenii
să aibă un exemplar al acesteia! Însă din ceruri a venit în această lume Cel care a
depășit orice închipuire… Domnul Hristos spune despre Sine: „Înainte de Avraam,
sunt Eu.” „Eu și Tatăl una suntem.”
În timp ce-L contempla pe Hristos și puterea Sa, apostolul Pavel a izbucnit în
strigăte de admirație și uimire: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei... Cel ce a
fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost
propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă… Și El este
înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El.”
Biblia este glasul lui Dumnezeu, care ne vorbește la fel de sigur ca și când L-am
auzi cu propriile noastre urechi. Dacă am fi conștienți de acest lucru, cu câtă ardoa-
re am căuta preceptele ei! Citirea și contemplarea Scripturii ar fi considerată ca o
audiență la Cel Infinit. (…)
Cuvintele Domnului Hristos sunt pâinea vieții. Pe măsură ce ucenicii se hrăneau
cu cuvintele Domnului Hristos, înțelegerea lor a prins viață… În înțelegerea acestor
învățături, ei au pășit de la obscuritatea din zori la strălucirea din miezul zilei.
La fel se va întâmpla și cu noi dacă vom studia Cuvântul lui Dumnezeu. Mintea
noastră se va descătușa, iar înțelegerea noastră se va mări. Cei care primesc și asimi-
lează acest Cuvânt, implicându-l în fiecare act al lor, în fiecare trăsătură de caracter,
vor fi puternici în tăria lui Dumnezeu. Acesta dă vigoare sufletului, desăvârșește
experiența și aduce o bucurie ce dăinuie pururi. – Signs of the Times, 4 aprilie 1906

Duminică, 10 martie
CE CITIM NOI?
Ia seama bine la citire.
(1 Timotei 4:13)
V răjmașul știe că mintea este influențată de lucrurile cu care este hrănită. El

caută să-i conducă atât pe copii, cât și pe adulți să citească tot felul de cărți de
povești, basme și altă literatură de acest fel. Cei care cedează acestei ispite curând
își pierd gustul pentru lectura sănătoasă. Studiul Bibliei nu-i mai interesează. Pu-
terile lor morale slăbesc. Păcatul le apare din ce în ce mai puțin respingător. Se va
da pe față tot mai multă necredincioșie, și dezgustul pentru îndeplinirea datoriilor
practice ale vieții va crește tot mai mult. Pe măsură ce devine pervertită, mintea va
căuta doar lectura cu caracter stimulent.
Trebuie evitate chiar și lucrările care nu stimulează în mod negativ mintea și nu
corup atât de mult, dacă ele stârnesc repulsie față de studiul Bibliei. Acest Cuvânt
este adevărata mană. Fie ca toți să renunțe la cărțile care nu sunt hrană pentru minte.
Nu poți face lucrarea lui Dumnezeu având o percepție clară, atâta timp cât mintea
este ocupată cu o asemenea lectură. (…)
Cercetează-ți propria experiență în ce privește influența lecturilor ușoare. După
ce petreci timp cu o astfel de lectură, mai poți să deschizi Biblia și să citești cu interes
cuvintele vieții? Nu cumva găsești că această Carte a lui Dumnezeu nu e interesantă?
Pentru a putea avea un tonus al minții sănătos și principii religioase solide, noi
trebuie să trăim în comuniune cu Dumnezeu prin Cuvântul Său. Biblia este ghidul
nostru spre o viață mai bună, mai înaltă, arătându-ne calea mântuirii. Ea conține cea
mai interesantă și cea mai instructivă istorie și biografie ce a fost scrisă vreodată. Cei
a căror imaginație nu a fost încă pervertită prin citirea unei literaturi de ficțiune vor
socoti Biblia ca cea mai interesantă dintre toate cărțile.
Lasă deoparte cu hotărâre orice lectură fără valoare. O astfel de lectură nu îți
va întări spiritualitatea, ci va introduce în minte sentimente care vor perverti
imaginația, determinându-te să te gândești mai puțin la Domnul Isus și să fii mai
puțin preocupat de învățăturile Sale prețioase. (…)
Biblia este Cartea cărților. Dacă iubești Cuvântul, cercetându-l ori de câte ori ai
ocazia, ca să intri în posesia comorii bogate pe care o conține și să te înzestreze pen-
tru orice lucrare bună, atunci poți fi sigur că Domnul Isus este Cel ce te atrage spre
Sine. – Signs of the Times, 13 iunie 1906
75
Luni, 11 martie
ADEVĂRATA ŞI FALSA SFINŢIRE

După roadele lor îi veți cunoaște.
(Matei 7:20)
D omnul Isus a venit în lume pentru că neamul omenesc se afla sub sentința
morții din cauza călcărilor de lege. Lucrarea Sa a constat în a-i aduce pe oa-
meni înapoi la supunere față de Legea lui Dumnezeu, despre care apostolul Pavel
spune că este „sfântă, dreaptă și bună”. El a ținut poruncile Tatălui Său. Cei care,
prin pocăință și ascultare, dovedesc prețuirea pe care o au pentru mântuirea pe
care El a venit să le-o aducă vor avea lucrarea Duhului în inimile lor. Iar testul este
viața lor. „După roadele lor îi veți cunoaște.” Apostolul Ioan spune: „Cine zice: «Îl
cunosc» și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el.”
Totuși, neținând seama de aceste mărturii inspirate cu privire la natura păcatului,
mulți susțin că sunt sfințiți și că nu mai pot păcătui, în timp ce, în realitate, ei conti-
nuă să calce Legea lui Dumnezeu. (…)
Niciunul dintre cei ce pretind că sunt sfinți nu este cu adevărat sfânt. Cei care
sunt înregistrați ca sfinți în cărțile din ceruri nu sunt conștienți de acest lucru, și ei
sunt cei din urmă care să se laude cu propria bunătate. Niciunul dintre profeți sau
dintre apostoli nu a susținut vreodată că este sfânt… Cel neprihănit nu emite nicio-
dată o asemenea pretenție. Cu cât se aseamănă mai mult cu Domnul Hristos, cu atât
își dă seama mai mult de cât este de departe de El, căci conștiința lui este sensibilă și
el socotește păcatul așa cum îl socotește Dumnezeu. (…)
Poziția cea mai sigură pe care ar trebui s-o luăm fiecare dintre noi este aceea de
a ne considera păcătoși care au nevoie zilnic de harul divin. Singura noastră cerere
să fie îndurarea prin sângele ispășitor al Domnului Hristos… Cei care au adevărul,
așa cum este el descoperit în acel Cuvânt Sfânt, trebuie să stea neclintiți pe platforma
adevărului, bizuindu-se pe ceea ce „stă scris”.
Dumnezeu are binecuvântări deosebite pentru poporul Său. Ei pot beneficia de
„pacea lui Dumnezeu, care întrece orice cunoștință”. Ei „pot fi în stare să înțeleagă
împreună cu toți sfinții”... „care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea” iu-
birii lui Hristos, fiind „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Însă Domnul Hristos
Se va manifesta în acest fel numai față de aceia care sunt blânzi și smeriți cu inima.
Cei pe care Dumnezeu îi îndreptățește sunt reprezentați mai degrabă de vameș decât
de fariseul care voia să se îndreptățească pe sine. Umilința este de origine cerească și
nimeni nu va putea intra pe porțile de mărgăritar dacă nu o posedă. În mod natural,
aceasta va străluci în biserică și în lume și va străluci și în curțile cerești. – Signs of
the Times, 26 februarie 1885
76
Marți, 12 martie
FAMILIA REGALĂ
Cine crede în Fiul are viața veșnică.
(Ioan 3:36)
C ei care sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu Îi sunt credincioși Lui; ei nu

fac parte dintre aceia care se îndoiesc și sunt veșnic nemulțumiți… În toate
veacurile și în fiecare națiune, cei care cred că Domnul Isus poate să-i salveze, și
îi va salva personal din păcat, sunt cei aleși și puși deoparte pentru Dumnezeu; ei
sunt comoara Sa specială. (…)
Domnul a deschis înțelegerii noastre adevăruri valoroase, prin Duhul Său cel
Sfânt, și noi ar trebui să răspundem la aceasta prin fapte corespunzătoare de ev-
lavie și devoțiune, în armonie cu privilegiile și avantajele speciale care ne-au fost
acordate. Domnul așteaptă să-Și manifeste îndurarea față de poporul Său, să-i ofere
o cunoaștere cât mai cuprinzătoare a caracterului Său de Tată, a bunătății, milei
și dragostei Sale. El este doritor să le arate slava Sa, iar dacă merg înainte pe calea
cunoașterii Domnului, ei vor ști că El are totul pregătit.
Cei ce sunt ai lui Dumnezeu nu se bizuie pe orice, ci pe temelia sfântă a adevă-
rului Evangheliei. Ei trebuie să țină pasul cu Conducătorul lor, privind continuu la
Domnul Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței lor, mergând înainte și în sus și
neavând nimic de-a face cu lucrările nerodnice ale întunericului. (…)
Este privilegiul copiilor lui Dumnezeu să fie eliberați de sub stăpânirea poftelor
firii și să-și păstreze caracterul deosebit, ceresc, care îi face să fie diferiți de cei care
iubesc lumea. Ei sunt separați de lume în ce privește moralitatea lor, obiceiurile și
practicile lor. Cine sunt copiii lui Dumnezeu? Ei sunt membri ai familiei regale, o
națiune de neam regesc, un popor deosebit, care aduce laude Aceluia care i-a scos
din întuneric la lumina Sa minunată. (…)
Cei cărora li s-au încredințat comorile adevărului, oare nu vor aprecia ei avan-
tajele deosebite ale luminii pe care o au și privilegiul de a fi fost răscumpărați prin
sacrificiul Fiului lui Dumnezeu pe crucea de pe calvar? Noi vom fi judecați după
lumina care ne-a fost dată și nu putem găsi nicio scuză pentru a ne abandona calea.
Calea, adevărul și viața ne-au fost puse înainte. (…)
Trebuie să ne așezăm voința în armonie cu voința Domnului și să luăm cu fermi-
tate decizia ca, prin harul Său, să fim liberi de păcat. – Review and Herald, 1 august
1893
77
Miercuri, 13 martie
ALEGEŢI ASTĂZI
Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.
(Matei 28:20)
T imp de mai multe luni am fost tulburată când am văzut că unii dintre frații
noștri, dintre cei folosiți de Dumnezeu pentru cauza Sa, s-au încurcat acum
în teologia nou-apărută care îi îndepărtează pe mulți de la adevărata credință în
Dumnezeu. Sâmbătă noaptea, cu o săptămână în urmă, după ce am studiat și
m-am rugat mult cu privire la aceste lucruri, am avut o viziune în care eu vorbeam
în fața unei mari mulțimi care îmi adresa multe întrebări cu privire la lucrarea și
scrierile mele.
Un sol ceresc mi-a atras atenția să nu mă obosesc să aleg și să răspund la toate
afirmațiile și îndoielile din mintea multora. „Stai ca mesager al lui Dumnezeu ori-
unde, în orice loc”, mi s-a poruncit, „și adu mărturia pe care ți-o voi da Eu. Fii liberă.
Adu mărturia pe care ți-o dă Domnul pentru mustrare și îndreptare, în lucrarea de
încurajare și înălțare a sufletelor, și învață-i să păzească tot ce am poruncit. «Și iată
că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.»”
După viziune, m-am rugat cu glas tare cu multă ardoare și seriozitate. Sufletul
meu a fost întărit, fiindcă îmi fuseseră rostite cuvintele: „Fii tare, da, fii tare! Nu lăsa
ca vreun cuvânt dintre cele care au scopul de a duce în eroare, din partea pastorilor
sau a medicilor, să-ți tulbure mintea. Spune-le să preia lumina expusă în publicații.
Adevărul va conduce întotdeauna la biruință. Mergi tot înainte cu lucrarea ta.”
„Dacă Duhul Sfânt este respins, nici chiar toate cuvintele Mele nu vor fi de folos
pentru a îndepărta, chiar și pentru moment, reprezentările false care au fost făcute,
iar Satana este prezent ca să inventeze și mai multe. Dacă dovezile date deja sunt
respinse, orice alte dovezi vor fi inutile până ce nu se va vedea puterea de converti-
re a lui Dumnezeu asupra minții. Dacă impresiile convingătoare ale Duhului Sfânt
făcute în trecut nu vor fi acceptate ca o dovadă demnă de încredere, nimic din ceea
ce poate fi prezentat nu îi va convinge în viitor, pentru că discernământul lor a fost
pervertit de viclenia lui Satana, care i-a cuprins cu vraja lui.”
Dumnezeu îi cheamă acum pe toți cei care aleg să Îi slujească să stea hotărâți pe
platforma cea veșnică a adevărului. Fie ca cei care au adus starea prezentă de confu-
zie, producând dezbinarea care există acum, să se oprească și să judece bine înainte
de a continua în felul acesta! „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți.” „Dacă Domnul este
Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal.” – Review and
78
Joi, 14 martie
EXEMPLU DE DĂRNICIE
Cine seamănă puțin, puțin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera.
(2 Corinteni 9:6)
D ărnicia este una dintre direcțiile spre care ne îndrumă Duhul Sfânt, iar când
cei care susțin că fac parte din poporul lui Dumnezeu refuză să ofere și rețin
astfel de la Domnul ceea ce este al Său, ei vor suferi pierderi spirituale. (…)
Ar fi mai bine să nu dăm deloc decât să dăm cu părere de rău, căci dacă dăm din
ceea ce avem fără a avea un spirit de dărnicie, noi Îl sfidăm pe Dumnezeu. Să nu
uităm că avem de-a face cu Cel de care noi depindem pentru fiecare binecuvântare,
Cel care citește fiecare gând al inimii, fiecare scop al minții.
Apostolul Pavel avea o lucrare specială de prezentat fraților din Corint. Era
foamete în Ierusalim, iar apostolii „au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui,
un ajutor fraților care locuiau în Iudeea”. Ei au prezentat nevoia în fața bisericilor,
așteptându-se să primească o sumă mică pentru acoperirea nevoilor sfinților și au
prezentat Domnului în rugăciune nevoia respectivă.
Însă credincioșii macedoneni, mișcați de Duhul lui Dumnezeu, pentru început
s-au consacrat pe ei înșiși lui Dumnezeu și apoi au dat tot ce au avut. Au simțit că
au astfel privilegiul de a-și exprima încrederea în Dumnezeu. Credincioșii din Ma-
cedonia erau săraci, însă ei nu trebuiau să fie mânați de la spate ca să dea. Ei s-au
bucurat că puteau să contribuie și ei cu ceea ce aveau. A fost inițiativa lor să vină în
față și să dea, în simplitatea și integritatea lor, din iubire pentru frații lor, lipsindu-
se de hrană și îmbrăcăminte în cazurile în care nu aveau bani. Iar când apostolii au
vrut să-i oprească, ei i-au rugat să primească darurile lor și să le ducă sfinților aflați
în nevoie.
Această lepădare de sine și acest sacrificiu de sine au depășit cu mult așteptările
lui Pavel și el a fost plin de recunoștință și apoi, încurajat de acest exemplu, l-a so-
licitat pe Tit să încurajeze biserica din Corint să facă același fel de fapte bune. (…)
„Noi dar am rugat pe Tit să isprăvească această strângere de ajutoare pe care o
începuse. După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cunoștință,
în orice râvnă și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această bi-
nefacere.”
Această acțiune din partea macedonenilor a fost inspirată de Dumnezeu ca să
trezească și în biserica din Corint spiritul dărniciei. – Review and Herald, 15 mai
1900
79
Vineri, 15 martie
PE URMELE PAŞILOR DOMNULUI HRISTOS

Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus:
El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru
de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși
și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
(Filipeni 2:5-7)
F iul lui Dumnezeu... a părăsit bogățiile, onoarea și slava și a îmbrăcat divinita-

tea Sa cu umanitatea noastră, pentru ca oamenii să devină părtași de natură
divină. El nu a venit să trăiască în palatele regilor, să trăiască fără griji sau fără a
munci, beneficiind de toate facilitățile după care tânjește natura umană. Lumea
nu L-a văzut niciodată pe Domnul bogat. În sfatul din ceruri, El a ales să stea între
cei săraci și oprimați... și să învețe meseria părintelui său pământesc. El a venit în
lume pentru a reface caracterul și a pus în toată lucrarea Sa desăvârșirea pe care a
dorit s-o aducă în caracterele pe care le transformă prin puterea Sa divină.
El nu a evitat nici viața socială a tovarășilor Săi de la țară. Pentru ca toți să-L
cunoască pe Dumnezeul întrupat, El S-a amestecat printre toate categoriile sociale,
fiind numit prietenul păcătoșilor. Prin Sine Însuși, Domnul Hristos poseda un drept
absolut asupra tuturor lucrurilor, însă El a ales o viață de sărăcie ca să poată fi bogat
în ce privește comoara cerească. Deși în ceruri fusese Comandant suprem, pe pă-
mânt a ales să fie umil. Deși fusese bogat, pentru noi a devenit sărac. (…)
Domnul cere de la copiii Săi să fie ispravnicii Săi pentru o vreme, pentru a le
pune caracterul la probă. În acest timp, ei își decid soarta veșnică. Dacă lucrează
împotriva voinței lui Dumnezeu, ei nu pot aparține familiei regale. (…)
Dovada lucrării harului asupra inimii este dată atunci când facem bine tuturor
acelora cărora avem ocazia să le facem bine. Dovada iubirii noastre este dată de un
spirit asemenea celui al lui Hristos, o dorință de a împărtăși și altora lucrurile bune
pe care ni le-a dat nouă Dumnezeu și dispoziția de a practica lepădarea de sine și
sacrificiul de sine pentru a ajuta la înaintarea cauzei lui Dumnezeu și a fi de folos
omenirii în suferință. N-ar trebui să trecem niciodată pe alături atunci când este
nevoie de dărnicia noastră. (…)
Domnul îi va folosi pe toți aceia care se vor dărui pe ei înșiși pentru a fi folosiți.
Însă El cere o slujire din inimă… Când inima este consacrată lui Dumnezeu, talen-
tele noastre, energia noastră, posesiunile noastre, tot ceea ce avem și ceea ce suntem,
vor fi puse în slujba Sa. – Review and Herald, 15 mai 1900

DUMNEZEU ARE NEVOIE DE TALENTELE NOASTRE

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu.
(1 Corinteni 3:9)
F aptul că suntem datori lui Dumnezeu și că suntem cu totul dependenți de El

ar trebui să ne determine să-L recunoaștem ca Dătătorul tuturor binecuvântă-
rilor noastre, iar darurile noastre să constituie o recunoaștere a acestui lucru. Din
darurile pe care ni le-a dat, El cere ca o parte să-I fie returnată. Dând Domnului
ceea ce I Se cuvine, noi declarăm lumii că toate îndurările de care beneficiem sunt
de la El și că tot ceea ce avem Îi aparține Lui. (…)
Când iudeii își țineau slujbele de recunoștință după culegerea roadelor naturii,
ei aduceau jertfe lui Dumnezeu. Pentru noi poate părea ciudat că, în ocaziile acelea
de bucurie, jertfele constituiau o parte atât de importantă; iar în privința aparențelor
exterioare, era o combinație ciudată aceea de a amesteca sacrificiile de animale cu
exprimarea bucuriei. Însă această manifestare era clădită pe adevărata temelie, căci
Hristos Însuși era obiectul acestor servicii ceremoniale. Când, la aceste ocazii de
sărbătoare, se vărsa sânge pentru a Se aduce jertfe lui Dumnezeu, poporul nu Îi
mulțumea doar pentru îndurările Sale prezente, ci și pentru făgăduința unui Mântu-
itor și, prin aceste manifestări, era exprimat adevărul că, fără vărsarea sângelui Fiului
lui Dumnezeu, nu ar putea exista iertare de păcate.
Dumnezeu a încredințat talente bărbaților și femeilor pentru ca ei să poată fi mai
bine echipați pentru a-I aduce onoare și slavă. Unora, El le-a încredințat mijloace
materiale; pe alții i-a înzestrat cu diferite calități pentru slujire; altora le-a dat tact
și influență. Unii au cinci talanți, alții doi, alții unul. De la cel mai mare la cel mai
mic, fiecăruia i s-a încredințat un anumit dar. Acești talanți nu ne aparțin nouă. Ei
aparțin lui Dumnezeu. El ni i-a încredințat nouă ca să-i folosim în mod conștiincios,
iar într-o zi ne va cere socoteală pentru ei.
Marea lecție pe care trebuie să o învățăm zi de zi este aceea că suntem admi-
nistratori ai darurilor lui Dumnezeu – ispravnici ai banilor, rațiunii, intelectului, ai
influenței. Ca ispravnici ai darurilor Domnului, noi trebuie să punem la lucru acești
talanți, oricât de mici ar fi ei. (…)
Oricât de mic ar părea talantul tău, folosește-l în slujba lui Dumnezeu căci El
are nevoie de el. Dacă acesta este folosit în mod înțelept, tu poți aduce un suflet la
Dumnezeu și acesta își poate, de asemenea, consacra puterile în slujba Stăpânului.
Acel suflet poate câștiga alte suflete și, în felul acesta, un singur talant folosit cu
credincioșie poate câștiga mai mulți. – Review and Herald, 24 noiembrie 1896

PRIMIND PENTRU A OFERI

Isus a luat pâinile, a mulțumit lui Dumnezeu, le-a împărțit ucenicilor, iar ucenicii
le-au împărțit celor ce ședeau jos; de asemenea, le-a dat și din pești cât au voit.
(Ioan 6:11)
P rin această minune, Domnul Hristos a arătat că lucrarea misionară trebuie să

fie legată de lucrarea de predicare a Cuvântului. Domnul nu le-a dat doar hra-
nă spirituală oamenilor; El le-a dat și hrana obișnuită pentru a le satisface foamea
fizică. Această lucrare plină de compasiune a ajutat la fixarea în mințile oamenilor
a cuvintelor adevărului pe care El le rostise.
Prin această minune, Domnul Hristos dorește să ne învețe adevărul din cuvin-
tele: „Fără Mine nu puteți face nimic.” El este sursa oricărei puteri, dătătorul tuturor
binecuvântărilor noastre vremelnice și spirituale. El folosește ființele omenești ca
împreună-lucrători cu El și, în calitate de mâini ale Sale, le dă o parte de făcut. Noi
trebuie să primim de la El nu ca să strângem pentru propria satisfacție, ci ca să ofe-
rim și altora. Iar când facem această lucrare, să nu ne așteptăm să ni se aducă elogii.
Toată slava trebuie să fie adusă Domnului. Nu ucenicii trebuiau să primească laude
pentru că au hrănit cei cinci mii de oameni. Ei au fost doar instrumentele folosite
de Domnul. (…)
El, Domnul și marele Lucrător, nu dormitează niciodată. El lucrează continuu
pentru îndeplinirea armonioasă a planurilor Sale. El ne încredințează talanți pentru
ca noi să cooperăm cu El. Nu trebuie să uităm niciodată că nu suntem decât instru-
mente în mâinile Sale. „Cel ce are motive de slavă să aducă slavă Domnului.”
Toți cei care L-au acceptat deja pe Hristos nu vor fi mulțumiți să se bucure doar
ei de favoarea divină fără a împărtăși și altora bucuria care le înveselește sufletele.
Consacrarea cea mai curată și sfântă este cea care conduce la eforturi perseverente,
neegoiste pentru salvarea celor din afara turmei. (…)
Cei care împart și altora din bogățiile harului divin vor fi ei înșiși îmbogățiți. În-
gerii lucrători așteaptă și tânjesc după canale prin care să poată transmite comorile
cerului. Bărbații și femeile pot atinge cel mai înalt stadiu al dezvoltării intelectua-
le și morale doar prin conlucrarea cu Domnul Isus într-un efort neegoist pentru
binele altora. Niciodată nu suntem atât de îmbogățiți ca atunci când încercăm să
îmbogățim pe alții. Comoara noastră nu se micșorează dacă o împărtășim și altora.
Cu cât aducem mai multă lumină în viața altora, cu atât va străluci mai tare lumina
noastră. – Review and Herald, 4 aprilie 1907
82
Luni, 18 martie
CELE DINTÂI LUCRURI LA ÎNCEPUT

Voi sunteți lumina lumii.
(Matei 5:14)
L ucrurile veșnice trebuie să fie de interes pentru noi și trebuie să fie considerate
ca fiind o infinită importanță în comparație cu cele vremelnice. Dumnezeu ne
cere ca cea dintâi preocupare a noastră să aibă în vedere sănătatea și prosperitatea
sufletului. Trebuie să fim conștienți că ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu, că
El are plăcere de noi, că suntem cu adevărat copiii Lui și că ne aflăm într-o poziție
în care El poate comunica cu noi, iar noi, cu El. Nu trebuie să avem odihnă până
ce, în acea atitudine de smerenie și umilință în care El ne poate binecuvânta, nu
ajungem să ne apropriem de Dumnezeu de unde lumina Sa poate străluci asupra
noastră, iar noi să putem reflecta acea lumină tuturor celor din jurul nostru. Însă
nu putem face acest lucru până când nu depunem toate eforturile pentru a trăi noi
înșine în lumină. Dumnezeu cere acest lucru de la toți urmașii Săi, nu doar spre
binele lor, ci și spre beneficiul celor din jurul lor.
Nu putem face ca lumina noastră să strălucească asupra altora pentru a le atrage
atenția asupra lucrurilor cerești, dacă noi înșine nu avem lumina în noi. Trebuie să
fim umpluți cu spiritul Domnului Isus Hristos, altfel nu putem arăta altora că Dom-
nul Hristos în noi este nădejdea slavei. Mântuitorul trebuie să locuiască înăuntrul
nostru, altfel noi nu putem exemplifica prin viețile noastre viața Sa de devoțiune,
iubirea Sa, blândețea Sa, mila Sa, compasiunea Sa, lepădarea de Sine și curăția Sa.
De acestea avem mare nevoie. Preocuparea noastră ar trebui să fie cum să ne con-
formăm caracterul potrivit standardului de sfințenie al Bibliei?
Domnul Hristos Și-a sacrificat măreția, splendoarea, slava, onoarea și a devenit
sărac pentru noi, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. El S-a coborât
la o viață umilă. S-a supus batjocurii. A fost disprețuit și respins de oameni. A suportat
insultă, batjocură și cea mai dureroasă moarte în modul cel mai rușinos, pentru ca
în felul acesta să poată fi înălțat și să îi salveze pe fiii și fiicele lui Adam din starea cea
mai nenorocită. Având în vedere acest sacrificiu fără margini și iubirea Sa care întrece
înțelegerea noastră, să nu-I aducem noi lui Dumnezeu o slujire deplină, care oricum
este atât de deficitară chiar când este la cotele cele mai înalte? Să folosim noi în mod
egoist, pentru treburile noastre sau plăcerea noastră, timpul pe care ar trebui să-l devo-
tăm aspectelor religioase, studiului Scripturii, cercetării de sine și rugăciunii?
Nu ne-am pus speranțele noastre aici, în lumea aceasta. Faptele noastre stau
mărturie că din ceruri avem toată încrederea noastră. – Review and Herald,
29 martie 1870
83
Marți, 19 martie
TEMPERANŢA CREŞTINĂ
Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu,
să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu;
aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
(Romani 12:1)
T răim într-un veac de necumpătare. Sănătatea și viața sunt sacrificate de către

foarte mulți pentru a-și satisface apetitul pentru îngăduințe dăunătoare. Aces-
te timpuri din urmă sunt caracterizate printr-o moralitate scăzută și debilitate
fizică, acestea fiind consecința acestor îngăduințe și a lipsei de voință generală de
a se angaja în muncă fizică. Mulți suferă în prezent din cauza lipsei de activitate și
a unor obiceiuri greșite. (…)
Când obișnuim să mâncăm și să bem astfel încât ne slăbim puterea fizică și men-
tală sau devenim prada unor obiceiuri care duc spre aceleași rezultate, noi Îl dezono-
răm pe Dumnezeu pentru că Îl jefuim de serviciul pe care îl cere de la noi. Cei care
se complac și își îngăduie apetitul nenatural pentru tutun fac acest lucru pe seama
sănătății lor. Ei își distrug energia nervoasă, își slăbesc forțele vitale și își sacrifică
tăria minții.
Cei care susțin a fi urmași ai lui Hristos, dar se încarcă cu acest teribil păcat nu
pot aprecia așa cum se cuvine ispășirea și nu pot prețui lucrurile veșnice. Mințile
care sunt încețoșate și parțial paralizate prin folosirea de narcotice sunt ușor învinse
de ispite și nu se pot bucura de comuniune cu Dumnezeu.
Cei care folosesc tutunul nu se pot abține de la folosirea băuturilor alcoolice.
Două treimi dintre bețivii din țara noastră și-au format obiceiul de a bea alcool folo-
sind tutun. Cei care susțin că tutunul le face rău se pot lămuri de greșeala pe care o
fac lipsindu-se de acesta pentru câteva zile; tremurul nervos, amețeala și iritabilita-
tea pe care le simt le vor dovedi că această îngăduință păcătoasă i-a prins în sclavie.
Le-a înfrânt puterea voinței. (…)
Sunt irosiți în acest fel bani care ar putea fi folosiți pentru a-i îmbrăca pe cei goi,
pentru a-i hrăni pe cei flămânzi și a le face cunoscut adevărul celor care sunt departe
de Hristos. Ce rapoarte vor apărea atunci când filele vieții sunt puse în balanță în
cartea lui Dumnezeu! Va ieși la iveală atunci că sume imense au fost cheltuite pe
tutun și alcool! Pentru ce? Pentru a asigura sănătatea și a prelungi viața? Oh, nu!
Pentru a ajuta la desăvârșirea caracterului creștin și la pregătirea pentru societatea
îngerilor cerești? Oh, nu! Ci pentru a sluji unui apetit stricat, anormal, pentru ceea
ce otrăvește și ucide nu doar pe cei ce le folosesc, ci și pe cei cărora le transmit eredi-
tar boală și demență. – Signs of the Times, 6 ianuarie 1876
84
Miercuri, 20 martie
ÎNDURĂRILE FĂRĂ NUMĂR ALE LUI DUMNEZEU

Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice:
«Dă-mi să beau», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.”
(Ioan 4:10)
D arurile lui Dumnezeu sunt pretutindeni și ele ajung la noi prin meritele
Domnului Isus, pe care El L-a dat lumii. Apostolul Pavel izbucnește într-o
exclamație de mulțumire, spunând: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru
darul Lui nespus de mare!” Dar Dumnezeu ne-a dat împreună cu Hristos toate lu-
crurile. Mugurele care se desface, florile care înfloresc, atât de variate și frumoase,
plăcute pentru simțuri, constituie lucrarea Meșterului Artist ca expresie a iubirii
Sale față de noi. Domnul a avut mare grijă ca totul să fie plăcut și reconfortant
pentru noi, însă a făcut un efort cu mult mai mare ca să ne dea un dar prin care
noi să ne putem desăvârși un caracter creștin, după modelul celui al lui Hristos.
Prin florile de pe câmp, Dumnezeu ne atrage atenția la frumusețea caracterului
Domnului Hristos… Dumnezeu iubește frumosul. El dorește ca noi să apreciem
frumoasele flori de pe câmp și să învățăm de la ele lecția încrederii în El. Ele trebuie
să fie învățătorii noștri… Domnul poartă de grijă florilor de pe câmp și le îmbracă
cu frumusețe, dar ne transmite că noi, oamenii, suntem cu mult mai de preț în ochii
Lui decât aceste flori cărora le poartă de grijă. (…)
Să presupunem că Tatăl nostru binevoitor S-a săturat de nerecunoștința noastră
și timp de câteva săptămâni ar reține binecuvântările Lui fără număr de la noi. Să
presupunem că El S-ar descuraja văzând comorile Sale folosite în mod egoist și ne-
auzind niciun cuvânt de laudă și mulțumire pentru îndurările Sale nemeritate, și ar
face ca soarele să nu mai strălucească, roua să nu mai cadă și pământul să nu-și mai
aducă roadele. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla. Ce spaimă ar cuprinde lumea! Ce
strigăte s-ar auzi atunci după hrană și după îmbrăcăminte!
Dumnezeu ne-a dat nu numai binecuvântări care acoperă nevoile noastre vre-
melnice, ci S-a îngrijit și de binele nostru veșnic: „Fiindcă atât de mult a iubit Dum-
nezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viața veșnică.” O, dacă am fi cunoscut darul lui Dumnezeu, dacă am fi
știut ce înseamnă darul lui Dumnezeu pentru noi, l-am fi căutat cu seriozitate și
perseverență neșovăielnică! – Signs of the Times, 19 iunie 1893
85
Joi, 21 martie
DRAGOSTEA LUI ISUS, VĂZUTĂ ÎN NORI

Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nori, el va sluji
ca semn al legământului dintre Mine și pământ ...
apele nu se vor mai face un potop ca să nimicească orice făptură.
(Geneza 9:13-15)
C u câtva timp în urmă am fost binecuvântați cu unul dintre cele mai minunate
curcubeie pe care le-am văzut vreodată. Am vizitat adesea galerii de artă și
am admirat măiestria artiștilor în picturi ce reprezentau curcubeul făgăduinței lui
Dumnezeu. (…)
Când privim la curcubeul real, pecetea și semnul făgăduinței lui Dumnezeu față
de noi că furtuna mâniei Sale nu va mai devasta lumea noastră prin apele unui potop,
noi putem vedea ceea ce ochiul obișnuit nu poate vedea în această priveliște încân-
tătoare. Și îngerii se bucură când privesc uimiți acest semn al iubirii lui Dumnezeu
față de noi. Și Răscumpărătorul lumii privește asupra acestuia, căci prin intervenția
Sa apare acest curcubeu pe cer, ca semn sau legământ al făgăduinței Sale față de noi.
Dumnezeu Însuși privește la curcubeul din nori și Își aduce aminte de legământul
cel veșnic dintre El și noi. (…)
După ce manifestarea înfricoșătoare a puterii răzbunătoare a lui Dumnezeu prin
distrugerea lumii din vechime a trecut, El a știut că cei care au fost salvați de la
nimicire totală urmau să se înfricoșeze atunci când vedeau nori adunându-se pe
cer, tunetele bubuind și fulgerele străbătând cerul, și că zgomotul furtunii și revăr-
sarea apelor din ceruri aveau să stârnească teroare în inimile lor, de frica unui alt
potop. (…)
Familia lui Noe a privit cu admirație și respect sfânt, amestecat cu bucurie, sem-
nul îndurării lui Dumnezeu care brăzda cerul. Curcubeul reprezintă iubirea lui
Hristos care înconjoară pământul și atinge cerurile cele mai de sus, legând omenirea
cu Dumnezeu și pământul cu cerul.
Când urmărim această priveliște frumoasă, putem să ne bucurăm în Domnul,
având asigurarea că El Însuși privește la acest semn al legământului Său și că, atunci
când privește, Își aduce aminte de copiii Săi de pe pământ pentru care l-a întocmit.
Durerile lor, primejdiile și încercările lor nu Îi sunt necunoscute. Ne putem bucura
în speranța că asupra noastră este curcubeul legământului lui Dumnezeu. El nu-i va
uita niciodată pe copiii Săi, care sunt continuu în atenția Sa. Cât de dificil este pentru
mintea ființelor omenești finite să primească dragostea și duioșia lui Dumnezeu și
gestul Său fără seamăn atunci când ne-a spus: „Voi privi la curcubeul din nori și Îmi
voi aduce aminte de tine.” – Review and Herald, 26 februarie 1880
86
Vineri, 22 martie
DUMNEZEU REVELAT ÎN NATURĂ

ŞI PRIN DOMNUL ISUS
În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică
și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii,
când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.
(Romani 1:20)
L ucrările create de Dumnezeu constituie o istorie ilustrată a lucrării Sale răs-

cumpărătoare. Soarele își face lucrarea încredințată lui de slujire a naturii, atât
a celei însuflețite, cât și a celei neînsuflețite. El face ca pomii să crească și să își
aducă roadele lor binecuvântate. El face ca vegetația să înflorească și să fie în fo-
losul tuturor. Și luna își are misiunea ei. Ea luminează în timpul nopții spre binele
nostru, și stelele de asemenea sunt conduse pe cer pentru bucuria lumii. Niciunul
dintre noi nu poate înțelege pe deplin lucrarea acestor străjeri tăcuți, însă toți au o
anumită lucrare încredințată lor.
Și apele cele adânci au locul lor în marele plan al lui Dumnezeu. Munții și stân-
cile constituie subiecte de meditație și conțin lecții pentru cel ce vrea să învețe. Toate
lucrurile din natură – de la floarea cea mai mică la iarba care îmbracă pământul cu
verdele ei – proclamă bunătatea și iubirea lui Dumnezeu față de noi. (…)
Gândurile și lucrările Sale sunt atât de conectate unele de altele, încât noi pu-
tem citi în natură marea iubire a lui Dumnezeu pentru o lume decăzută. Universul
conține o mare capodoperă a Înțelepciunii infinite în nenumăratele Sale lucrări atât
de diferite, care, în varietatea lor fără seamăn, formează un întreg desăvârșit.
La o cercetare atentă, se poate vedea că intervențiile fără număr ale lui Dumne-
zeu în lumea naturală au legătură unele cu altele, iar atunci când urmărim aceste ve-
rigi din lanțul Providenței, noi suntem conduși să Îl cunoaștem mai bine pe marele
Creator. Acesta este un adevăr demn de studiul nostru atent. Domnul Isus Hristos
este Acela care realizează marea unitate; El posedă însușirile care armonizează toate
diferențele. Iar El, Darul mai presus de toate celelalte, a fost dăruit lumii noastre pen-
tru a da expresie inimii și caracterului lui Dumnezeu, astfel ca orice ființă inteligentă
care dorește să Îl poată vedea pe Dumnezeu descoperit prin Fiul Său. Toate aceste
lucruri au fost date de Dumnezeu familiei omenești... Ați văzut lucrările creației lui
Dumnezeu ca fiind pregătite de mâna Sa pentru a sluji fericirii familiei omenești?
Pe cei care sunt credincioși în lucrarea lor îi așteaptă o răsplată prețioasă. Ei vor
avea un cămin în locașurile pe care Domnul Hristos S-a dus să le pregătească pentru
cei ce-L iubesc și așteaptă revenirea Sa. – Youth’s Instructor, 19 august 1897

COMOARA ASCUNSĂ
Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică
și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.
(Ioan 5:24)
C uvintele Domnului Hristos trebuie evaluate nu doar în funcție de înțelegerea

noastră, ci trebuie considerate potrivit semnificației pe care El Însuși le-a
acordat-o. El a luat vechile adevăruri, date tot de El, și le-a așezat înaintea ascultă-
torilor Săi în lumina cerului. Și cât de diferită a fost reprezentarea lor! Ce potop de
semnificații și câtă strălucire și spiritualitate a adus explicarea lor!
Comorile bogate ale adevărului, deschise înaintea oamenilor, i-au atras pe aceștia
și i-au încântat. Ele erau în contrast vădit cu explicațiile lipsite de duh și de viață pe
care le dădeau rabinii Scripturilor. Iar minunile pe care le făcea Domnul Isus păstrau
continuu în fața ascultătorilor Săi onoarea și slava lui Dumnezeu. El le apărea ca un
mesager venit direct din cer pentru că El vorbea nu doar urechilor lor, ci și inimi-
lor lor. Când apărea în fața lor cu umilință, dar cu demnitate și maiestate, ca unul
menit să poruncească, o putere Îl însoțea; inimile erau topite și deveneau sensibile.
Prezența Sa trezea dorința sinceră de a asculta vocea Aceluia care rostise adevărul cu
solemnitate, dar în același timp ca pe o melodie plăcută. (…)
Fiecare minune făcută de Domnul Hristos i-a convins pe unii de caracterul Său.
Dacă o persoană obișnuită ar fi făcut aceleași lucrări pe care le-a făcut Domnul Hris-
tos, toți ar fi declarat că acea persoană lucrează prin puterea lui Dumnezeu. Însă
erau și din aceia care nu au dorit să primească lumina din ceruri și s-au așezat cu
îndârjire împotriva acestei evidențe. (…)
Nu absența onoarei, slavei și a bogățiilor lumești a fost cea care i-a determinat
pe iudei să-L respingă pe Domnul Isus. Soarele Neprihănirii, strălucind în mijlocul
întunericului moral în raze atât de clare, scotea la iveală contrastul dintre păcat și
sfințenie, curăție și întinare, și o asemenea descoperire nu era binevenită pentru ei.
Învățăturile Domnului Hristos, prin cuvânt și exemplu, au constituit semănarea
seminței ce urma apoi să fie cultivată de ucenicii Săi. Mărturia acestor pescari de
oameni avea să fie considerată drept cea mai înaltă autoritate de către toate națiunile
pământului. – Review and Herald, 12 iulie 1898

DOMNUL HRISTOS LEAGĂ CERUL CU PĂMÂNTUL

Fac așa cum Mi-a poruncit Tatăl.
(Ioan 14:31)
C ei care au experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu ar trebui să fie cele mai

recunoscătoare persoane.
Ei ar trebui să-I adreseze lui Dumnezeu cuvinte de mulțumire, deoarece Dom-
nul Hristos S-a întrupat pentru noi, Și-a îmbrăcat divinitatea cu umanitatea noastră
pentru a putea prezenta înaintea lumii desăvârșirea lui Dumnezeu în propriul Său
caracter. El a venit să-L reprezinte pe Dumnezeu nu ca pe un judecător aspru, ci ca
pe un Tată iubitor. (…)
Domnul Isus este un exemplu în toate lucrurile. Prin lucrările pe care le-a făcut,
El a dovedit că este în legătură cu Tatăl și că, prin tot ceea ce făcea, El aducea la
îndeplinire planurile veșnice ale lui Dumnezeu. În spirit, fapte și întreaga Sa viață
de pe pământ, El a descoperit planurile lui Dumnezeu față de moștenirea Sa dintre
oameni. Prin supunerea Sa față de Legea lui Dumnezeu, El a exemplificat în natura
Sa omenească faptul că Legea este o transcriere a desăvârșirii divine. În darul lui
Hristos față de lume, Dumnezeu i-a copleșit pe oamenii căzuți cu manifestarea mi-
nunată a dragostei Sale; însă în timp ce dorește ca toți oamenii să vină la pocăință, El
arată cu claritate că în niciun caz nu va trece cu vederea vinovăția. Dacă ar îngădui
păcatul într-o măsură cât de mică, atunci tronul Său ar fi mânjit. (…)
Tuturor acelora care Îl primesc pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal
li se acordă protecție divină și lumină din ceruri, căci îngerii din ceruri sunt trimiși
să slujească acelora care doresc să fie moștenitori ai mântuirii. Visul pe care l-a avut
Iacov, cu scara al cărui capăt de jos era pe pământ, iar cel de sus atingea tronul lui
Dumnezeu, scară pe care urcau și coborau îngerii lui Dumnezeu din ceruri, consti-
tuie o reprezentare a planului de mântuire. Dacă acea scară nu ar fi atins pământul
din lipsa a doar câțiva centimetri, legătura dintre cer și pământ ar fi fost ruptă și toți
ar fi fost pierduți, fără speranță. Însă acea scară era înfiptă solid pe pământ pentru
ca cerul să poată fi în legătură cu pământul și pentru ca omenirea decăzută să poată
fi răscumpărată și salvată. Domnul Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov, al că-
rei capăt atinge pământul și al cărei vârf atinge tronul lui Dumnezeu. Prin Hristos,
inteligențele cerești și agenții omenești pot comunica. – Signs of the Times, 11 aprilie
1895
89
Luni, 25 martie
DUMNEZEU ŞI MAMONA
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul
și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt:
Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.
(Matei 6:24)
S atana vine și astăzi cu aceleași ispite cu care a venit înaintea lui Adam și îna-
intea lui Isus, al doilea Adam, Cel care a biruit și a făcut posibil ca și noi să bi-
ruim. Prin puterea lui Hristos unită cu eforturile noastre vom putea ieși biruitori.
Întreg cerul privește cu interes să vadă cum folosim noi talanții pe care ni i-a
încredințat Dumnezeu. Dacă investim în comoara din ceruri, vom folosi bunurile
date nouă de Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale, pentru salvarea de suflete,
pentru binecuvântarea omenirii, iar tot ceea ce este folosit în acest fel este pus de
Domnul în contul nostru din banca ce nu falimentează niciodată. Când inima Îl
iubește pe Dumnezeu, averile nu constituie un obstacol în luptă pentru creștin, de-
oarece slujitorii consacrați ai Domnului Isus știu să facă cele mai bune investiții și își
vor folosi bogățiile pentru binecuvântarea copiilor lui Dumnezeu.
Folosirea constantă a capacităților noastre pentru a aduna bogății pe pământ
ne leagă de pământ. Noi devenim sclavi ai lui Mamona. Când bogățiile sporesc,
inima idolatră Îl uită pe Dumnezeu, ajunge să se încreadă în sine și să fie mulțumită
de sine. Responsabilitățile religioase sunt neglijate. În fața restricțiilor se dă pe față
nerăbdare și devenim aroganți. Lumea se interpune între suflet și cer. Ochii noștri
ajung orbiți de „dumnezeul acestui veac”, astfel că noi nu mai putem discerne sau
aprecia valoarea lucrurilor veșnice. (…)
Motive și mijloace mai puternice decât acestea nu ar putea fi puse niciodată în
mișcare – bucuria cerului, răsplata bogată pentru facerea de bine, compania îngeri-
lor, comuniunea cu Dumnezeu și cu Fiul Său și iubirea lor, perspectivele de dezvol-
tare a tuturor capacităților noastre de-a lungul veacurilor veșniciei; căci lucruri care
„…la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Nu sunt oare acestea stimulente și încura-
jări puternice care să ne determine să-I oferim o slujire din toată inima Creatorului
și Răscumpărătorului nostru?
Să nu ținem noi seama de marea îndurare a lui Dumnezeu? Să ne așezăm într-o
relație potrivită cu El, care ne-a iubit cu o dragoste uimitoare, și să ne folosim de
marele privilegiu de a deveni instrumente în mâinile Sale, ca să putem coopera cu
îngerii Săi slujitori și să fim împreună-lucrători cu Dumnezeu și cu Domnul Hristos.
– Bible Echo (Australia), 15 februarie 1889
90
Marți, 26 martie
CE TREBUIE SĂ FAC CA SĂ FIU MÂNTUIT?

Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și
v-am rânduit să mergeți și să aduceți rod, și rodul vostru să rămână.
(Ioan 15:16)
D omnul Hristos i-a mustrat întotdeauna pe farisei pentru îndreptățirea lor

de sine... Ei erau foarte favorizați în privința șanselor pe care le aveau în
deținerea Scripturilor, în cunoașterea Dumnezeului adevărat, dar din inimile lor
lipsea recunoștința față de Dumnezeu pentru marea Lui bunătate față de ei. Erau
plini de mândrie spirituală, iar tema lor favorită era eul –„eu, simțămintele mele,
cunoștințele mele, căile mele”. Propriile lor realizări erau standardele după care îi
măsurau pe alții. (…)
Ar trebui ca fiecare ucenic al lui Hristos să-și pună cu umilință întrebarea: Ce tre-
buie să fac ca să fiu mântuit? Dacă dorim cu sinceritate să știm ce trebuie să facem,
vom afla. Domnul Isus nu ne iubește și nu ne binecuvântează datorită bogățiilor
noastre, a cunoștințelor noastre sau a superiorității poziției pe care o deținem, ci
pentru că noi credem în El ca Mântuitor al nostru personal. Domnul Isus ne-a iubit
pe când eram noi încă păcătoși și, pentru că ne-a ales, El spune că ne-a rânduit să
mergem și să aducem roadă. Este ceva de făcut pentru fiecare? Cu siguranță, fiecare
om care a luat asupra sa jugul lui Hristos trebuie să ducă sarcina Lui și să se înroleze
la lucru în rândurile Lui… Viața lui Hristos, plină de iubirea Sa iertătoare prezentă
în suflet, este ca un izvor de apă ce țâșnește în viața veșnică. Dacă izvorul cu apă este
în inimă, atunci întreaga viață va scoate la iveală acest lucru. (…)
Religia nu înseamnă pur și simplu să trăiești sentimente de bucurie, să fii
conștient că ai privilegii și lumină, să fii entuziasmat, să-ți cheltuiești toate ener-
giile ca să păstrezi echilibru în viața creștină și între timp să nu faci nimic pentru
câștigarea de suflete. Religia înseamnă să trăiești cuvintele lui Hristos, să stai la da-
torie, să nu faci ceva ca să câștigi mântuirea, ci ceea ce faci să faci datorită faptului
că, deși nu ai niciun merit, ai primit acest dar ceresc. Religia înseamnă să aduci la
îndeplinire planurile lui Dumnezeu, să cooperezi cu ființele cerești.
Dacă vom continua să-L cunoaștem pe Domnul, orizontul nostru se va lărgi. El
nu va rămâne limitat la eul nostru. Trebuie să ne rugăm Domnului să ne mărească
înțelegerea astfel ca noi să înțelegem nu doar că Domnul Isus Hristos este înlocui-
torul și garantul nostru, ci și că noi Îi aparținem lui Hristos pentru că El a plătit un
preț pentru noi. Apostolul Pavel spune: „Căci ați fost cumpărați cu un preț”, și apoi
trage această concluzie: „Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru,
care sunt ale lui Dumnezeu.” – Signs of the Times, 17 decembrie 1894
91
Miercuri, 27 martie
ADUNĂM SAU RISIPIM

Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu strânge cu Mine risipește.
(Matei 12:30)
B ărbați și femei convertiți pe jumătate înseamnă creștini pasivi. Ei sunt pomi

fără roadă. Domnul Hristos caută în zadar să găsească roade în ei; nu găsește
decât frunze.
Dacă ar fi posibil ca Hristos și eul să fie slujiți în același timp, atunci un mare
număr s-ar înrola în rândul acelora care călătoresc spre ceruri. Dar Domnul Isus nu
caută asemenea oameni. Cauza Sa nu are nevoie de astfel de adepți.
Adevărații urmași ai lui Hristos își folosesc cunoștințele pentru a face ca și alții
să beneficieze de harul Lui. Cu candelele umplute cu uleiul cel sfânt, ei merg înainte
aducând lumină celor aflați în întuneric. Astfel de lucrători văd multe suflete întor-
cându-se la Domnul. În fața lor se dezvăluie continuu noi adevăruri și, pe măsură ce
primesc, ei dau mai departe.
Cei pentru care lanțurile păcatului au fost sfărâmate, care L-au căutat pe Domnul
cu inima zdrobită și au primit răspuns la cererile lor arzătoare după neprihănire,
nu sunt niciodată reci și dezinteresați. Ei sunt conștienți că au o parte de făcut în
lucrarea de salvare de suflete. Ei veghează, se roagă și lucrează pentru salvarea altora.
Modelați și călăuziți de Duhul Sfânt, ei câștigă stabilitate în ce privește profunzimea
și lărgimea caracterului creștin. Ei dobândesc fericire spirituală de durată. Mergând
pe urmele pașilor Domnului Hristos, ei ajung să se identifice cu El în planurile Sale
pline de sacrificiu de Sine. Asemenea creștini nu pot fi reci și neimpresionabili. Ini-
mile lor sunt pline de iubire neegoistă pentru păcătoși. Ei lasă deoparte orice ambiție
lumească și interese personale. Legătura lor cu lucrurile profunde ale lui Dumne-
zeu face ca ei să devină tot mai mult asemenea Mântuitorului lor. Ei se bucură de
biruințele Lui; ei sunt plini de bucuria Lui. Zi de zi, ei cresc până la statura deplină
de bărbați și femei în Hristos Isus. (…)
Noi ne decidem destinul veșnic prin felul în care facem lucrarea pe care ne-a
încredințat-o Domnul Hristos s-o facem în absența Sa… Hristos, Domnul nostru,
S-a dus să ne pregătească locașuri în cetatea din ceruri. Noi așteptăm ca El să Se în-
toarcă. Acum, cât nu este cu noi, să-L onorăm îndeplinind cu credincioșie lucrarea
pe care El a așezat-o în mâinile noastre. Așteptând, veghind și lucrând, noi trebuie
să ne pregătim pentru revenirea Sa. – Signs of the Times, 9 iulie 1902
92
Joi, 28 martie
SĂ CEREM PENTRU A OFERI

Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească.
(Marcu 10:45)
D omnul Hristos primea continuu de la Tatăl ca să ne poată da nouă mai de-

parte. „Cuvintele pe care le auziți”, spunea El, „nu sunt ale Mele, ci ale Ta-
tălui Meu, care M-a trimis pe Mine”... El a trăit, a meditat și S-a rugat nu pentru
Sine Însuși, ci pentru alții. După orele petrecute cu Dumnezeu, El venea în fiecare
dimineață și aducea lumina cerului pentru cei care Îl ascultau. El primea zilnic
un botez reînviorător al Duhului Sfânt. În primele ore ale zilei, Domnul Îl trezea
din somn, și sufletul și buzele Lui erau unse cu har pentru ca El să-l transmită mai
departe. Din curțile cerești Îi erau transmise cuvinte proaspete, cuvinte pe care să
le rostească apoi la vreme potrivită celor trudiți și împovărați. (…)
Ucenicii lui Hristos erau foarte mult impresionați de rugăciunile Lui și de obice-
iul lui de comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după o scurtă despărțire de Domnul
lor, ei L-au găsit cufundat în rugăciune fierbinte. Părând că nu le simte prezența, El a
continuat să se roage cu voce tare. Inimile ucenicilor au fost profund mișcate. Când
a încetat să se roage, ei I-au spus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.” Ca răspuns,
Domnul Hristos le-a repetat rugăciunea Tatăl nostru, așa cum a rostit-o pe Muntele
Fericirilor.
„Dacă unul dintre voi”, le-a spus El, „are un prieten și se duce la el în miezul
nopții și-i zice: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum
un prieten al meu și n-am ce-i pune înainte.»”
Aici Domnul Hristos ni-l prezintă pe cel ce adresează o cerere pentru ca el, la
rândul lui, să poată da. În același mod, ucenicii trebuiau să ceară binecuvântări de la
Dumnezeu. În hrănirea mulțimilor și în predica despre pâinea din ceruri, Domnul
Hristos a prezentat înaintea lor lucrarea pe care o aveau ca reprezentanți ai Săi. Ei
trebuiau să dea pâinea vieții oamenilor… Suflete flămânde după pâinea vieții aveau
să vină la ei, iar ei aveau să se simtă lipsiți și neajutorați. Trebuiau să primească
hrană spirituală ca să aibă ce să dea mai departe. Nu trebuiau să întoarcă spatele
niciunui suflet flămând. Domnul Hristos îi îndreaptă spre Sursa de aprovizionare…
Și oare Dumnezeu, care i-a trimis pe slujitorii Săi să-i hrănească pe cei flămânzi, nu
avea să le împlinească nevoile care priveau propria Sa lucrare? – Review and Herald,
11 august 1910
93
Vineri, 29 martie
PENTRU CÂMPURILE MISIONARE

Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i.
(Matei 28:19)
Î n bisericile noastre se face adesea apel pentru daruri care să fie de ajutor în
acțiunile misionare din țară și pentru susținerea lucrării misionare de peste ho-
tare... Din fiecare biserică trebuie să se înalțe către Dumnezeu rugăciuni pentru
creșterea generozității și a dărniciei. Cei ale căror inimi sunt unite cu inima lui
Hristos vor fi bucuroși să dea ceea ce pot pentru a susține cauza lui Dumnezeu.
Ei se vor bucura de progresele făcute, ceea ce înseamnă daruri mai mari și mai
frecvente.
Trebuie să considerăm că este un privilegiu pentru noi să fim împreună-lucrători
cu Dumnezeu prin faptul că dăm din ce avem noi pentru a pune în mișcare ceea ce
va aduce la îndeplinire planurile Sale în lume. Cei care au spiritul lui Hristos vor
avea o inimă sensibilă, mărinimoasă și o mână deschisă, generoasă. Nimeni nu poa-
te fi egoist dacă Îl are în vedere pe Hristos. (…)
Să ne gândim la câmpurile noastre misionare din lume. Misionarii noștri tru-
desc din greu și cu seriozitate, însă adeseori ei sunt opriți în lucrul lor din cauză că
vistieria este goală și ei nu pot avea cele necesare pentru a-și aduce la îndeplinire
cu cel mai mare succes lucrarea. Fie ca Dumnezeu să-i ajute pe cei cărora le-au fost
încredințate bunurile acestei lumi să fie conștienți cu privire la planul Său și cu privi-
re la răspunderile lor individuale! Dumnezeu le spune acestora: „Ți-am încredințat
bunurile Mele pentru ca tu să le pui la schimbător, astfel ca să poată fi deschise în
țară și peste hotare noi câmpuri misionare.” (…)
Nu toți pot merge ca misionari în zone din afara țării, însă toți pot face lucrare în
vecinătatea lor. Toți pot contribui cu mijloacele lor pentru susținerea lucrării misio-
nare din câmpurile străine.
Dumnezeu îi va însufleți pe ispravnicii Săi credincioși, care sunt gata să își pună
la lucru cât pot de bine toată puterea și toate darurile încredințate lor de Dumne-
zeu. Pe măsură ce toți învață lecția dăruirii lui Dumnezeu cu credincioșie (…) prin
Providența Sa, El va înzestra pe unii să aducă daruri princiare. Pe alții îi va face în
stare să aducă daruri mai mici; dar atât darurile mici, cât și cele mari sunt primite de
El dacă sunt date având ca țintă doar slava Lui. „Cel ce dă sămânță semănătorului și
pâine pentru hrană vă va da și vă va înmulți și vouă sămânța de semănat și va face
să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate
privințele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui
Dumnezeu.” – Review and Herald, 18 aprilie 1912

PRIVILEGIUL DE A DA
Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu,
fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.
(1 Petru 4:10)
D omnul a făcut din bărbați și femei uneltele Sale și, cu inimile pline de dragos-
tea lui Isus, ei trebuie să coopereze cu El în lucrarea de întoarcere a ființelor
omenești de pe o cale greșită la adevăr. Dumnezeu binecuvântează pământul cu
lumina soarelui și cu ploaie din belșug. El face ca pământul să producă roade
îmbelșugate în folosul tuturor. Domnul a făcut din noi distribuitorii darurilor Sale
cerești pentru a aduce suflete la adevăr. Frații mei din America [scris în Australia
în 1895] își pun oare întrebarea cum a ajuns adevărul la ei pe când se aflau ei în
întuneric? Bărbați și femei și-au adus zecimile și darurile înaintea lui Dumnezeu
și, pe măsură ce vistieria se umplea, lucrători erau trimiși să contribuie la înain-
tarea lucrării. Același proces trebuie să se repete și pentru sufletele de azi, care se
află în întuneric. (…)
Lucrarea necesită în prezent cheltuieli mai mari decât oricând înainte. Domnul
face apel la poporul Său să depună eforturi pentru a-și reduce cheltuielile. Iar ba-
nii care au fost folosiți înainte pentru satisfacerea eului, să curgă acum în vistieria
Domnului pentru a-i susține pe aceia care lucrează pentru salvarea sufletelor ce pier.
Domnul vine curând. Trebuie să lucrăm cât încă este ziuă, căci noaptea se apro-
pie, când nimeni nu mai poate lucra. Oh, mulți, cât de mulți, și-au pierdut spiritul de
sacrificiu de sine! Ei și-au îngropat banii în bunuri vremelnice. Acestea sunt suflete
pe care Dumnezeu le-a binecuvântat, pe care El le pune la încercare să vadă care va
fi răspunsul lor în folosul Său... Grăbiți-vă, fraților, acum aveți ocazia de a fi cinstiți
față de Dumnezeu; nu mai amânați. Pentru salvarea sufletelor voastre, nu-L mai
jefuiți pe Dumnezeu în zecimi și daruri. (…)
Așa cum planul pentru răscumpărarea noastră a început și se sfârșește printr-un
dar, el trebuie adus la îndeplinire și mai departe la fel. Același spirit de sacrificiu care
ne-a plătit mântuirea va exista în inimile tuturor acelora care devin părtași ai daru-
lui ceresc. Apostolul Petru spune: „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui
Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.” Domnul
Isus a spus ucenicilor atunci când i-a trimis: „Fără plată ați primit, fără plată să dați.”
Fie ca toți să facă tot ce le stă în putere pentru a ajuta, atât cu bani, cât și cu rugă-
ciune, lucrarea slujitorilor Evangheliei pentru salvarea altora. – General Conference
Bulletin, 30 mai 1897

EI VOR VEDEA FAŢA LUI

Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor.
(Apocalipsa 22:4)
C ând Moise Îl ruga pe Dumnezeu: „Arată-Mi slava Ta”, Dumnezeu i-a spus:
„Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască.”
Moise nu a putut să privească descoperirea slavei de pe fața lui Dumnezeu și să
trăiască; însă nouă ni s-a dat făgăduința: „Ei vor vedea fața Lui.”
Când Moise a coborât de pe munte, unde i-a fost dat să vadă puțin din slava
lui Dumnezeu, fața lui strălucea atât de tare, încât Aaron și toți copiii lui Israel „se
temeau să se apropie de el”.
Noi nu putem vedea acum slava lui Dumnezeu; însă dacă Îl primim pe El aici,
vom putea curând să Îl vedem față către față. Dumnezeu dorește ca noi să ne ațintim
privirile la El, ca să nu ne mai atragă lucrurile acestei lumi. (…)
Astăzi, prin tovărășiile pe care le alegem, prin viața noastră, prin caracterul nos-
tru, de fapt, alegem cine vrem să ne fie rege. Inteligențele cerești caută să ne atragă la
Hristos. Deși suntem călcători ai Legii lui Dumnezeu, dacă ne pocăim cu credință,
Dumnezeu poate face prin noi lucrările lui Hristos.
După ce S-a înălțat, Domnul Hristos Și-a trimis reprezentantul ca un Mângâie-
tor. Reprezentantul Său este alături de noi oriunde ne-am afla – un străjer și martor
pentru tot ce s-a spus și s-a făcut – fiind gata să ne protejeze de asalturile vrăjmașului
dacă ne așezăm sub protecția Sa. Însă noi trebuie să ne facem partea noastră, iar
după aceea Dumnezeu Își va face partea Lui. Când trecem prin încercări și necazuri
pentru numele Lui, Mângâietorul va fi alături de noi, aducându-ne aminte de cuvin-
tele și învățăturile Domnului Hristos.
Este numele tău scris în cartea vieții? Doar dacă privești la Domnul Isus, Mielul
lui Dumnezeu, dacă mergi pe urmele pașilor Lui, poți fi pregătit să te întâlnești cu
Dumnezeu. Urmează-L pe El și într-o bună zi vei umbla pe străzile de aur ale cetății
lui Dumnezeu. (…)
Cei care își consacră viața în serviciul lui Dumnezeu vor trăi împreună cu El de-a
lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei.
Ei sunt copiii Săi, și El le spune: „Intrați în bucuria Stăpânului vostru. Cununa
nemuririi este așezată pe frunțile biruitorilor.” – Youth’s Instructor, 20 august 1896
96
APRILIE
„Adevărul vă va face slobozi.”
(Ioan 8:32)
Luni, 1 aprilie
CINA CEA MARE

Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei a trimis
pe robul său să spună celor poftiți: „Veniți, căci iată că toate sunt gata.”
(Luca 14:16-24)
A ceastă parabolă ilustrează clar starea multora dintre cei ce susțin a crede
adevărul prezent. Domnul le-a trimis o invitație la cina pe care El a pregă-
tit-o pentru ei și care L-a costat mult, însă interesele lumești sunt pentru ei de
importanță mai mare decât comoara veșnică. Ei sunt invitați să se implice în lu-
crurile ce au valoare veșnică, însă fermele, vitele și casele lor par a fi pentru ei de
însemnătate cu mult mai mare decât ascultarea de invitația cerească, depășind-o
pe aceasta cu mult în atracție, iar aceste lucruri pământești sunt socotite scuze
pentru neascultarea lor de porunca cerească: „Veniți, căci iată că toate sunt gata.”
Tocmai binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat acestor indivizi pentru a-i
pune la încercare ca să vadă dacă Îi dau „lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dum-
nezeu”, ei le folosesc ca pe o scuză că nu pot asculta de cerințele adevărului. Ei au
apucat comoara pământească în mâinile lor și spun: „Trebuie să am grijă de aceste
lucruri; nu trebuie să neglijez lucrurile acestei vieți; aceste lucruri sunt ale mele.”
Astfel, inimile acestor oameni au ajuns atât de insensibile, precum drumul cel
bătătorit. (…)
Inimile lor sunt atât de năpădite de spinii și grijile acestei vieți, încât nu mai au
loc pentru lucrurile cerești. Domnul Isus îi invită pe toți cei trudiți și împovărați și le
promite că le va da odihnă dacă vor veni la El... El dorește ca ei să lase deoparte pove-
rile grijilor și încurcăturilor din această lume și să ia jugul Său, care înseamnă lepă-
dare de sine și sacrificiu de sine pentru alții. Această povară se va dovedi a fi ușoară.
Aceia care refuză să accepte alinarea pe care le-o oferă Domnul Hristos și continuă
să poarte jugul egoismului, care roade atât de adânc, împovărându-le sufletele la
maximum prin planurile pe care le fac de a acumula bani pentru satisfacerea eului,
nu au experimentat pacea și odihna care se pot găsi prin purtarea jugului lui Hristos
și ducerea poverilor tăgăduirii de sine și a bunăvoinței dezinteresate pe care Domnul
Hristos le-a purtat în folosul lor. (…)
Sufletele pentru care a murit Domnul Hristos pot fi salvate prin eforturile lor
personale și printr-un exemplu de evlavie… Însă lumina cea prețioasă este ascunsă
sub obroc și ea nu dă lumină celor care se află în casă. – Review and Herald, 25 au-
gust 1874
98
Marți, 2 aprilie
DOI FII
Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi și i-a zis: „Fiule, du-te astăzi și
lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și s-a dus.
S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!”
și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?
(Matei 21:28-31)
Î n această parabolă, fiul care a refuzat să se ducă reprezenta neamurile, iar cel
care a spus „Mă duc, doamne” îi reprezenta pe farisei. Domnul Hristos tocmai
curățise templul de cei care îl întinaseră cu traficul interzis pe care îl practicau
acolo. Divinitatea a străfulgerat prin umanitate, iar oamenii au putut vedea sla-
va și puterea lui Dumnezeu manifestate înaintea lor... În drumul spre Ierusalim,
mulțimea așternuse haine pe jos și ramuri de finic, aducându-I laude și cântând:
„Osana, Fiul lui David!” Deși cei care s-au exprimat în acest fel nu au îndrăznit
să-și continue aclamațiile în preajma porții templului, temându-se de preoți și
conducători, copiii au preluat cântecul și Îl lăudau pe Dumnezeu în templu, cu
glas tare: „Osana, Fiul lui David!”
Neamurile erau gata să accepte adevărul, dar cei care avuseseră o lumină atât de
mare și privilegii atât de minunate, cărora li se oferiseră binecuvântări atât tempora-
re, cât și spirituale, au refuzat solia mântuirii. Ei avuseseră pretenția că sunt poporul
lui Dumnezeu. Ei spuseseră: „Ne ducem, Doamne”, însă nu au făcut voia Tatălui lor.
(…)
Când invitația cerului a ajuns la urechile tale, ai spus tu: „Da, Doamne, eu cred
adevărul,” dar nu cumva prin acțiunile din viața ta ai arătat că nu îl crezi? L-ai pus
tu la inimă? Puterea lui transformatoare a pus stăpânire pe sufletul tău? Harul său
sfințitor a lucrat asupra caracterului tău? Cum stau lucrurile cu tine?
Este privilegiul fiecăruia dintre noi să spunem: „Voi împlini poruncile Stăpânului
meu la literă, conștient sau inconștient... voi spune: «Care sunt poruncile date mie?
Care este datoria trasată pentru mine? Ce îmi spune Stăpânul? Care este poziția
mea înaintea lui Dumnezeu?»” De îndată ce noi intrăm într-o relație potrivită cu
Dumnezeu, vom înțelege care ne este datoria și o vom îndeplini, și nu vom socoti că
lucrurile bune pe care le facem ne îndreptățesc să căpătăm mântuirea. (…)
Întrebarea nu este: Cum te vei descurca în ziua încercării sau cândva în viitor, ci
cum stau lucrurile cu sufletul tău astăzi? Te vei duce să lucrezi astăzi? – Review and
99
Miercuri, 3 aprilie
SMOCHINUL FĂRĂ ROADE

Având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.
(2 Timotei 3:5)
F elul cum a tratat Mântuitorul lumii smochinul fără roade (Matei 21:19-21) ara-
tă cum vor fi tratați toți aceia care au doar o formă de evlavie. Acest smochin
îi reprezintă pe iudei, care au refuzat să răspundă iubirii Domnului Hristos. În
ciuda tuturor privilegiilor și ocaziilor pe care le-au avut, ei nu au produs decât
spini și mărăcini – niciun fel de roade pentru slava lui Dumnezeu. Acest smochin
amăgitor constituia o parabolă vie despre casa lui Israel – o lecție cât se poate de
impresionantă. Este, de asemenea, o lecție pentru cei ce pretind a fi urmași ai lui
Hristos din toate veacurile. Străbătând timpul, ea se adresează într-un limbaj care
nu dă greș tuturor formaliștilor, celor care se laudă că sunt evlavioși, care se arată
cu mari pretenții în fața lumii, dar care sunt cu totul lipsiți de acea vlavie vitală pe
care numai Dumnezeu o recunoaște ca roadă. (…)
Ca și smochinul neroditor, mulți își etalează cu fală ramurile acoperite doar de
frunze înaintea Domnului, cu pretenția că ei sunt poporul Său păzitor al poruncilor,
în timp ce Dumnezeu, care cercetează inima, îi găsește lipsiți de roade.
Aflăm din raportul sacru că acest pom, în care nu atârnă niciun fel de rod, era
împodobit cu frunziș verde. Remarcați cuvintele: „Având doar o formă de evlavie,
dar tăgăduindu-i puterea.” Soarta smochinului fără roade se aplică la aceia care ma-
nifestă în viața lor tendințele firești ale inimii nerenăscute și a căror credință este
contrazisă de viața lor de zi de zi. Ei nu reprezintă în fața lumii caracterul Domnului
Hristos, deoarece nu Îl au pe Domnul Hristos în viața lor.
Mântuitorul nostru nu a întors niciodată spatele celor care se pocăiesc cu ade-
vărat, oricât de mare ar fi fost vinovăția lor. Însă El urăște orice fel de ipocrizie și
fanfaronadă. (…)
Cei ce aveți doar pretenții, dar nu aveți roade, cu adevărat tristă este soarta voas-
tră; căci cel ce recunoaște pe față că este păcătos se află într-o poziție mai favorabilă
în ochii lui Dumnezeu. Distrugerea prin blestemul lui Dumnezeu este asupra acelei
clase de oameni care își ascund diformitățile de caracter sub o formă de evlavie.
Ioan, acela care mustra cu îndrăzneală și fără teamă păcatul, cel care a pregătit ca-
lea Domnului Hristos pentru prima Sa venire, a spus aceste cuvinte mulțimii care
se îngrămădea să-l asculte: „De aceea, orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și
aruncat în foc.” – Review and Herald, 11 ianuarie 1881
100
Joi, 4 aprilie
MAI AM SĂ VĂ SPUN MULTE LUCRURI

Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni
Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.
(Ioan 16:12-13)
D omnul Isus avea multe adevăruri prețioase să le descopere înaintea ucenici-

lor Săi, însă El nu a putut să le dezvăluie în fața minții lor atâta vreme cât ei
nu puteau înțelege semnificația lucrurilor la care dorea El să ajungă.
Deși a prezentat lucruri mari și minunate în fața ucenicilor Săi, El a lăsat totuși
multe lucruri nespuse, pe care ei nu le-ar fi putut înțelege. La ultima lor întâlnire
înainte de moartea Sa, El le-a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu
le puteți purta.” Idei legate de cele trecătoare, lucruri vremelnice ocupau atât de mult
loc în mintea lor, astfel că ei nu puteau înțelege atunci natura înaltă și caracterul
sfânt al Împărăției Sale, deși El le vorbise cu claritate despre acestea. Mințile lor erau
atât de confuze și de împietrite în a pricepe adevărul, din cauza felului eronat în care
ei interpretaseră înainte profețiile și din cauza obiceiurilor și tradițiilor omenești
prezentate și impuse lor de către preoți.
Ce anume a reținut Domnul Isus pe motiv că nu ar fi putut înțelege? Erau ade-
vărurile spirituale glorioase cu privire la planul de mântuire. Cuvintele Domnului
Hristos, pe care Mângâietorul avea să le readucă în mintea lor după înălțarea Sa,
i-au determinat să cugete mai profund și să se roage mai cu ardoare pentru a putea
înțelege cuvintele Sale și apoi să le transmită lumii. Numai Duhul Sfânt i-a putut face
în stare să aprecieze valoarea planului de mântuire. Lecțiile Domnului Hristos, adu-
se înaintea oamenilor prin mărturia inspirată a ucenicilor Săi, au o semnificație și o
valoare cu mult mai presus de ceea ce poate prinde cititorul superficial al Scripturii.
Domnul Hristos a căutat să își facă înțelese lecțiile prin intermediul ilustrațiilor și al
parabolelor. El a spus despre adevărurile din Biblie că sunt asemenea unei comori
ascunse într-un câmp, pe care, când o găsește cineva, se duce de vinde tot ce are
și cumpără țarina respectivă. El folosește această ilustrație cu privire la comoara
adevărului, care nu se află la suprafață, ci este îngropată adânc în pământ, ca și co-
morile ascunse care trebuie căutate temeinic. Trebuie să săpăm după mărgăritarele
prețioase ale adevărului tot așa cum oamenii sapă într-o mină.
Atunci când le prezentăm oamenilor adevărul, trebuie să urmăm exemplul
Domnului Hristos. – Review and Herald, 14 octombrie 1890
101
Vineri, 5 aprilie
LÂNGĂ DRUM
Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța. Pe când semăna el,
o parte din sămânță a căzut lângă drum.
(Luca 8:5)
Î n pilda semănătorului ne este prezentată marea luptă dintre Domnul Hristos,

prințul luminii, și Satana, prințul întunericului.
Semănătorul este Fiul lui Dumnezeu sau aceia pe care El îi deleagă să facă lu-
crarea Sa, căci, colaborând cu Domnul Hristos, noi devenim împreună-lucrători cu
Dumnezeu. Aceia care, prin lucrare personală, deschid Scripturile în fața semenilor
lor sunt cei care seamănă sămânța cea bună, căci sămânța cea bună este Cuvântul
lui Dumnezeu. (…)
Sămânța căzută lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu care ajunge în
inimile acelora care sunt ascultători neatenți, căci cei care vor aduce roade medi-
tează asupra Cuvântului lui Dumnezeu care le-a fost prezentat. Asemenea păsărilor
cerului, care sunt gata să înșface sămânța căzută lângă drum, Satana este reprezentat
ca fiind gata, prin agenții săi nevăzuți, să îndepărteze semințele adevărului divin din
inimă, pentru ca acestea să nu găsească un loc în care să aducă roade pentru viața
veșnică.
Satana și îngerii săi sunt prezenți în adunarea în care se predică Evanghelia
împărăției. În timp ce îngerii cerești sunt de asemenea prezenți pentru a sluji în
favoarea acelora care sunt moștenitori ai mântuirii, vrăjmașul este mereu atent ca
să facă fără efect influența adevărului. Cu o seriozitate care este egalată doar de ră-
utatea sa, el caută să zădărnicească lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra celui ce
ascultă, pentru că el știe că, dacă adevărul este acceptat, el își pierde controlul asupra
subiectului său, iar Domnul Hristos câștigă biruința. (…)
Sunt mulți a căror inimă este așa de împietrită precum cărarea bătătorită și, după
toate aparențele, ar fi inutil să le fie prezentat adevărul; însă dacă, folosind logica, se
ajunge la eșec, dacă argumentele nu pot convinge, cel care lucrează pentru Hristos
să se apropie de asemenea persoane cu o simpatie și compasiune asemenea celei
manifestate de Domnul Hristos, și este posibil ca dragostea lui Hristos să supună și
să topească sufletul, sensibilizându-l și conducându-l la pocăință.
În decursul a mulți ani de încercare, Dumnezeu testează și pune la încercare
inimile tuturor ca să vadă cine Îi va face loc Domnului Isus. Întrebarea la care tre-
buie să dea răspuns fiecare suflet este: Vei accepta tu iubirea plină de iertare a lui
Dumnezeu, care este un remediu pentru bolile sufletului, sau vei alege vrăjmășia lui
Satana și vei culege soarta teribilă a celor pierduți? – Review and Herald, 31 mai 1892
Sâmbătă, 6 aprilie
PE LOCURI STÂNCOASE
O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult:
a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc.
(Matei 13:5)
S ămânța semănată pe locuri stâncoase găsește puțin pământ în care să-și for-
meze rădăcina. Plantele răsar repede, însă rădăcinile firave nu pot pătrunde
în stâncă pentru a găsi hrana care să susțină creșterea plantei, și curând aceasta
moare. Un mare număr dintre cei ce pretind a fi religioși pot fi reprezentați prin
această sămânță căzută în locuri stâncoase. Ei constituie o clasă ușor de convins,
dar religia lor este superficială.
Sunt cei care primesc adevărul cel prețios cu bucurie; ei sunt din cale afară de
zeloși și își exprimă uimirea că nu toți pot vedea lucrurile care pentru ei sunt atât de
clare. Ei îi îndeamnă și pe alții să îmbrățișeze acele învățături extrem de convingă-
toare. Ei condamnă în grabă pe cei șovăielnici și pe cei care cumpănesc meticulos
toate dovezile cu privire la adevăr și îl întorc pe toate părțile… Însă, atunci când vin
încercări, prea adesea aceste persoane entuziaste se clatină și cad.
Așa cum rădăcinile plantei pătrund în sol pentru a găsi apă și hrană în pământ,
la fel creștinii trebuie să fie înrădăcinați în Hristos, trăgându-și seva și hrana de la
El, așa cum face mlădița din viță, și ei nu pot fi despărțiți de Sursa tăriei lor prin
încercări.
Cei care sunt precum sămânța căzută în locuri stâncoase își găsesc bucuria pen-
tru o vreme, căci ei socotesc că religia este ceva ce îi poate scăpa de încercări și de
orice fel de greutăți. Ei nu au luat în calcul costul ce trebuie plătit. (…)
Această categorie de oameni, pe care Domnul Isus i-a asemănat cu sămânța că-
zută pe locuri stâncoase, și-au pus încrederea în faptele lor bune, în intențiile lor
bune, se simțeau puternici în propria lor tărie, punându-și nădejdea în propria ne-
prihănire. Ei nu sunt „puternici în Domnul și în puterea tăriei Lui”. Ei nu au conside-
rat că vigilența continuă constituie prețul siguranței. Ei ar fi trebuit să se îmbrace cu
întreaga armură a lui Dumnezeu ca să poată sta împotriva uneltirilor vrăjmașului.
Făgăduințele bogate și îmbelșugate ale lui Dumnezeu au fost rostite în folosul lor, și
dacă ar fi crezut în Cuvântul lui Dumnezeu, ei ar fi putut fi îmbrăcați cu un „așa zice
Domnul” și ar fi putut face față oricărui atac viclean al vrăjmașului; căci atunci când
vrăjmașul ar fi năvălit ca un potop, Duhul Domnului ar fi ridicat un zid împotriva
lui. – Review and Herald, 7 iunie 1892
Duminică, 7 aprilie
ÎNTRE SPINI
O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut și au înecat-o.
(Matei 13:7)
P rin spinii care înăbușă sămânța cea bună, marele Învățător vrea să ilustreze pe-
ricolele care îi pândesc pe cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu; căci sunt pre-
tutindeni dușmani care vor să facă fără efect adevărul cel prețios al lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ne distrage atenția de la Dumnezeu, tot ceea ce ne captivează atenția
în așa fel încât Domnul Hristos să nu mai aibă loc în inimă, trebuie îndepărtat
dacă dorim ca sămânța adevărului să prindă viață în suflet. Domnul Isus specifică
lucrurile care sunt periculoase pentru suflet. El spune că grijile vieții, înșelăciunea
bogățiilor și dorința după alte lucruri au înecat cuvântul, sămânța spirituală în
creștere, astfel că sufletul nu își mai poate trage hrana necesară de la Hristos, așa
cum se întâmplă cu mlădița și vița, iar viața spirituală piere din inimă. Iubirea
față de lume, dragostea față de plăcerile ei și plăcerea după alte lucruri țin sufletul
departe de Dumnezeu, căci cei ce iubesc lumea nu sunt dependenți de Dumnezeu
pentru curajul, nădejdea și bucuria lor. Ei nu știu cum este să te bucuri în Hristos,
căci aceasta este bucuria de a-i conduce pe alții la Fântâna vieții, este bucuria de a
câștiga suflete de la păcat la neprihănire. (…)
Când cei care au o cunoaștere doar parțială a adevărului sunt chemați să studi-
eze un anumit punct ce vine în contradicție cu părerile lor preconcepute, ei devin
confuzi. Ideile lor preconcepute sunt precum spinii care înăbușă Cuvântul lui Dum-
nezeu, iar când adevărul este semănat și este necesar ca spinii să fie dezrădăcinați
pentru ca acesta să prindă rădăcină, ei au simțământul că totul le fuge de sub picioa-
re și simt că au dat de necaz.
Sunt mulți care au o înțelegere nepotrivită cu privire la caracterul lui Dumnezeu.
Ei Îl consideră sever și arbitrar, iar când li se spune că Dumnezeu este dragoste, este
foarte dificil ca aceste suflete să lase la o parte concepțiile lor false cu privire la Dum-
nezeu. Iar dacă ei nu fac loc Cuvântului adevărului să pătrundă în viața lor, dezră-
dăcinând spinii, mărăcinii vor crește din nou și vor înăbuși Cuvântul lui Dumnezeu;
experiența lor religioasă va deveni pipernicită, căci răul din inimile lor va eclipsa
planta firavă a adevărului și va îndepărta atmosfera spirituală. (…)
Legea lui Dumnezeu constituie temelia guvernării Sale și, de-a lungul veacurilor
veșniciei, ea va fi standardul Împărăției Sale. Dacă nu ne supunem cerințelor ei în
această viață, dacă nu vom învăța să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima și pe
semenii noștri ca pe noi înșine, la venirea Domnului Isus nu se va produce nicio
schimbare în caracter. – Review and Herald, 21 iunie 1892
104
Luni, 8 aprilie
PĂMÂNT BUN
O altă parte a căzut în pământ bun și a dat rod: un grăunte
a dat o sută, altul, șaizeci și altul, treizeci.
(Matei 13:8)
C e încurajator este faptul că semănătorul nu este confruntat numai cu dez-

amăgiri! Sămânța ajunge și în inimi primitoare. Ascultătorii aceștia înțeleg
adevărul și nu se împotrivesc Duhului Sfânt, care impresionează inima. Ei pri-
mesc adevărul în inima lor și acesta își face lucrarea transformatoare asupra ca-
racterului. Ei nu au puterea să-și schimbe propriile inimi, însă Duhul Sfânt, prin
ascultarea lor de adevăr, sfințește sufletul.
O inimă bună nu înseamnă o inimă fără păcat, iar Evanghelia trebuie predi-
cată celor păcătoși. Domnul Isus a spus: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei
neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” Păcătoșii care sunt conștienți de păcătoșenia lor se
văd ca fiind nelegiuiți când privesc în marea oglindă morală, Legea cea sfântă a lui
Dumnezeu. Ei privesc scena cu Mântuitorul pe crucea Calvarului și întreabă de ce
a fost făcut acest mare sacrificiu; iar crucea îndreaptă către Legea cea sfântă a lui
Dumnezeu, care a fost călcată. Tocmai pentru a-l salva pe păcătos din ruină Și-a
dat viața pe calvar Cel care era egal cu Dumnezeu. Legea nu are putere să-l ierte
pe făcătorul de rele, dar Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele călcătorului de lege,
iar atunci când păcătosul privește cu credință la sacrificiul Său, Domnul Hristos îi
atribuie propria Sa neprihănire celui vinovat. Din zilele lui Adam nu este decât o
singură cale de salvare: „Căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor prin care
să putem fi mântuiți.” Nu avem niciun motiv să ne temem atâta timp cât privim la
Domnul Isus și credem că El este în stare să-i mântuiască pe toți cei ce vin la El.
Ca urmare a credinței active în Domnul Hristos, noi ajungem în luptă morală
cu lumea, cu firea pământească și cu Diavolul. Dacă ne avântăm în această luptă cu
propria noastră înțelepciune, cu abilitatea noastră, vom fi învinși cu siguranță; dar
dacă exercităm o credință vie în Domnul Isus și dovedim evlavie practică, noi vom
înțelege ce înseamnă să fim sfințiți prin adevăr, și nu vom fi învinși în acest conflict,
căci îngerii cerești tabără în jurul nostru. Domnul Hristos este Desăvârșitorul mân-
tuirii noastre. El este Cel care îi întărește pe cei ce Îi sunt urmași în conflictul moral
în care s-au angajat...
Cei care deschid Scripturile și se hrănesc cu mana cerească devin părtași de na-
tură divină. Pentru ei nu există viață sau experiență religioasă separat de Hristos. Ei
sunt conștienți că trebuie să fie asemenea în caracter cu Acela în care Dumnezeu Își
găsește toată plăcerea. – Review and Herald, 28 iunie 1892
105
Marți, 9 aprilie
ÎMPOTRIVIREA NE POATE FI DE FOLOS

Sămânța care a căzut pe pământ bun sunt aceia care,
după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac rod în răbdare.
(Luca 8:15)
D ar dacă dragostea de lume, părerea foarte bună despre sine sau orice alte
gânduri sau fapte nepotrivite ajung să ne biruiască, ne vom pierde noi încre-
derea în Domnul Isus sau în noi înșine? Se întâmplă oare acest lucru din cauză că
Domnul Isus ne-a părăsit sau nu ne-a acordat harul Său? Nu, ci este din cauză că
noi nu am făcut ce ne-a spus Domnul să facem: „să veghem în vederea rugăciunii”,
„să ne rugăm întotdeauna” și „să ne rugăm neîncetat”.
Cum poate fi sănătos sufletul tău dacă neglijezi rugăciunea și nu ai comuniune
cu Domnul Hristos, sursa oricărei lumini spirituale, a vieții și a puterii? Noi trebuie
să avem o legătură continuă cu El, căci este Susținătorul nostru. El este Pâinea care
S-a coborât din cer. Să fim împlinitori ai Cuvântului Său și vom avea viață și pute-
re spirituală. Trebuie să mergem adesea la Domnul, să-I adresăm cereri, pentru că
rugăciunea aduce imediat sufletul în legătură cu Dumnezeu prin Hristos. El este
Calea, Adevărul și Viața. Dacă creștinii eșuează, acest lucru se întâmplă din cauză că
ei nu se supun ordinelor Comandantului suprem. Ei sunt luați prin surprindere; ei
nu sunt asemenea Domnului Hristos. Neglijarea rugăciunii înseamnă dezastru pen-
tru suflet, pentru că vei ajunge să cedezi cu nepăsare în fața ispitei. Dar dacă ajungi
să cedezi, nu înseamnă că trebuie să-ți pierzi încrederea în Dumnezeu; renunță la
încrederea în tine însuți și du-te cât mai aproape de Hristos.
Domnul Hristos nu trebuie să fie acuzat de rezultatele neglijenței și indeciziei
noastre. Acela care Și-a dat viața pentru cei căzuți apreciază valoarea unui suflet. El
nu va da greș niciodată în a-Și face partea Sa și nici nu Se va descuraja. El nu-l va
părăsi niciodată pe cel care a greșit, pe cel ispitit sau încercat. „Harul meu îți este de
ajuns.” „Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile
voastre.” El cântărește și măsoară orice ispită înainte de a o îngădui. (…)
Împotrivirea pe care o întâmpinăm s-ar putea să ne fie de folos din multe puncte
de vedere. Dacă este suportată, ea va dezvolta virtuți care nu ar fi apărut vreodată
dacă creștinul nu ar fi avut nimic de îndurat. Credința, răbdarea, îndelunga răbdare,
înclinația spre cele cerești, încrederea în Providența divină și simpatia autentică față
de cel greșit constituie urmările suportării încercării...
Dacă Cuvântul este primit într-o inimă bună și sinceră, sufletul încăpățânat va fi
supus, iar credința, apucând făgăduințele și bizuindu-se pe Domnul Isus, va fi biru-
itoare. – Review and Herald, 28 iunie 1892
106
Miercuri, 10 aprilie
OMUL BOGAT
Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea:
„Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.”
(Luca 12:16-17)
A cest om primise totul de la Dumnezeu. Soarele strălucise asupra țarinei sale;

căci el „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie
peste cei drepți şi peste cei nedrepți”. Domnul făcuse vegetația să crească și câm-
pul să aducă roade, astfel că a avut parte de o recoltă bogată. Omul bogat a ajuns
în încurcătură neștiind ce să facă cu atât de multe produse. S-a considerat mai
favorizat decât alții și și-a atribuit sieși meritele pentru înțelepciunea sa. Avea o
bogăție mare și nu își putea reproșa păcate de care mulți alții se făceau vinovați. El
nu a obținut aceste bunuri la jocurile de noroc și nici nu a profitat de nenorocirea
altcuiva care s-ar fi aflat într-o situație financiară precară și ar fost obligat să-și
vândă posesiunile la un preț mult scăzut; nu, ci el și-a dobândit bogățiile datorită
Providenței divine, care a făcut ca pământul său să rodească îmbelșugat. Dar omul
și-a manifestat egoismul și a dat pe față lucruri de care nu era conștient că există
în caracterul său.
El nu s-a gândit la Dumnezeu, marele Dătător al tuturor binecuvântărilor sale.
El nu a considerat că este responsabil față de Dumnezeu. Dacă L-ar fi iubit pe Dum-
nezeu și s-ar fi temut de El, și-ar fi manifestat recunoștința față de El și s-ar fi plecat
înaintea lui Dumnezeu spunând: „Învață-mă cum să folosesc aceste bunuri.”
Câți flămânzi ar fi fost hrăniți, câți oameni goi ar fi fost îmbrăcați, cât de multe
inimi ar fi fost făcute fericite, cât de multe rugăciuni pentru pâine și haine și-ar fi
primit răspunsul și câte laude spre ceruri ar fi putut fi generate. Domnul ar fi răs-
puns rugăciunilor celor săraci și nevoiași și le-ar fi satisfăcut multe din nevoile lor
prin binecuvântările pe care le dăduse omului bogat. Însă omul devenit deodată bo-
gat a închis căile sufletului său față de strigătele celor nevoiași și, în loc să folosească
din supraabundența sa de bunuri pentru a le satisface nevoile acestora, el a spus
slujitorilor săi: „Iată ce voi face: îmi voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari;
acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele.”
Și a mai spus: „Și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse
pentru mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!»”... Dar Dumnezeu i-a
spus: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul.” – Review and
Herald, 19 iunie 1894
107
Joi, 11 aprilie
LUCRĂTORII
Fiindcă Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar
care a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători la vie.
S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi și i-a trimis la vie.
(Matei 20:1-2; citește și versetele 3-16)
D omnul Hristos i-a învățat pe oameni prin intermediul ilustrațiilor și al

simbolurilor. Într-o ocazie a rostit o parabolă despre angajarea unor lucră-
tori, pentru a arăta felul în care procedează Dumnezeu cu cei care se consacră în
slujba Sa.
În Iudeea era obiceiul ca oamenii să stea în piață și să aștepte ca cineva să vină
să-i angajeze la lucru; în Europa, acest lucru încă se practică. Cei care aveau nevoie
de ajutor la muncă se duceau în piață ca să găsească oameni pe care să-i tocmească.
Omul din parabolă este prezentat ca ducându-se la diverse ore pentru a-și angaja
lucrători. Cei pe care i-a angajat la primele ore au negociat cu el că vor lucra pentru
o anumită sumă, în timp ce aceia pe care i-a angajat mai târziu au lăsat cu totul pe
seama gospodarului suma pe care urma să le-o dea.
„Seara, stăpânul viei a spus ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători și dă-le plata,
începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au
venit și au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai
mult, dar au primit și ei tot câte un leu fiecare.”
Lecția despre acești lucrători are legătură cu întrebarea care stârnise dispute între
ucenici pe drum – cine avea să fie mai mare în Împărăția cerurilor. Răscumpărătorul
lumii a prevăzut pericolul care avea să amenințe biserica Sa și s-a gândit să-Și facă
poporul să înțeleagă care este poziția lor; căci această parabolă nu a fost decât o con-
tinuare a lecției date atunci când Petru a întrebat: „Iată, noi am lăsat totul și Te-am
urmat; ce răsplată vom avea?”
Noi trebuie să ne bizuim cu toată încrederea pe Dumnezeu, să ne lăsăm inimile
să-și găsească odihna în El, fără să ne facem probleme în ce privește răsplata pe care
o vom primi. (…)
Domnul Isus dorește ca cei ce se angajează în serviciul Său să nu tânjească după
răsplată și nici să aibă simțământul că trebuie să fie recompensați pentru tot ceea
ce fac. Domnul măsoară spiritul în care se face un lucru și dă răsplata în funcție de
acesta, iar o atitudine iubitoare, sinceră și umilă asemenea unui copil va face ca lu-
crul făcut să aibă valoare în ochii Săi. – Review and Herald, 3 iulie 1894
108
Vineri, 12 aprilie
UN ÎNVĂŢĂTOR AL NEPRIHĂNIRII
Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei;
veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.
(Ioan 8:31-32)
D omnul Isus a spus: „Învățați de la Mine; căci Eu sunt blând și smerit cu ini-
ma: și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Domnul Isus a fost cel mai
mare învățător pe care l-a cunoscut lumea vreodată. El a prezentat adevărul prin
declarații clare, convingătoare, iar ilustrațiile pe care le-a folosit au fost dintre cele
mai curate și nobile. (…)
În Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos a oferit interpretarea adevărată a
Scripturilor Vechiului Testament, expunând adevărul care fusese pervertit de că-
tre conducători, cărturari și farisei. Ce semnificație largă a dat El Legii lui Dum-
nezeu! El Însuși dăduse Legea atunci când stelele dimineții cântau împreună, iar
fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie. Hristos Însuși fusese temelia întregii
administrații iudaice, împlinirea tipurilor, simbolurilor și jertfelor. Învăluit în stâl-
pul de nor, El Însuși dăduse lui Moise anumite directive pentru națiunea iudaică și
El era singurul în măsură să poată dispersa multitudinea de erori care, prin datini și
tradiții omenești, se tot acumulaseră cu privire la adevăr. (…)
El a așezat adevărul la înălțime, astfel ca, asemenea unei lumini, să poată lumina
în întunericul moral al lumii. El a scos la iveală din gunoiul datinilor și tradițiilor
omenești, fiecare piatră prețioasă a adevărului și a înălțat adevărul la tronul lui
Dumnezeu, de unde acesta venise.
Conduita Sa era într-un contrast atât de vădit față de cea a cărturarilor, a fari-
seilor și a învățătorilor religioși ai acelor zile, încât era evident că arătau ca niște
morminte văruite, niște ipocriți ce pretindeau că sunt religioși, care căutau doar să
se înalțe pe ei înșiși pretinzând că sunt sfinți, în timp ce în interiorul lor erau plini de
silnicie și necurăție. Ei nu puteau tolera adevărata sfințenie și adevăratul zel pentru
Dumnezeu, care reprezentau trăsătura distinctivă de caracter a Domnului Hristos;
pentru că religia adevărată scotea la iveală spiritul și practicile lor. (…)
În inima lui Isus, ura se manifesta doar față de păcat. Ei L-ar fi primit ca Me-
sia dacă Și-ar fi manifestat în mod simplu puterea făcătoare de minuni, dar s-ar fi
reținut să denunțe păcatul, să le condamne patimile rele și să rostească blestemul lui
Dumnezeu asupra idolatriei lor; însă, din moment ce El nu tolera păcatul, chiar dacă
vindecase pe bolnavi, deschisese ochii orbilor și înviase morți, ei nu manifestau față
de divinul Învățător decât o răutate înverșunată, gelozie, invidie, bănuieli rele și ură.
– Review and Herald, 6 august 1895
AVEŢI ULEI ÎN CANDELELE VOASTRE?

Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare
care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui.
(Matei 25:1; citiți și v. 13)
D eși cinci dintre aceste fecioare sunt prezentate ca fiind înțelepte, iar cinci, ca
fiind nechibzuite, toate aveau candele. Toate fuseseră convinse că trebuie să
se pregătească pentru venirea mirelui și toate cunoșteau adevărul. Nu a existat ni-
cio diferență vizibilă între cele înțelepte și cele nechibzuite până când nu s-a auzit
strigarea: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare”, dar adevărata stare a lucrurilor abia
din acel moment înainte avea să iasă la iveală. Cele înțelepte și-au luat măsurile
de prevedere, luând cu ele și untdelemn în vase, astfel ca lămpile lor, care începu-
seră să ardă mai slab, să poată fi reumplute cu ulei; dar cele nechibzuite nu și-au
luat măsuri pentru această situație de urgență, și acum au început să se roage cu
stăruință de cele înțelepte. Ele au neglijat să se pregătească pentru a-l întâmpina pe
mire, și acum s-au îndreptat spre cele care se aprovizionaseră cu ulei. (…)
Citind această pildă, cineva, din milă față de fecioarele nechibzuite, ar putea
pune întrebarea: De ce fecioarele înțelepte nu au vrut să împartă cu celelalte rezerva
lor de ulei? Dacă facem însă aplicația spirituală a parabolei, vom descoperi care este
motivul. Este imposibil ca cei ce au credință și beneficiază de har să le împartă cu
cei ce nu le au. Este imposibil ca cei ce au făcut o lucrare completă, din inimă, să
împartă beneficiile cu cei care nu au făcut decât o lucrare de mântuială. Toate cele
zece fecioare păreau că sunt gata pentru venirea mirelui, și totuși acest test a dovedit
că cinci dintre ele nu fuseseră gata. (…)
Fecioarele nechibzuite nu îi reprezintă pe cei ipocriți. Ele aveau considerație pen-
tru adevăr, susțineau adevărul și intenționau să meargă în întâmpinarea mirelui. Ele
sunt atașate de cei ce cred adevărul și merg alături de aceștia, având candele, care
reprezintă o cunoaștere a adevărului.
Mulți primesc adevărul de îndată, însă nu îl asimilează, și influența acestuia nu
este de durată. Ei sunt asemenea fecioarelor nechibzuite care nu aveau ulei în vase,
pentru candelele lor. Uleiul este un simbol al Duhului Sfânt, care este adus în suflet
prin credința în Domnul Isus Hristos. Aceia care cercetează cu seriozitate Scriptu-
rile, cu multă rugăciune, care se bizuie pe Dumnezeu printr-o credință puternică și
păzesc poruncile Sale se vor număra printre cei reprezentați de fecioarele înțelepte.
– Review and Herald, 17 septembrie 1895
ROBUL NECREDINCIOS
Cel ce nu primise decât un talant a venit și el și a zis: „Doamne, am știut că ești
om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a
fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!”
(Matei 25:24-25)
Î nvățătura din această pildă este simplu de înțeles. Toate darurile intelectuale
sau materiale pe care le are cineva îi sunt doar încredințate. Ele sunt bunuri ce
aparțin Domnului și trebuie folosite pentru onoarea și slava Lui. Ele trebuie valo-
rificate și înmulțite prin folosință, astfel ca Domnul să poată avea un beneficiu de
pe urma lor. Însă sunt mulți talanți de pe urma cărora Domnul nu primește be-
neficii; căci, asemenea robului necredincios, cei cărora le sunt încredințați acești
talanți nu îi valorifică.
Toți cei care sunt egoiști în inima lor vor asculta tentațiile lui Satana și vor pro-
ceda ca robul necredincios și leneș. Ei vor ascunde comoara ce li s-a încredințat,
neglijând să-și folosească talentele pentru Domnul. Ei au semănat puțin sau deloc,
și vor secera puțin. Dar, deși Domnul le-a spus aceste lucruri clar, în cuvinte ce nu
pot fi răstălmăcite, ei nutresc nemulțumire în inimile lor și se plâng că Domnul este
un stăpân aspru, care se poartă rău și nedrept cu ei. (…)
În zilele noastre, acest lucru este făcut de mulți din cei ce pretind că Îl cunosc pe
Dumnezeu. Ei murmură și se plâng de cerințele Domnului. Ei nu Îl acuză în mod
direct pe Dumnezeu că este nedrept, dar se plâng de tot ce are legătură cu problema
folosirii influenței lor și a bunurilor lor în slujba Sa. Oricine ar fi ei, dacă cei cărora
Domnul le-a încredințat darurile Sale nu le valorifică la maximum, dacă nu colabo-
rează cu îngerii din ceruri încercând să fie o binecuvântare pentru semenii lor, ei vor
primi verdictul din partea Domnului: „Rob viclean și leneș, ai avut daruri din partea
Mea să le folosești, dar ai neglijat să faci acest lucru; tu, care considerai că știi atât
de multe, M-ai reprezentat cu răutate și i-ai făcut și pe alții să creadă că sunt foarte
nedrept și aspru.” „Pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară: acolo
vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.” În ziua aceea, acești robi necredincioși își vor
vedea greșeala și își vor da seama că, prin folosirea talentelor lor într-un fel în care
Domnul nu avea niciun folos, ei nu doar că au pierdut ceea ce au avut, dar au pierdut
și bogățiile veșnice. – Review and Herald, 5 ianuarie 1897
111
Luni, 15 aprilie
CUM AR PUTEA FI
Pentru că celui ce are, i se va da și va avea de prisos,
dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are!
(Matei 25:29)
C ei care Îl acceptă pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor personal vor trăi o viață
de umilință, răbdare și dragoste. Ei nu se predau Domnului pentru câștigul
pe care urmează să-l primească. Ei au devenit una cu Hristos, așa cum Hristos
este una cu Tatăl, și în fiecare zi își primesc răsplata pentru că sunt părtași cu El
la umilință, dispreț, lepădare de sine și sacrificiu de sine. Ei își găsesc bucuria în
păzirea poruncilor Domnului. Slujindu-L cu credincioșie, ei au speranță, pace și
mângâiere și, cu credință și curaj, ei merg înainte pe calea ascultării, urmându-L
pe Acela care Și-a dat viața pentru ei. Prin consacrarea și devoțiunea lor, ei des-
coperă lumii adevărul din cuvintele: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine.”
„Cei ce se tem de Domnul”, scrie profetul Maleahi, „au vorbit adesea unul cu
altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta și o carte de aducere aminte a fost scri-
să înaintea Lui pentru cei ce se tem de Domnul și cinstesc Numele Lui.” Cuvinte-
le rostite de aceștia au fost oare cuvinte de nemulțumire, de căutare de greșeli, de
autocompătimire? Nu; în contrast cu cei care vorbesc împotriva lui Dumnezeu, cei
ce se tem de El rostesc cuvinte de încurajare, de mulțumire și de laudă. Ei nu aco-
peră altarul lui Dumnezeu cu lacrimi și plângeri; ei vin cu fețele luminate de razele
Soarelui Neprihănirii și Îl laudă pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa.
Asemenea cuvinte fac cerul să tresalte de bucurie. Este posibil ca cei care le ros-
tesc să fie săraci în privința posesiunilor acestei lumi, însă, dându-i cu credincioșie
lui Dumnezeu partea care I se cuvine, ei recunosc că Îi sunt datori. Slujirea eului
nu intră în alcătuirea capitolelor vieții lor. Cu devotament și mulțumire, cu cânte-
ce de bucurie pe buzele lor, ei aduc darurile lor înaintea lui Dumnezeu, spunând
ca și David: „Din mâna Ta primim ce-Ți aducem!” „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul
oștirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă
de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujește.”
Cei care-I slujesc cu adevărat lui Dumnezeu se vor teme de El, dar nu ca robul
cel necredincios, care și-a ascuns talantul în pământ deoarece se temea că Domnul
va primi ce este al Său. Ei se vor teme ca nu cumva să-L dezonoreze pe Creatorul lor
nevalorificându-și talanții. – Review and Herald, 5 ianuarie 1897
112
Marți, 16 aprilie
CUVINTE CAPTIVANTE
Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta!
(Ioan 7:46)
C ei educați erau fermecați de învățăturile Domnului Hristos, iar cei needucați

aveau întotdeauna de învățat, căci El apela la înțelegerea lor. Ilustrațiile
Sale erau luate din lucrurile obișnuite ale vieții și, deși erau simple, ele dețineau
semnificații profunde, minunate. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânța, păs-
torul și oile sale – prin toate acestea Domnul Hristos ilustra adevărul nemuritor;
iar după aceea, ori de câte ori ascultătorii Săi aveau ocazia să vadă aceste lucruri
în natură, ei își aduceau aminte de cuvintele Sale. Ilustrațiile Domnului Hristos
repetau continuu lecțiile Sale.
Hristos a folosit întotdeauna cel mai simplu limbaj, dar cu toate acestea cuvintele
Sale erau primite de cei ce gândeau profund și nu aveau prejudecăți, căci acestea
erau cuvinte care le puneau la încercare înțelepciunea. Lucrurile spirituale trebuie
prezentate întotdeauna într-un limbaj simplu, chiar dacă sunt adresate oamenilor
învățați, căci de obicei aceștia sunt ignoranți cu privire la lucrurile spirituale. Lim-
bajul simplu este cel mai elocvent. Cuvintele lui Hristos, atât de mângâietoare și
încurajatoare pentru cei ce le ascultau, sunt și pentru noi astăzi. Așa cum păstorul
cel bun își cunoaște oile și le poartă de grijă, la fel și Domnul Hristos le poartă de
grijă copiilor Săi. Domnul Hristos Își cunoaște fiecare oaie, iar cei în suferință și
neajutorați constituie obiectul atenției Sale speciale. (…)
Domnul Hristos nu a intenționat ca aceste cuvinte ale Sale să se întoarcă la El
lipsite de putere. El Însuși nu a scris nimic; însă Duhul Sfânt a adus aminte uceni-
cilor Săi toate cuvintele și faptele Sale, astfel ca acestea să poată fi înregistrate spre
folosul nostru. Învățătura Domnului Hristos era dată cu cea mai mare claritate. Toți
trebuiau să o înțeleagă. Însă cărturarii și fariseii interpretau greșit și aplicau greșit
cuvintele Sale. Acele rostiri, care erau pâinea vieții pentru sufletele înfometate, erau
numai amărăciune pentru conducătorii iudei. (…)
În Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos a vorbit știind bine că fariseii și
cărturarii credeau în Vechiul Testament. Ei se aflau printre cei prezenți în acea
mulțime, iar ucenicii erau foarte aproape de iubitul lor Învățător. Acolo a fost locul
unde Domnul Hristos a afirmat: „Dacă neprihănirea voastră nu întrece neprihăni-
rea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”
Prin aceste cuvinte, El le-a condamnat formalismul și fățărnicia. Și, deși acestea se
aplicau direct celor care se aflau în fața Sa, aceste cuvinte se aplică și celor din aceste
vremuri, care nu fac voia lui Dumnezeu. Ele sunt de mare răsunet și, de-a lungul
veacurilor, au străbătut până la noi. – Review and Herald, 18 mai 1897
113
VIŢA ŞI MLĂDIŢELE
Eu sunt adevărata Viță și Tatăl Meu este Vierul.
(Ioan 15:1)
Î n lecțiile Sale, Domnul Hristos nu apela la lucruri închipuite, senzaționale. El

dorea să învețe, în maniera cea mai simplă, adevăruri care erau de o importanță
vitală pentru ca și acea categorie pe care El o numea „prunci” să le poată înțelege.
Și totuși, în aceste reprezentări foarte simple, exista o profunzime și o frumusețe
de care nu se puteau sătura nici cele mai educate minți.
Vița fusese adesea folosită ca simbol pentru Israel, iar lecția pe care Domnul
Hristos a dat-o acum ucenicilor Săi provenea de aici. Pentru a Se reprezenta pe Sine,
El ar fi putut folosi palmierul grațios. Cedrul cel falnic, care se înalță spre cer, sau
puternicul stejar cu crengile îndreptate spre cer putea fi folosit pentru a reprezen-
ta stabilitatea și integritatea acelora care sunt urmași ai lui Hristos. Însă, în loc de
aceștia, El S-a folosit de viță, cu mlădițele ei cățărătoare, pentru a Se reprezenta pe
Sine în relația cu adevărații Săi urmași.
„Eu sunt adevărata Viță, iar Tatăl Meu este Vierul.”
Pe dealurile Palestinei, Tatăl nostru ceresc a plantat o Viță de calitate remarcabi-
lă, și El Însuși a fost îngrijitorul viei. Nu avea o formă deosebită care să dea impresia
de la prima vedere cât este de valoroasă. Părea că ar fi apărut dintr-un pământ uscat,
fără a atrage prea mult atenția. Însă când au privit planta, unii au declarat că este de
origine divină. Locuitorii Nazaretului au fost încântați când i-au văzut frumusețea;
dar atunci când și-au dat seama că ar atrage atenția mai mult decât ei înșiși, s-au
luptat ca să dezrădăcineze prețioasa plantă și s-o arunce peste zid. Locuitorii Ierusa-
limului au luat planta, au rănit-o și au călcat-o cu picioarele lor nesfinte. Scopul lor
era s-o distrugă pentru totdeauna. Însă Cel care o îngrijea nu a pierdut niciodată din
ochi această plantă. După ce oamenii au fost siguri că au omorât-o, El a luat-o și a
replantat-o de cealaltă parte a zidului. A ascuns-o de ochiul vremelnic.
Fiecare mlădiță ce aduce roadă constituie o reprezentare vie a Viței, căci ea poar-
tă aceleași roade ca Vița. Fiecare rămurea va arăta dacă are sau nu are viață; căci
unde este viață, este creștere. Există o transmitere continuă a proprietăților dătătoare
de viață ale viei, și acest lucru este demonstrat prin rodul pe care îl poartă ramurile.
Așa cum altoiul primește viață când se unește cu via, la fel păcătosul ajunge
părtaș de natură divină atunci când este în comuniune cu Domnul Hristos. Oameni
limitați ajung să fie uniți cu Dumnezeul infinit. – Review and Herald, 2 noiembrie
1897
114
Joi, 18 aprilie
MĂRGĂRITARUL DE MARE PREŢ

Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor
care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar
de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără.
(Matei 13:45-46)
C omparând Împărăția cerurilor cu un mărgăritar, Domnul Hristos a dorit să

determine fiecare suflet să aprecieze acest mărgăritar extrem de valoros mai
mult decât orice alt mărgăritar. Posedarea acestui mărgăritar, ceea ce înseamnă a
avea un Mântuitor personal, constituie un simbol pentru adevăratele bogății. Este
o comoară mai presus de orice comoară pământească.
Domnul Hristos este gata să-i primească pe toți cei care vin la El cu sinceritate.
El este singura noastră speranță, El este pentru noi Alfa și Omega. El este soarele și
scutul nostru, înțelepciunea noastră, sfințirea noastră, neprihănirea noastră. Doar
prin puterea Sa pot fi inimile noastre păstrate în dragostea lui Dumnezeu. (…)
Într-o ocazie, Domnul Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la felul în care
își aruncă mărgăritarele acelora care nu au discernământ pentru a le putea aprecia
valoarea. „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre
înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă.”
Când oamenii arată că nu doresc să se lase impresionați, nefiind în stare să apre-
cieze mărgăritarul de mare preț; când ei dovedesc că roadele pe care le poartă sunt
roadele pomului oprit, aveți grijă ca nu cumva, prin tovărășia cu ei, să vă pierdeți
legătura cu Dumnezeu. (…)
Adevărul, așa cum este el în Isus, ne face neprihăniți și ne păstrează astfel. Ade-
vărul este o ancoră pentru suflet, sigură și neclintită. Însă adevărul nu este adevăr
pentru aceia care nu vor să asculte de el. Când oamenii se îndepărtează de princi-
piile adevărului, ei ajung să trădeze această sacră încredințare. Fie ca fiecare suflet,
oricare ar fi sfera lui de acțiune, să se asigure că adevărul este sădit în inimă prin
puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă nu este cert acest lucru, cei care predică Cu-
vântul vor trăda sfânta încredințare. Medicii vor ajunge niște epave în ce privește
credința. Avocații, judecătorii, senatorii vor deveni corupți și, cedând în fața mitui-
rii, își vor da acordul să fie cumpărați și vânduți. Cei care nu umblă în lumină, după
cum Hristos este în lumină, sunt niște conducători orbi pentru orbi, „niște nori fără
apă, mânați încoace și încolo de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori
morți, dezrădăcinați” (Iuda 12). – Review and Herald, 1 august 1899
115
Vineri, 19 aprilie
DE CÂTE ORI SĂ IERT?

Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.”
(Matei 18:22; citiți și v. 15-35)
A tunci Petru s-a apropiat de El și I-a zis: «Doamne, de câte ori să iert pe fratele
meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?» Isus i-a zis: «Eu nu-ți
zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.»”
„De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se
socotească cu robii săi. A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora
zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă
pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui și tot ce avea, și să plătească datoria. Robul s-a
aruncat la pământ și a zis: «Doamne, mai îngăduie-mă și-ți voi plăti tot.» Stăpânul
robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria. Robul
acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă care-i era dator o
sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: «Plătește-mi tot ce-mi ești
dator!» Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga și zicea: «Mai îngăduie-mă și-ți
voi plăti.» Dar el n-a vrut.”
Această parabolă are ca scop să ne arate spiritul de amabilitate și compasiune pe
care trebuie să-l manifestăm față de semenii noștri. Iertarea oferită de acest împărat
simbolizează iertarea care este supranaturală – iertarea divină a tuturor păcatelor.
Domnul Hristos este reprezentat de către împărat, care, plin de compasiune, a iertat
datoria robului său. (…)
Când datornicul a cerut o amânare, promițând: „Doamne, mai îngăduie-mă și-ți
voi plăti tot”, sentința a fost revocată, întreaga datorie a fost anulată, iar robul a avut
curând ocazia de a proceda la fel ca stăpânul lui, care îl iertase. Însă cel care fusese
tratat cu atâta milă s-a purtat cu totul altfel față de tovarășul lui. (…)
Lecția pe care să o învățăm este că noi trebuie să avem un spirit iertător autentic,
asemenea celui al Domnului Hristos, care i-a iertat pe păcătoși, care în niciun caz
nu și-ar fi putut plăti imensa lor datorie. Trebuie să nu uităm niciodată că Domnul
Hristos a plătit un preț infinit pentru ființele omenești păcătoase și noi trebuie să le
tratăm ca pe ființe răscumpărate de Hristos – Review and Herald, 3 ianuarie 1899
NUNTA FIULUI DE ÎMPĂRAT

Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său.
A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină.
(Matei 22:2-3; citiți și v. 1-14)
Î mpăratul și-a trimis solii mai întâi la cei care alcătuiau poporul său ales. Dar
aceștia, preocupați cu totul de câștig vremelnic, și-au transmis refuzul, zicând:
„Să ne fie cu iertare.”
Când cei care au fost chemați cei dintâi au refuzat invitația, împăratul i-a tri-
mis pe soli la răspântiile drumurilor, unde se găseau cei care nu erau chiar atât de
absorbiți de afaceri, de cumpărări și vânzări, de sădit și construit.
„Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îm-
brăcat în haina de nuntă. «Prietene», i-a zis el, «cum ai intrat aici fără să ai haina de
nuntă?» Omul acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legați-i mâi-
nile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și
scrâșnirea dinților.»”
Este vorba despre cei care au intrat ca să se bucure de privilegiile ospățului ade-
vărului, dar nu au mâncat trupul și nu au băut sângele Fiului lui Dumnezeu. Ei
susțin a crede Cuvântul și îl fac cunoscut și altora, dar lucrează fărădelege. (…)
Invitația neglijată de aceia care fuseseră rugați cei dintâi a fost trimisă altora. Ea
a fost dată neamurilor. Și la început avea să fie proclamată la „răspântiile drumuri-
lor” – acelora care avuseseră o parte activă în lucrarea din lume, conducătorilor și
învățătorilor lumii.
Cei care dau ultima solie a milei unei lumi căzute nu trebuie să-i ocolească pe
pastori. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-i abordeze pe aceștia cu mult interes și
apoi să pledeze pentru ei în rugăciune.
Ca să nu avem în vedere doar pe cei mari și înzestrați și să neglijăm clasele sărace,
pe cei care sunt într-o stare mai umilă, Domnul Hristos Își instruiește solii în pilda
marelui ospăț să meargă și la cei de la drumuri și la garduri, la cei săraci și umili din
această lume… Lucrarea trebuie făcută pentru toate clasele de oameni. – Review and
Herald, 8 mai 1900
HAINA DE NUNTĂ
Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții
și a zărit acolo pe un om care era îmbrăcat în haina de nuntă.
C u ajutorul Duhului Sfânt, bărbații și femeile se pot desprinde de cele comu-

ne ca să trăiască o viață curată și sfântă. Cei care susțin că sunt credincioși,
dar nu sunt, se așază într-o poziție împotriva adevărului. Ei nu arată, prin cuvânt
și purtare, puterea transformatoare care însoțește adevărul. Cum ar putea oare
Domnul să-Și găsească plăcerea în aceia care nu fac niciun efort pentru a se ridica
la un standard înalt? Nu susțin ei că au primit un adevăr mare și nobil?
Dumnezeu nu le cere oamenilor să renunțe la ceva care este de folos pentru să-
nătatea sufletului sau a trupului, ci El le cere să renunțe la viciile degradante, care
le slăbesc puterile și care, dacă sunt practicate, îi vor exclude din ceruri. El lasă loc
pentru orice plăcere de care se pot bucura fără păreri de rău sau fără mustrări de
conștiință. El le cere, pentru binele lor prezent și veșnic, să cultive acele virtuți care
aduc sănătate trupului și tărie sufletului. Ca ființe omenești și în calitate de creștini,
avem nevoie, pentru a fi fericiți, de gânduri curate și de obiceiuri corecte. Orice lu-
cru care are un caracter degradant trebuie biruit dacă dorim să-L vedem pe Rege în
toată frumusețea Sa. (…)
Domnul poate și vrea să-i ajute pe toți cei care caută ajutorul Său din dorința de
a deveni curați și sfinți. Au fost făcute eforturi serioase pentru a învinge înclinațiile
naturale către rău, de a învinge obiceiurile și practicile care făceau parte din viața de
dinaintea acceptării adevărului? Sunt cei ce susțin a crede adevărul la fel de neglijenți
în viața de zi cu zi din cămin, neasemănându-se cu Domnul, așa cum erau înainte de
a-L primi pe Hristos? Dacă da, ei nu-I aduc laude Aceluia care i-a chemat afară din
întuneric. Ei nu s-au îmbrăcat cu neprihănirea Domnului Hristos. (…)
Străduiți-vă să faceți progrese vădite. Curățiți-vă de orice „întinăciune a cărnii
și a duhului”, ducându-vă până la capăt sfințenia cu frică de Domnul. Fiți curați
și ordonați în îmbrăcăminte, și buni și amabili în purtarea voastră. Fiți curați și
distinși, căci cerul este însăși esența curăției și a rafinamentului. Așa cum Dum-
nezeu este curat și sfânt în sfera Sa de influență, la fel și noi trebuie să fim în sfera
noastră de influență.
Citiți cu atenție parabola hainei de nuntă și faceți o aplicație personală a lecțiilor
pe care le transmite. Cei care își mărturisesc credința, dar rămân neschimbați în
obiceiurile și practicile lor sunt reprezentați… prin omul care a venit la ospăț fără
haina de nuntă. – Review and Herald, 26 februarie 1901
118
Luni, 22 aprilie
VIA DOMNULUI
Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard.
O descriere a acestei vii este făcută în Isaia: „Voi cânta Preaiubitului meu cânta-
rea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie
foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățat de pietre și a sădit în ele vițele cele
mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat și un teasc.”
Această ilustrație reprezintă avantajele și oportunitățile date lui Israel. Prin Moi-
se, ei au primit precepte și porunci divine. Dumnezeu le-a dat bogății și prosperitate.
Se bucurau de toate privilegiile vremelnice și spirituale. Erau protejați de legea Celor
Zece Porunci. Acest lucru era ceea ce îi deosebea de orice altă națiune de pe fața
pământului.
Biserica este comoara deosebită a lui Dumnezeu, prețioasă în ochii Săi și scumpă
inimii Sale, în care sălășluiește o dragoste infinită. Gospodarul a luat toate măsurile
ca via să primească toată îngrijirea posibilă. Nimic nu a rămas nefăcut din ceea ce
putea fi făcut viei, astfel ca aceasta să-l onoreze pe cel ce o deținea. (…)
Prin foc, furtună și moarte, marele EU SUNT Și-a răscumpărat poporul, acor-
dându-le onoarea de a fi reprezentanții Săi puși deoparte, în mod special. I-a scos
din țara robiei. I-a purtat pe aripi de vultur și i-a adus la Sine, ca să poată locui la um-
bra Celui Preaînalt. Domnul Hristos era conducătorul invizibil al copiilor lui Israel
în pelerinajele lor prin pustie. Au fost martori ai celei mai minunate manifestări a
puterii lui Dumnezeu atunci când au trecut prin Marea Roșie. Și zi de zi au călătorit
sub stâlpul de nor, simbolul prezenței divine. (…)
Cu un asemenea conducător, cu o asemenea manifestare a măreției și puterii
Sale, copiii lui Israel ar fi trebuit să dovedească credință și curaj pentru a merge mai
departe. Însă doar doi din cei ce au trecut Marea Roșie au supraviețuit ca să intre în
țara făgăduită.
Trebuie să avem grijă ca să nu împărtășim aceeași soartă cu a vechiului Israel.
Istoria neascultării și căderii lor a fost înregistrată pentru învățătura noastră, ca să
evităm să facem așa cum au făcut ei. – Review and Herald, 10 iulie 1900
119
Marți, 23 aprilie
CUM PREZENTA DOMNUL ISUS ADEVĂRUL

Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevă-
rat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
(Ioan 17:3)
D acă Domnul Hristos ar fi considerat că este necesar, El ar fi putut prezenta

ucenicilor Săi taine care ar fi eclipsat și ar fi întrecut orice descoperire făcută
minții omenești. El ar fi putut prezenta dovezi cu privire la orice subiect care ar fi
trecut dincolo de puterea de înțelegere a minții omenești, însă fără a reprezenta
deformat adevărul în vreo privință. El ar fi putut dezvălui ceea ce era necunoscut,
lucruri care ar fi încordat imaginația și ar fi atras atenția a multe generații spre
încheierea istoriei pământului. El ar fi putut deschide uși spre taine pe care mintea
omenească ar fi căutat în zadar să le deschidă. El ar fi putut prezenta oamenilor un
pom al cunoștinței din care s-ar fi putut înfrupta veacuri de-a rândul; însă acest
lucru nu ar fi fost esențial pentru mântuirea sufletului; ceea ce era necesar pentru
interesele lor veșnice era cunoașterea caracterului lui Dumnezeu. (…)
Isus, Domnul vieții și al slavei, a venit pentru a sădi pomul vieții pentru familia
omenească și să invite pe membrii unui neam decăzut să mănânce și să se sature. El
a venit să le descopere care era singura lor nădejde, singura lor fericire, atât în lumea
aceasta, cât și în cea care va veni. El nu a îngăduit ca vreun lucru să-I distragă atenția
de la lucrarea pe care a venit s-o facă.
Domnul Isus a văzut că mintea oamenilor trebuia atrasă spre Dumnezeu, pentru
ca ei să se familiarizeze cu caracterul Lui și să obțină neprihănirea lui Hristos repre-
zentată în Legea Sa cea sfântă. El a știut că era necesar ca toți să aibă o reprezentare
fidelă a caracterului divin, ca să nu poată fi induși în eroare de înșelăciunile lui Sa-
tana, care aruncase umbra lui diabolică de-a curmezișul cărării lor, iar mintea le-a
amăgit-o punând asupra lui Dumnezeu însușirile lui satanice.
Oricât de mari și înțelepți ar fi considerați învățătorii acestei lumi în zilele Sale,
sau ar putea fi considerați în zilele noastre, în comparație cu El, ei nu pot fi admirați;
căci orice adevăr pe care ei îl rosteau își avea originea în El, și tot ce provenea din
altă sursă nu era decât nebunie. Chiar adevărul pe care ei îl rosteau, în gura Lui era
înfrumusețat și făcut glorios, căci El îl prezenta cu simplitate și demnitate. – Signs of
the Times, 1 mai 1893
120
OAIA PIERDUTĂ
Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una din ele, nu lasă el
pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită?
Î n parabola păstorului care își caută oaia pierdută avem o ilustrare a răbdă-
rii, a perseverenței și a iubirii fără margini ale lui Dumnezeu. Când contem-
plăm dragostea lui Dumnezeu, din inimile noastre țâșnesc recunoștință, laudă și
mulțumire. Îi aducem slavă pentru darul neprețuit al singurului Său Fiu. Nu există
un animal mai neajutorat și mai derutat decât oaia atunci când se rătăcește de
turmă. Dacă nu este căutată de un păstor milos, o oaie care se rătăcește nu își mai
găsește niciodată drumul spre turmă. Păstorul trebuie s-o ia el însuși în brațe și
s-o ducă până la turmă.
Fariseii erau gata să-L condamne pe Domnul Isus deoarece El nu îi respingea
și nu îi condamna pe vameși și păcătoși, așa cum făceau ei. Ei socoteau că legea îi
îndreptățește și nu considerau că mila și îndurarea pe care Domnul Isus le prezenta
în lecțiile Sale ar fi necesare în viața lor practică. Domnul Hristos nu i-a chemat
niciodată pe păcătoși să vină la El ca să-i salveze în păcatele lor, ci să-i salveze din
păcatele lor. (…)
Domnul Hristos nu a stabilit planul de mântuire doar pentru un popor sau o
națiune. El a spus: „Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt
din staulul acesta, și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și vor
fi o turmă și un Păstor.”
Fie ca orice suflet disperat și neîncrezător să prindă curaj, chiar dacă a lucrat cu
răutate. Nu trebuie să gândiți că, cine știe, poate că Dumnezeu vă va ierta păcatele și
vă va permite să veniți în prezența Sa. Nu, ci trebuie să nu uitați că Dumnezeu este
Acela care a făcut primul pas, El a plecat să vă caute pe când erați răzvrătiți împo-
triva Lui.
Dacă zelul și entuziasmul considerate necesare pentru succesul în lucrurile vre-
melnice nu sunt recomandabile în căutarea salvării celor pierduți, care are un dublu
scop – să binecuvânteze și să facă din noi o binecuvântare –, atunci ce ar fi nece-
sar? Prin convertire, noi suntem în mod personal așezați într-o legătură vitală cu
Domnul Isus Hristos, care a devenit pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și
mântuire. – Signs of the Times, 22 ianuarie 1894
121
Joi, 25 aprilie
FIUL RISIPITOR
Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său:
„Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Și tatăl le-a împărțit averea.
(Luca 15:11-12; citiți și v. 13-32)
D omnul Isus a rostit pilda cu oaia pierdută, pilda cu banul pierdut și cea a
fiului risipitor pentru a răspunde cărturarilor și fariseilor care îl acuzau că
alege tovărășia păcătoșilor; în aceste parabole, El a arătat că misiunea Sa în lume
nu era să aducă nefericire, să condamne și să distrugă, ci să caute ce era pierdut.
Căci aceștia aveau nevoie de un Mântuitor.
Fiul risipitor nu era un fiu supus, nu era unul care să asculte de tatăl său, ci unul
care voia să meargă pe propria cale. Simpatia, duioșia și iubirea tatălui fuseseră in-
terpretate greșit și, cu cât tatăl acționa cu mai multă răbdare, bunătate și bunăvoință,
cu atât mai răzvrătit devenea fiul. El socotea că libertatea sa era restrânsă, căci pen-
tru el libertatea însemna dezmăț și, deoarece tânjea să fie independent față de ori-
ce fel de autoritate, el a fugit de toate restricțiile din casa tatălui său și curând și-a
cheltuit banii într-un trai destrăbălat. În țara unde s-a dus a venit o foamete mare
și, fiindu-i foame, ar fi vrut bucuros să se sature cu roșcovele pe care le mâncau
porcii. (…)
Nu era nimeni care să-i spună: „Nu fă asta că o să-ți faci rău. Fă asta, că așa e
bine.” Lovit de foamete, s-a lipit de unul dintre locuitorii țării aceleia. El a fost tri-
mis să facă cea mai umilitoare muncă – să păzească porcii. Deși pentru un iudeu
aceasta era cea mai înjositoare muncă, era dispus să facă orice, atât de disperată era
starea lui.
Suferea cumplit de foame și nu avea ce să mănânce și, în aceste împrejurări, își
aduce aminte că tatăl său are pâine îndeajuns și de rezervă și se hotărăște să se în-
toarcă la tatăl său. A luat degrabă această decizie și nu a mai stat pe gânduri. „Când
era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe
grumazul lui și l-a sărutat mult.”
Casa părintească arăta la fel ca atunci când o părăsise, însă ce schimbare se petre-
cuse cu el. Tatăl nu îi dă ocazia să spună: „Fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Primirea
care i s-a făcut îi dă asigurarea că a fost repus în calitatea de fiu. – Signs of the Times,
29 ianuarie 1894
122
Vineri, 26 aprilie
FRATELE MAI MARE

El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă.
Tatăl său a ieșit afară și l-a rugat să intre.
(Luca 15:28)
S ă urmărim ce s-a mai întâmplat în parabolă. Fiul cel mare, venind de la câmp și
auzind muzică și bucurie, întreabă ce înseamnă toate aceste lucruri. I se spune
despre întoarcerea fratelui său și cum fusese tăiat vițelul cel îngrășat pentru ospăț.
În cele ce urmează se poate vedea la acest frate mai mare egoism, mândrie, invidie
și răutate. El consideră că favorurile făcute fiului risipitor constituie o insultă față
de el, tatăl obiectează, dar el nu vrea să vadă lucrurile în adevărata lumină și nici
nu vrea să se bucure împreună cu tatăl său pentru că cel ce fusese pierdut a fost
găsit. El îi dă tatălui de înțeles că, dacă ar fi fost în locul lui, nu l-ar fi primit înapoi
pe fiu și uită că bietul risipitor era propriul frate. El vorbește lipsit de respect cu ta-
tăl său, acuzându-l de nedreptate față de el, în timp ce îl favoriza pe celălalt, care îi
risipise averea. Îi vorbește tatălui despre fiul risipitor cu cuvintele „acest fiul al tău”.
Dar, fără să țină seama de purtarea lui, de cuvintele lui disprețuitoare și arogante,
tatăl îl tratează cu răbdare și blândețe. (…)
Ajunge în cele din urmă fiul cel mare să-și vadă nevrednicia față de un tată atât
de bun și grijuliu? Ajunge el să își dea seama că, deși fratele său trăise în nelegiuire,
tot fratele lui era și că relația lor nu s-a schimbat? S-a pocăit el de gelozia lui și i-a
cerut iertare tatălui său pentru că l-a reprezentat greșit?
Ce ilustrație vie a fost acțiunea acestui frate mai mare pentru copiii necredincioși
ai lui Israel, care nu au vrut să se pocăiască, care nu au vrut să admită că vameșii și
păcătoșii erau frații lor ce trebuie iertați, căutați și ajutați și nu trebuie să fie lăsați să
piară, ci conduși la viața veșnică! Cât de frumoasă este această pildă pentru că arată
ce primire îi face Tatăl ceresc fiecărui suflet care se pocăiește! Cât de mult se bucură
ființele cerești când văd suflete întorcându-se în casa Tatălui lor! Păcătoșii nu vor
întâmpina reproșuri, mustrări, nimic care să le aducă aminte de nevrednicia lor. Tot
ce li se cere este pocăința. Psalmistul spune: „Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus, dar
Ție nu-ți plac arderile-de-tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:
Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” – Signs of the Times,
29 ianuarie 1894
PILDA SAMARITEANULUI MILOS (I)

Un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis:
„Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”
(Luca 10:25; citiți și v. 30-37)
C u atenția încordată la maximum, mulțimea prezentă aștepta răspunsul lui

Isus… Însă Domnul Hristos, Cel care cunoaște foarte bine inimile oame-
nilor, a înțeles intențiile și scopurile vrăjmașilor Săi. El a răspuns printr-o între-
bare adresată învățătorului Legii: „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” Și
învățătorul Legii a răspuns la rândul lui: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe
aproapele tău ca pe tine însuți.”
Învățătorul legii pusese o întrebare simplă, clară, iar răspunsul a fost la fel de
simplu și clar. Răspunzând la întrebarea: „Ce este scris în Lege?”, învățătorul legii a
trecut cu vederea toată mulțimea aceea de reguli ceremoniale și rituale, socotindu-
le fără valoare, și a prezentat doar cele două principii pe care se întemeiază Legea
și profeții, iar Domnul Isus a lăudat înțelepciunea lui și i-a spus: „Fă așa și vei avea
viața veșnică.”
Pentru a răspunde la întrebarea: „Cine este aproapele meu?”, Domnul Isus a pre-
zentat pilda samariteanului milos. El știa că iudeii îi considerau ca semeni ai lor doar
pe cei din națiunea lor, iar pe cei dintre neamuri îi priveau cu dispreț, numindu-i
câini, netăiați împrejur, necurați și întinați. Însă pe samariteni îi disprețuiau mai
mult decât pe alții... Și Isus a luat din nou cuvântul și i-a zis: „Un om se cobora din
Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot,
l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort.”
În timp ce omul zăcea astfel, a trecut pe acolo un preot, dar doar a aruncat o
privire la omul cel rănit; și, pentru că nu dorea să se complice și să cheltuiască cu
el, a trecut mai departe. Apoi a trecut un levit. Curios să vadă ce s-a întâmplat, se
oprește și se uită la rănit, dar nu are niciun fel de sentiment de milă care să-l deter-
mine să-l ajute pe cel ce zăcea să moară. Nu-i place să facă așa ceva și, gândindu-se
că nu-i treaba lui, trece și el mai departe. Aceștia amândoi erau angajați într-o slujbă
sacră, pretinzând că ei cunosc Scripturile și le pot interpreta. Ei fuseseră instruiți în
școala bigotismului național și deveniseră egoiști, înguști și snobi, fără să le pese de
cei care nu erau evrei. Au privit la omul rănit, dar nu își dădeau seama dacă făcea
parte dintre ai lor sau nu. Putea să fie samaritean – și au trecut pe alături. – Signs of
the Times, 16 iulie 1894
PILDA SAMARITEANULUI MILOS (II)

S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin,
apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el.
(Luca 10:34)
Î n această parabolă, Domnul Isus prezintă un străin, un frate în suferință, rănit,

pe moarte. Deși preoții și cărturarii știau ce spune Legea, ei nu o puneau în prac-
tică în viața lor de toate zilele.
Legat de felul în care preotul și levitul l-au tratat pe omul rănit, învățătorul legii
nu a auzit nimic care să nu fie în armonie cu propriile sale idei, nimic care să fie
contrar formelor și ceremoniilor despre care învățase și el ca fiind tot ce cere legea.
Însă Domnul Isus a mai prezentat o scenă: „Dar un samaritean care era în călătorie
a venit în locul unde era el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de
i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a
dus la un han și a îngrijit de el.”
După ce Domnul Hristos a arătat cruzimea și egoismul manifestate de
reprezentanții națiunii, el a adus în atenție pe acel samaritean, care era disprețuit,
urât și blestemat de evrei, și l-a înfățișat ca pe unul care poseda trăsături de caracter
mult superioare acelora care pretindeau a fi foarte neprihăniți.
Orice copil al lui Dumnezeu trebuie să ia seama la fiecare detaliu al acestei lecții.
Samariteanul a văzut că în fața lui se afla o ființă umană în nevoie și în suferință și,
de îndată ce l-a văzut, i s-a făcut milă de el.
Samariteanul a urmat impulsurile unei inimi bune și iubitoare. Domnul Hris-
tos a prezentat scena în așa fel încât să constituie cea mai aspră mustrare pentru
acțiunile lipsite de milă și îndurare ale preotului și levitului. Însă această lecție nu
este doar pentru ei, ci și pentru creștinii din zilele noastre și este o avertizare so-
lemnă pentru noi ca nu cumva să greșim și să nu dovedim milă față de orice ființă
omenească aflată în suferință. (…)
În pilda samariteanului milos, Domnul Isus a prezentat dragostea Sa, caracte-
rul Său. Viața Domnului Hristos era plină de fapte de iubire față de cei pierduți și
păcătoși. Prin omul lovit, rănit și lipsit de tot ce avea este reprezentat omul păcătos.
Familia omenească, neamul pierdut, este întruchipat prin cel în suferință, lăsat gol,
însângerat și lipsit de tot ce avea. Domnul Isus ia propria Lui haină a neprihănirii și
îl acoperă pe om, astfel încât oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
– Signs of the Times, 23 iulie 1894
125
Luni, 29 aprilie
JUDECĂTORUL NEDREPT
Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă și-a zis: „Măcar că de
Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva
aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate ca să nu vină să-mi bată capul.”
(Luca 18:4-5; citiți v. 1-8)
Î n această parabolă, Domnul Hristos scoate în evidență contrastul puternic din-

tre judecătorul cel nedrept și Dumnezeu. Judecătorul, deși nu se temea nici de
Dumnezeu, nici de oameni, a ascultat-o pe văduvă datorită cererilor ei continue.
Deși inima lui a rămas tot ca gheața, stăruința văduvei a dus la succesul ei. El se
purtase nedrept cu ea, nu simțise niciun fel de milă sau compasiune pentru ea,
starea ei deplorabilă nu însemna nimic pentru el. „Auziți ce zice judecătorul ne-
drept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către
El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.”
Judecătorul a cedat în fața cererilor văduvei din motive egoiste, ca să nu mai fie
deranjat de cererile ei insistente. Cât de diferită este atitudinea lui Dumnezeu față
de rugăciunile care Îi sunt adresate! Deși nouă ni se pare uneori că Tatăl nostru nu
ne răspunde imediat la rugăciuni, El nu ne întoarce niciodată spatele cu indiferență.
Atât prin această parabolă, cât și prin cea cu omul care se trezește în mijlocul nopții
pentru a satisface nevoia prietenului său pentru ca acesta, la rândul lui, să poată
sluji celui ce-i cere, noi suntem învățați că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile. Prea
adesea, noi credem că cererile noastre nu sunt auzite și ajungem să nutrim îndoială
și să nu Îl credem pe Dumnezeu, în loc să contăm pe făgăduința: „Cereți și vi se va
da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.”
Ce este rugăciunea – doar expresia foamei sufletului nostru? Nu, ci prezentarea
problemelor cu care ne confruntăm și a nevoilor noastre, de fapt a nevoii noastre
după ajutorul lui Dumnezeu împotriva vrăjmașului nostru, Diavolul. Rugăciunea
trebuie înălțată pentru păstrarea vieții, a puterilor și capacităților noastre, pentru ca
să-I putem aduce cel mai bun serviciu Creatorului nostru.
Judecătorul cel drept nu respinge pe niciunul din cei ce vin la El cu căință. El are
mai multă plăcere în biserica Sa, care se luptă cu ispite aici jos, decât în oștirea impu-
nătoare de îngeri care înconjoară tronul Său. Nicio rugăciune sinceră nu este trecută
cu vederea. Printre imnurile din corurile cerești. Dumnezeu aude strigătele celei mai
slabe ființe omenești. Dacă te simți cu totul nevrednic, încredințează-I Lui problema
ta, căci urechile Sale sunt deschise la strigătul tău. „El, care nu L-a cruțat nici chiar pe
Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile?” – Signs of the Times, 15 septembrie 1898
126
Marți, 30 aprilie
FARISEUL ŞI VAMEŞUL
Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți
mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni... sau chiar ca vameșul acesta.”
(Luca 18:11; citiți v. 9-14)
A cești bărbați sunt prezentați amândoi ca având același loc pentru rugăciune.
Amândoi au venit să se întâlnească cu Dumnezeu. Însă ce contrast era între
ei! Unul era plin de laudă de sine. Și-o etala, și-o expunea, vorbea de ea în rugă-
ciune; celălalt era pe deplin conștient de nimicnicia lui. Fariseul se credea nepri-
hănit în fața lui Dumnezeu, desigur după propria evaluare. Vameșul, în schimb,
în umilința sa, nu se considera vrednic de îndurarea sau aprobarea lui Dumnezeu.
Vameșul nu îndrăznea nici măcar ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept
și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” Cel care cercetează inimile a
privit jos, la amândoi, și a examinat fiecare rugăciune. El nu a privit la înfățișarea
exterioară; El nu judecă așa cum judecă oamenii. El nu ne evaluează în funcție de
rangul pe care-l avem, de talente, de educație sau poziție… El a văzut că fariseul era
plin de sine și se autoîndreptățea, și în dreptul numelui său s-a dat sentința: „Cântărit
în cumpănă și… găsit prea ușor.”
Maiestatea cerurilor S-a umilit și a renunțat la cea mai înaltă autoritate, din
poziția unuia egal cu Dumnezeu pentru cea mai umilă, cea a unui slujitor. Meseria
Sa era cea de tâmplar, El a lucrat cu mâinile Lui pentru a-Și face partea la susținerea
familiei. Umilința Sa nu consta într-o subestimare a caracterului și însușirilor Sale,
ci în faptul că S-a înjosit pe Sine pentru omenirea căzută, pentru a-i putea înălța pe
oameni la o viață mai nobilă.
Persoana care nu este mândră, nu este fățarnică, nu se încrede în sine, ci se în-
crede în Dumnezeu cu o credință umilă este cel mai aproape de Dumnezeu și cea
mai onorată de El.
Mândria și îngâmfarea, când sunt comparate cu umilința și blândețea, denotă cu
adevărat slăbiciune. Tocmai blândețea Mântuitorului nostru și gesturile Sale simple
și modeste au fost cele care L-au făcut să cucerească inimile oamenilor. (…)
Dumnezeu privește din ceruri cu plăcere la aceia care se încred în El și care au
simțământul deplin al dependenței lor de El. Unora ca aceștia Îi face plăcere să le dea
când Îi cer. „Căci El a potolit setea sufletului însetat și a umplut de bunătăți sufletul
flămând.” – Signs of the Times, 21 octombrie 1897
127
MAI
„Umblați deci ca niște copii ai luminii.”
(Efeseni 5:8)
Miercuri, 1 mai
COMPARAŢIE ÎNTRE PĂCĂTOS ŞI NEPRIHĂNIT

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții,
nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine.
(Psalmii 23:4)
A desea, viața creștinilor este descrisă ca fiind plină de încercări, tristețe și ne-
cazuri, cu foarte puțină bucurie și mulțumire; și prea adesea se transmite im-
presia că, dacă ei ar renunța la credința lor și la eforturile depuse pentru câștigarea
vieții veșnice, scena s-ar schimba, fiind marcată de plăcere și fericire. Însă am fost
îndrumată să compar viața păcătosului cu viața celui neprihănit. Păcătoșii nu au
dorința de a-I fi pe plac lui Dumnezeu, de aceea nu pot avea acel simțământ al
plăcerii ce derivă din aprobarea Sa. Ei nu se bucură în starea lor de păcătoșenie
și plăceri lumești fără să aibă necazuri. Ei simt foarte profund relele acestei vieți
trecătoare. Da, uneori sunt foarte rău tulburați. Ei se tem de Dumnezeu, dar nu Îl
iubesc.
Nu sunt oare păcătoșii afectați de dezamăgiri, probleme, pierderi, sărăcie și ne-
cazuri? Sigur că și ei se confruntă cu asemenea lucruri. În această privință, ei nu
sunt mai în siguranță decât cei neprihăniți. Adesea, ei suferă de boli de durată, dar
nu au un braț puternic pe care să se sprijine și nici harul de sus care să-i susțină. În
slăbiciunea lor, ei trebuie să se bizuie doar pe puterea lor. Ei nu pot privi cu opti-
mism în viitor la dimineața învierii pentru că nu au nicio nădejde că s-ar putea afla
printre cei mântuiți. Când privesc înainte, nu au nicio mângâiere. O nesiguranță
înfricoșătoare îi chinuie când închid ochii și trec în neființă. Acesta este sfârșitul
vieții de plăceri nesăbuite a sărmanilor păcătoși.
Creștinii au și ei parte de boală, descurajare, sărăcie, ocară și necazuri. Și totuși,
când trec prin toate acestea, ei Îl iubesc pe Dumnezeu, le face plăcere să facă voia
Lui și nu prețuiesc nimic mai mult decât aprobarea Sa. În luptele, în necazurile și
problemele vieții, ei știu că există Cineva care înțelege toate lucrurile; Unul care Își
pleacă urechea la strigătele celor în necaz și suferință; Unul care simte cu ei în orice
problemă și alină durerile cele mai mari ale inimii. El a lansat o invitație către toți
cei trudiți și împovărați să vină la El pentru a găsi odihnă. Prin toate necazurile lor,
creștinii au multă mângâiere, iar dacă trec prin boli de lungă durată, însoțite de mul-
tă durere, înainte de a închide ochii în moarte, ei pot suporta toate acestea pentru că
sunt în legătură cu Răscumpărătorul lor. – Review and Herald, 28 aprilie 1859
129
Joi, 2 mai
CE CÂŞTIGĂ CREŞTINUL?
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui,
și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
(Matei 6:33)
M ulți vorbesc despre viața creștină ca fiind lipsită de orice plăcere și bucurie
pământească. Eu consider că nu ne lipsește niciun lucru care să aibă valoa-
re. Trec creștinii prin probleme, sărăcie și necazuri? Da, în această viață aceste
lucruri sunt de așteptat. Dar oare păcătoșii, despre care noi spunem că se bucură
de plăcerile acestei vieți, nu sunt și ei afectați de necazurile vieții? Nu vedem noi
adesea la ei fețe palide, tuse violentă ce indică o boală letală? Nu sunt ei afectați de
friguri și de boli contagioase? Cât de adesea le auzim plângerile când se confruntă
cu mari pierderi de bucurii pământești; și, să nu uităm, acestea reprezintă pentru
ei singura lor comoară. Ei pierd totul. Aceste necazuri ale păcătoșilor sunt trecute
cu vederea.
Creștinii sunt prea inteligenți ca să considere că ei sunt singurii care au pro-
bleme; sunt unii oameni care consideră că ar fi o umilire din partea lor dacă ar
îmbrățișa adevărul nepopular și ar deveni urmași ai lui Hristos. Calea li se pare grea.
Ei cred că trebuie să facă multe sacrificii, când adevărul este că nu au de făcut vreun
sacrificiu. Dacă sunt adoptați în familia lui Dumnezeu, ce sacrificii ar trebui să facă?
Urmându-L pe Domnul Hristos, e posibil să fie necesar să rupă prietenia cu rudele
lor lumești, dar să privească la acest schimb – numele lor scrise în cartea vieții Mie-
lului, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Domnul Isus Hristos
ai unei moșteniri nepieritoare. Dacă legătura care îi unește cu rudele lor lumești
este slăbită pentru Domnul Hristos, se formează una mai puternică, o legătură care
leagă omul finit de Dumnezeul infinit. Să numim atunci acest lucru sacrificiu din
partea noastră din cauză că renunțăm la ce este rău pentru adevăr, la întuneric pen-
tru lumină, la slăbiciune pentru tărie, la păcat pentru neprihănire și la un nume și o
moștenire trecătoare pentru onoruri veșnice și o comoară nepieritoare?
Dacă există cineva care se bucură de fericire chiar în această viață, atunci acela
este urmașul credincios al Domnului Isus Hristos… Dacă creștinii fac prea mult caz
de faptul că este aspră calea pe care merg, atunci ei ajung să facă din ea una mai grea
decât este de fapt. Însă, dacă țin cont de locurile strălucitoare de pe cale, sunt recu-
noscători pentru orice rază de lumină și au în vedere răsplata bogată care-i așteaptă
la sfârșit de alergare, în loc să fie triști, în loc să tot murmure și să se plângă, ei vor
avea o față veselă. – Review and Herald, 28 aprilie 1859
130
Vineri, 3 mai
BINECUVÂNTĂRILE FACERII DE BINE

Sufletul binefăcător va fi săturat și cel ce udă pe alții va fi udat și el.
(Proverbele 11:25)
Î nțelepciunea divină a rânduit în cadrul planului de mântuire legea acțiunii și

reacțiunii, făcând ca lucrarea de binefacere, cu toate ramurile ei, să fie de două
ori binecuvântată. Cei care dau celor aflați în nevoie aduc binecuvântare altora,
dar sunt binecuvântați și ei într-o măsură mult mai mare.
Ca să nu pierdem urmările binecuvântate ale binefacerii, Mântuitorul nostru a
luat măsura de a face din noi conlucrători ai Săi. Printr-un lanț de împrejurări în ca-
drul căruia suntem îndemnați să facem fapte de caritate, El ne acordă tot ce este mai
bun ca să putem cultiva generozitatea și ne ajută să ne păstrăm obiceiul de a da me-
reu pentru a-i ajuta pe cei săraci și pentru avansarea cauzei Sale. Prin nevoile sale, o
lume ce piere ne determină să ne folosim talanții mijloacelor noastre și ai influenței
pentru a-i prezenta adevărul de care are nevoie disperată. Astfel, noi aducem bine-
cuvântare altora și, în felul acesta, acumulăm adevăratele bogății. (…)
Crucea lui Hristos face apel la generozitatea fiecărui urmaș al Mântuitoru-
lui. Principiul ilustrat acolo este dărnicia, dărnicia continuă. Aceasta, izvorâtă
din bunăvoință și materializată prin fapte bune, constituie rodul autentic al vieții
creștine. Principiul celor lumești este de a strânge și, în felul acesta, ei așteaptă să-și
asigure fericirea, însă consecințele finale sunt nefericirea și moartea.
Domnul Hristos a desemnat pentru ființele omenești lucrarea de răspândire a
Evangheliei. În timp ce unii sunt angrenați în predicare, de la alții El cere să răspun-
dă apelurilor Sale pentru daruri care să susțină cauza Sa pe pământ. Aceasta este una
dintre căile prin care Domnul ne înalță. Este exact lucrarea de care avem nevoie, căci
ea va trezi în inimile noastre cele mai profunde sentimente de împreună-simțire și
va pune la lucru cele mai înalte capacități ale minții. (…)
Dumnezeu a rânduit sistemul dăruirii pentru ca noi să devenim, asemenea Cre-
atorului nostru, darnici și cu un caracter lipsit de egoism.
Urmașii credincioși ai Domnului Hristos trebuie să transmită mai departe dra-
gostea Sa... Întâlniți-vă în jurul crucii de pe Calvar cu umilință și lepădare de sine.
Și, când stați acolo, în fața crucii, și Îl priviți pe Prințul ceresc murind pentru voi,
vă puteți oare împietri inima și să spuneți: „Nu, nu am nimic de dat”? Dumnezeu
vă va binecuvânta dacă faceți tot ce puteți mai bine. – Review and Herald, 3 octom-
brie 1907
Sâmbătă, 4 mai
CERE OARE DUMNEZEU PREA MULT?

Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume.
(1 Ioan 2:15)
Î n Domnul Isus vedem frumusețe, iubire și slavă. El posedă un farmec fără sea-
măn. El a fost Maiestatea cerului. El umplea tot cerul de splendoare. Îngerii se
plecau în adorare înaintea Lui și Îi ascultau cu bucurie poruncile. Mântuitorul
nostru a renunțat la toate acestea. El a lăsat deoparte slava, măreția și splendoarea,
a venit aici jos pe pământ și a murit pentru un neam de răzvrătiți care călcaseră
poruncile Tatălui Său. Domnul Hristos a consimțit să Se umilească pentru a putea
mântui neamul decăzut; El a băut paharul durerii, iar în locul acestuia, nouă ne
oferă paharul binecuvântării; da, paharul acela a fost sorbit pentru noi și, deși
mulți cunosc acest lucru, ei continuă să trăiască în păcat și nesăbuință; și totuși
Domnul Isus continuă să-i invite. El spune: „Cine vrea să vină și să ia apa vieții
fără plată.” (…)
Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie lăsate să lucreze asupra noas-
tră, iar noi trebuie să le preluăm. Dacă facem acest lucru, ele vor avea o influență
sfințitoare asupra vieților noastre; ne vor ajuta să ne pregătim pentru împărăția sla-
vei pentru ca, atunci când timpul de har se va încheia, să putem să-L vedem pe Rege
în toată frumusețea Sa și să stăm în prezența Sa o veșnicie întreagă.
Dumnezeu cere tăria întregii ființe. El cere de la voi o despărțire de lume și de
lucrurile lumii. „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lu-
mea, dragostea Tatălui nu este în el.” Ni se cere să nu iubim lumea, dar ce ni se dă
în schimb? „Eu vă voi fi Tată.” Trebuie să renunțați la dragostea prietenilor voștri?
Vă cere adevărul să stați singuri pe poziție și să-I slujiți lui Dumnezeu pentru că cei
din jurul vostru nu voiesc să se supună cerințelor pe care Domnul Hristos le are față
de ei? Înseamnă aceasta o despărțire în ce privește afecțiunea voastră față de ei? Da,
și aceasta este crucea pe care trebuie să o purtați, ceea ce îi face pe mulți să afirme:
„Nu pot să mă supun cerințelor adevărului.” Însă Domnul Hristos spune: „Dacă
cineva iubește pe tatăl său, pe mama sa, pe fratele său, pe sora sa mai mult decât pe
Mine, nu este vrednic de Mine. Cine vrea să fie ucenicul Meu să-și ia crucea și să Mă
urmeze. Este vorba aici de crucea lepădării de sine și a sacrificiului, de renunțare la
legături de afecțiune cu cei care nu vor să asculte de cerințele adevărului. Este oare
acesta un sacrificiu prea mare pentru Cel care a sacrificat totul pentru tine? – Review
and Herald, 19 aprilie 1870
Duminică, 5 mai
ADEVĂRAŢII CREŞTINI SUNT FERICIŢI

Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara,
Dumnezeu, mântuirea noastră!
(Psalmii 68:19)
C reștinii ar trebui să fie cei mai veseli și fericiți oameni. Ei trebuie să fie
conștienți de faptul că Dumnezeu este Tatăl lor și prietenul lor veșnic. Însă
mulți din cei ce se socotesc creștini nu reprezintă în mod corect religia creștină.
Ei au o înfățișare tristă, ca și când ar fi sub un nor. Vorbesc adesea de marile sacri-
ficii pe care le-au făcut pentru a deveni creștini. Adresându-se celor care nu L-au
acceptat pe Hristos, le dau de înțeles, prin propriul lor exemplu și prin ceea ce le
spun, că trebuie să renunțe la tot ceea ce face viața plăcută și plină de bucurie. Ei
aruncă un văl de întuneric asupra fericitei nădejdi creștine. Ei lasă impresia că
cerințele lui Dumnezeu constituie o povară chiar și pentru sufletul binevoitor și că
trebuie sacrificat tot ce ar aduce plăcere sau ar încânta gustul.
Nu ezităm să spunem că această categorie de așa-ziși creștini nu au înțeles esența.
Dumnezeu este iubire. Cine rămâne în Dumnezeu rămâne în dragoste. Toți cei care
s-au familiarizat, prin cunoașterea din proprie experiență, cu iubirea și mila plină
de duioșie a Tatălui nostru ceresc vor răspândi lumină și bucurie oriunde s-ar afla.
Prezența și influența lor vor fi pentru cei din preajma lor ca mireasma florilor par-
fumate, deoarece ei sunt legați de Dumnezeu și de cer, iar curăția și frumusețea fără
seamăn a cerului sunt transmise de ei tuturor acelora care ajung sub influența lor.
Acest lucru face din ei lumina lumii, sarea pământului.
De unde își ia artistul obiectul contemplării sale? Din natură. Însă marele Artist
a pictat pe pânza cerului slava apusului de soare. El a colorat și poleit cerurile cu aur,
argint și purpuriu ca și când porțile cerești ar fi larg deschise pentru ca noi să putem
avea o licărire a acestora, iar imaginația noastră să poată prinde slava de acolo.
Pe măsură ce suntem atrași de frumosul din natură și vom asocia lucrurile pe
care Dumnezeu le-a creat pentru fericirea oamenilor cu caracterul Său, noi Îl vom
considera pe Dumnezeu un Tată duios, iubitor, și nu doar un judecător aspru…
Contemplându-L pe Dumnezeu în natură, inima este însuflețită și începe să vibreze
de iubire profundă, amestecată cu respect și reverență. – Review and Herald, 25 iulie
1871
133
Luni, 6 mai
BISERICA LAODICEEA
Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc.
Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!
(Apocalipsa 3:19)
M esajul către biserica din Laodiceea constituie o învinuire teribilă și se aplică

poporului lui Dumnezeu din timpul prezent. (…)
Domnul ne-a arătat că solia care trebuie dusă la poporul Său de către pastorii pe
care i-a chemat ca să-i avertizeze pe oameni nu este o solie de pace și liniște. Poporul
lui Dumnezeu este reprezentat în solia către Laodiceea ca aflându-se într-o siguranță
firească. Ei au tihnă, considerându-se într-o stare de mari realizări spirituale. (…)
Solia Martorului credincios spune despre poporul lui Dumnezeu că se află într-o
tristă amăgire, crezând sincer că stă bine. Ei nu știu că starea lor este deplorabilă
în ochii lui Dumnezeu. În timp ce cei cărora le este adresată solia se măgulesc că
sunt într-o stare spirituală înaltă, solia Martorului credincios le întrerupe starea de
siguranță prin acuzația surprinzătoare cu privire la adevărata lor stare de orbire,
sărăcie spirituală și ticăloșie.
Viața creștinului este o bătălie continuă și un marș. Nu există odihnă în această
luptă. Doar prin efort continuu, neîntrerupt, putem avea biruință asupra ispitelor
lui Satana… Suntem susținuți în poziția noastră de un număr copleșitor de măr-
turii ale Scripturii. Însă avem foarte multe lipsuri în ce privește umilința, răbdarea,
credința, dragostea, lepădarea de sine, vegherea și spiritul de sacrificiu. Trebuie să
cultivăm sfințirea biblică. Păcatul abundă în poporul lui Dumnezeu… Mulți sunt
așa de atașați de îndoielile și de păcatele lor îndrăgite, fără să-și dea seama că sunt
amăgiți, și ajung să spună și să simtă că nu duc lipsă de nimic. (…)
Toți soldații crucii lui Hristos se obligă, de fapt, să pornească într-o cruciadă îm-
potriva vrăjmașului sufletelor, să condamne păcatul și să susțină neprihănirea. Viața
veșnică are o valoare imensă și ea ne va costa tot ce avem.
Nu este de-ajuns ca pastorii să prezinte subiecte teoretice. Ei trebuie să studieze
lecțiile practice pe care Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi și să facă o aplicație
la propriile lor suflete și la cele ale poporului. Din cauză că face această mustrare
prin mărturia adusă, să credem noi oare că Domnul Hristos nu are dragoste pentru
poporul Său? Oh, nicidecum! El îi mustră pe aceia pe care îi iubește. – Review and
Herald, 16 septembrie 1873
134
Marți, 7 mai
CREAŢIA
Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.
(Geneza 1:31)
A dam și Eva au ieșit din mâna Creatorului lor desăvârșiți din punct de vedere
fizic, mental și spiritual. Dumnezeu a sădit pentru ei o grădină și i-a încon-
jurat cu tot ce putea fi mai plăcut și atrăgător pentru ochi și tot ce aveau nevoie
pentru împlinirea necesităților lor fizice. Această pereche sfântă avea în jurul ei o
lume de o frumusețe și o slavă fără seamăn. Un Creator atât de generos le-a dat
toate dovezile privind bunătatea și dragostea Sa, punându-le la dispoziție fructe,
legume și cereale și făcând ca din pământ să crească tot felul de pomi, plăcuți la
vedere și folositori.
Perechea sfântă privea natura ca pe o priveliște de o frumusețe neîntrecută. Pă-
mântul maroniu era îmbrăcat cu un covor de un verde viu, presărat cu o varietate
fără număr de flori care se răspândeau și creșteau continuu. Arbuști, flori și viță
cățărătoare le desfătau simțurile cu frumusețea și mireasma lor. Multele soiuri de
arbori falnici erau încărcate cu fructe de tot felul, cu arome delicioase adaptate pen-
tru a fi pe plac gustului și a satisface nevoile celor doi fericiți, Adam și Eva. Așa era
căminul din Eden pe care Dumnezeu l-a oferit primilor noștri părinți, dându-le
dovezi clare privind marea Sa iubire și grijă față de ei.
Adam a fost încoronat ca rege în Eden. Lui i s-a dat stăpânire asupra oricărei ființe
create de Dumnezeu. Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam și pe Eva cu inteligență,
capacitate cu care animalele nu au fost înzestrate. El l-a făcut pe Adam stăpânul de
drept asupra tuturor lucrărilor mâinilor Sale. Ființele omenești făcute după chipul
divin pot contempla și aprecia lucrările minunate ale lui Dumnezeu în natură. (…)
Farmecul natural care îi înconjura reflecta ca o oglindă înțelepciunea, perfecțiunea
și iubirea Tatălui lor ceresc. Iar cântările lor de laudă și adorare se înălțau cu duioșie
și reverență către ceruri, armonizându-se cu cântările îngerilor din ceruri și cu ale
păsărelelor vesele care își înălțau cântul fără nicio grijă. Nu exista boală, slăbiciune
sau moarte nicăieri. Viață și numai viață exista oriunde se oprea privirea. Însăși at-
mosfera era impregnată cu viață. Era viață în fiecare frunză, în fiecare floare și în
fiecare pom. – Review and Herald, 24 februarie 1874
135
Miercuri, 8 mai
POSIBILITATEA DE A ALEGE
Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci,
căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.
(Geneza 2:17)
D omnul știa că Adam și Eva nu puteau fi fericiți fără să muncească, de aceea

le-a dat ocupația plăcută de a împodobi grădina. Și, pe măsură ce suprave-
gheau lucrurile frumoase și utile din jurul lor, ei puteau privi bunătatea și slava lui
Dumnezeu în lucrările creației Sale. Adam și Eva aveau subiecte de contemplare
în lucrările lui Dumnezeu din Eden, care era ca un cer în miniatură. Dar Dumne-
zeu nu i-a creat doar ca ei să-I contemple lucrările mărețe; de aceea i-a înzestrat
cu mâini pentru a munci și cu minți și inimi pentru a contempla. Dacă fericirea
creaturilor Sale ar fi constat în a nu face nimic, Creatorul nu le-ar fi desemnat o
anumită lucrare de făcut. Prin muncă, Adam și Eva aveau să-și găsească fericirea
și, de asemenea, aceasta le oferea ocazia să mediteze. Ei puteau să reflecteze asupra
faptului că au fost creați după chipul lui Dumnezeu, spre a fi asemenea Lui în ne-
prihănire și sfințenie. Mintea lor se putea dezvolta continuu, devenind tot mai ra-
finată și înnobilată, căci Dumnezeu era învățătorul lor, iar îngerii le erau însoțitori.
Domnul i-a pus la încercare pe Adam și pe Eva pentru ca ei să-și poată forma
caractere de o integritate neclintită pentru propria lor fericire și pentru slava Crea-
torului lor. El a înzestrat perechea sfântă cu puteri mintale superioare oricărei alte
ființe create de El. Puterile lor mintale erau doar cu puțin mai prejos decât cele ale
îngerilor. Ei se puteau bucura de splendoarea și slava naturii și puteau înțelege ca-
racterul Tatălui lor ceresc din lucrările create de El. Orice lucrare asupra căreia se
oprea ochiul în imensitatea lucrărilor Tatălui, oferite cu atâta generozitate, dădeau
mărturie despre iubirea Sa și despre infinita Lui putere. (…)
Cea dintâi mare lecție morală dată lui Adam și Evei a fost cea a lepădării de sine.
Frâiele stăpânirii de sine se aflau în mâinile lor. Judecata, rațiunea și conștiința tre-
buiau să rămână vigilente. Lui Adam și Evei le-a fost permis să mănânce din orice
pom din grădină, cu excepția unuia singur. Așadar, era o singură interdicție. Pomul
oprit era la fel de atrăgător și frumos ca orice alt pom din grădină. Era numit pomul
cunoștinței deoarece, dacă luau din acel pom, despre care Dumnezeu le spusese: „Să
nu mâncați din el”, ei aveau să dobândească cunoașterea răului, a păcatului, și astfel
să fie implicați în experiența neascultării. – Review and Herald, 24 februarie 1874
136
Joi, 9 mai
CĂDEREA
Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis:
„Să nu mâncați din el și să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”
(Geneza 3:3)
E va s-a îndepărtat de soțul ei, privind lucrurile frumoase ale creației lui Dumne-
zeu, desfătându-și simțurile cu culorile și miresmele florilor și cu frumusețea
pomilor și a arbuștilor. Ea se gândea la restricțiile pe care Dumnezeu le pusese
asupra lor cu privire la pomul cunoștinței. Era încântată de toate frumusețile și
darurile oferite lor de Dumnezeu pentru satisfacerea tuturor nevoilor lor. Toate
acestea, își spunea ea, ne-au fost date de Dumnezeu ca să ne bucurăm de ele. (…)
Eva se plimba pe lângă pomul oprit și era curioasă în ce fel putea fi moartea
tăinuită în fructul acestui pom frumos. A fost surprinsă că întrebările pe care și le
pusese au fost preluate și repetate de o voce stranie: „Oare a zis Dumnezeu cu adevă-
rat să nu mâncați din orice pom din grădină?” Eva nu fusese conștientă că își făcuse
cunoscute gândurile discutând cu sine însăși cu voce tare, de aceea a fost foarte
uimită să-și audă întrebările repetate de un șarpe. Ea credea cu adevărat că șarpele îi
cunoștea gândurile și că el trebuie să fie foarte înțelept.
Ea i-a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar,
despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncați din el
și nici să nu vă atingeți de el ca să nu muriți.» Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât că
nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschi-
de ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”
Eva exagerase cuvintele poruncii lui Dumnezeu. El le spusese lui Adam și Evei:
„Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreșit.” În discuția cu șarpele, Eva a adăugat și propoziția
„nici să nu vă atingeți de el ca să nu muriți”… Această afirmație a Evei i-a conferit
șarpelui avantaj, el a cules fructul, l-a pus în mâna Evei și a folosit propriile ei cuvin-
te: „El a spus: «dacă îl veți atinge, veți muri». Vezi că nu ai pățit nimic dacă ai atins
fructul, n-o să pățești nimic nici dacă o să mănânci din el.” Ea a mâncat din fruct și
nu a simțit nicio vătămare pe moment. Apoi a dat și bărbatului ei să mănânce.
Adam și Eva ar fi trebuit să fie pe deplin mulțumiți cu cunoașterea lui Dumne-
zeu din lucrările create de El și din instrucțiunile pe care le primeau de la îngerii cei
sfinți. Era spre fericirea lor să nu ajungă să cunoască păcatul. – Review and Herald,
24 februarie 1874
137
Vineri, 10 mai
FĂGĂDUINŢA UNUI RĂSCUMPĂRĂTOR

Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei.
Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.
(Geneza 3:15)
A dam și Eva ar fi trebuit să fie pe deplin mulțumiți de cunoașterea lui Dumne-

zeu din lucrările create de El și din instrucțiunile pe care le primeau de la în-
gerii cei sfinți. Starea înaltă privind cunoștința pe care se gândeau că o vor obține
mâncând din fructul oprit i-a aruncat în degradarea generată de păcat și vinovăție.
Îngerilor care fuseseră rânduiți să îi păzească pe Adam și Eva în căminul lor din
Eden înainte de păcătuirea lor și expulzarea lor din paradis li s-a desemnat sarcina
de a păzi porțile paradisului și calea spre pomul vieții, pentru ca ei să nu se întoarcă
și să aibă acces la pomul vieții, iar păcatul să devină nemuritor.
Păcatul i-a alungat pe Adam și Eva din paradis. Și tot păcatul a fost cauza pentru
care paradisul a fost mutat de pe pământ. Ei au pierdut paradisul din cauza călcării
Legii lui Dumnezeu. Dar paradisul poate fi recâștigat prin ascultare de Legea Tatălui
și prin credința în sângele ispășitor al Fiului Său.
Satana a avut prilejul să se laude în fața lui Hristos și a îngerilor loiali Lui că
reușise să câștige o parte dintre îngerii din ceruri ca să i se alăture în rebeliunea sa.
Iar după ce reușise să-i învingă pe Adam și Eva, el a pretins că acum căminul lor
din Eden trebuie să fie al lui. El se lăuda că lumea creată de Dumnezeu era acum
sub stăpânirea sa. Cucerindu-l pe Adam, monarhul lumii, el i-a câștigat pe membrii
neamului omenesc ca supuși ai săi și susținea că trebuie să posede și Edenul ca să-și
facă din el cartierul său general. Acolo intenționa să-și pună tronul și să fie monar-
hul lumii.
Însă în ceruri au fost luate imediat măsuri pentru nimicirea planurilor lui Satana.
Îngeri puternici, cu raze de lumină care apăreau ca niște săbii de foc ce se mișcau în
toate direcțiile au fost așezate ca santinele pentru a păzi calea spre pomul vieții de
apropierea lui Satana și a perechii vinovate. (…)
În ceruri s-a ținut un sfat, care a fost urmat de inițiativa Fiului scump al lui Dum-
nezeu de a răscumpăra neamul omenesc de sub blestem, ca urmare a căderii lui
Adam, și de a-l învinge pe Satana. O, minunată condescendență! Maiestatea cerului,
din iubire și milă pentru omenirea căzută, Și-a propus să devină înlocuitorul și ga-
rantul lor. – Review and Herald, 24 februarie 1874
Sâmbătă, 11 mai
OGLINDA LUI DUMNEZEU

Prin lege vine cunoștința deplină a păcatului.
(Romani 3:20)
L egea lui Dumnezeu este oglinda care le arată oamenilor defectele din caracte-
rul lor. Însă pentru cei care își găsesc plăcerea în nelegiuire nu este plăcut să-și
vadă diformitatea morală. Ei nu prețuiesc această oglindă credincioasă pentru că
ea le descoperă păcatele. De aceea, în loc să pornească război împotriva firii lor
pământești, ei se războiesc cu oglinda credincioasă și adevărată pe care le-a dat-o
Iehova ca să nu fie amăgiți și ca să le descopere defectele de caracter. Descoperirea
acestor defecte trebuie să-i facă să urască oglinda sau să se urască pe ei înșiși? Să
dea la o parte oglinda care le descopere aceste defecte? Nu. Păcatele pe care ei le
îndrăgesc, pe care oglinda cea credincioasă le arată ca existând în caracterele lor,
le vor închide porțile spre ceruri dacă nu se vor despărți de ele și nu vor deveni
desăvârșiți înaintea lui Dumnezeu.
Ascultați cuvintele apostolului credincios: „Prin lege vine cunoștința deplină a
păcatului.” Oamenii care sunt zeloși în a desființa legea ar face mult mai bine dacă
și-ar manifesta zelul pentru a înlătura păcatele lor.
Dumnezeu ne-a creat desăvârșiți, dar noi am căzut și am ajuns degradați din ca-
uză că refuzăm să dăm ascultare cerințelor sacre pe care Legea lui Dumnezeu le are
asupra noastră. Toate pasiunile noastre, dacă sunt ținute în stăpânire și direcționate
corect, vor contribui la sănătatea noastră fizică și morală și ne vor asigura multă
fericire. Desfrânatul, stricatul și destrăbălatul nu se bucură de viață. Nu poate exista
bucurie adevărată pentru acela care calcă Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a știut
aceste lucruri; de aceea El ne pune restricții. El ne călăuzește, ne poruncește și ne
pune interdicții spre binele nostru. (…)
Păcatul nu apare ca păcătos până când nu este văzut în oglinda cea adevărată
pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca un test pentru caracter. Când oamenii recunosc
cerințele Legii lui Dumnezeu și își așază piciorul pe temelia adevărului veșnic, ei se
situează pe poziția în care Domnul le poate da tărie morală pentru a face ca lumina
lor să strălucească înaintea oamenilor, iar aceștia să vadă faptele lor bune și să slă-
vească pe Tatăl nostru care este în ceruri.
Viața lor va fi una consecventă. Ei nu vor fi ipocriți sau senzuali. Ei Îl pot predica
pe Hristos cu putere, fiind înzestrați cu Duhul Său. Ei pot rosti adevăruri care vor
topi și aprinde calea spre inimile oamenilor. – Review and Herald, 8 martie 1870
Duminică, 12 mai
LĂUDAT SĂ FIE DOMNUL!

Și tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!”
(Neemia 8:6)
D umnezeu spune prin psalmist: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela mă

proslăvește.” Închinarea față de Dumnezeu constă în principal din laudă și
rugăciune. Fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să fie angajat într-o astfel de în-
chinare. Nimeni nu poate cânta, nu poate aduce mărturie și nu se poate ruga de-
legând pe altul să facă lucrurile acestea în locul lui. De obicei există prea multe
mărturii mohorâte în cadrul serviciilor sociale [adunări de rugăciune], auzindu-
se mai mult murmurări decât recunoștință și laudă.
Când cuvântul lui Dumnezeu a fost rostit către evreii din vechime, Domnul i-a
spus lui Moise: „Și tot poporul să zică: «Amin!»” Acest răspuns, care trebuia să vină
din adâncul sufletelor lor, era cerut ca o dovadă că ei au înțeles cuvântul rostit și că
a fost interesant pentru ei.
Când chivotul Domnului a fost adus în cetatea lui David și s-a intonat un psalm
de bucurie și biruință, tot poporul a spus: „Amin!” Iar David a avut simțământul că
a fost pe deplin răsplătit pentru munca și preocuparea sa. (…)
Există prea multă formalitate în biserică… Noi ar trebui să fim atât de bine
conectați la Sursa luminii, încât să putem fi canale de lumină către lume. Domnul
dorește ca pastorii Săi, care propovăduiesc cuvântul, să fie umpluți cu viață prin
Duhul Său cel Sfânt. Iar oamenii care ascultă acest cuvânt să nu stea indiferenți și ne-
păsători, fără să reacționeze în vreun fel la ceea ce s-a spus. Spiritul lumii a paralizat
într-atâta spiritualitatea acestor oameni, încât pentru ei tema cea prețioasă a mân-
tuirii nu mai prezintă interes. (…) Acești oameni nepăsători și posaci au ambiție
și zel când este vorba de treburile lumești, însă lucrurile de importanță veșnică
nu le preocupă mintea și nici nu-i interesează așa cum îi interesează lucrurile
lumești. (…)
Creștinii roditori au o legătură continuă cu Dumnezeu și sunt preocupați de
lucrurile lui Dumnezeu. Adevărul și iubirea lui Dumnezeu constituie subiectul
meditației lor. Ei s-au înfruptat din cuvintele vieții, iar când le aud rostite de la am-
von, ei pot spune ca cei doi ucenici care călătoreau spre Emaus când Hristos le expli-
case profețiile privitoare la Sine: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum
și ne deschidea Scripturile?”
Toți cei care sunt în legătură cu lumina vor lăsa ca lumina lor să strălucească în
lume și, prin mărturia lor, vor aduce laudă lui Dumnezeu, iar inimile lor vor debor-
da de mulțumire. – Review and Herald, 1 ianuarie 1880
140
Luni, 13 mai
O CÂNTARE NOUĂ
Și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi
pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele
Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam.
Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru,
și ei vor împărăți pe pământ!”
(Apocalipsa 5:9-10)
D umnezeu a avut încredere în noi făcându-ne ispravnici ai bogățiilor Sale și

ai harului Său bogat; iar acum El ne îndreaptă atenția către cei săraci, către
cei în suferință și cei oprimați, către sufletele prinse în lanțurile superstiției și ale
păcatului și ne asigură că, dacă le facem bine acestora, El va accepta fapta făcută
ca și când ar fi fost făcută pentru El Însuși. „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri
unuia din acești foarte neînsemnați frați ai mei”, spune El, „Mie Mi le-ați făcut.”
Cei săraci nu sunt excluși de la privilegiul de a dărui. Ei, la fel ca cei bogați, pot
avea o parte în această lucrare. Lecția pe care a dat-o Domnul Hristos cu privire la
cei doi bănuți ai văduvei ne arată că cele mai mici daruri ale săracilor, dacă sunt date
cu o inimă plină de iubire, sunt primite la fel ca cele mai mari daruri ale celor bogați.
Toți acești ispravnici ai mijloacelor încredințate lor vor intra în bucuria Stăpânu-
lui lor. Ce este această bucurie? „Tot așa, vă spun că este mare bucurie înaintea înge-
rilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Cei ce câștigă suflete
cu credincioșie vor fi lăudați, vor avea parte de o binecuvântare deosebită. Ei se vor
alătura celor care se bucură în ceruri, strigând de bucurie pentru recolta de sus. Cât
de mare va fi bucuria când cei răscumpărați ai Domnului se vor întâlni – adunați în
locașurile pregătite pentru ei! Oh, ce bucurie pentru cei care au fost lucrători nepăr-
tinitori, neegoiști, colaborând cu Dumnezeu la înaintarea lucrării Sale pe pământ!
Ce satisfacție va avea fiecare secerător când glasul clar și armonios al Domnului
Isus va fi auzit spunând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția
pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.”
Cu inimi pline de bucurie și mulțumire, cei care au fost conlucrători cu Dumne-
zeu văd rodul muncii sufletului lor pentru păcătoșii sortiți pieirii și sunt mulțumiți…
Ei nu-și mai aduc aminte că au trebuit să practice lepădarea de sine pentru a susține
lucrarea. În timp ce privesc la sufletele pe care au căutat să le salveze pentru Isus
și le văd mântuite, salvate pentru veșnicie – monumente ale îndurării lui Dum-
nezeu și ale iubirii Mântuitorului –, prin bolțile cerești răsună strigăte de laudă și
recunoștință. – Review and Herald, 10 octombrie 1907
141
Marți, 14 mai
PUŢINĂ VREME
Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins
de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.
(Apocalipsa 12:12)
D omnul Isus Hristos constituie singurul refugiu în aceste vremuri atât de pri-
mejdioase. Satana lucrează în secret și la întuneric. Cu vicleșug, el îi îndepăr-
tează pe urmașii lui Hristos de la cruce și îi împinge spre o viață destrăbălată și
plină de nelegiuiri.
Satana se opune oricărui lucru care întărește cauza lui Hristos și îi slăbește lui
puterea… El nu are odihnă nicio clipă când vede că cel neprihănit are trecere. El
are legiuni întregi de îngeri răi, pe care îi trimite în toate locurile în care lumina
din ceruri strălucește asupra oamenilor. Aici își pune agenții să staționeze pentru a
acapara pe orice bărbat, femeie sau copil care nu se află în stare de veghe, și îi preia
în serviciul său. (…)
Dumnezeu dorește ca lucrarea Sa să fie făcută în mod inteligent, nu la întâmpla-
re. El vrea ca aceasta să fie făcută cu credință și cea mai mare atenție, ca să-Și poată
pune asupra acesteia semnul aprobării Sale. Pe cei care Îl iubesc și umblă cu teamă
și umilință înaintea Sa, El îi va binecuvânta, îi va călăuzi și îi va uni cu cerul. Dacă
lucrătorii se bizuie pe El, le va da înțelepciune și le va îndrepta slăbiciunile, astfel ca
ei să poată face în mod desăvârșit lucrarea Domnului.
Doar faptele noastre bune nu ne vor mântui, însă nici nu putem fi mântuiți fără a
face fapte bune. Și după ce am făcut tot ce am putut, va trebui să spunem în numele
și puterea lui Isus: „Suntem niște robi netrebnici.” Noi nu trebuie să gândim că am
făcut sacrificii mari și că ar trebui să primim o mare răsplată pentru slabele noastre
servicii.
Trebuie să ne punem armura și să ne pregătim pentru a rezista tuturor atacurilor
lui Satana. Răutatea și cruzimea lui nu sunt suficient conștientizate. Când vede că
planul i-a fost zădărnicit într-un punct, el adoptă noi tactici pe un alt teren și încear-
că din nou, făcând minuni pentru a-i amăgi și distruge pe oameni. (…)
Domnul Hristos cere totul. Nimic nu trebuie reținut. El ne-a răscumpărat cu un
preț infinit și El ne cere ca tot ce avem să-I oferim Lui ca un dar de bunăvoie. Dacă
vom consacra Lui pe deplin inima și viața noastră, credința va lua locul îndoielilor,
iar încrederea va lua locul suspiciunii și al necredinței. – Signs of the Times, 20 aprilie
1876
142
Miercuri, 15 mai
IEŞIŢI ŞI DESPĂRŢIŢI-VĂ
Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul.
Nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi.
(2 Corinteni 6:17)
A ici se află o promisiune pentru noi, condiționată de ascultare. Dacă vom ieși
din lume și ne vom separa de ea, dacă nu ne vom atinge de ce este necu-
rat, El ne va primi. Acestea sunt condițiile ca să fim acceptați de Dumnezeu. Este
ceva ce trebuie să facem noi înșine. Este o lucrare pe care noi trebuie să o facem.
Despărțirea noastră de lume trebuie să fie vizibilă. Prietenia lumii este vrăjmășie
cu Dumnezeu. Este imposibil să fim prieteni cu lumea și în același timp să fim
și uniți cu Hristos. Dar ce înseamnă să fim prieteni cu lumea? Înseamnă să ne
dăm mâinile cu ei, să ne bucurăm de ceea ce se bucură ei, să iubim ceea ce iubesc
ei, să umblăm după plăceri, satisfacții și să ne urmăm propriile înclinații. Atunci
când ne urmăm propriile înclinații, nu putem să fim atașați de Dumnezeu; atunci
ne iubim pe noi înșine și slujim propriului eu. Însă avem aici o mare făgăduință:
„Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei.” Să ne despărțim de ce? De înclinațiile
lumii, de gusturile ei, de obiceiurile ei, de moda și mândria lumii. Dacă facem
acest lucru, arătând că nu suntem în armonie cu lumea, făgăduința lui Dumnezeu
este a noastră. El nu spune că poate ne va primi, ci „vă voi primi”. Aceasta este o
promisiune reală.
Aveți asigurarea că veți fi acceptați de Dumnezeu. Atunci, despărțindu-vă de
lume, vă uniți cu Dumnezeu; deveniți membri ai familiei regale; deveniți fii și fiice
ale Regelui din ceruri, adoptați în familia Sa, având susținere de sus și fiind uniți cu
Dumnezeul cel infinit, al cărui braț pune în mișcare lumea.
Ce privilegiu înalt să fim astfel onorați de Dumnezeu, să fim numiți fii și fiice
ale Domnului celui atotputernic! Este de neînțeles; și, cu toate aceste făgăduințe și
încurajări, există mulți care le pun sub semnul întrebării și ezită. Ei se află într-o
poziție nehotărâtă. Se pare că ei gândesc că, dacă ar deveni creștini, vor avea de dus
un munte întreg de responsabilități în privința datoriilor religioase și a obligațiilor
creștine. Există un munte de responsabilitate, o veghere care durează toată viața, o
bătălie cu propriile înclinații, cu propria voință, cu propriile dorințe, cu propriile
plăceri; și când privesc la toate acestea li se pare o imposibilitate să facă acest pas, să
decidă dacă vor să fie copii ai lui Dumnezeu, slujitori ai Celui Preaînalt. – Signs of
the Times, 31 ianuarie 1878
143
Joi, 16 mai
CÂTE O ZI
Să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru,
aducând roade în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu.
(Coloseni 1:10)
M i-aduc aminte de ceea ce am citit odată despre un om în vârstă care fusese

doborât de prea multă muncă, însă își căuta de lucru ca să aibă din ce trăi.
Un nobil care avea o sută de lemne de tăiat a aflat de dorința bătrânelului. El i-a
spus că, dacă va tăia lemnele, va primi o sută de dolari. Dar bătrânul i-a răspuns
că îi este imposibil să facă acest lucru, pentru că este prea bătrân. „Ei bine”, i-a
spus nobilul, „să facem altfel atunci. Poți să tai un lemn astăzi? Dacă da, o să-ți
dau un dolar.” S-au învoit și omul a tăiat lemnul acela în ziua respectivă. „Acum”,
i-a spus nobilul, „poți să tai și mâine un lemn”, iar în ziua următoare a tăiat un alt
lemn și astfel toate lemnele au fost tăiate. Treaba a fost făcută în o sută de zile, iar
lucrătorul era la fel de sănătos ca atunci când a început munca. A putut să taie pe
rând lemnele, unul câte unul, dar când i s-a prezentat o lucrare atât de mare, i s-a
părut imposibil de îndeplinit.
Aceasta constituie o bună ilustrație pentru mulți care sunt nehotărâți. Ei au
dorința de a fi creștini, dar responsabilitățile unei vieți creștine li se par atât de mari,
încât se tem de eșec și sunt aproape siguri că nu vor reuși dacă vor încerca. Însă când
se ia în considerare că nu este treaba lor să întrevadă sfârșitul călătoriei creștine, ei
nu trebuie să înțeleagă întregul parcurs și nici să îl străbată dintr-odată. Trebuie să
facem față doar câte unei zile cu poverile și responsabilitățile ei.
Da, dragi prieteni, dragi tineri, ziua de mâine nu ne aparține. Trebuie să îndepliniți
datoriile zilei de azi. Dacă vă hotărâți să fiți de partea Domnului, să ieșiți din lume,
să vă despărțiți de ea și să alegeți să fiți fii și fiice ale Domnului atotputernic, să
părăsiți rândurile vrăjmașului, să nu mai slujiți păcatului și lui Satana, puneți-vă ca
țintă să vă faceți întotdeauna datoria de acum, cea prezentă. Preluați îndatoririle de
astăzi, fiind conștienți că Domnul are așteptări de la voi, că sunteți responsabili în
fața Creatorului vostru; aceste cerințe trebuie îndeplinite pe rând, luând în calcul
câte o zi. Începeți, prin puterea Domnului, urmărind să obțineți biruința în ziua
respectivă. – Signs of the Times, 31 ianuarie 1878
144
Vineri, 17 mai
IEŞIŢI DIN MIJLOCUL LOR

Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice.
(2 Corinteni 6:18)
S unt doar două căi: una care duce spre ceruri, iar cealaltă, spre moarte și iad.
Fiecare om are o lucrare de făcut. Fiecare dintre noi, care are capacitatea de
a raționa, știe că există un Dumnezeu. Noi dorim să avem un braț pe care să ne
sprijinim în ceasul încercării și care să ne poată susține atunci când pământul se
clatină într-o parte și într-alta; simțim nevoia unui refugiu. Vrem să știm atunci că
Dumnezeu este Tatăl nostru, că viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumne-
zeu. Fiecare dintre voi are nevoie de această asigurare. Și elevii din școala noastră
au nevoie de această asigurare. Unii se vor întoarce curând la casele lor. Câți dintre
ei au venit la această școală cu o nădejde în Hristos? Câți și-au predat inima Lui de
când au început să frecventeze colegiul nostru? Câți sunt încă nehotărâți, uneori
dorind să fie sfinți de partea Domnului, iar după aceea se dau înapoi din nou din
aceleași motive pe care le-am menționat: responsabilitățile și datoriile ce le revin
ca creștini li se par atât de mari, încât ezită și rămân nehotărâți. (…)
Care este durata vieții voastre? Cine dintre voi are asigurarea că va trăi până la
următorul trimestru școlar? Câți dintre voi sunteți siguri pe viața voastră? Dar dacă
ați avea o viață întreagă înaintea voastră, dacă ați ști că trebuie să trăiți zece ani,
fiecare cu câte trei trimestre, ce este această perioadă scurtă de viață? Este prea mult
să-I oferiți Domnului? Vă cere El să nu beneficiați de ceva ce este în interesul vostru
sau pentru fericirea voastră? Oh, nu! (…)
Cum este posibil ca cineva să considere că face un sacrificiu ca să fie adoptat
în familia Regelui regilor, a Domnului care domnește în ceruri; nu știți că este cea
mai înaltă favoare aceea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, „fii și fiice ale Celui
Preaînalt”?
De la vârsta de 11 ani mă aflu în serviciul acestui Rege divin. Vorbesc din
experiența mea. El nu mi-a cerut să-I dau ceva ce ar fi fost mai bine să rețin pentru
mine. Scumpul Domn Isus, prețiosul Mântuitor! Îl iubesc și îmi place să Îl slujesc. –
Signs of the Times, 31 ianuarie 1878
[În urma acestei prezentări, au ieșit în față pentru rugăciune foarte mulți. Intere-
sul a durat până la adunarea de tabără, când mai mult de 130 au fost botezați, mulți
dintre ei fiind elevi la Colegiul Battle Creek.]
Sâmbătă, 18 mai
CELE DOUĂ CĂI

Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea
care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta,
îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.
(Matei 7:13-14)
A ceste căi sunt distincte, separate și au direcții opuse – una duce spre viața
veșnică, cealaltă spre moarte, moartea veșnică. Există o distincție și între cei
care merg pe ele. Una dintre căi este largă și netedă; cealaltă este strâmtă și aspră.
La fel, și cei care merg pe ele sunt diferiți în ce privește caracterul, viața, îmbrăcă-
mintea și conversațiile lor.
Cei care călătoresc pe calea cea îngustă vorbesc despre bucuria și fericirea de la
sfârșitul călătoriei. Fețele lor sunt adesea triste, dar totuși strălucesc de bucurie sacră,
sfântă. Un Om al durerii și obișnuit cu suferința a deschis această cale pentru ei și a
mers chiar El pe ea. Urmașii Săi văd urmele pașilor Lui pe cale și sunt mulțumiți. El
a trecut pe-acolo, de aceea ei Îl pot urma în siguranță.
Pe calea cea largă, toți sunt ocupați cu îmbrăcămintea și cu plăcerile. Ei își îngă-
duie ilaritate și veselie gălăgioasă și nu se gândesc la finalul călătoriei, la nimicirea
sigură care îi așteaptă acolo. Fiecare zi îi aduce mai aproape de acel deznodământ și,
cu toate acestea, ei se grăbesc nebunește, mai repede și tot mai repede.
De ce este atât de greu de trăit o viață umilă, o viață de lepădare de sine? Pentru
că așa-numiții creștini nu sunt morți față de lume. Este mai ușor de trăit pentru
Hristos după ce mori față de lume. Ei doresc să fie la fel ca lumea, și totuși să fie
considerați creștini. Unii ca aceștia ar vrea să urce pe o altă cale. Pământul îi atrage.
Comorile lui sunt de valoare pentru ei. Ei găsesc suficiente lucruri care să le ocupe
mintea și nu au timp să se pregătească pentru ceruri.
Atât cei tineri, cât și cei în vârstă neglijează studiul Bibliei și nu fac din aceasta
regula lor de viață. Cartea cea importantă după care vor fi judecați de-abia dacă este
studiată puțin. Cărți de povești, inutile, au fost citite cu atenție, în timp ce Biblia a
fost lăsată deoparte, neglijată. Vine o zi când toți vor dori să cunoască pe deplin
adevărurile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Când adevărurile Bibliei ating inima, ele produc o dorință sinceră de a fi despărțit
de lume, ca și Mântuitorul. Cei care Îl vor cunoaște pe blândul și umilul Domn Isus
vor umbla pe cale cu demnitate, asemenea Lui. – Signs of the Times, 1 aprilie 1880
Duminică, 19 mai
LUMINA LUMII
Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul.
Umblați deci ca niște copii ai luminii.
(Efeseni 5:8)
D omnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii.” Așa cum
soarele se ivește pe cer pentru a umple lumea de strălucire, la fel urmașii lui
Isus trebuie să răspândească lumina adevărului asupra acelora care bâjbâie în în-
tunericul păcatului și superstițiilor. Însă urmașii lui Hristos nu au o lumină a lor
înșiși. Lumina cerului este cea care cade asupra lor, și ei trebuie să reflecte această
lumină asupra lumii.
Lumina vieții este oferită fără plată tuturor. Oricine dorește poate fi călăuzit spre
razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Domnul Hristos este marele remediu
pentru păcat. Nimeni nu poate da vina pe circumstanțe, pe educație sau pe tempe-
rament pentru că trăiește în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Păcătoșii sunt astfel
pentru că ei aleg să fie astfel. Mântuitorul a spus: „Și judecata stă în faptul că, odată
venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru
că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca
să nu i se vădească faptele.”
Când sunt prezentate cerințele lui Dumnezeu, cei care iubesc păcatul își dau pe
față adevăratul lor caracter prin satisfacția cu care privesc la greșelile celor ce susțin
că sunt creștini. Ei sunt stăpâniți de același spirit ca și stăpânul lor, Satana, despre
care Biblia spune că este „pârâșul fraților”. Atunci când este lansat un zvon rău, cât
de repede este acesta exagerat și trecut din gură în gură! Cât de mulți se vor înfrupta
din el, ca un vultur din prada sa. (…)
Adevăratul creștin, care „lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate
faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu”. Viața lui evlavioasă și vorbirea lui sfântă
constituie mărturii de fiecare zi împotriva păcatului și a păcătoșilor. El este un re-
prezentant viu al adevărului pe care îl susține. Despre acești urmași adevărați ai Săi,
Domnul Isus spune că nu-i este rușine să-i numească frați. Fiecare dintre cei care
vor avea viața veșnică va manifesta aici zel și devotament în serviciul lui Dumne-
zeu… Pentru ei, cunoașterea datoriei înseamnă îndeplinirea ei cu toată inima și cu
curaj. Ei urmează lumina care le luminează calea, fără să se teamă de urmări. Dum-
nezeul adevărului este de partea lor și nu îi va uita niciodată. – Signs of the Times,
9 martie 1882
147
Luni, 20 mai
ADEVĂRATA TEMPERANŢĂ
ÎNSEAMNĂ O VIAŢĂ ECHILIBRATĂ
Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu
și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?
(1 Corinteni 3:16)
V iața noastră de aici ne este doar concesionată și întrebarea pe care ar trebui

să și-o pună fiecare este: În ce ar trebui să-mi investesc viața pentru a obține
cel mai bun profit? Viața capătă valoare doar dacă facem tot ce putem spre binele
semenilor noștri și spre slava lui Dumnezeu. Cultivarea atentă a darurilor cu care
ne-a înzestrat Creatorul ne va califica pentru o utilitate mai înaltă aici, și pentru o
viață mai bună în lumea viitoare.
Este folosit bine acel timp din viața noastră care este investit pentru punerea te-
meliei și pentru păstrarea unei bune sănătăți fizice și mintale. Nu ne putem permite
să micșorăm sau să ciuntim nici măcar o singură funcție a minții sau a trupului prin
muncă peste măsură sau prin maltratarea oricărei părți a mașinăriei vii. Dacă facem
acest lucru, cu siguranță vom suporta consecințele. Cea dintâi datorie a noastră față
de Dumnezeu și față de semenii noștri este autodezvoltarea. Fiecare facultate cu
care ne-a înzestrat Creatorul trebuie cultivată până la desăvârșire, ca să putem fi
în stare să facem cât mai mult bine posibil. Pentru a ne curăți și rafina caracterul,
avem nevoie de harul lui Hristos, care ne va face în stare să ne vedem deficiențele, să
le corectăm și să îmbunătățim ceea ce este bun. Această lucrare, îndeplinită pentru
noi înșine în puterea și în numele Domnului Isus, va fi de mai mult folos semenilor
noștri decât orice predică pe care le-am putea-o predica. Exemplul unei vieți echili-
brate și ordonate este de o valoare inestimabilă.
Necumpătarea stă la baza multor rele din viață. Nu vorbim de necumpătare limi-
tând-o doar la folosirea băuturilor alcoolice; aceasta înseamnă mult mai mult, inclu-
siv îngăduirea oricărei pofte și patimi vătămătoare. Dacă poftele și patimile s-ar afla
sub controlul unei rațiuni sfințite, societatea noastră ar arăta cu totul diferit astăzi.
Multe lucruri care sunt folosite de obicei ca produse alimentare sunt nepotrivite ca
hrană; gustul acestora este nenatural, însă a fost cultivat. Alimentele excitante creea-
ză o dorință după stimulente și mai puternice.
Hrana indigestă deranjează întreg organismul, iar urmările sunt dorințe și pofte
excesive… Adevărata temperanță înseamnă să ne abținem complet de la ceea ce este
dăunător și să folosim înțelept doar acele articole alimentare care sunt sănătoase și
hrănitoare. – Signs of the Times, 20 aprilie 1882
148
Marți, 21 mai
MUNCA ESTE O BINECUVÂNTARE

Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată,
trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare.
(Ezechiel 16:49)
M unca a fost dată de Dumnezeu omenirii ca o binecuvântare, ca să ne ocupe

mintea, să ne întărească trupul și să ne dezvolte toate facultățile. Adam și Eva
au muncit în Grădina Edenului și ei au găsit în activitatea mintală și fizică cea mai
mare plăcere a existenței lor sfinte. Când au fost alungați din frumosul lor cămin
ca urmare a neascultării și au fost obligați să se lupte cu un pământ dificil pentru
a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, tot munca a fost o ușurare pentru sufletele
lor întristate, o apărare împotriva ispitei.
Munca judicioasă este indispensabilă atât pentru fericirea, cât și pentru pros-
peritatea neamului omenesc. Ea îl întărește pe cel slab, îl face curajos pe cel timid,
pe sărac îl face bogat, iar pe cel năpăstuit, împlinit, fericit. Darurile care ne-au fost
încredințate sunt în funcție de capacitățile noastre, și Dumnezeu așteaptă rezultate
pe măsura talentelor pe care le-a dat slujitorilor Săi. Nu marele număr al talentelor
deținute este cel care determină răsplata, ci modul în care acestea au fost folosite –
gradul de credincioșie cu care au fost îndeplinite datoriile vieții, mari sau mici.
Lenevia este unul din cele mai mari blesteme care ne pot lovi, căci ea este urmată
de viciu și nelegiuire. Satana stă la pândă, gata să-i surprindă și să-i distrugă pe cei
nepregătiți, care, având timp liber, îi dau ocazia să se strecoare deghizat în cine știe
ce formă atrăgătoare. Niciodată nu are mai mult succes ca atunci când vine la oa-
meni în orele lor fără ocupație. (…)
Cei bogați se consideră adesea îndreptățiți să fie considerați superiori între se-
menii lor și favorizați de Dumnezeu. Mulți desconsideră munca cinstită și privesc cu
superioritate și dispreț la semenii lor mai săraci. Copiii celor bogați sunt învățați că,
pentru a fi adevărați domni și doamne, trebuie să se îmbrace la modă, să se ferească
de muncă și să evite societatea celor din clasa muncitoare.
Astfel de idei sunt total în contradicție cu planul divin în crearea omului. (…)
Fiul lui Dumnezeu a onorat munca. Deși era Maiestatea cerului, El Și-a ales că-
minul pământesc printre cei săraci și smeriți și a lucrat pentru pâinea cea de toate
zilele în umilul atelier de tâmplărie al lui Iosif. Calea lucrătorului creștin e posibil să
fie grea și îngustă, însă este onorată de urmele pașilor Mântuitorului, care sunt siguri
de urmat pe acea cale sfântă. – Signs of the Times, 4 mai 1882
149
Miercuri, 22 mai
OCHII DOMNULUI SUNT ASUPRA TA

Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană
și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.
(Psalmii 34:15)
S e susține adesea părerea că spiritualitatea și devotamentul față de Dumnezeu

sunt în detrimentul sănătății. În timp ce este evident că această afirmație este
una falsă, într-o oarecare măsură ea se bizuie pe o anumită realitate. Mulți dintre
cei ce pretind că sunt creștini sunt tot timpul mohorâți. Ei consideră că este o vir-
tute să te plângi de dezamăgiri, de necazuri mari și conflicte serioase.
Însă aceste persoane nu reprezintă corect religia Bibliei. Departe de a fi în opoziție
cu sănătatea și fericirea, temerea de Domnul stă la temelia oricărei prosperități au-
tentice.
Conștiința împăcată că ai făcut ceea ce este bine constituie cel mai bun medi-
cament pentru bolile trupului și ale minții. Cei care sunt împăcați cu Dumnezeu
și-au asigurat cel mai important lucru pentru sănătate. Binecuvântarea Domnului
reprezintă viață pentru cel ce o primește. Asigurarea că ochii Domnului sunt peste
noi și că urechile Sale iau aminte la rugăciunile noastre este o continuă sursă de
mulțumire. Conștiența faptului că avem un prieten atât de înțelept, căruia Îi putem
încredința toate secretele sufletești, constituie un privilegiu care nu poate fi suficient
redat prin cuvinte.
Disperarea și deznădejdea presupuse a fi cauzate de nesupunerea față de Legea
morală a lui Dumnezeu ar trebui puse mai degrabă pe seama nerespectării legi-
lor fizice. Cei ale căror însușiri morale sunt întunecate de boală nu sunt cei care
reprezintă corect viața creștină, care exprimă bucuria mântuirii sau frumusețea
sfințeniei. Prea adesea sunt prinși de focul fanatismului sau de apa indiferenței reci
sau a tristeții placide. (…)
Este de datoria fiecărui creștin să urmeze îndeaproape exemplul Domnului Hris-
tos – să cultive pacea, speranța și bucuria, care se vor manifesta în voioșie neprefăcu-
tă și seninătate naturală. În felul acesta, ei pot răspândi lumină asupra tuturor celor
din jurul lor și nu vor împrăștia umbre negre de descurajare și deznădejde.
Mulți tânjesc continuu după senzații tari și distracții. Ei nu au pace și nu sunt
mulțumiți dacă nu sunt prinși în distracții, frivolități și plăceri. E posibil ca aceste
persoane să susțină că sunt religioase, însă își amăgesc propriile suflete. Religia lor
nu este cea autentică. Viața lor nu este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei nu gă-
sesc în Isus bucurie și pace. – Signs of the Times, 15 iunie 1882
150
Joi, 23 mai
ŞTIINŢĂ ŞI REVELAŢIE
Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”
(Psalmii 14:1)
E xistă unii care cred că au făcut mari descoperiri în știință. Ei citează păreri
ale oamenilor învățați, considerându-se infailibili, și prezintă altora concluziile
științei ca fiind adevăruri care nu pot fi negate. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, care
a fost dat ca o candelă pentru călătorul trudit în lume, este judecat după acest
standard și se dă sentința că este deficitar. Cercetarea științifică în care s-au lăsat
angrenați acești indivizi s-a dovedit a fi o cursă pentru ei. Aceasta le-a întunecat
mințile și au alunecat în scepticism. Ei au o conștiență a puterii, însă, în loc să
privească la Izvorul oricărei înțelepciuni, se bucură de cunoștințele superficiale
pe care le-au câștigat. Ei și-au ridicat în slăvi înțelepciunea omenească în opoziție
cu înțelepciunea marelui și atotputernicului Dumnezeu și au îndrăznit să intre în
controversă cu El. Cuvântul inspirat îi numește pe astfel de oameni „nebuni”.
Dumnezeu a îngăduit să fie revărsat un potop de lumină asupra lumii prin des-
coperiri în știință și artă, însă când așa-zișii oameni de știință citesc și scriu despre
aceste subiecte doar din punct de vedere omenesc, cu siguranță că vor ajunge la
concluzii greșite. Cele mai strălucite minți, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui
Dumnezeu în cercetările lor, ajung în încurcătură în încercarea de a investiga relația
dintre știință și revelație. Creatorul și lucrările Sale sunt dincolo de înțelegerea lor și,
neputând să explice aceste lucruri prin legi naturale, istoria biblică este considerată a
fi una pe care nu te poți bizui. Cei care pun sub semnul întrebării relatările Vechiu-
lui și Noului Testament vor face un pas mai departe și vor pune la îndoială însăși
existența lui Dumnezeu, și atunci, pierzându-și ancora, ei sunt lăsați să se izbească
de stâncile necredinței. Moise a scris sub îndrumarea Duhului lui Dumnezeu, și
o teorie autentică în geologie nu va susține niciodată descoperiri care să nu fie în
armonie cu ceea ce a scris el. Ideea greșită a multora, cum că Dumnezeu nu a creat
materia când a adus lumea la existență, limitează puterea Sfântului lui Israel.
Mulți, neputându-L evalua pe Creator și lucrările Sale prin cunoștințele lor
științifice limitate, pun la îndoială existența lui Dumnezeu și atribuie o putere in-
finită naturii. Biblia nu trebuie testată prin idei omenești cu privire la știință, ci
știința trebuie supusă testului standardului infailibil al acesteia. – Signs of the Times,
13 martie 1884
151
Vineri, 24 mai
SLUJIRE VOIOASĂ
Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă,
ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde.
(Evrei 6:11)
D umnezeu privește favorabil spre faptele slujitorilor Săi credincioși. A fost în-
totdeauna datoria poporului ales al lui Dumnezeu să lucreze în mod neegoist;
însă unii neglijează lucrarea pe care ar trebui s-o facă, iar alții sunt supraîmpovărați
pentru a compensa lipsa de implicare a acestora. Dacă toți și-ar face partea cu tra-
gere de inimă, ei ar fi susținuți; însă cei care se plâng și murmură la fiecare pas nu
vor primi nici ajutor și nici răsplată.
Dumnezeu a fost ofensat când copiii lui Israel au murmurat împotriva Lui și
împotriva lui Moise, pe care El îl trimisese să le fie eliberator. El i-a scos în mod
miraculos din robia egipteană, ca să-i înalțe și să-i înnobileze, pentru a-L reprezenta
pe pământ. Însă au trebuit să întâmpine dificultăți, oboseală și lipsuri. Era necesar
ca ei să îndure aceste greutăți. Dumnezeu i-a scos dintr-o stare de degradare și i-a
pregătit ca să ocupe un loc onorabil printre națiuni și să li se încredințeze lucruri
importante și sacre. (…)
Ei au uitat robia lor amară din Egipt. Au uitat bunătatea și puterea lui Dumnezeu,
dovedite în favoarea lor în eliberarea din robie. Au uitat cum copiii lor au fost cruțați
atunci când îngerul nimicitor a trecut pe deasupra Egiptului. Au uitat de marea ma-
nifestare a puterii divine la Marea Roșie, când Iehova a proclamat: „Până aici să vii,
să nu treci mai departe; aici să ți se oprească mândria valurilor tale”, și apele s-au
strâns laolaltă, formând un zid solid. Au uitat că, în timp ce ei au trecut în siguranță
prin locul unde fuseseră apele, armatele dușmanilor lor, în încercarea de a-i urmări,
au fost înghițite de apele mării.
Dumnezeu nu pune asupra nimănui poveri atât de mari încât la fiecare pas per-
soana în cauză să se plângă de povara pe care este obligată s-o poarte. Fricțiunile, nu
continua mișcare, determină uzura mașinăriei. Continua îngrijorare, nu munca în
sine, este cea care ucide aceste persoane.
În slujirea lui Dumnezeu sunt satisfacții și este pace. Când urma să se despartă
de ucenicii Săi, El le-a făcut, înainte de plecarea Sa, următoarea promisiune:: „Vă dau
pacea Mea, vă las pacea Mea; nu v-o dau cum v-o dă lumea.” – Signs of the Times,
12 iunie 1884
Sâmbătă, 25 mai
DUMNEZEU – PE PRIMUL LOC

Îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe
și să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu,
care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele.
(1 Timotei 6:17)
E ste periculos să investești timp, idei și tărie pentru urmărirea unui câștig lu-
mesc, chiar dacă efortul perseverent va fi urmat de succes, căci, procedând
astfel, există pericolul ca lucrurile legate de Dumnezeu și neprihănire să ajungă pe
planul secundar. Este mai bine să fim săraci, să îndurăm necazuri și să ne vedem
năruite speranțele pământești decât să ne punem în primejdie interesele veșnice.
Se poate să fim amăgiți cu diverse stimulente, să credem că vom obține bogății și
onoruri și astfel inima și sufletul să ne fie prinse în întreprinderi lumești.
Banii au devenit măsura puterii în lume, oamenii fiind evaluați nu după integri-
tatea lor, ci după mărimea bogăției pe care o posedă. Așa a fost în zilele dinainte de
potop.
Să fim hotărâți să nu ne dorim bogății. Dacă sărăcia va fi partea noastră pentru
că am ales adevărul, să rămânem de partea adevărului și să intrăm în viață. Domnul
Isus spunea că „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din
gura lui Dumnezeu”. Adepții lumii poate că vor zâmbi citind această afirmație, însă
ea este indiscutabil un sfat de înțelepciune veșnică. Creștinii care sunt purtați în
lume de afacerile lor, dacă Îl urmează pe Hristos, își vor purta crucea și vor întâmpi-
na dificultățile în spiritul lui Hristos. Ei nu vor face din lume dumnezeul lor și nici
nu-și vor pune în slujba lui Mamona puterile minții, ale oaselor și mușchilor. Vor fi
conștienți că cerul privește la ei și, orice succes ar avea, vor aduce slavă lui Dumne-
zeu. Ei își vor da seama că Dumnezeu știe, în timp ce noi nu știm, că acești câțiva ani
vor trece, iar comorile pământești nu vor mai fi.
Viziunea cu privire la lumea viitoare echilibrează mintea în așa fel încât lucru-
rile văzute nu vor avea controlul asupra ființei noastre, care a fost cumpărată cu
un preț infinit de Răscumpărătorul lumii. Prin intermediul Duhului Sfânt, înaintea
sufletului sunt aduse lucrurile nevăzute și veșnice, iar avantajele dobândirii comorii
veșnice, nepieritoare sunt făcute să apară în fața ochilor minții în frumusețea lor
atrăgătoare. În acest fel, noi învățăm să privim la lucrurile nevăzute și veșnice și să
socotim ocara lui Hristos de mai mare valoare decât comorile lumii. – Signs of the
Times, 26 iunie 1893
Duminică, 26 mai
O BISERICĂ VIE
Încolo, fraților, fiindcă ați învățat de la noi cum să vă purtați
și să fiți plăcuți lui Dumnezeu, și așa și faceți, vă rugăm și vă îndemnăm
în numele Domnului Isus să sporiți tot mai mult în privința aceasta.
T ânjim să vedem adevăratul caracter creștin manifestat în biserică; tânjim să

vedem membrii bisericii neafectați de spiritul ușuratic, lipsit de respect, și do-
rim cu ardoare să vedem că membrii bisericii conștientizează înalta lor chemare
în Isus Hristos. Unii creștini se străduiesc din răsputeri să trăiască și să acționeze
astfel încât credința lor religioasă să facă impresie bună asupra oamenilor integri,
astfel ca aceștia să fie determinați să accepte adevărul. Însă sunt și mulți care nu
simt că ar avea vreo responsabilitate nici măcar să-și păstreze sufletele în dragos-
tea lui Dumnezeu și care, în loc să fie o binecuvântare pentru alții prin influența
lor, sunt o povară pentru cei care ar dori să lucreze, să vegheze și să se roage.
Timpul prezent are nevoie de oameni care să aibă stabilitate morală, o țintă, de
bărbați și femei care să nu fie afectați de influențe nesfinte. Asemenea persoane vor
avea succes în lucrarea de desăvârșire a caracterului creștin, prin harul lui Hristos,
oferit cu atâta generozitate. (…)
Nimeni nu poate avea succes în serviciul lui Dumnezeu dacă nu este cu tot sufle-
tul în lucrare și dacă nu socotește toate lucrurile ca o pierdere față de prețul nespus
de mare al cunoașterii Domnului Hristos. Cei care își păstrează anumite rezerve,
care refuză să dea tot ce pot, nu pot fi ucenici ai lui Hristos, cu atât mai puțin co-
laboratori ai Săi. Consacrarea trebuie să fie deplină. Tată, mamă, soție și copii, case
și terenuri, tot ceea ce posedă slujitorul lui Hristos trebuie să fie supus chemării lui
Dumnezeu – jertfit pe altarul sfânt.
Cei care caută călăuzirea Duhului Sfânt prin studiu serios al Cuvântului lui
Dumnezeu și rugăciune fierbinte vor fi conduși de El. Stâlpul de nor îi va călăuzi
în timpul zilei, iar stâlpul de foc, noaptea; și, având acest simțământ al prezenței lui
Dumnezeu, va fi imposibil să nu respecte legea Sa cea sfântă.
Ca popor deosebit al lui Dumnezeu, să ridicăm standardul caracterului creștin
ca să nu pierdem răsplata care va fi dată robului bun și credincios. Trebuie să conlu-
crăm la mântuirea noastră cu frică și cutremur. Aceia care păstrează până la sfârșit
încrederea nezguduită de la început vor primi coroana veșnică a slavei. Simplitatea,
curăția, stăpânirea de sine, dărnicia și dragostea ar trebui să caracterizeze experiența
noastră creștină. – Review and Herald, 3 iunie 1880
154
Luni, 27 mai
ODIHNĂ ÎN HRISTOS
Și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă.
S ă nu uităm că Domnul Hristos este Calea, Adevărul și Viața. Mântuitorul, plin

de îndurare, îi invită pe toți oamenii să vină la El. Trebuie să credem cuvintele
Domnului nostru și să nu ne îngreunăm calea spre El. Să nu mergem pe această
cale, trasată pentru cei mântuiți ai Domnului, murmurând, manifestând îndoială,
având presimțiri negre, fiind nemulțumitori, ca și când aceasta ar fi o sarcină grea
și neplăcută. Căile lui Hristos sunt căi plăcute, toate căile Lui sunt cu pace. Dacă
picioarele noastre au apucat să meargă pe cărări aspre și am luat asupra noastră
sarcini grele, multe griji, căutând să ne facem comori pe pământ, să schimbăm
acum calea și să mergem pe calea pe care Domnul Isus a pregătit-o pentru noi.
Nu suntem întotdeauna dispuși să Îi dăm poverile noastre Domnului Isus. Une-
ori ne spunem necazurile în fața unor urechi omenești, le vorbim despre greutățile
noastre acelora care nu ne pot ajuta și neglijăm să-I încredințăm totul Domnului
Isus, astfel ca El să ne schimbe calea plină de întristare cu una de bucurie și pace.
Scurtimea timpului ne presează și ne motivează să căutăm neprihănirea și să
facem din Hristos prietenul nostru. Dar acesta nu constituie un motiv potrivit. Sea-
mănă a egoism. Este oare necesar ca lucrurile înfricoșate din ziua Domnului să ne
tot fie prezentate ca să ne constrângă, prin frică, să acționăm corect? Nu ar trebui să
fie așa. Domnul Isus este atrăgător. El este plin de iubire, îndurare și milă. El vrea să
fie prietenul nostru, să meargă alături de noi pe toate cărările aspre ale vieții.
Invitația Domnului Hristos către noi toți este o chemare la o viață de pace și
odihnă, o viață liberă, plină de iubire, o viață în care să ne bucurăm de moștenirea
bogată a vieții viitoare, nemuritoare. Nu trebuie să ne alarmăm dacă această cale a
libertății ne trece și prin lupte și suferințe. Libertatea de care ne vom bucura este cu
atât mai prețioasă, deoarece am făcut sacrificii ca s-o obținem. Această pace care
întrece orice cunoștință va presupune bătălii cu puterile întunericului, lupte grele
cu egoismul nostru și cu păcatele lăuntrice. Când ne aflăm în fața ispitei, trebuie să
ne supunem unei discipline severe, obișnuindu-ne să îndurăm cu fermitate, aceasta
însemnând că nu vom murmura ducând lupta cea bună a credinței. (…)
Nu Îl putem aprecia îndeajuns pe Mântuitorul nostru până când nu ajungem
să-L vedem cu ochii credinței coborând până la cele mai mari adâncimi ale degradă-
rii omenești, luând asupra Sa natura umană, capacitatea de a suferi și, prin suferință,
exercitându-Și puterea divină pentru a-i salva și a-i ridica pe păcătoși, care vor putea
deveni prieteni cu El. – Review and Herald, 2 august 1881
155
Marți, 28 mai
RÂNDUIŢI SĂ ADUCĂ ROADĂ

Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu
aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.
(Ioan 15:5)
Î n cadrul planului de restaurare a chipului divin în oameni s-a luat măsura ca

Duhul lui Dumnezeu să lucreze asupra minții oamenilor, să fie o prezență care
să-L înlocuiască pe Hristos și care să modeleze caracterul omenesc. Cei care pri-
mesc adevărul devin, de asemenea, recipiente ale harului lui Hristos și își consacră
capacitățile omenești, sfințite, în lucrarea în care Însuși Domnul Hristos a fost
angajat – devenind împreună-lucrători cu Dumnezeu. Adevărul divin le este adus
la cunoștință pentru ca ei să devină instrumente în mâna lui Dumnezeu.
Prin însușirea adevărului, caracterul este schimbat și modelat după asemănarea
divină. Apostolul Petru vorbește despre creștini ca fiind aceia care și-au curățit su-
fletele prin ascultarea de adevăr sub acțiunea Duhului Sfânt. (…)
Datoria creștinului este să lumineze. Cei care susțin că sunt urmași ai lui Hris-
tos nu întrunesc cerințele Evangheliei până când nu slujesc altora. Ei nu trebuie
să uite niciodată că lumina lor trebuie să strălucească înaintea oamenilor, pentru
ca aceștia, văzând faptele lor bune, să-L slăvească pe Tatăl lor care este în ceruri.
Vorbirea lor trebuie să fie întotdeauna cu har și în armonie cu mărturisirea lor de
credință. Lucrarea lor este de a-L descoperi pe Hristos lumii. Domnul Isus Hristos,
și El crucificat, este subiectul lor inepuizabil, despre care le face plăcere să vorbească,
scoțând la suprafață din comoara inimilor lor adevărurile prețioase ale Evangheliei.
Inima care este plină de fericita nădejde, care simte veșnicia și gloria ei, nu poate să
rămână mută. Cei care sunt conștienți de prezența sacră a lui Hristos nu pot vorbi în
chip ușuratic, nu pot rosti cuvinte frivole, căci cuvintele lor trebuie să fie înțelepte,
o mireasmă de viață spre viață. Noi nu trebuie să fim copii purtați încoace și încolo,
ci trebuie să fim ancorați în Isus Hristos și să avem subiecte de valoare pe care să ne
concentrăm vorbirea noastră.
Creștinii trebuie să răspândească vestea cea bună a mântuirii și nu trebuie să
obosească niciodată în a vesti bunătatea lui Dumnezeu. (…)
Trebuie să le vorbiți păcătoșilor, voi nu îi cunoașteți, dar Dumnezeu le mișcă ini-
ma. Nu uitați niciodată că fiecare cuvânt rostit în prezența lor poartă o mare respon-
sabilitate. Puneți-vă întrebarea: La câți oameni le-am vorbit dintr-o inimă plină de
dragostea lui Hristos despre darul de nedescris al îndurării lui Dumnezeu și despre
neprihănirea lui Hristos? – Review and Herald, 12 februarie 1895
156
Miercuri, 29 mai
DESPĂRŢIŢI-VĂ DE LUME
În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte.
(1 Corinteni 15:31)
C ei care poartă numele lui Hristos trebuie să-L reprezinte pe Domnul Hristos
ca model și exemplu al lor. Ei trebuie să dezvăluie în fața oamenilor adevă-
rul în curăția lui și să le prezinte acestora privilegiile și responsabilitățile vieții
creștine; și acest lucru poate fi făcut de cei care se consideră urmași ai lui Hris-
tos numai dacă ei își conformează caracterele la principiile sacre ale adevărului.
Niciun copil al lui Dumnezeu nu trebuie să trădeze adevărurile sacre. Nu trebuie
ștearsă linia de demarcație dintre creștini și lume. Adevărul nu trebuie coborât la
nivelul obișnuit, comun, căci acest lucru Îl va dezonora pe Dumnezeu, care a făcut
un sacrificiu infinit prin dăruirea Fiului Său pentru păcatele lumii.
Mulți dintre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu nu par a înțelege că inima
trebuie să fie reînnoită, căci practicile lor par să ignore cuvintele și lucrările lui Hris-
tos. Prin faptele lor, ei spun deslușit: „Este dreptul meu să mă port așa cum sunt. Aș
fi nenorocit dacă nu m-aș purta întocmai.” Acesta este felul de religie care există în
lume, dar nu poartă aprobarea divină. (…)
Așa-zisa știință, rațiunea omenească și poezia nu pot fi considerate ca având
aceeași autoritate cu revelația; însă este planul bine studiat al lui Satana acela de
a înălța maximele, tradițiile și invențiile omenești la o autoritate egală cu Cuvân-
tul lui Dumnezeu; și, îndeplinind acest lucru, cuvintele omenești sunt considerate
supreme.
Nu putem fi în siguranță dacă nu avem zilnic o nouă experiență, privind la Dom-
nul Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre. În fiecare zi trebuie să privim la
El și să fim schimbați după chipul Său. Trebuie să manifestăm însușirile Sale divine
și să mergem pe urmele pașilor lui Isus, oricât ne-ar costa acest lucru. Trebuie să ne
așezăm sub călăuzirea divină, să consultăm Cuvântul lui Dumnezeu și să ne între-
băm în fiecare zi: Este aceasta calea Domnului? Nicio deficiență de caracter nu va fi
îngăduită ca să strice cu imperfecțiunea sa cerul. (…)
Mărturisirea adevărului nu are valoare dacă sufletul nu se prinde cu putere de
principiile adevărului, nu și le însușește și nu absoarbe hrana bogată a adevărului,
devenind astfel părtaș de natură divină. – Review and Herald, 20 noiembrie 1894
157
Joi, 30 mai
SÂNGE PE STÂLPII UŞII

Să luați apoi un mănunchi de isop, să-l muiați în sângele din strachină
și să ungeți pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii cu sângele din strachină.
(Exodul 12:22)
I nstrucțiunile pe care le-a dat Moise cu privire la sărbătoarea Paștelui sunt pline
de semnificație și se aplică atât pentru părinții, cât și pentru copiii acestui veac
al lumii…
Tatăl trebuia să-l consacre pe fiecare locatar al casei sale lui Dumnezeu și să facă
o lucrare care este reprezentată prin sărbătoarea Paștelui. Era periculos să lase aceas-
tă datorie solemnă pe seama altora. Acest pericol este bine ilustrat printr-un inci-
dent relatat despre o familie de evrei în noaptea de Paște.
Legenda spune că fiica cea mai mare era bolnavă, dar ea știa că trebuia ales un
miel de fiecare familie și că sângele acestuia trebuia stropit pe pragul de sus și pe cei
doi stâlpi ai ușii, astfel ca Domnul să poată vedea semnul sângelui și să nu îngăduie
nimicitorului să intre și să-l ucidă pe întâiul născut. Cu câtă îngrijorare a văzut apro-
pierea nopții, când îngerul nimicitor urma să treacă. A devenit foarte neliniștită. L-a
chemat alături de ea pe tatăl său și l-a întrebat: „Ai însemnat stâlpii ușii cu sânge?”
El a răspuns: „Da, am dat îndrumările necesare în această privință. Nu fi neliniștită,
îngerul nimicitor nu va intra aici.”
Se făcea tot mai întuneric și copila l-a chemat iar și iar pe tatăl ei, întrebându-l:
„Ești sigur că stâlpii ușii sunt însemnați cu sânge?” Tatăl o asigură din nou că nu are
de ce să se teamă, căci o poruncă ce avea asemenea consecințe nu putea fi neglijată
de slujitorii săi vrednici de încredere. Cum miezul nopții se apropia, vocea copilei se
auzi iarăși spunându-i: „Tată, nu sunt sigură. Ia-mă în brațe și du-mă să văd semnul
eu însămi, ca să pot apoi să mă odihnesc.”
Tatăl s-a supus dorinței copilei sale; a luat-o în brațe și a dus-o la ușă; însă nu era
niciun semn de sânge pe pragul de sus sau pe stâlpii ușii. A început să tremure la
gândul îngrozitor că familia sa ar putea deveni o casă de jale. Cu propriile sale mâini,
a apucat mănunchiul de isop și a stropit stâlpii ușii cu sânge; apoi a arătat copilului
bolnav că semnul era acolo. – Review and Herald, 21 mai 1895
158
Vineri, 31 mai
EXISTĂ DE LUCRU PENTRU FIECARE

Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.
(Romani 14:12)
D umnezeu a dat fiecărui om o anumită lucrare de făcut. El nu a lăsat lucrările

spirituale ale bisericii doar în mâna pastorului. Nu este nici spre binele pas-
torului, nici al membrilor bisericii ca de moștenirea Domnului să se ocupe doar
pastorul. Fiecare membru are o lucrare de făcut, astfel ca întreg trupul să poată
fi păstrat în stare sănătoasă. Noi suntem toți mădulare ale aceluiași trup și fieca-
re membru trebuie să-și facă partea sa în folosul celorlalți. Nu toți membrii au
aceeași slujbă de făcut. Așa cum mădularele trupului nostru fizic sunt conduse de
cap, la fel, ca membri ai trupului spiritual, noi trebuie să ne supunem îndrumărilor
lui Hristos, adevăratul cap al bisericii.
Pastorul și membrii bisericii trebuie să fie una în lucrarea de zidire a bisericii și
pentru prosperitatea ei. Oricine este un adevărat soldat în armata Domnului va fi
un lucrător serios, sincer și eficient, făcându-și partea pentru înaintarea Împărăției
lui Hristos. (…)
Mulți membri ai bisericii au fost lipsiți de experiența pe care ar fi putut s-o aibă,
deoarece ei erau convinși că pastorul trebuie să facă toată lucrarea și să ducă toate
poverile. Fie poverile au fost îngrămădite asupra pastorului, fie acesta și-a asumat
îndatoririle care trebuiau îndeplinite de membrii bisericii. Pastorul trebuie să-i ia pe
slujbașii și membrii bisericii în grija sa și să-i învețe cum să lucreze pentru Domnul.
În acest fel, el nu va trebui să îndeplinească singur toată lucrarea și, în același timp,
biserica va avea de câștigat mai mult decât dacă el s-ar fi străduit să facă singur
toată lucrarea și să-i oprească pe membri să-și facă partea pe care Domnul le-a de-
semnat-o lor.
Povara bisericii trebuie distribuită între membrii acesteia, astfel ca fiecare să de-
vină un lucrător înțelept pentru Domnul. În general, există multă forță nefolosită în
bisericile noastre. Mulți au mâini și inimi doritoare de a face ceva, însă ei nu sunt
încurajați să-și pună energiile la lucru. Înțelepciunea de a ne adapta în situații par-
ticulare, tăria de a acționa în caz de urgență sunt dobândite prin punerea la lucru a
talanților pe care Domnul ni i-a dat și prin experiența câștigată prin lucrare perso-
nală. – Review and Herald, 9 iulie 1895
IUNIE
„Dumnezeu Își arată dragostea față de noi ...”
(Romani 5:8)
Sâmbătă, 1 iunie
DOMNUL ISUS ESTE DUMNEZEU

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr.
(Ioan 1:14)
D omnul Hristos a venit în lume pentru a descoperi caracterul Tatălui și pen-

tru a răscumpăra neamul omenesc decăzut. Răscumpărătorul lumii era egal
cu Tatăl. Autoritatea Lui era autoritatea lui Dumnezeu. El a declarat că nu are o
existență separată de cea a Tatălui. Autoritatea în virtutea căreia a vorbit și a făcut
minuni era în mod clar a lui Însuși și El ne asigură că El și Tatăl sunt una.
Ca legiuitor, Domnul Isus a exercitat autoritatea lui Dumnezeu; poruncile și de-
ciziile Sale au fost susținute de autoritatea supremă a tronului veșnic. Slava Tatălui a
fost descoperită în Fiul; Domnul Hristos a făcut cunoscut caracterul Tatălui. Legătu-
ra Lui cu Dumnezeu era perfectă, astfel că cine L-a văzut pe Fiul L-a văzut pe Tatăl.
Vocea Lui era vocea lui Dumnezeu.
Domnul Hristos a fost judecat greșit de iudei, deoarece El nu Se referea la Lege
așa cum era ea scrisă pe tablele de piatră. El i-a invitat pe oameni să învețe de la Sine,
căci El era o reprezentare vie a Legii lui Dumnezeu… El era conștient că nimeni
nu putea arăta vreun defect în caracterul sau în purtarea Sa. Câtă putere a conferit
curăția Sa învățăturilor Sale, câtă forță mustrărilor adresate, câtă autoritate porun-
cilor Sale! Adevărul nu zăbovea niciodată nerostit de buzele Sale și niciodată nu-și
pierdea caracterul sacru, pentru că era ilustrat chiar în caracterul Susținătorului său.
Când vorbea, Domnul Isus nu ezita niciodată ca și când ar fi fost nesigur și nici
nu repeta cuvinte sau expresii obișnuite. Adevărul venea de pe buzele Sale îmbrăcat
în reprezentări noi și interesante, care îi ofereau prospețime și o nouă revelație. Vo-
cea Lui nu era niciodată acordată la o cheie nenaturală, iar cuvintele Sale erau rostite
cu seriozitatea și siguranța corespunzătoare importanței lor și consecințelor serioase
implicate de primirea sau respingerea lor. Când învățăturile Sale stârneau împotrivi-
re, El le apăra cu atâta zel și siguranță, ca și când ar fi dorit să transmită ascultătorilor
Săi că, la nevoie, era în stare să moară pentru a susține autoritatea învățăturilor Sale.
Domnul Isus a fost Lumina lumii. El a venit de la Dumnezeu cu o solie de
speranță și cu mântuire pentru descendenții lui Adam, căzuți în păcat. Cu condiția
de a-L primi ca Mântuitor al lor personal, El le-a promis oamenilor că va reface în
ei chipul lui Dumnezeu și-i va mântui pe cei pierduți prin păcat. El le-a prezentat
adevărul neafectat de niciun fel de eroare. – Review and Herald, 7 ianuarie 1890
Soarele apune: B 20: 52, CT 20:41, IS 20:57, MS 21:06, SM 21:18, DJ 21:01, AR 21:17 161
Duminică, 2 iunie
VRĂJMĂŞIA, DARUL LUI DUMNEZEU

Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei.
Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.
(Geneza 3:15)
Î n această primă profeție conținută în Scriptură se găsește vestirea mântuirii.

Deși o parte a sentinței a fost pronunțată asupra șarpelui, aceasta a fost rostită în
auzul primilor noștri părinți și, de aceea, ea trebuie privită ca o făgăduință. În timp
ce anunță războiul dintre Satana și omenire, aceasta declară că puterea marelui
vrăjmaș va fi în cele din urmă zdrobită.
Adam și Eva stăteau în fața Dumnezeului lor ca nelegiuiți, așteptând sentința
pe care o atrăsese călcarea Legii. Dar înainte ca să audă despre spini și pălămidă,
despre necazurile și durerile care urmau să fie partea lor și despre țărâna în care
aveau să se întoarcă, ei au ascultat cuvinte care cu siguranță le-au inspirat speranță.
Deși trebuiau să sufere din cauza puterii vrăjmașului lor, ei puteau privi înainte spre
biruința finală.
Dumnezeu declară: „Vrăjmășie voi pune.” Această vrăjmășie este pusă în mod
supranatural și nu este întreținută în mod natural. Când Adam și Eva au păcătuit,
natura lor a devenit păcătoasă și ei erau în armonie, nu în dușmănie, cu Satana.
Trufașul uzurpator, după ce reușise să-i ademenească pe primii noștri părinți, așa
cum reușise cu o parte dintre îngeri, conta pe faptul că avea asigurată supunerea
acestora și cooperarea lor în toate acțiunile lui împotriva guvernării cerului. Nu exis-
ta dușmănie între el și îngerii căzuți. Orice discordie ar fi existat între ei, toți erau
uniți ca niște benzi de oțel în opoziția și ura lor împotriva lui Dumnezeu. Însă când
a auzit că sămânța femeii avea să zdrobească capul șarpelui, Satana a știut că, deși
avusese succes în a corupe natura umană și a o asimila propriei sale naturi, totuși,
printr-un proces necunoscut, tainic, Dumnezeu avea să le redea oamenilor puterea
pe care o pierduseră și să-i facă în stare să se împotrivească și să-l învingă pe cel
care-i cucerise.
Harul pe care Domnul Hristos îl implantează în suflet este cel care creează
vrăjmășia împotriva lui Satana. Fără acest har, am continua să fim captivi ai lui Sata-
na, servitori oricând gata să-i îndeplinim porunca. Noul principiu din suflet creează
conflict în locul în care până atunci fusese pace. Puterea pe care ne-o dă Domnul
Hristos ne face în stare să ne împotrivim și să rezistăm tiranului și uzurpatorului.
Ori de câte ori oamenii urăsc păcatul în loc să-l iubească, atunci când ei se împotri-
vesc și biruiesc acele patimi care îi stăpâneau, intră în acțiune un principiu care vine
cu totul de sus. – Review and Herald, 18 iulie 1882
162
Luni, 3 iunie
EXPERIENŢA IERTĂRII
Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea
și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale?
(Mica 7:18)
A vem nevoie de mai multă credință în Domnul Isus Hristos. Trebuie ca El să

fie prezent în viața noastră de fiecare zi. Atunci vom avea pace și bucurie și
vom cunoaște din proprie experiență semnificația cuvintelor Sale: „Dacă păziți
poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile
Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Credința noastră trebuie să
revendice făgăduința că noi rămânem în dragostea lui Isus.
Ne sunt acordate ocazii prețioase ca să fim o binecuvântare pentru alții, întărin-
du-le credința și încurajându-i în virtutea luminii cerești care strălucește în propri-
ile noastre suflete. Putem aduna pentru propriul folos raze prețioase de speranță,
voioșie și pace, bucurie deplină și, făcând astfel, îi putem ajuta pe toți cei cu care
avem de-a face. În loc să întărim necredința și îndoiala, noi vom inspira speranță.
Este privilegiul tuturor celor care se supun condițiilor să aibă o credință născută
din experiență, să știe pentru ei înșiși că iertarea este acordată pentru orice păcat.
Dumnezeu a promis că, dacă ne mărturisim păcatele, El ne va ierta și ne va curăți
de orice nelegiuire. Dă la o parte necredința. Dă la o parte suspiciunea că aceste
promisiuni nu sunt pentru tine. Ele sunt pentru fiecare păcătos care se pocăiește, și
Dumnezeu este dezonorat dacă nu ai credință. Fie ca cei ce sunt stăpâniți de îndoială
să creadă pe deplin cuvintele lui Isus, și de atunci înainte ei se vor bucura de bine-
cuvântarea luminii. (…)
Noi Îl ținem pe Mântuitorul nostru mult prea departe de noi în viața de fiecare
zi. Trebuie ca El să locuiască cu noi ca prieten de încredere, mult onorat. Trebuie să
Îl consultăm în orice subiect. Trebuie să-I spunem Lui despre fiecare necaz prin care
trecem și, în felul acesta, să dobândim putere să învingem ispita.
Ce I-am putea cere lui Dumnezeu mai mult decât ne-a dat? Oh, dragostea, in-
finita dragoste a Domnului nostru binecuvântat, sacrificiu suprem pentru noi! Ce
bucurie ar trebui să cuprindă inimile creștinilor și ce expresii de recunoștință ar tre-
bui să iasă de pe buzele lor pentru faptul că, prin sângele Domnului Isus, este posibil
să câștigăm iubirea lui Dumnezeu și să fim una cu El! Prin credința în Fiul, noi vom
fi ascultători de toate poruncile Tatălui și vom avea viață prin Domnul Isus Hristos.
Domnul Hristos este nădejdea și adăpostul nostru. Neprihănirea Sa este atribuită
doar celui ascultător. Să acceptăm acest lucru prin credință, astfel ca Tatăl să nu gă-
sească în noi niciun păcat. – Review and Herald, 21 septembrie 1886
163
Marți, 4 iunie
TARI ÎN HRISTOS
Și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere,
prin Duhul Lui, în omul dinăuntru.
(Efeseni 3:16)
M ântuitorul nostru a reprezentat cerințele Sale ca fiind asemenea unui jug, iar
viața creștinului, ca fiind una în care trebuie purtate poveri. Totuși, punân-
du-le în contrast pe acestea cu puterea plină de cruzime a lui Satana și cu poverile
impuse de păcat, El declară: „Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Ma-
tei 11:30).
Când încercăm să trăim viața de creștin, să-i îndeplinim responsabilitățile și da-
toriile fără a-L avea pe Domnul Hristos ca ajutor, jugul ne va roade, iar sarcina va fi
insuportabil de grea. Însă Domnul Isus nu dorește ca noi să facem acest lucru. El le
spune celor trudiți și împovărați: „Veniți la Mine… și Eu vă voi da odihnă” (Matei
11:28). „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă
pentru sufletele voastre” (Matei 11:29). Aici este descoperit secretul acelei odihne pe
care Domnul Hristos promite să o dea. Trebuie să posedăm blândețea spiritului și
vom găsi pace în El.
Mulți pretind că au venit la Hristos în timp ce se agață tot de propriile lor căi, care
sunt ca un jug dureros. Egoismul, iubirea de lume și alte păcate îndrăgite le distrug
pacea și bucuria. Dragul meu creștin, adu-ți aminte că tu ești în serviciul lui Hristos.
Oricare ar fi povara sau crucea ta, poart-o în numele lui Isus; du-o în puterea Sa. El a
promis că jugul Său este bun și povara Lui este ușoară, și eu Îl cred. Am pus la probă
adevărul cuvintelor Sale.
Cei care sunt nestatornici, nerăbdători, nemulțumiți de greutatea grijilor și răs-
punderilor caută să-și ducă poverile fără ajutorul Domnului Isus. Dacă El ar fi ală-
turi de ei, lumina prezenței Sale ar risipi orice nor, iar ajutorul brațului Său puternic
ar ușura orice povară. (…)
În fiecare faptă a vieții, creștinii trebuie să caute să-L reprezinte pe Domnul Hris-
tos – să facă astfel ca slujirea Lui să pară atrăgătoare. Fie ca roada Duhului să se
manifeste prin bunătate, blândețe, răbdare, bucurie și dragoste.
Dragostea pentru Isus va fi văzută, va fi simțită. Ea nu poate fi ascunsă. Ea exer-
cită o putere minunată. Face din cel timid un curajos, din cel leneș un harnic, din cel
neștiutor un înțelept. Iubirea pentru Hristos nu se va lăsa înspăimântată de necazuri
și nici nu va fi îndepărtată de la datorie dacă este blamată. – Review and Herald,
29 noiembrie 1887
164
Miercuri, 5 iunie
GÂNDURI PLĂCUTE
Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi!
Fie plăcute Lui cuvintele mele; Mă bucur de Domnul!
(Psalmii 104:33-34)
D acă mintea este modelată de obiectele cu care are de-a face în cea mai mare
parte, atunci, dacă te gândești la Domnul Isus, dacă vorbești cu El, vei putea
deveni asemenea Lui în spirit și caracter. Vei reflecta chipul Său în ceea ce este
măreț, curat și spiritual. Vei avea gândul lui Hristos, iar El te va trimite în lume ca
reprezentant spiritual al Său.
Soarele care strălucește din ceruri își revarsă razele strălucitoare pe toate drumu-
rile și cărările vieții. El are lumină suficientă pentru mii de lumi ca cea a noastră. La
fel stau lucrurile și cu Soarele Neprihănirii. Razele Lui strălucitoare, aducătoare de
vindecare și bucurie, sunt suficient de mari pentru a salva mica noastră lume și sunt
eficiente în a garanta siguranța în fiecare lume care a fost creată.
Creșterea în cunoașterea caracterului Domnului Hristos este cea care sfințește
sufletul. Înțelegerea și aprecierea lucrării minunate de ispășire îi transformă pe toți
cei care contemplă planul de mântuire. Privind la Domnul Hristos, ei sunt schimbați
în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. A privi la Isus devine
pentru creștinul autentic un proces prin care el este înnobilat și rafinat.
Ce fel de credință este cea care biruiește lumea? Este acea credință care face
din Domnul Hristos Mântuitorul tău personal – acea credință care te va face să-ți
recunoști neajutorarea, să-ți mărturisești neputința de a te mântui pe tine însuți, și
care se prinde de acel Ajutor puternic care este singura ta nădejde pentru mântuire.
Este acea credință care nu se va lăsa descurajată, este cea care aude vocea lui Hris-
tos zicând: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea și puterea Mea divină este a voastră.”
Este acea credință care Îl aude zicând: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârșitul veacului” (Matei 28:20).
Fiecare suflet trebuie să fie conștient că Domnul Isus este Mântuitorul nostru
personal; atunci, iubirea, zelul și credincioșia se vor manifesta în viața de credință.
Domnul Hristos nu trebuie să fie niciodată absent din mintea noastră. El îndepăr-
tează toate îndoielile noastre, El împlinește toate așteptările noastre. Cât de prețios
este gândul că noi putem deveni cu adevărat părtași de natură divină și astfel putem
birui așa cum a biruit Domnul Hristos! El este melodia cântecelor noastre, umbra
unei stânci uriașe când suntem pe un drum obositor. El este apa vie pentru sufletul
însetat. El este adăpostul nostru în vreme de furtună. El este neprihănirea noastră,
sfințirea noastră, mântuirea noastră. – Review and Herald, 26 august 1890
165
Joi, 6 iunie
DATORIA DE ASTĂZI
Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care
Mi I-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.
(Ioan 17:24)
D omnul Hristos era infinit în înțelepciune, și totuși a considerat că este cel

mai bine să-l accepte pe Iuda, deși știa care sunt nedesăvârșirile din carac-
terul său. Ioan nu era perfect. Petru Îl trădase pe Domnul Său, și totuși, din oa-
meni ca aceștia a fost alcătuită și organizată biserica lui Hristos de la început.
Domnul Isus i-a acceptat pentru ca ei să învețe de la El ce înseamnă un caracter
creștin desăvârșit. Datoria fiecărui creștin este de a studia caracterul Domnului
Hristos. Lecțiile pe care Domnul Isus le dădea ucenicilor Săi nu erau întotdeauna
în armonie cu felul lor de a vedea lucrurile… Răscumpărătorul lumii căuta mereu
să le îndrepte mintea de la cele pământești către cele cerești. Domnul Hristos îi
învăța continuu pe ucenicii Săi, iar lecțiile Sale sacre aveau o influență modela-
toare asupra caracterului lor. Doar Iuda nu a răspuns iluminării divine. Potrivit
aparențelor, el părea neprihănit, și totuși el își cultiva tendința de a-i acuza și con-
damna pe alții.
Iuda era egoist, lacom și hoț și, cu toate acestea, se număra printre ucenici. Ca-
racterul lui era deficitar, el nu punea în practică cuvintele lui Hristos. Iuda și-a îm-
pietrit sufletul împotriva influenței adevărului și, în timp ce îi critica și îi condamna
pe alții, el și-a neglijat propriul suflet, cultivând și accentuând trăsăturile sale native,
rele, de caracter, până când a ajuns atât de împietrit, încât și-a vândut Domnul pen-
tru treizeci de monede de argint.
Să ne încurajăm sufletele să privească la Domnul Isus! Să spunem tuturor cât este
de periculos să neglijăm sănătatea veșnică a sufletului privind la sufletele bolnave ale
altora, vorbind despre urâțenia caracterului acelora care pretind a fi creștini. Sufletul
nu poate deveni tot mai asemenea lui Hristos dacă privește ceea ce este rău, ci va fi
ca răul la care privește.
Să nu uităm că Marele nostru Preot mijlocește înaintea tronului harului în favoa-
rea celor răscumpărați ai Săi. El trăiește pururea ca să mijlocească pentru noi. Sânge-
le lui Isus pledează cu putere și eficiență pentru cei care au căzut de la adevăr, pentru
cei care sunt răzvrătiți și pentru cei care păcătuiesc împotriva luminii și a iubirii celei
mari. El nu Își va uita biserica în lumea ispitei. – Review and Herald, 15 august 1893
166
Vineri, 7 iunie
GREOI LA ÎNVĂŢARE
În El era viața, și viața era lumina oamenilor.
Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o.
(Ioan 1:4-5)
D omnul Hristos era temelia întregului sistem iudaic de închinare, acesta fiind
umbra realității vii – manifestarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin sistemul de
jertfe, toți puteau vedea personalitatea lui Hristos și puteau să-L aștepte cu nerăb-
dare pe divinul lor Mântuitor. Însă când El a apărut înaintea lor ca reprezentant al
Dumnezeului nevăzut – căci în „El locuiește trupește toată plinătatea dumnezei-
rii” –, ei nu au fost în stare să-I vadă caracterul divin din cauza lipsei lor de spiritu-
alitate. Profeții lor le preziseseră că El avea să vină ca Eliberator… Însă, chiar dacă
misiunea și caracterul Lui fuseseră atât de clar descrise, deși a venit la ai Săi, ai Săi
nu L-au primit. Uneori divinitatea scânteia prin umanitate – slava străbătea prin
omenesc – iar ucenicii Îi aduceau laude. Însă doar după ce Hristos S-a suit la Tatăl
Său și când S-a coborât Duhul Sfânt peste ei, ucenicii au ajuns să aprecieze pe de-
plin caracterul și misiunea Domnului Hristos. După botezul cu Duhul Sfânt, ei au
început să-și dea seama că fuseseră în prezența Domnului vieții și al slavei. Pe mă-
sură ce Duhul Sfânt le aducea aminte cuvintele Domnului Hristos, ei au început să
priceapă profețiile, să înțeleagă minunile extraordinare pe care le făcuse El. După
ce s-au trezit la realitatea faptului că Hristos fusese printre ei, propria lor persoană
li se părea cu mult mai neînsemnată decât înainte de a-și da seama de acest lucru.
Nu se plictiseau niciodată să repete fiecare lucru pe care-l observau că are legătură
cu cuvintele și lucrările Sale. Pe măsură ce-și aminteau lecțiile din învățăturile Sale
pe care le înțeleseseră doar vag când se aflaseră în prezența Lui, dar care acum le
apăreau ca o revelație proaspătă, erau cuprinși adesea de remușcări gândindu-se
la nesăbuința, necredința și neînțelegerea lor. Scripturile au devenit o carte nouă
pentru ei.
Ucenicii și-au adus aminte că Domnul Hristos spusese: „Sfințește-i prin adevărul
Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Cuvântul avea să le fie călăuză și îndrumare. Pe
măsură ce ucenicii cercetau cărțile lui Moise și ale profeților care dădeau mărturie
despre Domnul Hristos, ei au fost aduși în părtășie cu Divinitatea și au început să
învețe altfel de la marele lor Învățător, care Se înălțase la cer pentru a încheia lucrarea
pe care o începuse pe pământ. – Review and Herald, 23 aprilie 1895
Sâmbătă, 8 iunie
MARELE IZVOR DE ADEVĂR

Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând
și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.
(Matei 11:29)
D omnul Hristos este autorul adevărului. Orice concept strălucitor, orice gând
înțelept, fiecare capacitate sau talent omenesc este darul lui Hristos. El nu
a împrumutat idei de la oameni, căci în El își au originea toate lucrurile. Însă
când a venit pe pământ, El a găsit nestematele prețioase ale adevărului pe care le
încredințase neamului omenesc îngropate toate în superstiții și tradiții. Adevăruri
de importanță vitală fuseseră amplasate într-un cadru al erorii pentru a sluji pla-
nului arhiamăgitorului. Părerilor omenești, celor mai populare puncte de vedere
ale oamenilor li se dădea aparența de adevăr și acestea erau prezentate ca fiind ne-
stemate autentice ale cerului, demne de atenție și reverență. Însă Domnul Hristos
a dat la o parte teoriile greșite de orice fel. Nimeni în afară de Răscumpărătorul
lumii nu avea puterea de a prezenta adevărul în curăția sa inițială, fără erorile pe
care Satana le tot acumulase pentru a nu se vedea frumusețea cerească.
Unele dintre adevărurile pe care le-a rostit Domnul Hristos erau familiare oame-
nilor. Ei le auziseră de pe buzele preoților și conducătorilor și ale oamenilor învățați,
însă toate acestea erau clar gândurile lui Hristos. El le dăduse oamenilor responsabi-
litatea de a le transmite lumii. Cu fiecare ocazie, El a proclamat un adevăr special pe
care îl considera potrivit pentru nevoile ascultătorilor Săi, chiar dacă idei legate de
acesta mai fuseseră exprimate înainte sau nu.
Lucrarea lui Hristos consta în a lua adevărul de care oamenii duceau lipsă, a-l
separa de eroare și a-l prezenta neafectat de superstițiile lumii, astfel ca oamenii
să-l poată accepta datorită valorii sale intrinseci și veșnice. El a risipit ceața îndo-
ielii, astfel ca adevărul să poată fi revelat, și a răspândit raze distincte de lumină în
întunericul din inimile oamenilor. El a așezat adevărul în contrast clar cu minciuna,
astfel ca oamenii să-l poată vedea clar ca fiind adevărul. Însă cât de puțini apreciau
valoarea lucrării pe care o făcea Domnul Hristos! Cât de puțini din zilele noastre au
o concepție justă cu privire la lecțiile pe care El le-a dat ucenicilor Săi!
El S-a dovedit a fi Calea, Adevărul și Viața. El a căutat să atragă mintea oame-
nilor de la plăcerile trecătoare ale vieții la realitățile nevăzute și veșnice. Perspectiva
cu privire la lucrurile cerești nu îi împiedică pe oameni să-și împlinească datoriile
acestei vieți, ci mai degrabă îi ajută să fie mai eficienți și credincioși. – Review and
Herald, 7 ianuarie 1890
Duminică, 9 iunie
CURĂŢIREA TEMPLULUI
Casa Mea va fi o casă de rugăciune. Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.
(Luca 19:46)
O are de ce a fost stârnită indignarea Domnului Hristos atunci când a intrat în

curțile templului? Ochii Săi au cuprins întreaga scenă și El a văzut în aceasta
dezonorarea lui Dumnezeu și oprimarea oamenilor. El a auzit mugetele boilor,
behăitul oilor și altercațiile dintre cei care cumpărau și cei care vindeau. În curțile
lui Dumnezeu, înșiși preoții și conducătorii erau implicați în negustorie... Odată
ce atenția le era îndreptată asupra Lui, ei nu-și mai puteau retrage privirea de la
fața Lui, căci era ceva în înfățișarea Lui care îi impresiona și îi înspăimânta. Cine
era El? Un galileean umil, fiul unui tâmplar care lucrase în meseria Lui alături de
tatăl Său, însă în timp ce Îl priveau, ei aveau simțământul că se aflau ca acuzați în
fața barei de judecată.
Domnul Hristos îi văzuse pe cei săraci, pe cei în suferință și pe cei întristați
înspăimântați, deoarece nu aveau suficienți bani pentru a cumpăra măcar un porum-
bel pentru jertfă. Cei orbi, cei șchiopi, cei surzi și cei în suferință erau deznădăjduiți
pentru că doreau din toată inima să aducă o jertfă pentru păcatele lor, însă prețurile
erau atât de mari, încât ei nu și le permiteau. Pentru ei părea că nu există nicio șansă
ca păcatele să le fie iertate. (…)
Când Domnul Hristos i-a alungat pe cei care vindeau porumbei, El le-a spus:
„Ridicați acestea de aici.” El nu a scos porumbeii afară, așa cum făcuse cu boii și oile.
Oare de ce? Pentru că acestea erau singurele jertfe ale săracilor. El le cunoștea nevo-
ile și, în timp ce vânzătorii erau izgoniți din templu, cei în suferință și cei nevoiași
erau lăsați în acele curți.
Însă preoții și conducătorii, după ce și-au revenit din spaimă, și-au spus: „Ne
vom întoarce și-L vom întreba cu ce autoritate a îndrăznit să ne alunge din templu.”
Însă ce scenă au putut vedea ochii lor pe când intrau iarăși în curțile templului!
Domnul Hristos slujea celor săraci, celor în suferință și celor întristați… El adusese
alinare celor suferinzi. El îi luase pe micuți în brațele Sale și îi binecuvântase, astfel
ca boala și suferința să nu îi afecteze. El le redase orbilor vederea, surzilor auzul, le
dăduse sănătate celor bolnavi și mângâiere celor întristați.
El făcuse exact lucrarea care fusese profetizată că o va face Mesia. – Review and
169
Luni, 10 iunie
DOMNUL ISUS VĂ IUBEŞTE

Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că,
pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.
(Romani 5:8)
Îmi place să vorbesc despre Domnul Isus și iubirea Lui fără seamăn. Nu am nici
cea mai mică îndoială cu privire la dragostea lui Dumnezeu. Știu că El poate să mân-
tuiască pe toți cei care vin la El. Iubirea Lui cea prețioasă este o realitate pentru mine,
iar îndoielile exprimate de cei care nu Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos nu au ni-
ciun efect asupra mea. Faceți din Domnul Isus Mântuitorul vostru personal. Veniți
la El așa cum sunteți, predați-vă Lui, prindeți făgăduințele Lui printr-o credință vie,
și El va fi pentru voi tot ceea ce doriți. (…)
Cei care își predau inimile lui Hristos vor găsi odihnă în dragostea Lui. Avem ca
dovadă a măreției iubirii Lui suferințele și moartea Sa… Domnul Isus a îndurat o
asemenea agonie… deoarece El a devenit înlocuitorul păcătosului și siguranța lui.
El Însuși a suportat pedeapsa legii, pe care o meritau păcătoșii, pentru ca ei să poată
avea… o altă șansă pentru a-și dovedi loialitatea față de Dumnezeu.
Există doar două categorii în întreg universul – cei care cred în Domnul Hristos
și a căror credință îi determină să păzească poruncile lui Dumnezeu și cei care nu
cred în El și nu Îi sunt supuși. (…)
Ai toate motivele să crezi că El te poate mântui și o va face. De ce? Pentru că ești
fără greșeală? Nu, ci pentru că ești un păcătos, iar Domnul Isus a spus: „Nu am venit
să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” Această chemare îți este
adresată și ție, iar când Satana îți spune că nu mai este speranță, spune-i că există
speranță „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu
pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”.
Mâna care a fost pironită pe cruce pentru tine este întinsă pentru a te salva. Cre-
de că Domnul Isus va auzi mărturisirea ta, va primi cererile tale, îți va ierta păcatele
și te va face membru al familiei regale. Ai nevoie de speranța pe care o dă Domnul
Isus pentru a te susține în orice împrejurare.
Cei care acceptă adevărul vor descoperi că dragostea lor pentru lucrurile
pământești a dispărut. Ei văd slava de neîntrecut a lucrurilor cerești. (…) Ei se des-
prind de lucrurile pământești; ei își ațintesc ochii cu admirație asupra slavei nevăzu-
te a lumii cerești. Ei sunt conștienți că încercările lor lucrează pentru ei o mult mai
mare și veșnică greutate de slavă, și în comparație cu bogățiile pe care le au pentru
a se bucura, ei le socotesc pe acestea doar ca pe niște întristări ușoare, de o clipă. –
Review and Herald, 23 iunie 1896
170
Marți, 11 iunie
DOMNUL ISUS, ÎMPLINIREA PROFEŢIEI

Căci, dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine,
pentru că el a scris despre Mine.
(Ioan 5:46)
D omnul Isus vorbea cu putere și dovedea o profunzime a cunoașterii care o

întrecea cu mult pe cea a celor mai învățați cărturari și rabini. Era evident
că El deținea o cunoaștere deplină a Scripturilor Vechiului Testament și prezenta
adevărul fără a-l amesteca cu cuvintele și învățăturile oamenilor. Vechile adevă-
ruri ajungeau la urechile lor ca o nouă revelație.
Domnul Isus Își prezenta lecțiile înaintea oamenilor, dar El nu obișnuia să reven-
dice pretenții cu privire la înalta Sa autoritate. El a venit să salveze lumea pierdută,
iar cuvintele și faptele Sale, întreaga Lui viață trăită ca om trebuiau să vorbească
despre divinitatea Lui. El a lăsat ca demnitatea Lui, viața Lui, cursul acțiunilor Sale
să dea mărturie oamenilor că El împlinea lucrările lui Dumnezeu. El lăsa pe seama
lor să tragă concluziile referitoare la susținerile Sale în timp ce le prezenta profețiile
cu privire la Sine. El îi îndruma să cerceteze Scripturile, pentru că era esențial ca
ei să interpreteze corect misiunea și lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Domnul Isus a
atras atenția asupra faptului că El împlinea profețiile care fuseseră date până atunci
de oameni sfinți, mișcați de Duhul Sfânt. El a arătat deschis că aceștia au scris despre
El și făcea ca razele clare ale luminii profeției să lumineze cuvintele și lucrările Lui.
În lucrarea Lui, El S-a ridicat ca unul care se distingea total de orice alt învățător. El
Însuși fusese Cel care-i inspirase pe profeți să scrie despre El. Lucrarea vieții Sale
fusese plănuită în sfaturile cele veșnice ale cerurilor înainte de întemeierea lumii.
Viața Lui era lumina lumii, iar El Și-a prezentat-o înaintea oamenilor pentru ca ei,
prin credință, să o poată apuca și să devină una cu El.
Deși prezenta adevărul infinit, El a lăsat nespuse multe lucruri dintre cele pe care
le-ar fi putut spune deoarece nici chiar ucenicii Lui nu le-ar fi putut înțelege. El a
spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Sarcina princi-
pală a învățăturii Sale era ascultarea de poruncile lui Dumnezeu care avea să lucreze
transformarea caracterului și să imprime excelența morală, modelând sufletul după
asemănarea divină. Domnul Hristos a fost trimis pe pământ pentru a-L reprezenta
în caracter pe Dumnezeu. Domnul Isus era dătătorul vieții, Învățătorul trimis de
Dumnezeu pentru a oferi mântuirea unei lumi pierdute și pentru a ne salva în ciuda
tuturor ispitelor lui Satana și a minciunilor sale amăgitoare. El Însuși era Evanghelia.
În învățăturile Sale, El a prezentat cu claritate marele plan întocmit pentru răscum-
părarea neamului omenesc. – Review and Herald, 7 iulie 1896
171
Miercuri, 12 iunie
MÂNTUITORUL ÎNĂLŢAT
Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat
și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
(Ioan 3:14-15)
D omnul Hristos Și-a început cu umilință lucrarea de ridicare a neamului ome-

nesc decăzut. Ocolind marile cetăți și renumitele centre de învățătură, El Și-a
stabilit căminul în umilul și obscurul sat Nazaret. În acest loc, din care se spunea
că nu ar putea ieși ceva bun, Mântuitorul lumii a petrecut cea mai mare parte a
vieții Sale lucrând în meseria Sa ca tâmplar. Casa Lui se afla printre ale celor să-
raci; familia Lui nu se distingea prin învățătură, bogății sau poziție. Cât a fost pe
pământ a mers pe cărarea pe care trebuiau să meargă cei săraci, cei neglijați și cei
întristați, luând asupra Sa toate necazurile pe care aceștia trebuiau să le suporte.
Iudeii se mândreau cu faptul că Mesia avea să vină ca rege, învingându-și
dușmanii și călcându-i în picioare cu mânia Sa pe păgâni. Însă misiunea Domnului
Hristos nu era aceea de a-i înălța pe oameni, alimentându-le mândria. El, umilul
Nazarinean, ar fi putut arunca dispreț asupra mândriei lumii, căci El fusese coman-
dantul oștilor cerești; însă El a venit în umilință, arătând că nu bogăția, poziția sau
puterea sunt cele pe care le prețuiește Dumnezeul cerurilor, ci El onorează inima
umilă, smerită, devenită nobilă prin puterea harului lui Hristos.
Domnul Hristos Și-a încheiat viața de trudă și lepădare de sine în folosul nostru
prin sacrificiul suprem… Domnul Hristos este Mântuitorul nostru viu. Astăzi, El
stă la dreapta lui Dumnezeu ca avocat al nostru, mijlocind în favoarea noastră, și ne
cheamă să privim la El ca să fim mântuiți. Însă a fost dintotdeauna scopul hotărât
al ispititorului să ne facă să-L pierdem pe Domnul Isus din vedere ca să putem fi
determinați să ne sprijinim pe brațul omenesc pentru ajutor și tărie; și el și-a înde-
plinit scopul atât de bine, încât noi ne întoarcem privirea de la Isus, în care este toată
nădejdea noastră de viață veșnică, și privim la semenii noștri, la oameni, pentru
ajutor și călăuzire. (…)
Așa cum șarpele a fost înălțat în pustie de către Moise pentru ca toți cei ce fuse-
seră mușcați de șerpii înfocați să privească la el și să trăiască, la fel și Fiul lui Dum-
nezeu trebuie să fie înălțat înaintea lumii de către slujitorii Săi. Domnul Hristos, și
El răstignit, este solia pe care Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi s-o facă să răsune în
lungul și-n latul lumii. – Review and Herald, 29 septembrie 1896
172
Joi, 13 iunie
RÂNDUIELILE
Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu.
(Ioan 13:15)
S imbolurile Casei Domnului sunt simple și clar de înțeles, iar adevărurile repre-
zentate de acestea sunt de cea mai profundă semnificație pentru noi. Instituind
serviciul sacramental ca să ia locul Paștelui, Domnul Hristos a lăsat bisericii Sale
un memorial al marelui Său sacrificiu pentru păcătoși. „Faceți lucrul acesta”, a
spus El, „în amintirea Mea”. Acesta constituia punctul de trecere între două siste-
me organizatorice și cele două mari sărbători ale acestora. Una avea să se încheie
pentru totdeauna, iar cealaltă, pe care El tocmai o stabilise, avea să-i ia locul și să
continue de-a lungul vremurilor, ca memorial al morții Sale.
Împreună cu ceilalți ucenici, Iuda s-a împărtășit de pâinea și vinul care simbo-
lizau trupul și sângele Domnului Hristos. Aceasta avea să fie ultima dată când Iuda
era prezent între cei doisprezece; însă, ca să se împlinească Scriptura, el a plecat de la
masa sacramentală, ultimul dar al lui Hristos pentru ucenicii Săi, pentru a-și duce la
bun sfârșit lucrarea sa de trădare.
Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie conștienți că Dumnezeu este prezent, este atât
de aproape cu fiecare ocazie sacră de acest fel, la serviciul de spălare a picioarelor.
Obiectivul acestui serviciu este de a ne readuce aminte umilința Domnului
nostru și lecțiile pe care le-a dat El spălând picioarele ucenicilor Săi. Există în noi
tendința de a ne socoti mai presus de frații și surorile noastre, de a lucra pentru noi
înșine, de a ne sluji nouă înșine, de a căuta locurile cele mai înalte; și, adesea apar,
pe seama unor lucruri banale, presupuneri rele și resentimente. Această rânduială
ce precede Cina Domnului trebuie să dea la o parte toate aceste neînțelegeri, să ne
scoată din egoismul nostru, să ne coboare de pe picioroangele înălțării de sine la
umilința spiritului, care să ne conducă la a ne spăla picioarele unii altora.
Rânduiala spălării picioarelor a fost special stabilită de Domnul Hristos și cu
aceste ocazii, Duhul Sfânt este prezent pentru a fi martor și a pune sigiliul Său pe
rânduiala Lui. El este prezent acolo pentru a convinge și pentru a înmuia inima. El
îi adună pe credincioși laolaltă și îi face una în spirit. El îi face să simtă că Domnul
Hristos este cu adevărat prezent ca să îndepărteze gunoiul care s-a acumulat pentru
a despărți inimile copiilor lui Dumnezeu de El. – Review and Herald, 22 iunie 1897
173
Vineri, 14 iunie
PRINCIPII ÎN AFACERI
Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?
Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?
(Marcu 8:36-37)
D atoria urmașilor lui Hristos este de a recunoaște dependența lor de Dum-

nezeu în toate lucrurile și de a aduce la îndeplinire principiile credinței lor
în toate lucrurile din viață, inclusiv în tranzacțiile de afaceri. Altfel, ei nu ar pu-
tea reprezenta corect religia lui Hristos. De asemenea, ei trebuie să fie cinstiți cu
Dumnezeu și cu semenii lor. Poate fi cineva necinstit față de Dumnezeu? Să citim
răspunsul profetului: „Se cade să înșele un om pe Dumnezeu cum Mă înșelați voi?
Zecimile și darurile aparțin lui Dumnezeu. Mijloacele pe care le deținem trebuie
privite ca o încredințare sacră, care să fie folosită spre slava Dătătorului. Lepădarea
de sine constituie condiția pentru mântuire. Dragostea care nu caută folosul său este
rodul acelei iubiri dezinteresate care a caracterizat viața Răscumpărătorului nostru.
Aceia care, din dragoste pentru Hristos, se leapădă de sine vor găsi fericirea pe care
cel egoist o caută în zadar, dar aceia care fac din propriile plăceri și interese egoiste
obiectivul suprem al vieții vor pierde fericirea de care cred că se bucură.
Apostolul Pavel are ceva de spus cu privire la subiectul sistemului dăruirii: „Cât
privește strângerea de ajutoare pentru sfinți, să faceți și voi cum am rânduit biseri-
cilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce
va putea, după câștigul lui.”
Regula lui Dumnezeu privind binefacerea, așa cum este exprimată în Cuvântul
Său, nu exclude pe nimeni și nici nu constrânge pe nimeni. Ea îl atinge ușor pe cel
sărac și abia dacă este simțită de cel bogat. (…)
Domnul Hristos a spus: „Căci unde este comoara voastră, acolo este și inima
voastră.” Dacă ne facem o comoară în cer, inimile noastre vor fi în cer; dacă, în
schimb, comoara noastră este pe pământ, inimile noastre se vor concentra asupra
lucrurilor de pe pământ, îngrijorându-se de pierderi și fiind neliniștite în privința
câștigurilor și a bogățiilor.
Așa cum în balanța sanctuarului darul este estimat în funcție de spiritul iubirii și
sacrificiului care l-a impulsionat, la fel și făgăduințele vor fi împlinite și față de omul
sărac, dar darnic, care are puțin de oferit, însă oferă acel puțin cu bucurie, și față de
cel bogat, care dă cu mărinimie din belșugul lui.
Împărăția lui Hristos trebuie să fie mai presus de orice alt interes… Dacă [Dum-
nezeu] hrănește vrabia și înveșmântează crinul de pe câmp, oare Îi va păsa Lui mai
puțin de copiii Săi? – Bible Echo (Australia), 9 decembrie 1895
Sâmbătă, 15 iunie
UN ÎNVĂŢĂTOR TRIMIS DE DUMNEZEU

Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu,
atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.
(Matei 12:28)
Î n lucrările puternice ale Domnului Hristos existau suficiente dovezi pentru a

convinge pe oricine. Însă conducătorii iudeilor nu doreau adevărul. Nu trebuia
decât să recunoască realitatea lucrărilor lui Hristos, însă ei le condamnau. Erau
forțați să recunoască puterea supranaturală care însoțea lucrarea Sa, însă această
putere, spuneau ei, provenea de la Satana. Credeau ei oare cu adevărat acest lucru?
Nu, însă ei erau atât de hotărâți ca adevărul să nu îi conducă spre convertire, încât
puneau lucrarea Duhului lui Dumnezeu pe seama Diavolului…
Ce Mântuitor îndurător! Ce iubire, ce iubire fără seamăn este iubirea Ta! Acuzat
de mai-marii lui Israel că minunile Sale sunt făcute prin puterea prințului demoni-
lor, El nu voia să vadă sau să audă aceste lucruri. Lucrarea pe care a venit din cer să
o facă nu trebuia să rămână nefăcută. Adevărul trebuia prezentat înaintea oame-
nilor. Lumina lumii trebuia să străbată cu razele ei prin întunericul păcatului și al
superstițiilor. Adevărul nu și-a găsit loc în inimile acelora care ar fi trebuit să îl pri-
mească primii, pentru că ei se împrejmuiseră de prejudecăți și necredință plină de
ticăloșie. Domnul Hristos a pregătit inimi care să primească solia Sa printre acei care
nu se bucurau de privilegii atât de înalte. El a făcut burdufuri noi pentru vin nou.
Fiecare adevăr este investit de Dumnezeul cerurilor cu o influență proporțională
cu caracterul și importanța sa. Planul de mântuire, care reprezintă totul pentru o
lume pierdută și ruinată, trebuia să fie proclamat, iar Duhul lui Dumnezeu în Hris-
tos Isus a fost adus în contact vital cu inima lumii.
Adevărul a fost proclamat de Domnul Hristos. Inimile acelora care pretindeau a
fi copii ai lui Dumnezeu se baricadaseră împotriva acestuia, însă aceia care nu aveau
privilegii prea înalte, aceia care nu fuseseră îmbrăcați cu haina îndreptățirii de sine
au fost atrași la Hristos.
Astăzi, Satana se străduiește să țină ascuns de lume marele sacrificiu al ispășirii,
care descoperă iubirea lui Dumnezeu și cerințele obligatorii ale Legii Sale. El luptă
împotriva lucrării lui Hristos. Însă, în timp ce el își face lucrarea, ființele cerești lu-
crează împreună cu instrumentele umane ale lui Dumnezeu în cadrul lucrării de
refacere. – Review and Herald, 30 aprilie 1901
Duminică, 16 iunie
PRIVIND LA HRISTOS
Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.
Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.
(2 Corinteni 5:17)
P rin puterea pe care ne-o dă Domnul Isus, noi putem fi „mai mult decât biru-
itori”. Însă noi nu putem produce această putere. O putem primi doar prin
Duhul lui Dumnezeu. Avem nevoie de o perspectivă profundă asupra naturii
Domnului Hristos și a tainei iubirii Sale, „care întrece orice cunoștință”. Trebuie să
trăim sub razele calde, prietenoase ale Soarelui Neprihănirii. Doar compasiunea
plină de iubire a Domnului Hristos, harul Său divin, atotputernicia Lui ne pot face
în stare să-l înfrângem pe dușmanul nostru nemilos și să supunem opoziția din
propriile noastre inimi. Care este tăria noastră? Bucuria în Domnul. Fie ca dra-
gostea lui Hristos să ne umple inimile, și atunci vom fi pregătiți să primim puterea
pe care o are pentru noi.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi pentru binecuvântările pe care le
avem. Dacă oamenii s-ar smeri înaintea lui Dumnezeu, conștientizând cât de ne-
potrivită este o atitudine de aroganță, dându-și seama de totala lor incapacitate de
a face lucrarea care trebuie făcută pentru ca sufletele lor să poată fi curățite; dacă
ar renunța la propria lor neprihănire, Domnul Hristos va locui în inimile lor. El va
interveni direct cu mâna Lui pentru a face din ei ființe noi și Își va continua această
lucrare până când o va desăvârși.
Domnul Hristos nu va neglija niciodată lucrarea care a fost așezată în mâini-
le Sale. El va inspira în ucenicul hotărât conștientizarea stării de împotrivire, de
păcătoșenie, de degradare a inimii asupra căreia lucrează El. Cei ce se pocăiesc cu
adevărat învață cât de inutilă este îngâmfarea. Privind la Domnul Isus, comparându-și
propriile caractere deficitare cu caracterul desăvârșit al Mântuitorului, ei nu pot de-
cât să spună:
„Neputând s-aduc nimic,
Lângă crucea Ta azi pic.”
Ei declară împreună cu profetul Isaia: „Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci
tot ce facem noi, Tu împlinești pentru noi. Doamne, Dumnezeul nostru, alți stăpâni
afară de Tine au stăpânit peste noi, dar acum numai pe Tine și numai Numele Tău Îl
chemăm” (Isaia 26:12-13). – Review and Herald, 31 martie 1904
176
Luni, 17 iunie
SINGURA SURSĂ A ADEVĂRULUI

Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.
(Ioan 6:35)
E xistă mulți în acest veac al lumii care acționează ca și când ar avea libertatea de
a pune sub semnul întrebării cuvintele Celui Infinit, de a reconsidera rânduie-
lile și legile Sale, aprobând, corectând, remodelând și anulând după buna lor plă-
cere. Nu suntem niciodată în siguranță dacă ne lăsăm călăuziți de păreri omenești,
ci suntem în siguranță doar dacă ne lăsăm conduși de un „așa zice Domnul”. Nu
putem încredința salvarea sufletelor noastre niciunui alt standard inferior deci-
ziilor unui Judecător infailibil. Cei care fac din Dumnezeu călăuza lor și din Cu-
vântul Său sfătuitorul lor privesc la sursa de lumină a vieții. Cuvintele vii ale lui
Dumnezeu le călăuzesc pașii pe cărări drepte. Cei care sunt conduși în acest fel
nu îndrăznesc să judece Cuvântul lui Dumnezeu, ci sunt întotdeauna convinși că
acest Cuvânt îi judecă pe ei. Ei își dobândesc credința și religia din Cuvântul viului
Dumnezeu. Acesta constituie călăuza și sfătuitorul care îi îndrumă pe cale. Cuvân-
tul este cu adevărat o candelă pentru picioarele lor și o lumină pe cărarea lor. Ei
merg pe cale sub îndrumarea Tatălui luminii, în care nu este nici schimbare, nici
umbră de mutare. Cel care tronează cu îndurarea Sa asupra tuturor lucrărilor Sale
face cărarea celor neprihăniți ca o lumină strălucitoare, a cărei strălucire merge
mereu crescând până la miezul zilei. (…)
Lumea piere din lipsa adevărului pur, nealterat. Domnul Hristos este adevă-
rul. Cuvintele Sale constituie adevărul, și acestea au o valoare mult mai mare și o
semnificație mult mai profundă decât ceea ce se vede la suprafață. Toate cuvintele
Domnului Hristos au o valoare ce depășește modesta lor aparență. Mintea care este
luminată de Duhul Sfânt va discerne valoarea acestor cuvinte. Va discerne nestema-
tele prețioase ale adevărului chiar dacă acestea pot fi sub forma unei comori ascunse.
Inima reprezintă citadela ființei și, atâta timp cât aceasta nu se află pe deplin de
partea Domnului, vrăjmașul va câștiga continuu victoria asupra noastră prin ispitele
sale subtile.
Dacă viața este supusă controlului său, puterea adevărului este fără limite. Gân-
durile sunt aduse în supunere față de Domnul Isus Hristos. Din prisosul inimii ies la
suprafață cuvintele potrivite. Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel spune: „Drepta-
rul învățăturilor sănătoase pe care l-ai auzit de la mine ține-l cu credință și cu dra-
gostea care este în Hristos Isus.” – Review and Herald, 29 martie 1906
177
Marți, 18 iunie
SIGURI ÎN BRAŢELE LUI ISUS

Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele vin după Mine...
în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.
(Ioan 10:27-28)
C ând a auzit cuvintele: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta
și sămânța ei”, Satana a știut că bărbaților și femeilor li se va da putere pentru a
se împotrivi ispitelor sale. El și-a dat seama că pretenția sa de prinț al lumii nou-cre-
ate avea să fie contestată, că va veni Unul a cărui lucrare va fi fatală pentru planurile
lui răutăcioase și că el și îngerii lui aveau să fie învinși pentru totdeauna. Siguranța
lui privind propria-i putere, simțământul de certitudine pe care-l avusese, s-a dus.
Adam și Eva cedaseră ispitelor lui, iar urmașii lor urmau să simtă și ei forța asaltu-
rilor lui, însă ei nu aveau să fie lăsați fără ajutor. Fiul lui Dumnezeu avea să vină în
lumea noastră spre a fi ispitit în locul nostru și pentru a birui în locul nostru.
Există vrăjmășie între ființele omenești căzute și Satana doar atâta timp cât aces-
tea se situează de partea lui Dumnezeu și dau ascultare legilor lui Iehova. Aceasta le
dă puterea de a se împotrivi atacurilor lui Satana. Ele sunt capabile să asculte în vir-
tutea sacrificiului Domnului Hristos. Fiul lui Dumnezeu, îmbrăcând natura umană
și fiind ispitit în toate lucrurile așa cum suntem și noi ispitiți, a întâmpinat și s-a îm-
potrivit asalturilor vrăjmașului. În puterea Lui, ființele omenești pot câștiga biruința
atunci când sunt față în față cu ispititorul cel viclean și îndrăzneț. Acceptându-L pe
Hristos ca Mântuitor al lor personal, oamenii pot sta hotărâți împotriva ispitirilor
vrăjmașului. Ființele omenești pot avea viață veșnică dacă vor accepta principiile
cerului și dacă vor îngădui Domnului Hristos să aducă inima și mintea în supunere
față de Legea lui Iehova.
Domnul Hristos Și-a dat seama de vicleniile lui Satana și a stat neclintit în îm-
potrivirea față de acestea până la sfârșitul încercării Sale, refuzând să Se abată de la
supunerea față de Dumnezeu.
Felul în care Satana L-a ispitit pe Domnul Hristos este același în care ispitește as-
tăzi pe orice suflet. El caută să-i prindă pe toți oamenii în mrejele sale. Mântuitorul
ne avertizează să nu intrăm în dispută cu el sau cu agenții săi. Nu trebuie să ne con-
fruntăm cu aceștia decât pe temeiul „stă scris” al Bibliei. Cu cât vom avea mai puțin
de a face cu argumentele acelora care se opun lui Dumnezeu, cu atât mai solidă va fi
temelia noastră. Trebuie să ne distanțăm cât de mult cu putință de puncte de vedere
pornite de la Satana. Fie ca orice suflet să continue să privească la principiile care
sunt în totalitate provenite de sus, amintindu-ne și făgăduința: „Vrăjmășie voi pune
între tine și femeie.” – Review and Herald, 3 mai 1906
178
Miercuri, 19 iunie
PUTEREA CONVINGĂTOARE A DOMNULUI ISUS

Ei erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere.
(Luca 4:32)
M isiunea Domnului Isus a fost demonstrată prin minunile Lui convingătoare.

Învățătura Lui îi uimea pe oameni. Nu avea nimic de-a face cu jargonul plin
de contradicții al cărturarilor, încărcat de misticism, împovărat cu forme absurde
și pretenții fără sens, ci era un sistem al adevărului care împlinea nevoile inimii.
Învățătura Lui era simplă, clară și cuprinzătoare. Adevărurile practice pe care le
rostea aveau putere de convingere și atrăgeau atenția oamenilor. Mulțimile ză-
boveau mereu în preajma Sa, minunându-se de înțelepciunea Lui. Purtarea Lui
corespundea cu marile adevăruri pe care le proclama. Nu existau explicații, ezi-
tări, nici o umbră de îndoială sau nesiguranță că ar putea fi altfel decât a spus El.
El vorbea despre lucrurile pământești și cele cerești, despre cele omenești și cele
divine cu autoritate convingătoare, și oamenii erau „uimiți de învățătura Lui, căci
El îi învăța ca unul care avea putere”.
El Se declarase a fi Mesia, însă oamenii nu L-au primit chiar dacă au văzut
lucrările Sale minunate și au fost uimiți de înțelepciunea Lui. El nu le-a împlinit
așteptările ca Mesia. Ei se așteptaseră la fast și strălucire de la venirea Eliberatorului
lor, și visul lor era ca, sub puterea „Leului din seminția lui Iuda”, națiunea iudaică să
fie înălțată mai presus de toate națiunile lumii. Având aceste idei, ei nu erau pregătiți
să-L primească pe umilul Învățător galileean, deși El venise exact așa cum prezise-
seră profeții. El nu a fost recunoscut ca „Adevărul” și „Lumina lumii”, deși vorbea
așa cum nu mai vorbise nimeni niciodată, căci înfățișarea Lui era umilă și modestă.
El a venit fără a fi însoțit de manifestarea gloriei pământești. Exista totuși măreție
în însăși prezența Sa, care dovedea caracterul Lui divin. Felul Lui de a se purta, deși
blând și atrăgător, inspira respect și admirație. El poruncea, iar boala îl părăsea pe
cel suferind. Morții auzeau vocea Lui și erau readuși la viață, cei întristați se bucurau,
iar cei trudiți și împovărați găseau odihnă în iubirea Lui plină de milă.
Șchiopul, orbul, paraliticul, leprosul și cei afectați de tot felul de boli veneau la El
și El îi vindeca pe toți. Cerul Își punea amprenta asupra acțiunilor Sale prin mani-
festări pline de putere. – Review and Herald, 6 iulie 1911
179
Joi, 20 iunie
UN LĂSTAR IEŞIT DIN PĂMÂNT USCAT

El a crescut... ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat.
N-avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă privirile
și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
(Isaia 53:2)
O amenii din zilele Domnului Isus nu au putut vedea dincolo de haina umilinței
slava Fiului lui Dumnezeu. El era „disprețuit și părăsit de oameni, om al du-
rerii și obișnuit cu suferința”. El era pentru ei ca un lăstar care iese dintr-un pământ
uscat, fără frumusețe, fără strălucire care să-i atragă.
Domnul Hristos ajungea la oameni acolo unde se aflau ei. El prezenta cu claritate
adevărul pentru mintea lor, în limbajul cel mai convingător, dar totodată cel mai
simplu. Oamenii săraci și umili, cei neînvățați puteau înțelege prin credința în El
adevărurile cele mai mărețe ale lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuia să-i consulte pe
cei mai mari învățați cu privire la însemnătatea celor spuse de El. El nu-i nedumerea
pe cei neștiutori cu idei misterioase sau cu cuvinte neobișnuite de care ei să nu aibă
cunoștință. Cel mai mare Învățător pe care l-a avut lumea vreodată a avut cea mai
clară, simplă și practică învățătură.
În timp ce preoții și cărturarii se mândreau cu competența lor de a-i învăța pe
oameni și chiar cu faptul că puteau face față Fiului lui Dumnezeu în explicarea
învățăturilor, El îi acuza de necunoașterea Scripturilor și de lipsa puterii lui Dum-
nezeu. Nu ceea ce aflăm de la marii învățați ai lumii ne deslușește tainele planului
de mântuire. Preoții și rabinii studiaseră profețiile, însă nu descoperiseră prețioasele
dovezi ale venirii lui Mesia, ale felului în care El avea să vină, ale misiunii Sale și
ale caracterului Său. Cei care aveau pretenția că sunt vrednici de încredere datorită
înțelepciunii lor nu și-au dat seama că Domnul Hristos era Prințul vieții.
Rabinii priveau cu suspiciune și dispreț asupra oricărui lucru care nu purta am-
prenta înțelepciunii omenești, a înălțării naționale și a exclusivismului religios; însă
misiunea Domnului Isus era de a Se opune tocmai acestor rele, de a corecta aceste
puncte de vedere greșite și de a face o reformă în ce privește credința și morala. El
a atras atenția asupra curăției vieții, umilinței spiritului și devotamentului față de
Dumnezeu și față de cauza Sa fără a nutri speranță de onoare lumească sau răsplată.
Duhul Lui tresălta de bucurie când îi vedea pe sărmanii acestei lumi acceptând
cu nerăbdare solia prețioasă pe care le-o aducea El. Și Își ridica privirea spre ceruri și
zicea: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste
lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor.” – Review and He-
rald, 3 august 1911
180
Vineri, 21 iunie
ADEVĂRATELE BOGĂŢII
Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi,
dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul.
(Matei 8:20)
D omnul Hristos a venit în această lume pentru a trăi o viață de desăvârșită

ascultare de legile Împărăției lui Dumnezeu. El a venit să înalțe și să înnobi-
leze ființele omenești, pentru a le face parte de o neprihănire de durată. El a fost
mijlocul prin care adevărul avea să fie împărtășit. În El se găsesc toate capacitățile
deosebite necesare pentru un caracter absolut perfect.
Domnul Hristos a renunțat la poziția Sa înaltă din curțile cerești și, dând la o par-
te mantia și coroana Sa regală, Și-a îmbrăcat divinitatea în umanitate. El a devenit
sărac pentru noi în privința bogățiilor și avantajelor pământești, pentru ca oamenii
să poată deveni bogați în ce privește o greutate veșnică de slavă. El Și-a luat locul la
conducerea familiei omenești și a consimțit să sufere pentru noi încercările și ispitele
aduse de păcat. El ar fi putut veni cu putere și mare slavă, însoțit de o mulțime de în-
geri cerești. Însă nu, El a venit în umilință, din părinți modești. A fost crescut într-un
sat obscur și disprețuit. A trăit o viață de sărăcie și a suferit adesea lipsuri și foame.
A trecut prin aceste lucruri ca să ne arate că bogățiile pământești și rangul înalt nu
sporesc valoarea sufletelor în ochii lui Dumnezeu. El nu ne-a lăsat nicidecum să
înțelegem că bogățiile ar face pe cineva vrednic de viața veșnică. Acei membri ai bi-
sericii care, în momentul în care întâlnesc un om sărac, îl tratează ca și când nu este
demn de atenția lor, nu au învățat acest lucru de la Hristos.
Supunerea față de păcat este cea care aduce multă nefericire în suflet. Nu sără-
cia, ci neascultarea este cea care ne micșorează speranța de câștigare a vieții veșnice
pe care Mântuitorul a venit să ne-o aducă. Bogățiile adevărate, pacea adevărată,
mulțumirea autentică, fericirea de durată – toate acestea pot fi găsite doar într-o
consacrare deplină față de Dumnezeu, într-o conformare desăvârșită față de voia Sa.
Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru a trăi o viață de curăție fără
pată, pentru a arăta astfel păcătoșilor că, prin puterea Lui, și ei se pot supune rân-
duielilor sfinte ale lui Dumnezeu, legilor Împărăției Sale. El a venit să înalțe Legea
și s-o onoreze printr-o desăvârșită conformare față de principiile acesteia. El a unit
umanitatea cu Divinitatea, astfel ca ființele omenești căzute să poată deveni părtașe
de natură divină și să scape astfel de stricăciunea care este în lume prin pofte.
Tatăl constituia sursa puterii pe care o avea Domnul Hristos și care Îl făcea în sta-
re să Își păstreze viața fără pată sau urmă de păcat. – Review and Herald, 4 iulie 1912
SE CADE SĂ ÎNŞELE UN OM PE DUMNEZEU?

Dar voi întrebați: „Cu ce Te-am înșelat?” Cu zeciuielile și darurile de mâncare.
(Maleahi 3:8)
A i face așa ceva? Biblia vorbește despre acest lucru ca și când ar fi o imposibi-
litate ca cineva să se aventureze să facă așa ceva. „Și totuși voi M-ați înșelat.”
Domnul a făcut un legământ cu poporul Său, potrivit căruia ei trebuiau să-I adu-
că Lui zecimile și darurile lor. Acestea sunt ale Lui; nu aparțin niciunuia dintre voi.
Dumnezeu a făcut acest legământ cu voi pentru ca voi să puteți arăta că sunteți
dependenți de El și responsabili în fața lui Dumnezeu, înapoindu-I ceea ce I Se cuvi-
ne. Dacă faceți acest lucru, binecuvântarea Lui va fi asupra voastră. Tot ceea ce avem
noi aparține Domnului și ne-a fost încredințat nouă, ca ispravnici ai Săi. Ceea ce noi
Îi dăm înapoi, El trebuie să ne dea mai întâi.
Noi respirăm pentru că Dumnezeu are grijă de organismul nostru. Zi de zi, este
sub atenta Lui observație și îl face să funcționeze bine. El dorește ca noi să ne gân-
dim la sacrificiul infinit pe care l-a făcut pentru noi, făcând ca Unul egal cu Sine –
singurul Lui Fiu – să sufere pentru noi. El a consimțit să-L lase să vină într-o lume
veștejită și stricată de blestemul păcatului, ca să fie pentru oameni purtătorul păca-
telor lor și Mântuitorul care le iartă păcatele.
Domnul Hristos a declarat că I-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. El
Și-a preluat poziția de conducător al omenirii, îmbrăcând umanitatea cu divinitatea.
Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să nu pierdem favoarea prețioasă de a câștiga
viața veșnică. Să nu-L înșelăm pe Dumnezeu. Să fim cinstiți față de El. Toate aparțin
Lui. El a încredințat uneltelor Sale diverse bunuri pentru înaintarea lucrării Sale de
pe pământ. Ei trebuie să aducă în vistieria Sa cu credincioșie zecimea și, pe lângă
aceasta, ei trebuie să aducă și daruri necesare cauzei Sale… Dumnezeu dorește ca
noi să fim conștienți că cerul a fost adus aproape de pământ. De zece mii de ori zece
mii de îngeri slujesc acelora care vor fi moștenitori ai mântuirii.
Dumnezeu este sincer față de noi. El așteaptă ca noi să-I fim de ajutor în a sădi
standardele Sale în locuri în care nu s-a auzit niciodată de adevăr. De pretutindeni
din lume sosesc apeluri pentru ajutor. Nu irosiți banii în mod inutil. Se cere lepă-
dare de sine, luați-vă crucea și urmați-L pe Domnul. Niciodată voi nu-I veți putea
da Lui atât de mult cât v-a dat El. El Și-a dat viața pentru voi. Voi ce ați dat pentru
El? – Buletinul Conferinței Generale, 8 aprilie 1901. (Extras din cuvântarea lui Ellen
White, 6 aprilie 1901)
Duminică, 23 iunie
REMEDIU PENTRU SĂRĂCIA SUFLETULUI

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!
(Matei 5:3)
A ceste cuvinte pline de mângâiere ale Domnului Hristos nu sunt adresate celor
mândri, celor trufași și plini de sine, ci celor care își dau seama de propria
slăbiciune și păcătoșenie. Cei care plâng, cei blânzi, cei care se simt nevrednici de
favoarea lui Dumnezeu și cei care flămânzesc și însetează după neprihănire sunt
cu toții incluși în această categorie a celor „săraci în duh”.
Cei săraci în duh își simt sărăcia și nevoia lor după harul lui Hristos. Ei își dau
seama că știu doar puțin despre Dumnezeu și marea Sa iubire și că au nevoie de lu-
mină pentru a putea cunoaște și ține calea Domnului. Ei nu îndrăznesc să facă față
ispitei în propria lor tărie, căci sunt conștienți că nu au forța morală necesară pentru
a se împotrivi celui rău. Ei nu privesc cu plăcere la viața lor din trecut și nu au decât
puțină încredere în viitor, căci inima lor este bolnavă. Însă unora ca aceștia, Domnul
Hristos le spune: „Ferice de cei săraci în duh.” Domnul Hristos știa că cei care își
simt sărăcia pot fi făcuți bogați.
Ce privilegii mari sunt la îndemâna acelora care simt sărăcia sufletului lor și se
supun voinței lui Dumnezeu! Remediul pentru sărăcia sufletului poate fi găsit doar
în Hristos. Când inima este sfințită prin har, când creștinii au gândul lui Hristos,
de fapt au dragostea lui Hristos, care constituie o bogăție spirituală mai prețioasă
decât aurul din Ofir. Însă înainte de a exista o dorință intensă după bogăția din
Hristos, care este disponibilă tuturor acelora care își simt sărăcia, trebuie să existe
un simțământ al nevoii. Când inima este plină de înfumurare și este preocupată nu-
mai de lucrurile superficiale ale acestui pământ, Domnul Isus mustră și pedepsește,
astfel ca oamenii să își dea seama de adevărata lor stare.
Poți veni la Domnul Isus prin credință și fără întârziere. Darul Lui este bogat
și fără plată, iubirea Lui este îmbelșugată și El îți va da har să poți purta jugul Său
și sarcina Lui cu voioșie. Poți face apel la dreptul tău la binecuvântarea Lui în vir-
tutea făgăduinței făcute de El. Poți intra în Împărăția Sa, care este plină de harul
Său, de iubirea Sa, de neprihănirea Sa, de pace și bucurie în Duhul Sfânt. Dacă ai
simțământul că te afli în cea mai mare nevoie, El îți poate oferi toată plinătatea Sa,
căci Domnul Hristos spune: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci
pe cei păcătoși.” Domnul Isus te cheamă să vii. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor
este Împărăția cerurilor!” – Signs of the Times, 1 august 1895
183
Luni, 24 iunie
LUCRAREA DE MÂNGÂIERE
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!
(Matei 5:4)
D omnul lucrează prin instrumente omenești și El a încredințat urmașilor Săi

datoria de a sluji celor descurajați și întristați. Pretutindeni în jurul nostru
sunt persoane ale căror inimi trebuie întărite, care au nevoie de razele Soarelui Ne-
prihănirii. Domnul privește la cei pe care El i-a mângâiat și binecuvântat pentru
ca ei, la rândul lor, să lumineze pe cei ce se află în întuneric și să-i încurajeze pe cei
abătuți. Cei care au primit lumină, pace și bucurie nu trebuie să treacă pe lângă cei
ce plâng, ci trebuie să se apropie de ei, simțind împreună cu ei și ajutându-i să Îl
descopere pe Mântuitorul, care le poate ierta păcatele, și pe Dumnezeul îndurător.
Domnul Hristos a purtat suferințele noastre și necazurile noastre le-a luat asupra
Lui, și El va da bucurie și mulțumire acelora care plâng. Vrei tu, fratele meu, și tu,
sora mea, care ai avut parte de necazuri pe pământ, să slujești Domnului Hristos
ajutându-i pe aceia care au nevoie de ajutorul tău?
Cei care Îl iubesc pe Domnul Isus vor avea gândul lui Hristos și îi vor mângâia pe
toți aceia care plâng; cei care sunt săraci, ispitiți, descurajați vor fi ajutați să umble în
lumina crucii, și nu în umbră sau în întuneric.
Domnul Isus a încredințat poporului Său lucrarea specială de alinare a tuturor
acelora care plâng. Domnul Hristos lucrează pentru această categorie de oameni și
face apel la ființele umane să devină instrumente în a aduce lumină și speranță celor
care plâng pentru că trec prin situații sumbre. (…)
Focul cuptorului este posibil să ardă asupra slujitorilor lui Dumnezeu, însă
scopul acestui lucru este curățirea lor de orice zgură, și nu nimicirea lor.
Noi Îl onorăm pe Dumnezeu punându-ne încrederea în El atunci când totul pare
întunecos și amenințător. Fie ca toți cei întristați să privească la El, să vorbească des-
pre puterea Sa și să cânte îndurarea Sa.
Asupra tuturor acelora care plâng este pronunțată o binecuvântare. Dacă nu ar fi
fost oameni care să plângă în lumea noastră, Domnul Hristos nu ar fi putut desco-
peri caracterul părintesc al lui Dumnezeu. Cei întristați din cauza simțământului de
păcătoșenie trebuie să cunoască binecuvântarea iertării și să aibă parte de ștergerea
păcatelor lor. Dacă nu ar fi fost nimeni care să plângă, caracterul îndestulător al
ispășirii pentru păcat a Domnului Hristos nu ar fi fost înțeles. – Signs of the Times,
8 august 1895
184
Marți, 25 iunie
BLÂNDEŢEA, O ROADĂ A DUHULUI

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.
(Matei 5:5)
C ei care L-au căutat în umilință pe Dumnezeu pentru mângâiere și pace în

mijlocul încercărilor au parte de blândețea lui Hristos. Cei care au învățat de
la Acela care este blând și smerit cu inima dovedesc simpatie și manifestă bunăta-
te față de cei care au nevoie de consolare, căci ei pot mângâia pe alții deoarece ei
înșiși au fost mângâiați de Dumnezeu.
Blândețea este o roadă a Duhului și o dovadă că suntem mlădițe ale viului Dum-
nezeu. Prezența blândeții este o dovadă de necontestat a faptului că suntem mlădițe
ale adevăratei Vițe și aducem multă roadă. Este o dovadă că, prin credință, Îl privim
pe Rege în frumusețea-I inegalabilă și devenim schimbați după asemănarea Lui.
Acolo unde există blândețe, înclinațiile naturale se află sub controlul Duhului Sfânt.
Blândețea nu are nimic de-a face cu lașitatea. Ea reprezintă spiritul pe care Domnul
Hristos l-a manifestat atunci când a suferit jigniri, când a suportat insulte și abu-
zuri. A fi blând nu înseamnă a renunța la drepturile noastre, ci înseamnă a dovedi
stăpânire de sine atunci când suntem provocați să ne mâniem sau să ne răzbunăm.
Blândețea nu va îngădui patimii să se manifeste.
Când a fost acuzat de preoți și farisei, Domnul Hristos Și-a păstrat stăpânirea de
Sine, însă în mod hotărât a luat o poziție care dovedea că acuzațiile lor erau neînte-
meiate. El le-a spus: „Care dintre voi mă convinge de păcat?” El știa că poziția Lui
era dreaptă. Când Pavel și Sila au fost bătuți și aruncați în temniță fără să fie judecați
și fără să fi fost pronunțată o sentință împotriva lor, ei nu au renunțat la dreptul lor
de a fi tratați ca cetățeni onești.
În toate timpurile și în toate locurile, creștinii ar trebui să fie ceea ce Domnul
dorește ca ei să fie – liberi în Isus Hristos. Datoria îndeplinită în spiritul lui Hristos
va fi îndeplinită cu o chibzuință sfințită. Când avem o legătură vie cu Dumnezeu,
noi vom fi ca și cum am fi călăuziți de o lumină din ceruri. Cei care s-au pocăit de
păcatele lor, care și-au predat sufletele lor trudite și împovărate lui Hristos, care au
luat jugul Său și au devenit colaboratori ai Săi, vor deveni părtași ai lui Hristos în
suferințele Sale, dar și părtași ai naturii Sale divine.
Domnul Isus este modelul nostru și noi primim de la El putere și har pentru a
umbla în umilință și smerenie înaintea lui Dumnezeu. – Signs of the Times, 22 august
1895
185
Miercuri, 26 iunie
FLĂMÂNZI DUPĂ NEPRIHĂNIRE

Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați!
(Matei 5:6)
A devărata pâine a vieții poate fi găsită numai în Hristos. Aceia care nu recu-
nosc că darul generos al harului îmbelșugat, ospățul ceresc, a fost pregătit cu
un preț infinit, pentru a-i sătura pe cei flămânzi și însetați după neprihănire, nu
vor fi revigorați.
„Isus le-a spus: «Eu sunt Pâinea vieții; cine vine la Mine nu va flămânzi nicioda-
tă.»”
Cei care flămânzesc și însetează după neprihănire sunt pătrunși de o dorință
profundă de a deveni asemenea Domnului Hristos în caracter, de a fi transformați
după chipul Său pentru a păzi calea Domnului și a face dreptate și judecată. Noi tre-
buie să cultivăm continuu dorința sinceră după neprihănirea lui Hristos. Niciun fel
de nevoi vremelnice nu ar trebui să ne atragă sau să ne distragă mintea în asemenea
măsură încât să nu mai experimentăm foamea sufletului de a poseda însușirile lui
Hristos. Când trecem prin necazuri și suferințe, sufletul tânjește după iubirea și pu-
terea lui Dumnezeu. Există în asemenea momente o dorință intensă după asigurare,
nădejde, credință, încredere. Trebuie să căutăm iertarea, pacea, neprihănirea Dom-
nului Hristos. Fiecare suflet care-L caută pe Domnul cu toată inima flămânzește și
însetează după neprihănire.
Foamea sufletului va fi satisfăcută când inimile noastre vor fi golite de mân-
drie, vanitate și egoism; căci atunci credința va apuca făgăduințele lui Dumnezeu, iar
Domnul Hristos va înlocui acel gol și va locui în inimă. Pe buze se va afla o cântare
nouă, căci se va împlini cuvântul: „Vă voi da o inimă nouă.” Iar mărturia credincio-
sului va fi: „Am primit din plinătatea Lui, har după har.”
Fără Domnul Hristos, foamea și setea sufletului vor rămâne nesatisfăcute.
Simțământul de lipsă, de dorință aprinsă după ceva netrecător, neatins de vremelni-
cie și obișnuință, nu poate fi mulțumit niciodată. Mintea trebuie să apuce ceva mai
nobil și mai curat decât orice ar putea fi găsit în această lume.
Domnul Hristos a fost răstignit pentru păcatele lumii, iar după învierea și
înălțarea Sa toți oamenii au fost invitați să privească la El și să trăiască. Ni se cere să
privim la lucrurile nevăzute, să păstrăm în fața ochilor minții cele mai vii imagini ale
realităților veșnice, pentru ca, privind, să putem fi schimbați după chipul Domnului
Hristos. – Signs of the Times, 29 august 1895
186
Joi, 27 iunie
ROADELE MILEI
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
(Matei 5:7)
E ste datoria copiilor lui Dumnezeu de a fi toți lumină în Domnul și de a răs-

pândi binecuvântări pe calea semenilor lor. Ei nu trebuie să spună: „Duceți-vă,
încălziți-vă și săturați-vă”, nefăcând nimic pentru a ușura nevoile celor ce duc
lipsă.
Noi suntem posesiunea răscumpărată a Domnului și, ca unelte ale Sale, este de
datoria noastră să administrăm lucrurile vremelnice și spirituale încredințate nouă
de Dumnezeu. Iubirea trebuie exercitată continuu pentru a inspira credință în Dum-
nezeu, astfel ca lauda să se reverse din inimile oamenilor și pentru ca lanțul de aur al
iubirii să poată lega inimile oamenilor laolaltă. Cei care sunt recipiente ale harului,
simpatiei și îndurării lui Dumnezeu trebuie să le transmită pe acestea și altora.
Fiul Dumnezeului infinit este Modelul nostru. Cerul este plin de milă și aceasta
este revărsată continuu nu doar către câțiva dintre cei favorizați, ci pentru binecu-
vântarea acelora care au cea mai mare nevoie de ea, în folosul acelora care au parte
de cea mai puțină bucurie și fericire în viața lor.
Acelora pe care Dumnezeu i-a făcut ispravnici ai darurilor și mijloacelor, El le
poruncește, spre binele lor, să-și strângă o comoară în cer și, așa cum El le-a dăruit
cu generozitate din mila Sa, tot așa să dea și ei mai departe altora. În loc să trăiască
pentru ei înșiși, ei trebuie să trăiască pentru Domnul Hristos, iar Duhul Sfânt trebu-
ie să îi conducă să-și împartă cu înțelepciune bunurile lor, fiind miloși cu alții, așa
cum El este milostiv față de toți. Niciun om nu poate fi urmaș al lui Hristos în timp
ce trăiește pentru sine.
Pe măsură ce ne sunt încredințate bunuri, acestea trebuie împărțite altora. Cei
mai umili dintre oameni trebuie să beneficieze de pe urma talanților încredințați
lor de Domnul, conștienți de faptul că ceea ce le-a fost împrumutat trebuie returnat
Domnului cu dobândă. Chiar dacă avem un singur talant, dacă acesta este consacrat
cu credincioșie lui Dumnezeu și întrebuințat în fapte de bunătate, în lucruri vremel-
nice și spirituale, slujind astfel celor în nevoie, acestui talant îi va crește valoarea și va
fi notat în rapoartele cerești cu o valoare peste puterile noastre de a socoti. Fiecare
faptă de milă, fiecare sacrificiu, fiecare act de abnegație va atrage după sine o răsplată
sigură, însutită în această viață, dar și în lumea care va veni, viața veșnică. – Signs of
the Times, 12 septembrie 1895
187
Vineri, 28 iunie
UN PRIETEN PENTRU CEL CU INIMA CURATĂ

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
(Matei 5:8)
C ei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu. În timp ce toți vor sta față în
față cu Domnul Hristos ca judecător, cei cu inima curată Îl vor privi ca pe un
prieten; căci Domnul Isus a spus: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe
ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce
am auzit de la Tatăl Meu.” Cei cu inima curată Îl vor privi pe Domnul Hristos ca
pe un prieten și frate mai mare. Cei care privesc continuu la Hristos pentru sfat,
care se roagă cu sinceritate pentru Duhul Său cel Sfânt, se întristează atunci când
un nor Îl acoperă și nu-L mai pot vedea.
Lumea creștină din acest veac este înclinată să creadă argumentele false ale lui
Satana în locul cuvintelor lui Dumnezeu. Mulți s-au despărțit de Dumnezeu prin
fapte nelegiuite, și acestora nu le place să-L privească pe Dumnezeu sau să-L păstre-
ze în cunoștința lor. Ei nu doresc să-L vadă pe Dumnezeu tot așa cum nici Adam nu
a vrut să-L vadă atunci când s-a ascuns de fața Tatălui său ceresc.
Trebuie să privim la Domnul Isus ca la singura noastră speranță pentru înde-
părtarea păcatelor noastre, căci în El nu este păcat. El S-a făcut păcat pentru noi, ca
să poată purta vinovăția noastră și să stea în fața Tatălui ca vinovat în locul nostru,
în timp ce noi, care credem în El ca Mântuitor personal, vom putea fi socotiți, în
virtutea meritelor Sale, curați, necontaminați de influența păcatului. Prin neprihă-
nirea pe care ne-o atribuie Domnul Hristos, noi suntem socotiți nevinovați. Dom-
nul Hristos a dat fiecărei ființe omenești dovada că doar El este în stare să poarte
durerea, suferința și păcatele oamenilor. Cei care apelează la Hristos ca înlocuitor și
garant al lor, agățându-și sufletele deznădăjduite de Hristos, pot suporta să Îl vadă
pe Cel ce este invizibil. Binecuvântarea: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor
vedea pe Dumnezeu” le aparține.
Când ești atras în păcat, nu dispera. Nu zăbovi, văicărindu-te în necredință și
deznădejde, ci prezintă degrabă cazul tău lui Isus. (…)
Domnul Hristos a biruit acolo unde Adam a căzut și ne-a izbăvit din starea în
care ne-a adus acea cădere rușinoasă. El a fost făcut desăvârșit prin suferință și este
în stare să-i ajute pe toți cei care vor fi ispitiți și să le asigure o cale de scăpare, putând
astfel să îndure ispita. El poate să simtă împreună cu orice ființă omenească, deoa-
rece El S-a identificat cu interesele acelora pe care a venit să-i salveze. Ce minunat
mare-preot este Domnul Isus! Putem să aducem înaintea Lui orice povară a sufletu-
lui. – Signs of the Times, 3 octombrie 1895
ARMONIE
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!
(Matei 5:9)
C ei care pot vedea desăvârșirea caracterului Domnului Hristos vor fi pătrunși

de dorința aprinsă de a fi asemenea Lui. Ei vor dori să fie împăciuitori și să
primească binecuvântarea pe care El a promis-o celor împăciuitori.
Vrăjmașul neprihănirii este gata să te atragă pe o cale care va fi exact opusul
căii pe care trebuie să meargă cel împăciuitor. Cel căruia îi plac discordia și cearta
te va ispiti să te implici și tu în ceea ce face el, stârnind certuri. El te va face să vezi
la un semen de-al tău ceva ce este rău, și Satana te va îndemna să te duci și să spui
altora acest lucru; însă Domnul Hristos te-a învățat să te duci la fratele tău și „să-l
mustri între tine și el singur”. De care stăpân vei asculta? Tendința firească a inimii
nu este aceea de a rezolva problemele în mod deschis și cu credincioșie, unii cu alții.
Se pare că este mai ușor să spui greșeala fratelui tău altcuiva decât lui singur, însă
doar urechea lui trebuie să audă acuzația ta… Sunt binecuvântați cei care lucrează
în armonie cu Dumnezeu, care sunt împreună-lucrători cu Hristos. Harul pe care îl
împarte Duhul lui Dumnezeu este un izvor de viață pentru suflet și va revigora pe
toți cei ce intră în legătură cu cel împăciuitor. (…)
Este important să fim conștienți de faptul că spiritul pe care îl nutrim acum, fap-
tele pe care le facem acum, vor constitui mărturia că suntem sau nu corespunzători
să beneficiem de viața viitoare. Judecata noastră este în curs acum și se va vedea dacă
noi vom împlini rugăciunea Domnului și facem voia lui Dumnezeu pe pământ, așa
cum se face ea în ceruri. Aceia care îndeplinesc planurile lui Satana și rănesc suflete
prin faptele lor dovedesc că nu sunt copii ai lui Dumnezeu.
Cel mai bine este ca fiecare dintre noi să facă ceea ce este bine pentru că așa este
bine și, în felul acesta, noi vom crea în jurul nostru o atmosferă de pace. Atunci nu
ne vom afla printre agenții lui Satana ca să ne molipsim de spiritul lor și să preluăm
cuvintele lor de acuzare și mustrare împotriva acelora care caută să păzească po-
runcile Domnului. Nu ne vom uni cu vrăjmașul sufletelor ajutându-l să stârnească
suspiciuni și certuri și determinând suflete care Îl iubesc pe Dumnezeu să fie ispitite
să facă rău. – Signs of the Times, 10 octombrie 1895
Duminică, 30 iunie
CĂUTAŢI PACEA
Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine.
(Psalmii 84:5)
F erice de cei împăciuitori.” Cât de mulți sunt cei care doresc să fie cu adevărat
binecuvântați, care nu doar vor asculta, ci vor și împlini cuvintele lui Hristos?
Cei care nu se bizuie pe ei înșiși, ci își pun încrederea într-o putere din afara lor și
mai presus de ei, vor putea împlini cuvintele Domnului Hristos.
„Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii” (nu din cauza spiritului lor as-
pru și necioplit, care îi face să stârnească certuri și disensiuni, ci „din pricina ne-
prihănirii”). Neprihăniți sunt aceia care doresc pacea și vor avea pace sacrificând
orice, în afară de principiu. Ei nu pot sacrifica adevărul, chiar dacă atașamentul lor
față de acesta îi costă necazuri, ocară, suferințe și chiar moartea. „Căci a lor este
Împărăția cerurilor.” Cei care sunt persecutați din pricina neprihănirii pun pe
primul loc poruncile lui Dumnezeu în viața lor și ei nu îngăduie niciunei tactici
omenești, niciunei promisiuni de răsplată, niciunei oferte de onoare să se interpună
între ei și Dumnezeu. Ei nu pot fi determinați să Îl renege pe Hristos și să trădeze
cauza Sa. Făgăduințele minunate ale lui Dumnezeu sunt continuu în mintea lor, iar
când vrăjmașul se năpustește asupra lor ca un potop, Duhul lui Dumnezeu ridi-
că un zid împotriva lui. Duhul Sfânt ne face să conștientizăm cât este de prețioasă
Scriptura. (…)
Însăși biserica are nevoie de convertire, astfel ca membrii ei să poată deveni ca-
nale de lumină, să poată fi binecuvântați și să fie o binecuvântare. O bizuire vagă pe
îndurarea lui Dumnezeu nu ne va ajuta să avem acces la tronul harului și nici nu ne
va atrage binecuvântarea lui Dumnezeu, Tatăl, pe care El a promis-o celor ce vor face
voia Lui. Credința trebuie să se concentreze asupra Cuvântului lui Dumnezeu, care
este duh și viață. Fiecare pagină din Cuvântul sacru este luminată de razele Soarelui
Neprihănirii.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie sprijin pentru cei aflați în necazuri și mân-
gâiere pentru cei persecutați. Dumnezeu Însuși vorbește sufletului care crede, căci
Duhul lui Dumnezeu este în Cuvântul Său și o binecuvântare specială va fi primită
de aceia care acceptă cuvintele lui Dumnezeu când mintea lor este luminată de Du-
hul Sfânt. În felul acesta, credinciosul se hrănește cu Hristos, Pâinea vieții. Adevărul
este văzut într-o lumină nouă, iar sufletul se bucură ca și când s-ar afla în prezența
vizibilă a Domnului Hristos. – Signs of the Times, 10 octombrie 1895
190
IULIE
„Dumnezeu Însuși va purta de grijă ...”
(Geneza 22:8)
Luni, 1 iulie
MÂNTUIREA PROMISĂ
Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți, toți cei ce sunteți la marginile pământului!
Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul.
(Isaia 45:22)
C ând au fost creați și așezați în căminul lor din Eden, Adam și Eva aveau
cunoștință de Legea care avea să-i guverneze… Când au călcat Legea, ei au
decăzut din starea de inocență fericită și au devenit păcătoși în ochii lui Dumne-
zeu, viitorul întunecos al neamului omenesc nefiind luminat nici măcar de o sin-
gură rază de speranță. Din cauza călcării Legii divine, familia omenească a pierdut
paradisul, asupra pământului a fost pronunțat un blestem și a început domnia
morții.
Însă Cerului i-a fost milă de oamenii căzuți și a fost întocmit planul de mântu-
ire. Când a fost rostit blestemul asupra neamului omenesc, a fost dată totodată și
promisiunea iertării printr-un Mântuitor ce urma să vină. Această promisiune era
steaua speranței ce a luminat în întunericul care, ca un văl al morții, plana asupra
viitorului descendenților lui Adam și asupra lumii care le fusese dată în stăpânire.
Evanghelia a fost predicată pentru prima dată lui Adam și Evei în Eden. Ei s-au
pocăit cu sinceritate de greșeala lor, au crezut în făgăduința lui Dumnezeu și au fost
salvați de la pieire.
Timp de 300 de ani [Enoh] a umblat cu Dumnezeu, dând lumii exemplul unei
vieți curate și fără pată, una care era în contrast marcant cu viețile contemporanilor
săi din acea generație încăpățânată și perversă, care nesocoteau în mod deschis Le-
gea lui Dumnezeu și se lăudau cu libertatea lor de a nu se supune restricțiilor aces-
teia. Însă nici mărturia și exemplul lui nu au fost luate în seamă, deoarece oamenii
iubeau mai mult păcatul decât sfințenia. Enoh Îl slujea pe Dumnezeu cu toată inima;
iar Domnul îi transmitea voia Lui și, de asemenea, prin viziuni sfinte îi descoperea
marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos. Şi apoi, acest slujitor plăcut
Domnului a fost mutat în ceruri de către îngeri, fără să vadă moartea.
În timp, nelegiuirea a devenit atât de mare încât Dumnezeu nu a mai putut s-o
suporte și i-a făcut cunoscut lui Noe faptul că, din cauza călcării continue a Legii, El
urma să-i distrugă prin potop pe cei pe care îi crease. Noe și familia lui ascultau de
Legea divină și, datorită credincioșiei lor față de Dumnezeul cerurilor, au fost salvați
de la distrugerea ce a cuprins lumea necredincioasă din jurul lor. În felul acesta,
Domnul a salvat pentru Sine un popor în a cărui inimă se afla Legea Sa. – Signs of
the Times, 22 aprilie 1886
192
Marți, 2 iulie
CAIN ŞI ABEL, PUŞI LA PROBĂ

După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele
pământului. Abel a adus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei
lui și din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui,
dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere.
(Geneza 4:3-5)
C ain și Abel, fiii lui Adam, se deosebeau în ce privește caracterul… Acești

frați au fost puși la probă, la fel cum Adam fusese pus la probă înainte de
ei, pentru a se vedea dacă sunt ascultători de cerințele lui Dumnezeu. Ei fusese-
ră încunoștințați cu privire la măsurile luate pentru salvarea neamului omenesc.
Dumnezeu a dorit ca, prin sistemul jertfelor, să imprime în mintea oamenilor
caracterul ofensator al păcatului și, cu claritate, să le facă cunoscută pedeapsa pen-
tru păcat, moartea. Jertfele aveau să le amintească în mod continuu oamenilor că
ei vor putea ajunge în prezența lui Dumnezeu doar prin Mântuitorul cel promis.
Cain și Abel au înțeles sistemul jertfelor pe care trebuiau să-l aducă la îndeplinire.
Ei erau conștienți că, prin aducerea acestor jertfe, dovedeau ascultare umilă și res-
pect față de voia lui Dumnezeu, recunoșteau credința lor în Mântuitorul pe care
aceste jertfe Îl reprezentau și, de asemenea, dependența de El.
Cain și Abel au ridicat două altare asemănătoare și fiecare a adus câte o jertfă
pe altar. Cain a considerat că nu este necesar să respecte toate detaliile cerințelor
lui Dumnezeu; de aceea, a adus o jertfă fără vărsare de sânge. El a adus din roadele
pământului și și-a prezentat jertfa înaintea Domnului; însă nu a fost niciun semn
din cer care să arate că aceasta a fost acceptată. Abel l-a implorat pe fratele său să
vină în prezența lui Dumnezeu doar pe calea prescrisă de El. Însă acest lucru nu a
făcut decât să-l facă pe Cain și mai hotărât în a-și urma propria cale. Ca frate mai
mare, nu a considerat necesar să primească sfaturi de la fratele lui și, prin urmare,
i-a disprețuit sfatul.
Abel a adus jertfa din oile întâi născute ale turmei lui, pe cele mai bune, așa cum
îi poruncise Dumnezeu. În mielul junghiat, el L-a văzut prin credință pe Fiul lui
Dumnezeu dat la moarte din cauză că Legea Tatălui Său fusese călcată. Dumnezeu a
privit cu plăcere spre jertfa lui Abel. Din cer s-a coborât un foc, care a mistuit jertfa
păcătosului pocăit.
Cain avea acum ocazia să vadă și să-și recunoască greșeala… Şi Acela care nu
face părtinire va privi cu plăcere spre jertfa credinței și a ascultării.
Jertfa lui Abel a fost acceptată și acest lucru a avut loc deoarece Abel a respectat
în detaliu tot ce îi ceruse Dumnezeu să facă. – Signs of the Times, 16 decembrie 1886
193
Miercuri, 3 iulie
MÂNIA LUI CAIN

Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât
fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit.”
(Geneza 4:6-7)
D eși cunoștea resentimentele nutrite de Cain, Domnul dorea ca acesta să cu-

gete asupra faptei lui și, convingându-se de păcatul său, să se pocăiască și
să-și așeze piciorul pe calea ascultării. Sentimentele sale de mânie față de fratele
său, cât și față de Dumnezeu nu aveau nicio justificare; respingerea jertfei sale a
fost cauzată doar de faptul că el a nesocotit voința clar descoperită a lui Dumne-
zeu… Jertfa lui Abel fusese acceptată pentru că el făcuse exact așa cum îi ceruse
Dumnezeu. Acest lucru nu avea să-l lipsească pe Cain de dreptul lui de întâi năs-
cut… Astfel, problema i-a fost expusă clar lui Cain; însă spiritul lui combativ a
fost stârnit, deoarece felul cum procedase nu a fost bine primit și pentru că nu i
se permisese să-și urmeze propriile idei. Era furios pe Dumnezeu și era furios pe
fratele lui. Se înfuriase pe Dumnezeu deoarece nu voia să accepte planurile unui
păcătos în locul cerințelor divine, iar pe fratele lui era mânios pentru că nu era de
acord cu el. (…)
Cain îl invită pe Abel să meargă împreună pe câmp și aici el dă frâu liber
necredinței și revoltei sale împotriva lui Dumnezeu. El susține că a procedat bine în
felul în care și-a adus jertfa și, cu cât vorbea mai mult împotriva lui Dumnezeu și se
plângea de dreptatea și mila Lui, de faptul că a respins jertfa lui și a acceptat-o pe cea
a fratelui său Abel, cu atât mai înverșunate devin sentimentele lui de mânie.
Abel apără bunătatea și imparțialitatea lui Dumnezeu și prezintă înaintea lui
Cain motivul simplu pentru care Dumnezeu nu a acceptat și jertfa lui. (…)
Faptul că Abel a avut curajul de a nu fi de acord cu el și a mers chiar mai departe,
până la punctul de a-i scoate în evidență greșeala, l-a uluit pe Cain. Conștiința îi
spunea lui Cain că Abel avea dreptate atunci când vorbea despre nevoia de a aduce
sângele unui animal sacrificat, dacă voia ca jertfa să-i fie acceptată, însă Satana i-a
prezentat situația într-o lumină diferită. El l-a instigat pe Cain împotriva lui Abel, iar
acesta, cu o furie nebună, l-a ucis pe fratele său și astfel sufletul lui s-a făcut vinovat
de păcatul crimei. – Signs of the Times, 16 decembrie 1886
194
Joi, 4 iulie
O JERTFĂ MAI BUNĂ

Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a
căpătat el mărturia că este neprihănit.
(Evrei 11:4)
A cești doi frați, Cain și Abel, reprezintă întreaga familie omenească. Amândoi
au fost testați în privința ascultării, și toți oamenii vor fi puși la probă în acest
punct. Abel a primit acceptarea lui Dumnezeu. El a scos la iveală aurul unui carac-
ter neprihănit, principiile adevăratei evlavii. Însă religia lui Cain nu avea o temelie
bună; ea se bizuia pe meritele omenești. El a adus lui Dumnezeu ceva în care avea
un interes personal – roadele pământului, care fuseseră cultivate prin truda lui; iar
jertfa și-a prezentat-o ca pe o favoare făcută lui Dumnezeu, prin care aștepta să-și
asigure aprobarea divină. S-a supus în ce privește construirea unui altar, s-a supus
prin faptul că a adus o jertfă, însă aceasta a fost o ascultare doar parțială. Partea
esențială, recunoașterea nevoii după un Mântuitor, a fost lăsată la o parte. (…)
Amândoi erau păcătoși și amândoi recunoșteau cerințele lui Dumnezeu ca fiind
importante în închinare. Privind din exterior, religia lor părea identică, însă doar
până la un anumit punct în timp; relatarea biblică ne arată că a fost un timp în care
deosebirea dintre cei doi a devenit foarte mare. Diferența a constat în ascultare în
dreptul unuia dintre ei și neascultare în dreptul celuilalt.
Apostolul spune că Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Abel
a înțeles marile principii ale răscumpărării. El s-a considerat păcătos și și-a dat sea-
ma că păcatul și pedeapsa pentru acesta, moartea, se interpuneau între sufletul lui și
comuniunea cu Dumnezeu. El a adus jertfa junghiată, viața sacrificată, recunoscând
astfel cerințele Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, el privea la sacrificiul din
viitor, Hristos murind pe crucea calvarului, și, încrezându-se în ispășirea ce urma
să se facă acolo, el a primit mărturia că este neprihănit, iar jertfa sa a fost acceptată.
Cum de a cunoscut Abel atât de bine planul de mântuire? Adam li-l prezentase
copiilor și nepoților săi… După ce a păcătuit, Adam a fost cuprins de un simțământ
de teroare. O spaimă continuă îl stăpânea; rușinea și remușcările îi torturau sufletul.
În această stare ar fi vrut să fie cât mai departe de prezența lui Dumnezeu, pe care îi
plăcea atât de mult să-L întâlnească în căminul său din Eden. Însă Domnul l-a ur-
mărit pe acest om cu conștiința încărcată și, deși a condamnat păcatul de care Adam
se făcuse vinovat, i-a transmis cuvintele prețioase ale făgăduinței Sale. – Signs of the
Times, 23 decembrie 1886
195
Vineri, 5 iulie
CEA DINTÂI FĂGĂDUINŢĂ A EVANGHELIEI

Şi după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos.
(1 Corinteni 15:22)
V răjmășie voi pune… între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul,
și tu îi vei zdrobi călcâiul.”
Aceasta a fost prima predică a Evangheliei ce a fost adresată vreodată păcătoșilor;
această făgăduință era steaua speranței ce a strălucit în întunericul viitorului trist
al neamului omenesc. Adam a primit cu bucurie bine-venita asigurare a eliberării
și și-a învățat cu seriozitate copiii în ce privește calea Domnului. Făgăduința era
prezentată în strânsă legătură cu altarul pentru jertfe. Altarul și făgăduința stăteau
alături, una aruncând raze clare de lumină asupra celeilalte, arătând că dreptatea
unui Dumnezeu ofensat putea fi îndeplinită numai prin moartea preaiubitului Său
Fiu. (…)
Abel ascultase aceste lecții prețioase și, în dreptul lui, acestea au fost precum
sămânța semănată într-un pământ bun. Şi Cain le ascultase. El a avut aceleași pri-
vilegii ca și fratele său, însă nu le-a valorificat. S-a aventurat să meargă împotriva
cerințelor lui Dumnezeu, iar teribila urmare este prezentată înaintea noastră. Cain
nu a fost victima unui scop arbitrar; nu era vorba că unul ar fi fost ales de Dumne-
zeu, iar celălalt, respins. Întreaga chestiune implica a face sau a nu face ceea ce a spus
Dumnezeu.
În cazul lui Cain și Abel, avem tipul a două clase de oameni care vor exista în
lume până la încheierea timpului; și acest tip merită studiat îndeaproape. Există o
diferență marcantă între caracterele acestor doi frați, și aceeași diferență se vede în
familia omenească de astăzi. Cain îi reprezintă pe cei ce împlinesc principiile și fac
lucrările lui Satana, închinându-se lui Dumnezeu într-un fel ales de ei înșiși. Ca și
conducătorul pe care-l urmează, ei ascultă doar parțial de Dumnezeu, nevoind să se
supună cu totul lui Dumnezeu. (…)
Clasa de oameni reprezentată de Cain include de departe cel mai mare număr
de oameni, căci fiecare religie falsă care a fost inventată s-a bazat pe principiul lui
Cain, și anume că păcătosul se poate bizui pe propriile merite și pe neprihănirea lui
proprie pentru mântuire.
Religia lui Hristos este pentru acei oameni care sunt dornici s-o accepte cu toate
dificultățile ei. Ei pot inventa o cale mai ușoară, însă aceasta nu-i va conduce în ce-
tatea lui Dumnezeu, locașul sigur al celor sfinți. Doar cei care „împlinesc poruncile
Sale” vor avea „drept la pomul vieții” și „să intre pe porți în cetate”. – The Signs of the
Sâmbătă, 6 iulie
ENOH
După nașterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani.
(Geneza 5:22)
E noh a ascultat chiar de pe buzele lui Adam atât istoria tristă a căderii în păcat,
cât și prețioasa făgăduință despre harul uimitor al lui Dumnezeu, ce avea să
fie împlinită prin dăruirea Fiului Său pentru răscumpărarea omenirii. El a crezut
și s-a bizuit pe această făgăduință. Enoh a fost un om sfânt. El L-a slujit pe Dum-
nezeu din toată inima. A văzut stricăciunea familiei omenești și s-a separat de
descendenții lui Cain, mustrându-i pentru nelegiuirea lor. Pe pământ mai erau
și aceia care Îl recunoșteau pe Dumnezeu, care se temeau de El și I se închinau.
Cu toate acestea, Enoh era atât de întristat de nelegiuirea tot mai mare a celor
necredincioși, încât în viața de zi cu zi nu voia să aibă de-a face cu ei, temându-se
să nu fie afectat de necredincioșia lor și să ajungă să nu-L privească pe Dumnezeu
cu acea reverență care se cuvenea caracterului Său sfânt. Sufletul lui era tulburat
când vedea zilnic cum autoritatea lui Dumnezeu era călcată în picioare. De aceea
a ales să se separe de aceștia și a petrecut cea mai mare parte a timpului său singur,
în meditație și rugăciune. El aștepta înaintea lui Dumnezeu și se ruga să-I cunoas-
că mai bine voia, ca s-o poată împlini. Dumnezeu a comunicat cu Enoh prin înge-
rii Săi și i-a dat instrucțiuni divine. El i-a făcut cunoscut că nu avea să suporte la
nesfârșit răzvrătirea oamenilor – și că intenția Lui era să distrugă neamul păcătos
printr-un potop de ape pe care avea să-l aducă pe pământ.
Frumoasa grădină a Edenului, din care fuseseră alungați primii noștri părinți, a
rămas până când Dumnezeu S-a hotărât să distrugă pământul prin potop. Domnul
sădise acea grădină și o binecuvântase în mod special și, în providența Lui minuna-
tă, a retras-o de pe pământ, dar o va readuce iarăși, și mai frumos împodobită decât
înainte de a fi îndepărtată. Dumnezeu a dorit să păstreze o mostră din creația Sa
desăvârșită, neafectată de blestemul pe care păcatul l-a adus pe pământ.
Enoh a continuat să crească în cele cerești în timp ce comunica cu Dumnezeu.
Fața lui radia de o lumină sfântă. Domnul îl iubea pe Enoh, pentru că el Îl urma cu
credincioșie. El tânjea să fie tot mai aproape de Dumnezeul de care se temea, pe care
Îl respecta și adora. Dumnezeu nu a îngăduit ca Enoh să moară și a trimis pe înge-
rii Săi să-l ia la ceruri fără să vadă moartea. În prezența celor neprihăniți și a celor
nelegiuiți, Enoh a fost luat dintre ei. – Signs of the Times, 20 februarie 1879
Duminică, 7 iulie
ENOH ŞI SPIRITUL PROFEŢIEI

Şi pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam,
când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi.”
(Iuda 14)
D omnul a desfășurat… înaintea lui Enoh planul de mântuire și, prin spiritul
profeției, l-a purtat prin generațiile care aveau să trăiască după potop, arătân-
du-i marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos și de sfârșitul lumii.
Enoh era tulburat în privința celor morți. I se părea că cei neprihăniți și cei
nelegiuiți merg deopotrivă în țărână și că acesta le este sfârșitul. El nu putea ve-
dea viața celor drepți dincolo de mormânt. Printr-o viziune profetică, el a fost in-
struit cu privire la Fiul lui Dumnezeu, care avea să moară ca jertfă pentru păcat,
și i-a fost arătată venirea Domnului Hristos pe norii cerului, însoțit de oștirea de
îngeri, ca să-i readucă la viață pe cei neprihăniți, eliberându-i din mormintele lor. El
a văzut de asemenea cât de stricată avea să fie omenirea la data revenirii Domnului
Hristos – că avea să fie o generație lăudăroasă, arogantă și încăpățânată, pusă pe
răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu, tăgăduindu-L pe Dumnezeu și pe Dom-
nul Isus Hristos, nesocotind jertfa Sa și disprețuind ispășirea Sa. El i-a văzut pe cei
neprihăniți împodobiți cu slavă și onoare, în timp ce cei nelegiuiți au fost îndepărtați
din prezența Domnului și mistuiți de foc. (…)
Prin binecuvântările și onoarea pe care i-a acordat-o lui Enoh, Domnul ne învață
o lecție de cea mai mare importanță, și anume că toți aceia care, prin credință, se
bizuie pe jertfa promisă și ascultă cu credincioșie de poruncile lui Dumnezeu vor fi
răsplătiți de El. Aici sunt, de asemenea, reprezentate două categorii de oameni care
vor exista până la a doua venire a lui Hristos – cei neprihăniți și cei nelegiuiți, cei
credincioși și cei răzvrătiți. Dumnezeu Își va aduce aminte de cei neprihăniți, care se
tem de El. Datorită Fiului Său scump, El îi va respecta, îi va onora și le va dărui viața
veșnică. Însă pe cei nelegiuiți, care calcă în picioare autoritatea Sa, El îi va nimici de
pe pământ și vor fi ca și când nu au existat niciodată.
După căderea lui Adam dintr-o stare de fericire desăvârșită într-o stare de păcat
și nenorocire, exista pericolul ca oamenii să ajungă descurajați. Însă cuvintele pe
care Dumnezeu le-a transmis lui Adam, care au fost apoi repetate de Set și pe deplin
exemplificate de către Enoh, au îndepărtat tristețea și întunericul și au adus speranță
tuturor, și anume că, așa cum prin Adam a venit moartea, prin Domnul Isus,
Mântuitorul promis, aveau să vină viața și nemurirea. – Signs of the Times, 20 fe-
bruarie 1879
198
Luni, 8 iulie
ENOHII VREMURILOR MODERNE

Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut,
pentru că l-a luat Dumnezeu.
(Geneza 5:24)
Î n privința lui Enoh, credincioșii descurajați erau învățați că, în timp ce trăiau
în mijlocul unor oameni stricați și păcătoși, care erau într-o răzvrătire pe față
și fără margini împotriva Creatorului lor, dacă ei aveau să asculte de El și să aibă
credință în Mântuitorul promis, urmarea în viața lor avea să fie neprihănirea
asemenea celei a credinciosului Enoh, ei fiind acceptați de Dumnezeu și în final
înălțați la tronul ceresc.
Enoh, care s-a separat de lume și petrecea o mare parte din timpul său în rugă-
ciune și comuniune cu Dumnezeu, îi reprezintă pe oamenii credincioși lui Dum-
nezeu din ultimele zile, care se vor separa de lume. Nedreptatea va predomina în
măsură înfricoșătoare pe pământ. Oamenii vor decădea tot mai mult, urmând în-
chipuirile inimilor lor stricate și filozofiile lor amăgitoare, și răzvrătindu-se împotri-
va autorității înalte a cerului.
Cei din poporul lui Dumnezeu se vor separa de practicile nelegiuite ale celor
din jurul lor și vor urmări curăția de inimă și o sfântă conformare față de voia
Sa, până când chipul Său divin va fi reflectat în ei. Ca și Enoh, ei vor corespunde
pentru a putea fi mutați în ceruri. În timp ce ei depun toate eforturile pentru a-i
învăța pe oameni și a-i avertiza, ei nu se vor conforma spiritului și obiceiurilor celor
necredincioși, ci le vor condamna prin cuvintele lor sfinte și prin exemplul lor de
evlavie. Luarea lui Enoh la cer chiar înainte de distrugerea lumii prin potop repre-
zintă luarea la cer a tuturor celor neprihăniți care vor fi în viață pe pământ înain-
te de distrugerea acestuia prin foc. Sfinții vor fi glorificați în prezența acelora care
i-au urât pentru ascultarea lor credincioasă față de poruncile cele drepte ale lui
Dumnezeu.
Enoh a vorbit familiei sale despre potop. Metusala, fiul lui Enoh, a auzit predi-
carea nepotului său Noe, care a avertizat cu credincioșie locuitorii vechii lumi că un
potop de ape avea să vină pe pământ. Metusala, fiii și nepoții săi au trăit în timpul
cât a fost construită corabia. Ei, împreună cu alți câțiva, au primit instrucțiuni din
partea lui Noe și l-au ajutat în lucrarea sa. – Signs of the Times, 20 februarie 1879
199
Marți, 9 iulie
FĂGĂDUINŢA LUI ISRAEL

În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel.
(Isaia 45:25)
A vraam a fost chemat să iasă dintr-o familie idolatră și a fost desemnat de

Dumnezeu să păstreze adevărul Său în mijlocul acelui veac idolatru, în care
stricăciunea era tot mai mare. Domnul i S-a arătat lui Avraam și i-a spus: „Eu sunt
Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană. Voi face un
legământ între Mine și tine și te voi înmulți nespus de mult.”
Domnul i-a transmis voia Sa lui Avraam și i-a făcut cunoscute cu claritate
cerințele Legii morale, cât și cele cu privire la mântuirea care avea să fie împlinită
prin Sine. Lui Avraam i-a fost făcută o onoare foarte înaltă, și anume aceea de a fi
tatăl unui popor care, timp de sute de ani, urma să fie depozitarul și păzitorul adevă-
rului lui Dumnezeu în fața lumii – al acelui popor prin care toate națiunile pămân-
tului aveau să fie binecuvântate prin venirea lui Mesia cel promis. (…)
Dumnezeu i-a acordat slujitorului Său credincios onoare și binecuvântări de-
osebite. Prin viziuni și prin îngerii care veneau și discutau cu el ca de la prieten la
prieten, lui i-au fost făcute cunoscute atât planurile, cât și voia lui Dumnezeu.
Însă descendenții lui Avraam s-au îndepărtat de la închinarea adevăratului Dum-
nezeu și au călcat Legea Sa. Ei s-au amestecat cu națiunile care nu aveau cunoașterea
și teama de Dumnezeu în fața ochilor lor și, treptat, le-au imitat obiceiurile și prac-
ticile până când s-a aprins mânia lui Dumnezeu împotriva lor și El i-a lăsat să-și
urmeze propria cale și întocmirile inimilor lor stricate. (…)
Însă când s-au umilit înaintea lui Dumnezeu și au recunoscut lucrările Sale, stri-
gând către El pentru eliberare de sub jugul opresiv al egiptenilor, strigătele lor și
promisiunile pe care le făcuseră că aveau să fie ascultători de El au ajuns la cer. Ru-
găciunile lor au primit răspuns în modul cel mai minunat și Israel a fost scos afară
din Egipt, iar legământul făcut cu părinții lor a fost reînnoit cu ei.
Așa a fost păstrată cunoașterea de Legea lui Dumnezeu pe parcursul a mai mul-
tor generații succesive de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam și de la Avraam la
Moise. – Signs of the Times, 22 aprilie 1886
200
Miercuri, 10 iulie
CREDINŢA LUI AVRAAM, PARTEA I

„Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria
și adu-l ardere-de-tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.”
(Geneza 22:2)
A vraam era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a primit, în timpul unei
viziuni de noapte, această teribilă și neașteptată poruncă. Urma să facă o călă-
torie de trei zile și avea suficient timp pentru reflecție. Cu cincizeci de ani în urmă,
la porunca divină, el și-a lăsat tată, mamă, rude și prieteni, devenind peregrin și
străin într-o țară care nu era a lui. S-a supus poruncii lui Dumnezeu și l-a alungat
pe fiul său Ismael în pustie. Sufletul său a fost doborât de întristare atunci când a
trebuit să se despartă de el și, cu siguranță, credința sa a fost încercată, totuși el s-a
supus, pentru că Dumnezeu îi ceruse acest lucru.
Avraam a fost ispitit să creadă că, la urma urmei, e posibil să se fi înșelat. Lovit
de durere, el s-a plecat înaintea lui Dumnezeu și s-a rugat așa cum nu se mai rugase
niciodată pentru o confirmare a acestei porunci stranii, să primească mai multă
lumină dacă trebuie să îndeplinească o atât de teribilă datorie. El și-a adus aminte de
îngerii care au fost trimiși la el ca să-i spună despre planul lui Dumnezeu de a distru-
ge Sodoma și de aceia care i-au adus făgăduința că avea să aibă propriul lui fiu. (…)
În cele din urmă l-a trezit cu blândețe pe Isaac, spunându-i că Dumnezeu i-a
poruncit să-I aducă o jertfă pe un munte aflat la mare distanță și că el trebuie să-l
însoțească. Şi-a chemat slujitorii și au făcut pregătirile necesare pentru această călă-
torie lungă. Dacă ar fi putut să-și despovăreze mintea împărtășindu-i Sarei ce i s-a
cerut să facă, astfel încât să ducă împreună durerea și responsabilitatea, poate că s-ar
fi simțit un pic ușurat; însă s-a hotărât să nu facă acest lucru, căci inima ei era atât de
atașată de fiul ei și era posibil ca ea să-l împiedice să plece. A pornit în călătoria lui,
Satana fiindu-i în preajmă și sugerându-i necredință și neputință.
Era a treia zi de când plecase în călătorie. Avraam își ridică ochii spre munți și
vede deasupra unuia semnul promis. Privește cu seriozitate și iată că un nor strălu-
citor plana deasupra vârfului muntelui Moria.
Deși încă se afla la o mare distanță de munte, el a desfăcut poverile de pe umerii
slujitorilor săi și i-a rugat să rămână acolo, între timp el punând lemnele pe umerii
fiului său, iar el luând în mână cuțitul și focul. – Signs of the Times, 1 aprilie 1875
201
Joi, 11 iulie
CREDINŢA LUI AVRAAM, PARTEA A 2-A

Fiule... Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot.
(Geneza 22:8)
P e măsură ce se apropiau de munte, „Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis:

«Tată!» «Ce este, fiule?» i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: «Iată focul și lem-
nele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?»” Acest cuvânt atât de drag lui
– „tată” – i-a străpuns inima plină de iubire pentru fiul său și, din nou, s-a gândit:
Oh, de aș putea muri eu, care sunt în vârstă, în locul lui Isaac!
Isaac și-a ajutat tatăl să construiască altarul. Împreună au așezat lemnele pe altar,
și cele necesare în vederea sacrificiului fuseseră făcute. Cu buze și voce tremurânde,
Avraam i-a descoperit fiului său solia pe care i-o trimisese Dumnezeu… și anume
că Isaac era jertfa, mielul ce avea să fie junghiat. Dacă ar fi vrut, Isaac ar fi putut să se
împotrivească poruncii tatălui său, căci era de-acum la vârsta bărbăției; însă el fuse-
se instruit atât de detaliat în cunoașterea lui Dumnezeu, încât avea credință deplină
în făgăduințele și în cerințele Lui. (…)
Isaac și-a mângâiat tatăl asigurându-l că Dumnezeu l-a onorat acceptându-l ca
jertfă și că, în această cerință, el nu a văzut mânia sau neplăcerea lui Dumnezeu, ci
dovada specială că Dumnezeu îl iubea, prin faptul că i-a cerut să-i fie consacrat Lui
prin jertfă.
El a încurajat mâinile aproape lipsite de vlagă ale tatălui său să lege funiile care-l
țintuiau de altar. Au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire de către tată pentru
fiu, au fost vărsate ultimele lacrimi, ultima îmbrățișare a fost dată, iar bătrânul tată
și-a strâns cu putere la piept fiul pentru ultima dată. Mâna îi era ridicată, ținând cu
putere instrumentul morții, care urma să ia viața lui Isaac, când, deodată, brațul lui
este oprit… „Şi Avraam și-a ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu
coarnele într-un tufiș.”
Tatăl nostru ceresc L-a lăsat pe Fiul Său să treacă prin agonia crucificării. Legiuni
întregi de îngeri erau martore la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu,
însă nu le-a fost îngăduit să intervină, așa cum a fost în cazul lui Isaac. Nu s-a mai
auzit nicio voce care să oprească sacrificiul. Fiul cel scump al lui Dumnezeu, Mântu-
itorul lumii, a fost insultat, batjocorit, ridiculizat și chinuit până ce Şi-a plecat capul
în moarte. Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar fi putut da Cel Infinit cu privire
la iubirea și mila lui divină? – Signs of the Times, 1 aprilie 1875
202
Vineri, 12 iulie
SCARA CERULUI
Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!
(Geneza 28:17)
I acov nu era desăvârșit în ce privește caracterul. El a păcătuit împotriva tatălui său,

a fratelui său, împotriva propriului suflet și împotriva lui Dumnezeu. Inspirația
raportează cu credincioșie greșelile oamenilor buni, acei oameni percepuți ca
deosebiți în ochii lui Dumnezeu; cu adevărat, greșelile lor sunt raportate mai în
detaliu decât virtuțile lor… Ei au fost asaltați de ispite și adesea au fost învinși de
acestea, însă ei au fost doritori să învețe în școala lui Hristos. Dacă aceste perso-
naje ne-ar fi fost prezentate ca fiind fără nicio vină, poate ne-am fi descurajat în
dorința noastră de a ajunge la neprihănire… Reiese clar din aceasta că Dumnezeu
nu trece nicidecum cu vederea păcatul. El vede păcatul la cei mai deosebiți dintre
ai Săi și îi pedepsește chiar mai hotărât decât pe cei care au mai puțină lumină și
responsabilitate. Însă, în contrast cu greșelile și păcatele oamenilor, este prezentat
un caracter desăvârșit – acela al Fiului lui Dumnezeu, care Şi-a îmbrăcat divinita-
tea în umanitate și a devenit om printre fiii oamenilor. (…)
Iacov a obținut prin înșelăciune binecuvântarea care i se cuvenea fratelui său.
Dumnezeu îi promisese lui dreptul de întâi născut și respectiva promisiune ar fi fost
îndeplinită la timpul cuvenit dacă el ar fi avut răbdare să aștepte. Însă, la fel ca mulți
dintre cei ce pretind acum că sunt copii ai lui Dumnezeu, lui i-a lipsit credința și
s-a gândit să întreprindă ceva el însuși în loc să lase în supunere situația în mâinile
Domnului.
Când a pornit singur pe cale, era foarte abătut și descurajat… Şi totuși Dumne-
zeu nu l-a uitat pe Iacov. Îndurarea Lui continua să se manifeste față de slujitorul
Său care păcătuise, chiar dacă urma să îngăduie ca necazurile să vină încă asupra lui
până când avea să învețe pe deplin lecția supunerii răbdătoare. Cu multă îndurare
și milă, Domnul i-a descoperit lui Iacov exact ceea ce avea el nevoie, un Mântuitor.
(…)
Istovit de călătorie, fugarul și-a plecat capul pe pământ, folosind o piatră ca per-
nă. Şi în timp ce dormea, Domnul i-a dat o vedenie. El a văzut o scară luminoasă și
strălucitoare, a cărei bază se rezema pe pământ și al cărei vârf atingea cerul. Pe aceas-
tă scară urcau și coborau îngeri, iar deasupra Se afla Domnul slavei, care îi adresa
lui Iacov cuvinte foarte încurajatoare. El l-a asigurat pe Iacov că se află sub protecția
divină în acest timp cât era plecat de acasă și că țara din care plecase în exil ca fugar
avea să le fie dată lui și urmașilor lui. – Signs of the Times, 31 iulie 1884
Sâmbătă, 13 iulie
DOMNUL ESTE ÎN LOCUL ACESTA

Cu adevărat, Domnul este în locul acesta și eu n-am știut.
(Geneza 28:16)
I acov s-a trezit nutrind un simțământ solemn al prezenței lui Dumnezeu… Prin
Duhul lui Dumnezeu îi fusese descoperit planul de mântuire, nu pe deplin, ci
acele părți pe care era esențial să le cunoască. Timpul primei veniri a Domnului
Hristos se afla încă în viitor, însă Dumnezeu nu dorea ca slujitorul Său să fie în
necunoștință de faptul că Tatăl le oferise un apărător oamenilor care au păcătuit.
Până la momentul răzvrătirii lui Adam și Eva împotriva guvernării lui Dumne-
zeu, exista comuniune liberă cu Dumnezeu. Cerul și pământul erau legate de o cale
pe care Domnului Îi plăcea s-o parcurgă. Însă păcatul lui Adam și al Evei a despărțit
cerul de pământ. Blestemul păcatului era asupra neamului omenesc și era atât de
ofensator în ochii lui Dumnezeu, încât oamenii nu puteau avea comuniune cu Crea-
torul lor, oricât de mult și-ar fi dorit lucrul acesta. Ei nu puteau urca în cer ca să intre
în cetatea lui Dumnezeu, căci acolo nu poate pătrunde nimic din ceea ce este întinat.
Scara Îl reprezintă pe Domnul Isus, mijlocul rânduit pentru comunicare. Dacă El
n-ar fi construit prin propriile Lui merite o punte peste abisul creat de păcat, îngerii
slujitori, care urcau și coborau pe această scară, nu ar fi comunicat cu păcătoșii.
Toate acestea i-au fost descoperite lui Iacov în visul său. Deși mintea sa a priceput
de îndată o parte din această revelație, marile și tainicele adevăruri ale acesteia au
constituit studiul său de o viață, timp în care le-a înțeles din ce în ce mai mult. În
discuția Sa cu Natanael, Domnul Isus S-a referit la această scară tainică la care Iacov
privea cu uimire. Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veți
vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul
omului.”
Datoria noastră de pe parcursul vieții este să începem de la treapta cea mai de
jos a scării și să urcăm către ceruri pas cu pas… Urcăm prin pași succesivi. Când
sărim peste o treaptă, trebuie să ajungem la alta care se află și mai sus. În felul acesta,
mâna este încontinuu întinsă în sus pentru a primi har după har, în timp ce picioa-
rele pășesc de pe o treaptă pe cealaltă, până când, la sfârșit, ni se va face o primire
minunată în Împărăția Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Hristos. – Signs of
the Times, 31 iulie 1884
Duminică, 14 iulie
UN EXEMPLU DE IERTARE
Eu vă voi hrăni pe voi și pe copiii voștri. Şi i-a mângâiat și le-a îmbărbătat inimile.
(Geneza 50:21)
F iii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea cea bună: „Iosif tot mai trăiește
și chiar el cârmuiește toată țara Egiptului.” La început, bătrânul tată a fost
copleșit; nu putea crede ce auzea, iar cuvintele lor i-au sfâșiat inima. Însă când a
văzut carele și lungul șir de animale încărcate, iar Beniamin se afla din nou alături
de el, a fost sigur de lucrul acesta și, cu bucurie deplină, a exclamat: „Destul; fiul
meu Iosif tot mai trăiește: vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte.” Apoi frații
i-au mărturisit cu umilință tatălui felul urât în care s-au purtat cu Iosif și i-au
implorat iertarea. Iacov nu i-a bănuit de o asemenea cruzime, însă a văzut peste
toate acestea cum Dumnezeu a condus toate lucrurile spre bine și i-a iertat și i-a
binecuvântat pe fiii lui care păcătuiseră. (…)
Într-o vedenie de noapte, lui Iacov i-au fost transmise din cer următoarele cuvin-
te: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare.
Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt și te voi scoate iarăși de acolo, iar Iosif îți
va închide ochii.”
Întâlnirea lui Iosif cu tatăl său a fost foarte emoționantă. Iosif a coborât din carul
său și a alergat să-și întâmpine tatăl, l-a îmbrățișat și au plâns multă vreme amândoi.
„Şi Israel i-a spus lui Iosif: «Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața și tu tot mai
trăiești.»”
Ultimii ani ai lui [Iacov] au fost mai liniștiți. Fiii lui s-au întors de la căile lor rele,
Iosif îi fusese redat și, înconjurat de tot confortul pe care prim-ministrul Egiptului
i-l putea asigura și în compania fiilor săi, s-a îndreptat încet și liniștit către mormânt.
Cu puțin timp înainte de moartea sa, fiii săi s-au adunat în jurul lui pentru a pri-
mi binecuvântarea sa și pentru a asculta ultimele cuvinte adresate lor ca sfat de către
tatăl lor. În timp ce le vorbea pentru ultima dată, Duhul lui Dumnezeu a coborât
asupra lui și el a prezentat în fața ochilor lor viața lor din trecut și, de asemenea, a
rostit profeții care aveau în vedere viitorul îndepărtat.
Iacov a fost un tată plin de afecțiune. El nu a avut resentimente față de fiii săi, care
i-au cauzat atâtea necazuri. I-a iertat. I-a iubit până în ultima clipă. Însă Dumnezeu,
prin Spiritul Profeției, a înălțat mintea lui Iacov mai presus de sentimentele lui natu-
rale. În ultimele ore ale vieții sale, îngeri se aflau pretutindeni în jurul lui și puterea
lui Dumnezeu era asupra lui. – Signs of the Times, 5 februarie 1880
205
Luni, 15 iulie
IOSIF, UN TIP AL DOMNULUI HRISTOS

Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu
a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi,
și anume ca să scape viața unui popor în mare număr.
(Geneza 50:20)
I acov a prezis un viitor bun pentru majoritatea fiilor săi. În special în ce-l privește
pe Iosif, el a rostit cuvinte de o putere convingătoare și pline de speranță: „Iosif
este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor;
ramurile lui se înalță deasupra zidului. Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți și l-au
urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare și mâinile lui au fost întărite de mâi-
nile Puternicului lui Iacov.”
Viața lui Iosif ilustrează viața Domnului Hristos. Frații lui Iosif și-au propus să-l
omoare, însă în cele din urmă au consimțit să-l vândă ca sclav ca să-l împiedice să
devină mai mare decât ei. Ei socoteau că l-au trimis într-un loc din care nu-i mai pu-
tea tulbura cu visele lui și unde acestea nu se puteau împlini. Însă Dumnezeu le-a dat
peste cap planurile și a condus lucrurile în așa fel încât s-a întâmplat ceea ce ei cre-
deau că nu se va întâmpla niciodată – și anume ca Iosif să stăpânească peste ei. (…)
Iosif a umblat cu Dumnezeu. Iar când a fost întemnițat și a suferit, deși era nevi-
novat, el a suportat totul fără să murmure. Stăpânirea de sine, răbdarea lui în neca-
zuri și credincioșia sa statornică au rămas consemnate pentru folosul celor ce aveau
să trăiască după aceea pe pământ.
Viața Domnului Isus, Mântuitorul lumii, a fost un model de bunăvoință, bună-
tate și sfințenie. Cu toate acestea, El a fost disprețuit și insultat, batjocorit și ridicu-
lizat pentru motivul că viața Sa neprihănită constituia o continuă mustrare față de
păcat. Dușmanii Lui nu au fost mulțumiți până când nu a fost dat în mâinile lor,
ca să-L poată face să moară printr-o moarte rușinoasă. El a murit pentru neamul
omenesc vinovat și, în timp ce suferea cea mai crudă tortură, El i-a iertat cu blândețe
pe cei ce L-au dat la moarte. El a înviat din morți, S-a suit la Tatăl Său și a primit
toată puterea și autoritatea, apoi S-a întors pe pământ pentru a o împărți uceni-
cilor Săi. El „a dat daruri oamenilor”. Şi pe toți aceia care aveau să vină la El prin
pocăință, mărturisindu-și păcatele, El avea să-i primească și să-i ierte. Iar dacă aveau
să-I rămână credincioși, El îi va înălța la tronul Său și va face din ei moștenitori ai
moștenirii pe care El a răscumpărat-o cu propriul Său sânge. – Signs of the Times, 5
februarie 1880
206
Marți, 16 iulie
PATRUZECI DE ANI DE REEDUCARE

Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite;
strigătele acestea pe care li le scotea robia s-au suit până la Dumnezeu.
(Exodul 2:23)
M oise a devenit, în toate privințele, un mare om. Ca scriitor, conducător mi-

litar și filozof, nu are egal. Iubirea față de adevăr și neprihănire a devenit
temelia caracterului său și a produs o credință atât de fermă, încât niciun vânt de
instabilitate nu o putea influența. Bunătatea, sârguința și o puternică încredere
în Dumnezeu i-au marcat viața. Era tânăr și puternic, debordând de energie și
bărbăție. El a simțit profund împreună cu frații săi care se aflau în necaz și în
sufletul său s-a trezit dorința de a-i elibera. Cu siguranță, pentru înțelepciunea
omenească, el părea potrivit din toate punctele de vedere pentru lucrarea lui.
Însă Dumnezeu nu vede așa cum vede omul; căile Lui nu sunt căile noastre.
Moise nu era încă pregătit pentru a-și îndeplini marea sa lucrare; și nici poporul
nu era pregătit pentru eliberare. El fusese educat în școala Egiptului, însă trebuia să
treacă și prin școala aspră a disciplinei înainte de a fi calificat pentru misiunea lui
sacră. Înainte de a putea conduce cu succes oștirea lui Israel, el trebuia să învețe să se
supună, trebuia să învețe stăpânirea de sine. Timp de patruzeci de ani, el a fost trimis
în pustietatea deșertului pentru ca, prin lucrarea umilă de păzire a oilor și mieilor
turmei, să poată obține biruința asupra propriilor patimi din viața sa. El trebuia să
învețe supunerea deplină față de voia lui Dumnezeu înainte de a învăța un mare
popor care este această voie.
Muritorii nechibzuiți ar fi renunțat la acei patruzeci de ani de instruire în Munții
Madianului, socotindu-i o pierdere de timp. Însă Înțelepciunea infinită, în această
perioadă, l-a așezat pe acela care urma să fie un puternic bărbat de stat, elibera-
torul poporului său din robie, în circumstanțe în care să-și poată dezvolta ones-
titatea, spiritul de prevedere, credincioșia, purtarea de grijă și capacitatea de a se
identifica cu nevoile însărcinării sale cu totul speciale. Cei cărora Dumnezeu le-a
încredințat responsabilități importante nu au fost crescuți în confort și lux; profeții
cei nobili, conducătorii și judecătorii rânduiți de Dumnezeu și-au format caracterele
în condițiile aspre ale vieții.
Dumnezeu nu alege pentru lucrarea Sa persoane de un singur fel sau tempera-
ment, ci persoane cu temperamente diferite. – Signs of the Times, 19 februarie 1880
207
Miercuri, 17 iulie
EXPERIENŢA DEZVĂŢĂRII
Moise s-a hotărât să locuiască la omul acela [preotul Madianului].
(Exodul 2:21)
E lementul uman este vizibil la toți aceia care au fost aleși pentru a îndeplini o lu-
crare pentru Dumnezeu. Prin comuniune cu Dumnezeu, Izvorul înțelepciunii,
oamenii pot atinge orice înălțime a excelenței morale. (…)
Moise învățase multe lucruri de care acum trebuia să se dezvețe. Influența de care
fusese înconjurat în Egipt – dragostea mamei sale adoptive, propria sa poziție înaltă
ca nepot al faraonului, încântarea produsă de măreția lucrărilor de artă, risipa de la
tot pasul, pompa și închinarea idolatră, repetarea continuă de către preoți a legende-
lor fără număr cu privire la puterea dumnezeilor lor – toate acestea au lăsat impresii
profunde asupra minții sale în dezvoltare și i-au modelat, într-o anumită măsură,
obiceiurile și caracterul. Aceste impresii puteau fi îndepărtate numai în timp, prin
schimbarea mediului în care trăia și printr-o strânsă legătură cu Dumnezeu. Era
nevoie de efort serios, perseverent, de o luptă pe viață și pe moarte cu sine însuși,
pentru a dezrădăcina răul și a sădi cu fermitate adevărul. Satana era pregătit să întă-
rească răul și să îndepărteze adevărul, însă Dumnezeu, care rânduise ca Moise să se
autoeduce prin disciplină severă, avea să-i fie ajutor întotdeauna la nevoie împotriva
lui Satana atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. (…)
Lumina naturală și cea a revelației provin din aceeași sursă, învățându-ne mari
adevăruri și fiind întotdeauna în acord una cu cealaltă. Când Moise a văzut că toate
lucrurile create de Dumnezeu acționează în armonie sublimă cu legile Sale, și-a dat
seama cât de nechibzuit este ca oamenii să se așeze în opoziție cu Legea lui Dum-
nezeu. Lupta a fost cât se poate de grea, iar efortul necesar pentru a aduce mintea și
inima în armonie cu adevărul și cu cerul a fost de lungă durată; însă Moise a fost în
cele din urmă biruitor.
Pe măsură ce anii treceau unul după altul, iar slujitorul lui Dumnezeu se afla în
aceeași situație umilă, cineva care avea mai puțină credință decât el ar fi putut crede
că Dumnezeu l-a uitat și că toate capacitățile și experiența lui au fost pierdute pentru
lume. În timp ce el își păștea turma prin locurile acelea singuratice, starea deplorabilă a
poporului său era continuu înaintea ochilor lui. Şi-a adus aminte de felul cum a lucrat
Dumnezeu pentru credincioșii din veacurile trecute și de promisiunile făcute pentru
un viitor mai bun, și sufletul său s-a deschis înaintea lui Dumnezeu în favoarea fraților
săi aflați în robie, iar rugăciunile sale fierbinți au răsunat printre cavernele munților
și zi, și noapte. Nu obosea niciodată să-I prezinte lui Dumnezeu promisiunile făcute
poporului Său și să-L roage să-i elibereze. – Signs of the Times, 19 februarie 1880
208
Joi, 18 iulie
CHEMAREA LUI MOISE

Acum vino. Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate
din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.
(Exodul 3:10)
P entru evreii ce sufereau sub jugul robiei, ziua eliberării părea că se tot amână,
însă Dumnezeu, la timpul hotărât de El, a avut în vedere pentru ei o lucrare ce
avea să se facă printr-o putere cu totul deosebită. Moise nu avea să stea, așa cum
gândise el la început, în fruntea armatei, fluturând steaguri și purtând o armură
strălucitoare. Poporul exploatat și subjugat atât de mult timp nu avea să câștige
singur biruința, ridicându-se și cerându-și drepturile. Planul lui Dumnezeu avea
să fie îndeplinit într-un mod care avea să arunce dispreț asupra mândriei și sla-
vei omenești. Eliberatorul urma să înainteze ca un simplu păstor, având în mâna
sa doar un toiag; însă Dumnezeu avea să facă acel toiag puternic, eliberându-Şi
poporul din robie și purtându-le de grijă atunci când aveau să fie urmăriți de
vrăjmașii lor.
Înainte să plece, Moise și-a primit înalta însărcinare pentru marea sa lucrare
într-un mod care l-a umplut de teamă și l-a umplut de un simțământ profund al
propriei sale slăbiciuni și nevrednicii. În timp ce era prins cu îndatoririle obișnuite,
a văzut un tufiș, cu ramuri, frunze și trunchi, arzând în întregime, fără să se mistu-
ie. S-a apropiat mai mult să vadă minunea, când o voce i-a vorbit din foc. Era vo-
cea lui Dumnezeu. Era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise pe Sine
înaintașilor săi în veacurile trecute. Trupul lui Moise tremura, fiind cuprins de spai-
mă când a auzit că Domnul îl cheamă pe nume. Cu buze tremurânde, el a răspuns:
„Iată-Mă!” Fusese avertizat să nu se apropie de Creatorul său în mod necuvenit:
„Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”
Ființele omenești pot învăța de aici o lecție care nu ar trebui uitată niciodată, și
anume să se apropie de Dumnezeu cu reverență. Putem avea îndrăzneală să venim
în prezența Sa în numele Domnului Isus, neprihănirea și înlocuitorul nostru, însă
niciodată cu acea îndrăzneală a încumetării ca și cum El ar fi la același nivel cu noi.
Am văzut pe mulți adresându-se marelui, atotputernicului și sfântului Dumnezeu,
care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, ca și când s-ar adresa unui
egal sau chiar unui inferior… Dumnezeu merită toată reverența noastră și, ori de
câte ori prezența Sa este conștientizată, păcătoșii trebuie să se plece în cea mai umilă
atitudine. – Signs of the Times, 26 februarie 1880
209
Vineri, 19 iulie
ROBIE ŞI MAI ASPRĂ

Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulțit acum în țară
și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?”
(Exodul 5:5)
A aron, instruit de îngeri, s-a dus să-și întâmpine fratele de care fusese despărțit
timp de mulți ani; cei doi s-au întâlnit în singurătatea pustiului din jurul
Muntelui lui Dumnezeu… Au călătorit apoi împreună prin pustiul Arabiei, înspre
Egipt; când au ajuns în ținutul Gosen, i-au adunat laolaltă pe bătrânii lui Isra-
el. Aaron, un vorbitor elocvent, le-a comunicat tot ce i-a transmis Dumnezeu lui
Moise și apoi au făcut semnele înaintea poporului. „Poporul a crezut. Astfel au
aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința și s-au plecat și
s-au aruncat cu fața la pământ.”
Următoarea lucrare pe care trebuiau s-o facă cei doi frați era de a vorbi chiar cu
faraonul. Au intrat amândoi în marele palat al faraonilor ca trimiși ai lui Iehova; au
simțit că Dumnezeu era cu ei și au vorbit cu putere: „Așa vorbește Domnul, Dumne-
zeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic
în cinstea Mea.»”
Faraon auzise despre ei înainte și despre tulburarea din popor. S-a înfuriat foarte
tare. (…)
În aceeași zi, faraon a dat o poruncă tuturor logofeților ce supravegheau lucrările
israeliților, prin care robia lor devenea de două ori mai grea și mai cruntă. Clădi-
rile din acea țară erau, și încă sunt, construite din cărămizi uscate la soare, acestea
conținând paie amestecate cu lut; chiar și cele mai mari edificii ale lor erau astfel
construite, fațada fiind acoperită cu piatră. Faraon poruncise acum cu asprime să
nu se mai dea paie lucrătorilor, și totuși să li se ceară același număr de cărămizi. (…)
Când cererea nemiloasă a faraonului a fost executată, poporul s-a împrăștiat prin
toată țara ca să adune miriște în loc de paie, însă le-a fost imposibil să isprăvească
lucrul și cantitatea cerută pentru o zi. Pentru această nereușită, atât logofeții copiilor
lui Israel, cât și oamenii din popor au fost bătuți cu cruzime.
Evreii sperau să fie eliberați din robie fără o încercare specială a credinței sau
vreo suferință din partea lor. Însă ei nu erau încă pregătiți pentru a fi eliberați. Nu
aveau decât puțină credință și nu erau dispuși să rabde suferința până ce Dumnezeu
avea să lucreze pentru ei glorioasa eliberare. – Signs of the Times, 4 martie 1880
DUMNEZEU VĂ VA CERCETA CU SIGURANŢĂ

Iosif a zis fraților săi: „Eu am să mor. Dar Dumnezeu vă va cerceta
și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat
că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov.”
(Geneza 50:24)
D eși doar câteva familii coborâseră în Egipt, acum erau o mare mulțime. Şi,
fiind înconjurați de idolatrie, mulți dintre ei pierduseră cunoștința despre
adevăratul Dumnezeu și uitaseră Legea Sa. Totuși existau câțiva printre ei care
încă se închinau… Creatorului cerului și al pământului. Aceștia sufereau când își
vedeau copiii că asistă și chiar se implică în închinarea idolatră a poporului din
jurul lor… În necazul lor, cei credincioși au strigat către Domnul pentru a-i scăpa
de sub jugul egiptean.
Ei nu au renunțat la credința lor, ci au recunoscut deschis înaintea egipteni-
lor că se închinau numai adevăratului și viului Dumnezeu. Au prezentat dovezile
existenței și puterii Sale, începând de la creațiune. Egiptenii au avut astfel ocazia să
cunoască credința evreilor, cât și pe Dumnezeul lor. (…)
Bătrânii lui Israel se străduiau să încurajeze credința în declin a fraților lor, re-
ferindu-se la promisiunea făcută lui Avraam și la cuvintele profetice rostite de Io-
sif înainte de moartea lui, prevestind eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau și cre-
deau. Alții priveau la starea mizeră în care se aflau și nu puteau spera. Când au aflat
așteptările copiilor lui Israel, egiptenii au luat în râs speranțele lor de eliberare și au
vorbit disprețuitor despre puterea Dumnezeului lor.
Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu înțeleseseră că Domnul îngăduise ca ei să
ajungă în Egipt din cauza necredincioșiei lor, ca popor, față de El și din cauză că s-au
unit prin căsătorie cu persoane din alte națiuni, fiind astfel târâți în idolatrie. (…)
Însă erau mulți dintre evrei care preferau să rămână în robie decât să meargă
într-o nouă țară, făcând față dificultăților ce ar fi însoțit o asemenea călătorie; de
asemenea, obiceiurile multora dintre ei se asemănau atât de mult cu ale egiptenilor,
încât preferau să locuiască în Egipt. Din acest motiv, Domnul nu i-a eliberat de în-
dată ce făcuse primele semne și minuni înaintea lui Faraon. El a condus astfel eve-
nimentele, îngăduind ca spiritul despotic al faraonului să se dezvolte tot mai mult și,
de asemenea, făcând ca prin manifestări ale atotputerniciei Sale să-i determine pe
israeliți să fie conștienți de puterea Sa divină, astfel ca să ajungă nerăbdători să pă-
răsească Egiptul și să aleagă să slujească Dumnezeului adevărat și îndurător. – Signs
of the Times, 4 martie 1880
Duminică, 21 iulie
PUTEREA SUPERIOARĂ A LUI DUMNEZEU

Tu vei spune tot ce-ți voi porunci Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi
lui Faraon ca să lase pe copiii lui Israel să plece din țara lui.
(Exodul 7:2)
D omnul l-a îndemnat pe Moise să se ducă iarăși la copiii lui Israel și să le

repete promisiunile legate de eliberare, aducându-le o asigurare proaspătă
a călăuzirii divine. Moise s-a dus, așa cum i s-a poruncit, însă poporul nu dorea
să-l primească; inimile lor erau pline de înverșunare, biciul încă le suna în urechi,
strigătele de chin și durere acopereau orice alte zgomote și astfel ei nu erau dispuși
să asculte. Moise și-a plecat capul în umilință, cu dezamăgire, și din nou s-a auzit
vocea lui Dumnezeu vorbindu-i: „Du-te și vorbește lui Faraon, împăratul Egiptu-
lui, ca să lase pe copiii lui Israel să iasă din țara lui.”
A fost informat că monarhul urma să-și dea consimțământul doar după ce
Dumnezeu avea să-Şi întindă mâna asupra Egiptului, rostind judecăți asupra lui și
eliberând pe Israel cu mare putere… El avea să le arate, prin slujitorul Său Moise, că
Acela care a creat cerurile și pământul este Dumnezeul cel viu și atotputernic, mai
presus de toți dumnezeii, că puterea Sa este cea mai mare, că atotputernicia Sa putea
aduce eliberare poporului Său cu mână tare și puternică. (…)
Supunându-se poruncii divine, Moise și Aaron au intrat din nou în sălile pline
de splendoare ale palatului faraonului. Acolo, înconjurați de coloanele imense și bo-
gat sculptate, de draperiile ornamentate și de podoabele bogate, de aur și argint și
pietre prețioase, înaintea monarhului celei mai puternice împărății existente atunci,
stăteau acești doi bărbați din neamul acela disprețuit, unul cu un toiag în mâna sa,
venind încă o dată pentru a-i cere să lase pe poporul lor să plece.
Faraonul a cerut o minune. Moise și Aaron fuseseră învățați dinainte să știe ce au
de făcut în cazul în care faraon avea să le ceară așa ceva, așa că Aaron a luat toiagul
și l-a aruncat înaintea lui faraon. Acesta s-a transformat în șarpe. Dar faraon a trimis
după „înțelepții și vrăjitorii lui” care, la porunca sa, „toți și-au aruncat toiegele și
s-au prefăcut în șerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghițit toiegele lor”. Vrăjitorii aceia nu
făcuseră ei înșiși ca toiegele lor să se transforme în șerpi, ci, prin magie, fiind ajutați
de marele amăgitor, au făcut ca acestea să apară ca niște șerpi, pentru a contraface
astfel lucrarea lui Dumnezeu. (…)
Lucrarea lui Dumnezeu s-a dovedit astfel a fi superioară lucrării lui Satana. –
Signs of the Times, 11 martie 1880
212
Luni, 22 iulie
CĂDEREA PLĂGILOR
Du-te la Faraon dis-de-dimineață... și să te înfățișezi înaintea lui pe malul râului.
Să-ți iei în mână toiagul care a fost prefăcut în șarpe.
(Exodul 7:15)
M oise și fratele său au fost apoi îndemnați să meargă să-l întâlnească pe Faraon
dimineața, când acesta se ducea la râu, și acolo, pe malul râului, trebuiau să-i
repete aceleași cuvinte, iar, ca dovadă că într-adevăr Dumnezeu i-a trimis, trebu-
iau să întindă toiagul spre ape în toate direcțiile, apele urmând să se transforme
în sânge. Au făcut acest lucru, iar râul era acum tot sânge; toată apa din casele lor
s-a prefăcut în sânge, peștii au murit, iar apa a devenit insuportabilă din cauza mi-
rosului. Însă „vrăjitorii Egiptului au făcut și ei la fel prin vrăjitoriile lor”, transfor-
mând în același fel apa scoasă din fântâni. Faraonul și-a împietrit din nou inima și
nu a vrut să cedeze. Timp de șapte zile, această plagă a continuat, locuitorii fiind
obligați să sape fântâni ca să găsească apă de băut.
Au făcut o nouă încercare de a-l convinge pe Faraon. Toiagul a fost iarăși întins
asupra apelor și din râu au ieșit broaște care s-au răspândit în toată țara: în case, în
camerele de dormit, în cuptoare și postăvile de frământat pâinea. Vrăjitorii, cu vră-
jitoriile lor, au făcut și ei la fel, făcând să apară animale ce păreau similare. Necazul
produs era atât de insuportabil, încât Faraon dorea ca acestea să fie îndepărtate. Însă,
deși vrăjitorii reușiseră să facă să apară broaște, ei nu le-au putut îndepărta. Când a
văzut lucrul acesta, Faraon s-a simțit oarecum umilit și le-a spus lui Moise și Aaron
să-L roage pe Domnul să oprească plaga. Ei i-au amintit arogantului Faraon de felul
cum se lăudase înainte și l-au întrebat unde era acum puterea magicienilor lui; apoi
l-au întrebat când să se roage și, la ora hotărâtă, plaga a fost îndepărtată, însă efectul
a rămas, deoarece broaștele, murind, au poluat mediul.
Felul cum acționaseră vrăjitorii săi l-au determinat pe Faraon să creadă că aceste
minuni fuseseră făcute prin magie, însă acum avea dovezi suficiente că lucrurile nu
stăteau astfel, având în vedere ce s-a întâmplat după îndepărtarea plăgii cu broaștele.
Domnul ar fi putut face ca acestea să dispară și să se întoarcă în țărână într-o clipă,
însă El nu a făcut acest lucru pentru că, după ce acestea ar fi fost îndepărtate, Faraon
și egiptenii ar fi putut spune că prin magie s-a făcut lucrul acesta, așa cum au făcut
vrăjitorii lor… În acest moment, Faraon și întregul Egipt aveau dovada că filozofia
lor arogantă nu le folosea la nimic, ei neputând să îndepărteze broaștele, și că această
lucrare nu fusese făcută prin magie, ci ea constituia o judecată venită de la Dumne-
zeul cerurilor. – Signs of the Times, 11 martie 1880
213
Marți, 23 iulie
ACUM PĂDUCHI ŞI MUŞTE

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți toiagul și lovește țărâna pământului
și se va preface în păduchi în toată țara Egiptului.”
(Exodul 8:16)
B roaștele au murit și au fost adunate în grămezi. Faraon și întregul Egipt aveau

dovada că aroganța și orgoliul lor nu le foloseau la nimic, ei neputând să înde-
părteze broaștele și că această lucrare nu fusese făcută prin magie, ci ea constituia
o judecată venită de la Dumnezeul cerurilor.
Când a fost eliberat de neplăcerea respectivă, Faraon s-a încăpățânat din nou și
nu a vrut să lase pe Israel să plece. La porunca lui Dumnezeu, Aaron și-a întins toia-
gul și toată țărâna pământului s-a transformat în păduchi pe tot cuprinsul țării Egip-
tului. Faraon i-a chemat pe vrăjitorii lui să facă și ei la fel prin vrăjitoriile lor, însă nu
au putut… Magicienii au recunoscut ei înșiși că puterea lor de imitare a luat sfârșit,
admițând că „aici este degetul lui Dumnezeu!”. Însă Faraon a rămas tot împietrit.
A mai fost făcută o încercare după un alt apel de „a lăsa poporul să plece”. Muștele
au umplut casele și roiau pe pământ, astfel că „toată țara Egiptului a fost pustiită de
muște câinești”. Acestea nu erau muște din acelea care ne necăjesc pe noi uneori, în
anumite perioade ale anului, ci erau mari și veninoase. Înțepătura lor era foarte du-
reroasă, și pentru oameni, și pentru animale. Așa cum spuseseră ei înainte, în ținutul
Gosen nu aveau să fie astfel de muște, și exact așa s-au petrecut lucrurile.
Faraon a trimis acum după cei doi frați și le-a spus că le va permite israeliților
să aducă jertfe în Egipt; însă această ofertă a fost refuzată. Anumite animale erau
considerate obiecte de închinare de către egipteni și aceste creaturi erau atât de mult
venerate, încât uciderea uneia chiar și accidental ar fi fost considerată o crimă vred-
nică de pedeapsa cu moartea. Moise i-a argumentat lui Faraon că era imposibil ca
ei să aducă jertfe lui Dumnezeu acolo, în țara Egiptului, deoarece, în selectarea ani-
malelor pentru jertfe, s-ar fi putut alege unele pe care egiptenii le considerau sacre.
Moise a propus din nou să fie lăsați să facă o călătorie de trei zile în pustie. Faraon
a consimțit și le-a cerut slujitorilor lui Dumnezeu să-L roage să îndepărteze plaga.
Ei i-au promis că vor face acest lucru, însă l-au avertizat să nu îi mai înșele. Plaga a
încetat după ce ei și-au rostit rugăciunea. Însă inima lui Faraon s-a împietrit din nou
și din nou a refuzat să-i lase să plece. – Signs of the Times, 11 martie 1880
214
Miercuri, 24 iulie
CIUMĂ, BUBE ŞI GRINDINĂ

Iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp...
și anume va fi o ciumă foarte mare.
(Exodul 9:3)
F araon a fost acum avertizat cu privire la o nouă nenorocire, aceea a unei mo-
lime la vite (ciumă) ce avea să cadă asupra tuturor vitelor egiptenilor aflate la
câmp. Au afirmat clar că vitele israeliților nu aveau să fie afectate de această plagă.
Plaga a venit, așa cum au prezis, iar Faraon, trimițându-și oamenii în casele evre-
ilor, a constatat că vitele acestora nu au pierit. Însă el a rămas tot neclintit, fiind
încurajat la aceasta de către preoți și vrăjitori.
Însă și ei aveau să simtă judecățile lui Dumnezeu. Lui Moise și Aaron li s-a po-
runcit să ia cenușă din cuptor și s-o arunce în aer, sub ochii lui Faraon. Când au
făcut lucrul acesta, particulele fine s-au răspândit ca praful în toată țara Egiptului,
și, unde cădeau, „pe oameni și pe dobitoace”, dădeau naștere la niște „bube prici-
nuite de niște bășici fierbinți”. Vrăjitorii nu au putut să se apere prin niciuna dintre
vrăjitoriile lor de aceste bube. Nici nu s-au mai putut înfățișa înaintea lui Moise și
Aaron din cauza acestei plăgi. Egiptenii au putut vedea cât de zadarnic era să-și pună
încrederea în puterea înfumurată a vrăjitorilor, întrucât ei nu s-au putut proteja nici
măcar pe ei înșiși de această plagă.
Dar Faraon a rămas tot împietrit… Apoi au avertizat cu privire la o nouă plagă,
grindina ce avea să cadă peste vitele și oamenii care se aflau la câmp. Era ocazia de a
pune la încercare mândria egiptenilor și a se vedea intervenția lui Dumnezeu pentru
poporul Său. Toți cei care au luat seama la cuvântul Domnului și-au strâns vitele
în grajduri și case, în timp ce aceia care îl desconsiderau le-au lăsat pe câmp. Prin
faptul că s-a prevăzut o cale de scăpare pentru cei care au ținut cont de avertizare,
noi putem vedea îndurarea divină manifestată chiar atunci când este pronunțată o
judecată.
Furtuna s-a produs în ziua prezisă – au fost tunete și piatră amestecată cu foc, ce
a distrus toată iarba de pe câmp, toți copacii, nimicind oameni și dobitoace. Până în
momentul acesta nu fusese luată viața niciunuia dintre egipteni, însă acum moartea
și pustiirea au urmat după trecerea îngerului nimicitor. Doar ținutul Gosen a fost
cruțat. Prin aceasta, Dumnezeu le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ se
află sub porunca Dumnezeului evreilor și chiar elementele naturii îi sunt supuse. –
Signs of the Times, 18 martie 1880
215
Joi, 25 iulie
O MĂRTURISIRE ŞI O PROMISIUNE FALSE

De data aceasta am păcătuit. Domnul are dreptate,
iar eu și poporul meu suntem vinovați.
(Exodul 9:27)
P oporul Meu va locui în locuința păcii, în case fără grijă și în adăposturi liniștite”
(Isaia 32:18).
Unica siguranță pentru popoare și indivizi este să fie ascultători de Dumnezeu
și să stea întotdeauna de partea adevărului și a neprihănirii. Faraon s-a umilit acum
și a spus: „De data aceasta am păcătuit. Domnul are dreptate, iar eu și poporul meu
suntem vinovați.” El i-a rugat pe slujitorii lui Dumnezeu să mijlocească înaintea Lui,
astfel ca teribila furtună cu tunete și fulgere să înceteze.
Moise era conștient că lupta nu se va încheia, căci el pricepea că, din mândrie, lu-
crările inimii omului erau o sfidare a lui Dumnezeu. Mărturisirile și promisiunile lui
Faraon nu au fost făcute în urma unor schimbări produse în mintea sau în inima sa;
doar spaima și durerea l-au silit să cedeze pe moment în lupta cu Dumnezeu. Totuși
Moise a promis că-i va satisface cererea ca și când mărturisirea sa ar fi fost autentică,
iar căința sa, sinceră, căci el nu mai voia să-i dea ocazia să se încăpățâneze iarăși. (…)
Ieșind din cetate, el și-a „ridicat mâinile spre Domnul, tunetele și piatra au înce-
tat și n-a mai căzut ploaia pe pământ”. Însă de îndată ce manifestarea teribilă a pu-
terii divine a încetat, inima lui Faraon a redevenit la fel de încăpățânată și răzvrătită.
Domnul Își manifestase puterea pentru a confirma credința poporului Său Israel
în Sine, ca singurul Dumnezeu adevărat și viu. El le-a dat dovezi de netăgăduit prin
deosebirea pe care a făcut-o între ei, ca popor al Său, și egipteni. El a dorit ca toate
popoarele să știe că, deși se aflau în robie aspră și fuseseră disprețuiți, totuși ei erau
ai Lui, poporul Său ales, și El avea să intervină în mod minunat pentru eliberarea lor.
Din cauza îndelungatei șederi între egipteni și deoarece fuseseră continuu mar-
tori la închinarea idolatră a acestora, concepția evreilor cu privire la adevăratul și
viul Dumnezeu fusese foarte mult afectată.
Ei îi vedeau pe egiptenii idolatri bucurându-se de prosperitate, în timp ce ei erau
încontinuu ironizați cu remarca: „Dumnezeul vostru v-a uitat.” Însă acum, prin
intervențiile Sale minunate, Dumnezeu avea să descopere poporului Său caracte-
rul Său, puterea Sa divină și să le arate nimicnicia zeilor falși. – Signs of the Times,
18 martie 1880
216
Vineri, 26 iulie
LĂCUSTELE
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna peste țara Egiptului ca să vină lăcustele
peste țara Egiptului și să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.”
(Exodul 10:12)
M oise… l-a avertizat pe Faraon că… urma să fie trimisă plaga lăcustelor, care
aveau să acopere tot pământul și să mănânce tot ce era verde.
Sfătuitorii lui Faraon s-au înspăimântat de această nouă amenințare. Suferiseră
pierderi grele prin moartea vitelor lor. Şi mulți dintre oamenii lor fuseseră uciși de
grindină. (…)
Atunci Moise și Aaron au fost din nou chemați, și Faraon le-a zis: „Duceți-vă și
slujiți Domnului Dumnezeului vostru. Care și cine sunt cei ce vor merge?”
Răspunsul a fost: „Vom merge cu copiii și cu bătrânii noștri, cu fiii și fiicele noas-
tre, cu oile și boii noștri, căci avem să ținem o sărbătoare în cinstea Domnului.”
(Exodul 10:9)
Faraon s-a umplut de mânie. (…)
„Dumnezeul vostru crede că eu vă voi lăsa să plecați cu nevestele voastre și
cu copiii voștri într-o expediție atât de periculoasă? Nu voi face acest lucru; doar
voi, bărbații, veți merge să slujiți Domnului.” Acest conducător împietrit, opresiv,
care căutase să distrugă pe israeliți prin muncă grea, pretindea acum că le vrea bi-
nele și că-i pasă de micuții lor, când de fapt intenția lui era să-i țină ca garanție a
întoarcerii lor.
Lui Moise i s-a poruncit să-și întindă mâna peste țară și a început să bată un vânt
de la răsărit care a adus lăcustele. „Erau în număr atât de mare, cum nu mai fusese
și cum nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste.” Acestea au umplut cerul, iar țara s-a
întunecat, lăcustele devorând orice verdeață de pe câmp și din copaci.
Faraon a trimis degrabă după Moise și Aaron și le-a spus: „Am păcătuit împotri-
va Domnului Dumnezeului vostru și împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai
de data aceasta și rugați pe Domnul, Dumnezeul vostru să depărteze de la mine și
urgia aceasta de moarte!”
Ei au făcut ce le-a cerut și s-a stârnit un vânt de la apus care a dus lăcustele spre
Marea Roșie, așa că nu a mai rămas niciuna. Însă, uitând de felul cum s-a umilit
atunci când moartea îl amenința, de îndată ce plaga a fost îndepărtată, Faraon și-a
împietrit din nou inima și a refuzat să lase pe Israel să plece. – Signs of the Times,
18 martie 1880
Soarele apune: B 20:48, CT 20:37, IS 20:50, MS 21:00, SM 21:12, DJ 20:56 217

ÎNTUNERIC ASUPRA ŢĂRII

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna spre cer și va fi întuneric
peste țara Egiptului, așa de întuneric de să se poată pipăi.”
(Exodul 10:21)
E giptenii erau disperați. Urgiile care căzuseră asupra lor erau deja peste puterile
lor de a suporta și erau plini de temeri pentru viitor. Oamenii se închinau lui
Faraon ca la un reprezentant al zeului lor și care îi îndeplinea planurile. În ciuda
acestui lucru, mulți erau convinși că el se împotrivea unei Puteri superioare care
ținea toate popoarele sub cârmuirea Sa. Deodată, un întuneric a cuprins toată țara,
atât de dens și atât de negru, încât părea un întuneric care se putea pipăi. Nu doar
că oamenii erau lipsiți de lumină, însă chiar atmosfera era atât de apăsătoare, încât
era greu și de respirat… Însă toți copiii lui Israel aveau lumină și se bucurau de aer
curat în locuințele lor. (…)
Robii evrei erau încontinuu favorizați de Dumnezeu și deveneau tot mai încre-
zători că vor fi eliberați. Logofeții nu îndrăzneau să-i mai pedepsească la fel de aspru
ca înainte, temându-se ca nu cumva marea mulțime a evreilor să se ridice și să se
răzbune pentru maltratările pe care le suferiseră.
Acest întuneric înspăimântător a durat trei zile și, în acest timp, activitățile
obișnuite ale vieții nu au putut fi îndeplinite. Acesta era planul lui Dumnezeu. El
dorea să le ofere timp să cugete și să se pocăiască înainte de a trimite ultima și cea
mai cumplită urgie, moartea întâilor născuți. El a dorit să îndepărteze din preajma
lor orice lucru care să le distragă atenția și să le dea răgaz să mediteze, oferindu-le în
felul acesta noi dovezi ale îndurării Sale și ale faptului că El nu dorea să-i nimicească.
La sfârșitul celor trei zile de întuneric, Faraon a trimis după Moise și i-a spus:
„Duceți-vă și slujiți Domnului! Să nu rămână în țară decât oile și boii voștri. Copiii
voștri vor putea merge și ei împreună cu voi.” Răspunsul a fost: „Chiar să ne dai
tu însuți jertfele și arderile-de-tot pe care le vom aduce Domnului, Dumnezeului
nostru, și turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi și să nu rămână o unghie din
ele, căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru, iar până vom
ajunge acolo nu știm ce vom alege ca să aducem Domnului.”
Faraon, neînduplecat și hotărât, a strigat: „Ieși de la mine! Să nu cumva să te
mai arăți înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta, vei muri.” Şi răspunsul a fost:
„Da…, nu mă voi mai arăta înaintea ta.” – Signs of the Times, 18 martie 1880
218 Soarele apune: B 20:47, CT 20:36, IS 20:49, MS 20:59, SM 21:10, DJ 20:55

Duminică, 28 iulie
MOARTEA ÎNTÂILOR NĂSCUŢI

Şi toți întâii născuți din țara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon,
care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă
la râșniță și până la întâii născuți ai dobitoacelor.
(Exodul 11:5)
P e măsură ce Moise era martor al manifestărilor minunate ale lui Dumnezeu,

credința sa se întărea și devenea tot mai încrezător. Dumnezeu îl înzestrase,
prin manifestări ale puterii divine, cu capacitatea de a sta în fruntea oștirii lui Isra-
el și, ca păstor al poporului Său, să-i scoată afară din Egipt. El și-a biruit temerile
prin puternica sa încredere în Dumnezeu. Curajul pe care l-a avut atunci când se
afla în prezența lui Faraon i-a atins orgoliul acestuia, și astfel slujitorul lui Dum-
nezeu a fost amenințat cu moartea. În orbirea lui, Faraon nu și-a dat seama că nu
lupta doar împotriva lui Moise și a lui Aaron, ci împotriva puternicului Iehova,
Creatorul cerurilor și al pământului. Dacă n-ar fi fost atât de orbit în răzvrătirea
lui, Faraon și-ar fi dat seama că Acela care putea face minuni atât de mari ca cele
la care fuseseră toți martori era în stare și să apere viețile slujitorilor Săi aleși, chiar
dacă pentru aceasta ar fi trebuit să fie ucis împăratul Egiptului. Moise a câștigat
încrederea poporului. Era privit ca o persoană extraordinară, iar Faraon nu ar fi
îndrăznit să-i facă niciun rău.
Moise mai avea însă un mesaj pentru faraonul cel răzvrătit și, înainte de a pleca
din prezența sa, el a rostit fără teamă cuvântul din partea Domnului: „Pe la miezul
nopții voi trece prin Egipt și toți întâii născuți din țara Egiptului vor muri, de la în-
tâiul născut al lui Faraon, care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut
al roabei care stă la râșniță și până la toți întâii născuți ai dobitoacelor. În toată țara
Egiptului vor fi țipete mari, așa cum n-au fost și nu vor mai fi. Dar dintre toți copiii
lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu lim-
ba lui, ca să știți ce deosebire face Domnul între egipteni și Israel.”
În timp ce Moise prezenta în detaliu natura și efectele ultimei înfricoșătoare
urgii, Faraon a devenit din cale afară de furios. Era turbat că nu-l putea intimida
pe Moise și nu-l putea face să tremure înaintea autorității sale. Însă slujitorul lui
Dumnezeu învățase să se bizuie pe un braț mai puternic decât acela al unui monarh
omenesc. – Signs of the Times, 18 martie 1880
219
Luni, 29 iulie
PAŞTELE
Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii
și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.
(Exodul 12:7)
D omnul i-a dat lui Moise instrucțiuni speciale cu privire la ceea ce trebuiau
să facă pentru a se apăra pe ei înșiși și familiile lor de înfricoșătoarea plagă
pe care urma s-o trimită asupra egiptenilor. Moise trebuia, de asemenea, să dea
instrucțiuni poporului în legătură cu plecarea din Egipt. În noaptea aceea atât de
cumplită pentru egipteni, dar atât de glorioasă pentru poporul lui Dumnezeu, a
fost instituită sărbătoarea Paștelui. Prin poruncă divină, fiecare familie, singură
sau împreună cu alte familii, trebuia să junghie un miel sau un ied „fără cusur”
și, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele acestuia „pe amândoi stâlpii
ușii și pe pragul de sus” al caselor lor, ca semn, astfel încât îngerul nimicitor care
avea să treacă la miezul nopții să nu intre în acea locuință. Ei trebuiau să mănânce
carnea friptă, împreună cu ierburi amare, chiar în noaptea aceea, având „mijlocul
încins, încălțămintea în picioare și toiagul în mână…, în grabă, căci sunt Paștele
Domnului”. Numele acesta a fost dat în amintirea îngerului care avea să treacă pe
lângă locuințele lor și această sărbătoare trebuia să fie ținută ca amintire de către
poporul Israel în toate generațiile viitoare.
Dospeala lucrează în ascuns și este un simbol al ipocriziei și înșelăciunii. Cu
această ocazie, copiii lui Israel nu trebuiau să mănânce pâine dospită, astfel ca mințile
lor să înțeleagă că Dumnezeu pretinde în închinare adevăr și sinceritate. Verdețurile
amare reprezentau lunga și amara lor robie în Egipt și, de asemenea, robia păcatului.
Nu era suficient doar să junghie mielul și să stropească ușorii casei cu sângele lui, ci
mielul trebuia mâncat, lucrul acesta simbolizând legătura strânsă ce trebuie să existe
între Hristos și urmașii Săi.
Copiii lui Israel au fost puși la încercare cerându-li-se să facă o lucrare prin care
să-și arate credința în marea eliberare pe care Dumnezeu era pe cale s-o înfăptuias-
că pentru ei. Pentru a scăpa de teribila judecată ce urma să cadă asupra Egiptului,
semnul sângelui trebuia să fie văzut pe casele lor. De asemenea, li s-a cerut să stea
separați, ei și copiii lor, de egipteni, și să se adune în casele lor; căci dacă vreunul
dintre copiii lui Israel s-ar fi aflat în locuințele egiptenilor, el ar fi căzut sub mâna
îngerului nimicitor. Au fost de asemenea instruiți să țină Paștele ca sărbătoare, astfel
ca, atunci când copiii lor aveau să-i întrebe ce înseamnă această slujbă, ei să le istori-
sească despre minunata lor eliberare din Egipt. – Signs of the Times, 25 martie 1880
220
Marți, 30 iulie
HRISTOS, MIELUL PASCAL

Să păziți lucrul acesta ca o lege pentru voi și copiii voștri în veac.
(Exodul 12:24)
A u fost destui egipteni care au ajuns să recunoască, în urma manifestării sem-

nelor și minunilor din Egipt, că dumnezeii înaintea cărora se închinase-
ră nu aveau nicio pricepere și nu aveau putere nici să salveze și nici să distrugă,
și că Dumnezeul evreilor era singurul Dumnezeu adevărat. Ei i-au implorat pe
aceștia să-i lase să intre în casele israeliților împreună cu familiile lor în noap-
tea aceea înfricoșătoare când îngerul trimis de Dumnezeu avea să ucidă pe întâii
născuți ai egiptenilor. Evreii i-au primit cu bucurie în casele lor pe acești egipteni
credincioși, aceștia angajându-se să Îl aleagă pe Dumnezeul lui Israel de acum
înainte ca Dumnezeu al lor și să părăsească Egiptul, plecând împreună cu israeliții
ca să se închine Domnului.
Paștele arăta înapoi spre eliberarea copiilor lui Israel, dar, în aceeași măsură, era
un simbol ce arăta înainte spre Hristos, Mielul lui Dumnezeu jertfit pentru răscum-
părarea omenirii căzute. Sângele stropit pe ușori prefigura sângele ispășitor al lui
Hristos și, de asemenea, continua dependență a păcătoșilor de meritele acestui sân-
ge, ca siguranță de sub puterea lui Satana și pentru salvarea finală. Domnul Hris-
tos a mâncat Paștele împreună cu ucenicii Săi chiar înainte de răstignirea Sa și, în
aceeași seară, El a instituit Cina Domnului, care să fie comemorată în amintirea
morții Sale… După ce a mâncat Paștele împreună cu ucenicii Săi, Hristos S-a ridicat
de la masă și le-a spus: „Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte
de patima Mea.” Apoi a înfăptuit actul umilinței, spălând picioarele ucenicilor Săi.
Domnul Hristos a lăsat urmașilor Săi rânduiala spălării picioarelor, care are ca scop
să-i învețe lecția umilinței. (…)
Exemplul spălării picioarelor ucenicilor a fost dat în folosul tuturor acelora care
aveau să creadă în El.
Mântuirea oamenilor depinde de influența continuă a sângelui curățitor al lui
Hristos asupra inimilor lor. De aceea, Cina Domnului trebuia sărbătorită mai des
decât Paștele anual. Această solemnă sărbătoare comemorează un eveniment cu
mult mai mare decât eliberarea copiilor lui Israel din Egipt. Acea eliberare a fost un
tip al marii ispășiri pe care a făcut-o Domnul Hristos prin jertfirea propriei Sale vieți
pentru salvarea finală a poporului Său. – Signs of the Times, 25 martie 1880
221
Miercuri, 31 iulie
DREGĂTOR DE SPĂRTURI
Vei fi numit dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile…
(Isaia 58:12)
A vem motive să ne bucurăm că lumea aceasta nu a fost abandonată în dez-

nădejde. Domnul Isus Şi-a părăsit tronul regal și poziția Sa înaltă din ceruri
și S-a făcut sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. El a
luat asupra Sa natura noastră ca să ne învețe cum să trăim. Ne-a călăuzit pe cale,
învățându-ne pașii pe care păcătosul trebuie să-i facă în procesul de convertire
– pocăință, credință și botez. El nu S-a pocăit pentru păcatele Sale, căci era fără
păcat, ci a făcut acest lucru pentru păcătoși.
Domnul Isus a devenit „dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile și face țara
cu putință de locuit”. El S-a exilat pe pământ pentru a aduce înapoi oaia pierdută,
cea care s-a îndepărtat, lumea care a fost distrusă de păcat. În El au fost unite cele
pământești cu cele cerești, umanul cu divinul; altfel, nu ar fi putut fi un Mijlocitor de
care păcătoșii să se poată apropia și prin care să fie împăcați cu Creatorul lor. Însă
acum El înconjoară neamul omenesc cu brațele îndurării și iubirii Sale, în același
timp apucând tronul Celui Infinit, unindu-ne astfel, în slăbiciunea și neajutorarea
noastră, cu Sursa tăriei și a puterii noastre. (…)
Suntem datori Domnului Isus pentru toate binecuvântările de care ne bucurăm.
Ar trebui să-I fim profund recunoscători pentru că suntem subiecte ale mijlocirii
Sale. Însă Satana îi înșală pe oameni prezentându-le slujirea lui Hristos pentru ei
într-o lumină falsă și făcându-i să creadă că este o umilire din partea lor să-L ac-
cepte pe Isus ca Mântuitor al lor. Dacă am privi privilegiile creștine în adevărata lor
lumină, am considera ca fiind cea mai înaltă onoare aceea de a fi numiți copii ai lui
Dumnezeu, moștenitori ai cerului, și ar trebui să ne bucurăm că putem să umblăm
cu Isus, așa umil cum a fost El. (…)
Ești gata să lași locuința păcatului și a durerii și să dorești locașurile de sus pe
care Domnul Isus S-a dus să le pregătească pentru urmașii Săi? Te rog în numele
Lui să-ți fixezi cu putere picioarele pe scară și să urci spre cer. Renunță la păcat,
biruiește-ți defectele de caracter și agață-te cu toată puterea de Isus, Calea, Adevărul
și Viața. Fiecare dintre noi poate obține biruința. Niciunul dintre aceia care vor stă-
rui pe cale nu va pierde viața veșnică. Cei care cred în Hristos nu vor pieri și nimeni
nu-i va smulge din mâna Sa. – Signs of the Times, 31 iulie 1884
222
AUGUST
„El va mântui pe poporul Lui de păcate ...”
(Matei 1:21)
Joi, 1 august
DUMNEZEU ŞI-A ÎMPLINIT PROMISIUNILE

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.
(Galateni 4:4)
D omnul Hristos a venit în această lume pentru a-L descoperi pe Tatăl, pentru
a oferi oamenilor o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu. El a venit pentru
a demonstra dragostea lui Dumnezeu. Fără cunoașterea lui Dumnezeu, omenirea
ar fi pierdută pentru totdeauna… Viața și puterea trebuie împărtășite prin Acela
care a adus lumea la existență.
Promisiunea făcută în Eden – că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui – a fost
promisiunea Fiului lui Dumnezeu, singurul prin a cărui putere planul lui Dumne-
zeu putea fi îndeplinit, iar cunoștința de Dumnezeu, împărtășită.
Dumnezeu i-a promis lui Avraam: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile
pământului.” Lui Avraam i-a fost prezentat planul lui Dumnezeu pentru răscumpă-
rarea neamului omenesc… Domnul Hristos a declarat: „Tatăl vostru Avraam a săltat
de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat.”
Iacov spusese: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de câr-
muire dintre picioarele lui până va veni Şilo, și de El vor asculta popoarele.”
Lui Moise, Dumnezeu i-a vorbit față către față, așa cum vorbește cineva cu
un prieten. Asupra lui a strălucit lumina cu privire la Mântuitorul. El spusese
poporului: „Domnul, Dumnezeul tău îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi,
un proroc ca mine: să ascultați de el!”
Sacrificiile și jertfele vorbeau și ele despre venirea Mântuitorului care avea să fie
oferit pentru păcatele lumii. Ele îndreptau atenția spre o slujbă mai bună decât cea
realizată de ele, din viitor, când oamenii aveau să se închine lui Dumnezeu în duh și
în adevăr și în frumusețea sfințeniei.
În slujbele iudaice era prefigurată ispășirea cerută de călcarea Legii. Jertfa, un
miel fără pată sau fără cusur, Îl reprezenta pe Mântuitorul lumii, care este atât de
sfânt și eficient încât poate ridica păcatele lumii.
Lui David i-a fost dată făgăduința că Domnul Hristos avea să domnească veșnic,
iar Împărăția Sa nu va avea sfârșit.
Evreii trăiau într-o atitudine de așteptare, așteptându-L pe Mesia cel făgăduit.
Mulți au murit în credință, fără să vadă împlinirea făgăduințelor; însă, văzându-le
de departe, au crezut și au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. – Youth’s
Instructor, 13 septembrie 1900
224
Vineri, 2 august
UNUL EGAL CU DUMNEZEU

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut
ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.
(Filipeni 2:6)
D ivinul Fiu al lui Dumnezeu a fost singurul sacrificiu de valoare, suficient pen-
tru a satisface cerințele Legii desăvârșite a lui Dumnezeu. Îngerii erau fără de
păcat, însă nu puteau satisface cerințele Legii. Ei erau responsabili în fața Legii.
Erau ființe create și supuse încercării… Asupra lui Hristos nu au fost impuse ni-
ciun fel de cerințe. El avea puterea să-și dea viața și s-o ia iarăși. Nu I s-a impus să
preia lucrarea de ispășire. Sacrificiul pe care l-a făcut a fost de bunăvoie. Viața Sa era
suficientă ca valoare pentru a răscumpăra pe păcătoși din starea lor decăzută. (…)
Jertfele de ispășire și preoția din cadrul sistemului iudaic au fost instituite pentru
a reprezenta moartea și lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos. Toate acele cere-
monii nu aveau nicio însemnătate și nicio virtute decât dacă erau corelate cu Hris-
tos, Cel care fusese temelia și adusese la existență acel întreg sistem. Domnul făcuse
cunoscut lui Adam, Abel, Set, Enoh, Noe, Avraam și celorlalte persoane venerabile
din vechime, în special lui Moise, că sistemul ceremonial al jertfelor și preoția, prin
ele însele, nu erau suficiente pentru a asigura mântuirea sufletului.
Sistemul ceremonial al jertfelor îndrepta atenția către Domnul Hristos. Prin
acesta, cei din vechime Îl vedeau pe Hristos și credeau în El. Jertfele erau rânduite
de Cer pentru a păstra vie înaintea poporului despărțirea teribilă pe care păcatul o
generase între Dumnezeu și familia omenească, fiind necesară o lucrare de mijloci-
re. Prin Hristos, comunicarea dintre Dumnezeu și păcătosul lipsit de speranță, care
fusese întreruptă din cauza călcării de lege a lui Adam, a fost refăcută. (…)
Sistemul iudaic era simbolic și avea să continue până când Jertfa desăvârșită avea
să ia locul simbolului… Poporul lui Dumnezeu, începând de la Adam și până la
timpul când națiunea iudaică a devenit un popor deosebit, distinct în lume, fusese
instruit cu privire la Răscumpărătorul ce avea să vină, Acela care era reprezentat
în sistemul jertfelor. Acest Mântuitor avea să fie un mijlocitor care să stea între Cel
Preaînalt și poporul Său. Prin această măsură luată s-a deschis o cale prin care păcă-
tosul vinovat putea găsi acces spre Dumnezeu printr-un mijlocitor… Doar Domnul
Hristos putea deschide acea cale, aducând o jertfă care să satisfacă pretențiile Legii.
El era desăvârșit și neîntinat de păcat. Era fără pată și fără niciun cusur. – Review and
Herald, 17 decembrie 1872
Sâmbătă, 3 august
UN POPOR NEPREGĂTIT
Ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Isus,
pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.
(Matei 1:21)
N ațiunea iudaică își deteriorase religia printr-o mulțime de ceremonii și obi-

ceiuri fără sens… De asemenea, se afla în robie față de romani și trebuia
să le plătească tribut. Iudeii nu se împăcaseră cu ideea acestei robii și așteptau
cu nerăbdare triumful națiunii lor prin venirea lui Mesia, puternicul Eliberator
prezis în profeție… Ei gândeau că Mesia, la venirea Sa, avea să-Şi asume onoruri
împărătești, că avea să-i învingă prin forța armelor pe opresorii lor și să ia tronul
lui David. Dacă ei ar fi studiat profețiile cu o inimă umilă și cu discernământ spi-
ritual, nu ar fi ajuns să comită marea greșeală de a trece cu vederea profețiile care
arătau spre prima Lui venire în umilință și să le aplice greșit pe acelea care vorbeau
despre a doua Sa venire cu putere și mare slavă. Nu puteau face distincție între
acele profeții care arătau spre prima venire a lui Hristos și acelea care descriau a
doua Sa venire cu mare slavă. Puterea și gloria descrise de profeți ca însoțindu-L
la a doua Sa venire, ei așteptau la prima Sa venire. (…)
Când s-a împlinit vremea, Domnul Hristos S-a născut într-un staul și a fost
înfășat într-o iesle, înconjurat de vitele din grajd. Slava și maiestatea Sa divină au fost
înveșmântate în umanitate, îngerii din ceruri anunțându-I venirea. Vestea cea bună
a nașterii Sale a fost transmisă cu bucurie în curțile cerești, în timp ce conducătorii
de pe pământ nu au știut de ea. Ei așteptau un prinț puternic, care să domnească pe
tronul lui David și a cărui împărăție să dureze veșnic. Aceste idei orgolioase și pline
de mândrie legate de venirea lui Mesia nu erau în conformitate cu profețiile pe care
ei susțineau că sunt în stare să le expună în fața poporului. (…)
În ceruri se știa că sosise vremea pentru venirea lui Hristos în lume, și îngerii
și-au lăsat gloria ca să vină să vadă cum a fost primit de aceia pe care venise să-i
binecuvânteze și să-i salveze. Ei fuseseră martori la slava Sa cerească și se așteptau să
fie primit cu onoare, așa cum I se cuvenea, potrivit caracterului și demnității misiu-
nii Sale. Îngerii din ceruri au privit cu uimire indiferența oamenilor și ignoranța lor
cu privire la venirea Prințului vieții. – Review and Herald, 17 decembrie 1872
Duminică, 4 august
VESTIREA BUCURIEI
În ținutul acela, erau niște păstori care stăteau afară, în câmp,
și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului
s-a înfățișat înaintea lor... Şi îngerul le-a zis: „Nu vă temeți, căci vă aduc
o veste bună, care va fi o pricină de mare bucurie pentru tot norodul.”
(Luca 2:8-10)
Î ngerii privesc la cei doi călători obosiți, Iosif și Maria, cum merg pe cale spre
cetatea lui David, pentru a se înscrie și ei, conform decretului lui Cezar August.
Au ajuns aici prin providența lui Dumnezeu, căci acesta era locul în care, conform
profeției, urma să Se nască Domnul Hristos. Ei caută un loc de odihnă la han, dar
trebuie să plece de acolo, căci nu mai este nicio cameră liberă. Cei bogați și onorați
fuseseră bine primiți, găsind camere și având parte de tihnă, în timp ce acești că-
lători obosiți sunt nevoiți să-și găsească refugiu într-un adăpost pentru animale
necuvântătoare. (…)
Aici S-a născut Mântuitorul lumii. Maiestatea slavei, care umpluse tot cerul de
admirație și de splendoare, stă umil într-un pat dintr-o iesle. În ceruri fusese încon-
jurat de îngeri sfinți, însă acum este printre animalele din staul. Ce umilire!
Şi nu este niciunul dintre copiii oamenilor care să vestească venirea lui Mesia.
Îngerii trebuie să facă acum această lucrare pe care ființele omenești avuseseră pri-
vilegiul s-o facă.
Păstorii umili, care își păzesc turmele noaptea, sunt cei care primesc cu bucurie
mărturia lor. La început nici nu și-au dat seama că acolo erau zeci de mii de îngeri
adunați pe cer. Slava oștirii cerești luminează și umple toată câmpia. (…)
Păstorii sunt plini de bucurie și, după ce slava strălucitoare dispare și îngerii se
reîntorc în ceruri, ei rămân emoționați de primirea acelei vești bune și se grăbesc
să-L caute pe Mântuitorul. Îl găsesc pe Pruncul salvator, așa cum vestiseră mesagerii
cerești, înfășat în scutece și culcat într-o iesle.
Evenimentele care tocmai avuseseră loc au lăsat impresii de neuitat asupra
minții și inimii lor. Ei sunt plini de uimire, iubire și recunoștință pentru actul măreț
înfăptuit de Dumnezeu pentru familia omenească trimițând pe Fiul Său în lume. –
Review and Herald, 17 decembrie 1872
227
Luni, 5 august
UNDE SE AUZEA VOCEA SA

El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe…
Va vesti judecata după adevăr.
(Isaia 42:2-3)
Î ncă din copilăria Sa, Domnul Isus Şi-a conformat viața strict după legile iudaice.
În tinerețe a dat dovadă de multă înțelepciune. Harul și puterea lui Dumnezeu
erau asupra Sa. Cuvântul Domnului, vestit de profetul Isaia, descrie slujba și lu-
crarea Domnului Hristos și ne arată grija protectoare a lui Dumnezeu față de Fiul
Său când Se afla în misiunea Sa pe pământ, astfel ca ura nemiloasă a oamenilor
stăpâniți de Satana să nu zădărnicească marele plan al mântuirii. (…)
Glasul Domnului Hristos nu a fost auzit pe străzi în certuri zgomotoase cu aceia
care se împotriveau învățăturii Sale. Vocea Sa nu era auzită pe stradă nici când Se
ruga Tatălui Său… Vocea Sa nu era auzită nici în veselie gălăgioasă. Vocea Sa nu
era auzită ridicându-Se în slăvi pe Sine Însuși, pentru a primi aplauze sau lingușirea
oamenilor. Când Își învăța ucenicii, El Se retrăgea împreună cu ei departe de larma
și confuzia din cetatea aglomerată, într-un loc mai solitar, care era în armonie cu
lecțiile de umilință, evlavie și virtute pe care dorea să le imprime în mintea lor. El
evita să fie lăudat de oameni, preferând singurătatea și locurile liniștite în locul celor
zgomotoase și al învălmășelii obișnuite. Adesea, glasul Său era auzit mijlocind cu
stăruință către Tatăl Său, dar pentru aceste momente El alegea singurătatea mun-
telui și adeseori petrecea nopți întregi în rugăciune pentru a primi putere care să-L
susțină împotriva ispitelor pe care le întâmpina și pentru a îndeplini lucrarea impor-
tantă pe care a venit s-o facă pentru salvarea oamenilor. Cererile Sale erau serioase
și însoțite de lacrimi și strigăte puternice. Şi, în ciuda chinului sufletesc din timpul
nopții, în cursul zilei nu înceta să lucreze.
Preoților, cărturarilor și bătrânilor le plăcea să se roage în locurile cele mai frec-
ventate – nu doar în sinagogile aglomerate, ci și la colțurile străzilor, ca să poată fi
văzuți de toți, lăudându-se pentru credincioșia și evlavia lor. Faptele lor de caritate
erau făcute cel mai mult în public și cu scopul de a atrage atenția oamenilor către ei
înșiși. Vocile lor se auzeau într-adevăr pe străzi, nu doar lăudându-se, ci de aseme-
nea și certându-se cu cei care susțineau altă învățătură decât ei. Domnul, prin vo-
cea credinciosului profet, prezintă viața lui Hristos în contrast marcant cu fățarnicii
preoți, cărturari și farisei. – Review and Herald, 31 decembrie 1872
228
Marți, 6 august
DOMNUL HRISTOS COPIL

El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
(Ioan 1:10)
A pocrifele Noului Testament încearcă să suplinească tăcerea Scripturilor cu

privire la primii ani ai vieții Domnului Hristos, redând o schiță imaginară
a anilor copilăriei Sale. Aceste scrieri redau incidente extraordinare și miracole
care au caracterizat copilăria Sa și L-au făcut să Se deosebească de ceilalți copii.
Ele relatează basme închipuite și minuni frivole despre care spun că le-ar fi făcut
El, atribuindu-I lui Hristos desfășurarea fără sens și inutilă a puterii Sale divine
și prezentându-I în mod fals caracterul prin atribuirea unor acte de răzbunare și
fapte poznașe sălbatice și ridicole.
Cât de mult se deosebește însă istoria vieții lui Hristos raportată de evangheliști,
frumoasă prin simplitatea ei, de aceste povești fără sens și basme închipuite. Ele nu
sunt deloc în armonie cu caracterul Său. Sunt mai degrabă în genul romanelor care
se scriu, care nu se întemeiază pe adevăr, ci personajele descrise sunt o plăsmuire a
imaginației.
Viața lui Hristos era deosebită de cea a majorității copiilor. Tăria și statornicia ca-
racterului Său moral L-au făcut să fie întotdeauna loial în ce privește simțul datoriei
și să adere la principiile dreptății, de la care niciun motiv, oricât ar fi fost de puternic,
nu L-ar fi îndepărtat. Banii sau plăcerile, aprobarea sau dezaprobarea celorlalți nu-L
puteau cumpăra sau flata pentru a consimți în direcția unei fapte rele. Era puternic
pentru a rezista ispitei, înțelept pentru a descoperi răul și statornic pentru a rămâne
neclintit față de propriile convingeri. (…)
Înțelepciunea Sa era mare, însă era înțelepciune de copil, și aceasta s-a mărit
odată cu trecerea anilor. Copilăria Sa a fost marcată de o blândețe deosebită și de o
iubire cu totul aparte. Caracterul Său era plin de frumusețe și fără pată, desăvârșit.
Calea ascultării a fost trasată de Maiestatea cerurilor, care a consimțit să vină
pe pământ, să fie copil și să trăiască simplu și natural, așa cum trebuie să trăiască
copiii, supunându-se regulilor și făcând față lipsurilor, dând copiilor un exemplu de
hărnicie și credincioșie și arătându-le prin propria Sa viață că trupul și sufletul sunt
în armonie cu legile naturii. (…)
Deși trăiesc într-o lume stricată, copiii nu trebuie să fie atinși de vicii. Ei pot
fi fericiți și, prin meritele Domnului Hristos, să ajungă în cele din urmă în cer. –
Youth’s Instructor, aprilie 1872
229
Miercuri, 7 august
CASA TATĂLUI MEU

„De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
(Luca 2:49)
P ărinții Domnului Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, conformându-se

rânduielilor iudaice. Fiul lor Isus, pe atunci în vârstă de doisprezece ani, îi
însoțea. La întoarcerea spre casă, după ce au mers cale de o zi, s-au neliniștit când
au realizat că Isus lipsește. S-au întors în grabă la Ierusalim, cu inimile foarte tul-
burate. (…)
Pe când Îl căutau, părinții lui Isus au observat mulți oameni mergând în grupuri
către templu și, când au intrat și ei, le-a atras atenția vocea bine cunoscută a Fiului
lor. Nu Îl puteau vedea din cauza mulțimii, dar știau că nu se înșală, căci nu mai era
o altă voce ca a Sa, asemenea unei melodii solemne. Părinții Săi au rămas muți de
uimire. Fiul lor, în mijlocul marilor cărturari și învățați, dădea dovadă de cunoștințe
mai înalte prin întrebările și răspunsurile cuviincioase pe care le dădea. Părinții Săi
au fost mulțumiți când L-au văzut onorat în acest fel. Însă mama Sa nu a putut uita
necazul și supărarea prin care trecuse din cauză că El rămăsese în Ierusalim și, pe un
ton de mustrare, L-a întrebat de ce S-a purtat astfel cu ei, spunându-I prin ce teamă
și neliniște a trebuit să treacă.
Domnul Isus le-a spus: „De ce M-ați căutat?” Această întrebare directă trebuia
să-i determine să își dea seama că, dacă și-ar fi făcut datoria, nu ar fi plecat din Ie-
rusalim fără El. Apoi a adăugat: „Nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” În
timp ce ei au fost nepăsători în ce privește datoria lor ca părinți, Domnul Isus S-a
angajat în lucrare în casa Tatălui Său. Maria știa că Hristos nu Se referise la tatăl Său
pământesc, ci la Iehova. (…)
A fost dorința Sa să Se întoarcă de la Ierusalim doar cu părinții, căci astfel, fiind
retrași, tatăl Său și mama Sa aveau mai mult timp pentru a reflecta și medita asupra
profețiilor care se refereau la suferințele Sale viitoare și la moartea Sa… După ce
sărbătoriseră Paștele, L-au căutat cu neliniște timp de trei zile. Când urma să fie
ucis pentru păcatele lumii, El avea să fie separat de ei, pierdut de ei, timp de trei zile.
Însă după aceea avea să li Se descopere și să fie găsit de ei, iar credința lor avea să se
ancoreze în El, Răscumpărătorul neamului căzut, Mijlocitorul lor la Tatăl. – Review
and Herald, 31 decembrie 1872
230
Joi, 8 august
UN EXEMPLU DE IUBIRE
Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc.
(Luca 8:21)
D omnul Isus îi iubea pe copii și-i influența întotdeauna spre bine. S-a îngrijit
de cei săraci și nevoiași chiar din copilăria Sa. El căuta să fie pe placul tuturor
celor cu care venea în contact, fiind amabil, blând și supus; însă, deși era blând și
supus, nimeni nu L-ar fi putut determina să facă ceva ce era contrar Cuvântului
lui Dumnezeu. Unii Îi admirau caracterul desăvârșit și doreau să fie cât mai mult
în prezența Sa, pe când alții, care prețuiau mai mult cuvintele oamenilor decât
Cuvântul lui Dumnezeu, Îi întorceau spatele și-I evitau compania. (…)
Pe când privea la jertfele care se aduceau la templu, Duhul Sfânt L-a înștiințat că
viața Sa urma să fie adusă ca jertfă pentru viața lumii. Încă din primii ani ai vieții
a fost apărat de îngeri din cer; cu toate acestea, viața Sa a fost o luptă continuă cu
puterile întunericului. Satana căuta orice cale ca să-L ispitească și să-L încerce. El îi
făcea pe oameni să-I răstălmăcească cuvintele, numai să nu primească mântuirea pe
care El venise să le-o aducă.
Domnul Isus era credincios în ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu și
acest lucru L-a făcut foarte diferit de cei din jurul Lui, care desconsiderau Cuvântul
lui Dumnezeu. Viața Lui fără pată era o mustrare pentru mulți și de aceea unii Îi
evitau prezența, însă alții căutau prezența Lui tocmai pentru că se simțeau în pace
acolo unde era El. (…)
Nu a dat dovadă de slăbiciune niciodată și nici nu S-a descurajat. El a trăit mai
presus de dificultățile din viața Sa, ca în lumina prezenței lui Dumnezeu. A suportat
batjocura cu răbdare și a devenit, în natura Sa umană, un exemplu pentru toți copiii
și tinerii.
Domnul Hristos a arătat mult respect și dragoste față de mama Sa. Deși adeseori
ea I Se adresa cerându-I să facă ceea ce doreau frații Lui să facă, El nu a arătat nicio-
dată nici cea mai mică urmă de necredincioșie.
Maria a fost foarte tulburată când preoții și conducătorii au venit la ea să se plân-
gă de Isus, însă pacea și încrederea i-au luat în stăpânire inima de îndată ce Fiul ei
i-a arătat ce spun Scripturile despre obiceiurile Lui. Uneori ea oscila între Isus și
frații Săi, care nu credeau că El a fost trimis de Dumnezeu; însă ea văzuse suficiente
lucruri ca să fie convinsă de caracterul Lui divin. – Youth’s Instructor, 12 decembrie
1895
231
Vineri, 9 august
TÂNĂRUL ISUS
Şi Isus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut
înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
(Luca 2:52)
Î nainte de a veni pe acest pământ, Domnul Isus fusese Rege în ceruri. Fusese
la fel de mare ca Dumnezeu, dar i-a iubit atât de mult pe sărmanii oameni de
pe acest pământ că a fost gata să-Şi lase deoparte coroana regească, veșmântul
regal și a venit pe acest pământ ca unul dintre noi. El ar fi putut să vină în această
lume într-o frumusețe care să fie cu totul deosebită de cea a oamenilor… El ar fi
putut veni într-un fel care să-i încânte pe cei care Îl priveau; însă nu acesta a fost
planul lui Dumnezeu privind venirea Sa printre noi. El trebuia să fie ca cei care
aparțineau familiei omenești și neamului iudaic. Înfățișarea Sa trebuia să fie ca a
celorlalte ființe omenești, El nu trebuia să aibă o frumusețe ieșită din comun, ceea
ce ar fi făcut ca oamenii să arate spre El ca fiind diferit de ceilalți… El a venit în
locul nostru, să Se pună garant pentru noi, să plătească datoria pe care păcătoșii
trebuiau s-o plătească. El trebuia să trăiască o viață curată pe pământ și să dove-
dească înșelăciunea lui Satana, care îi mințise pe oameni atunci când pretinsese că
familia omenească îi aparținea acum lui pentru totdeauna și că Dumnezeu nu o
putea smulge din mâna lui.
Oamenii L-au privit pe Hristos mai întâi ca prunc, ca un copil. Părinții Lui erau
foarte săraci, și El nu avea mai mult pe pământul acesta decât cei mai săraci oameni.
El a trecut prin toate încercările prin care trec cei săraci și umili din pruncie până în
copilărie, din tinerețe până la maturitate. (…)
În tinerețe a lucrat împreună cu tatăl Său ca dulgher, arătând în felul acesta că
nu există nimic rușinos în muncă. Deși era Regele cerurilor, El practica totuși o
meserie umilă, mustrând în felul acesta orice lene manifestată de oameni… Cei care
sunt leneși nu urmează exemplul pe care ni L-a dat Domnul Hristos, căci încă din
copilărie El a fost un model de ascultare și hărnicie. El era ca o rază plăcută de soare
în cercul familiei Sale. Își făcea partea cu credincioșie și bucurie, îndeplinindu-Şi
datoriile umile de zi cu zi. Domnul Hristos a devenit una cu noi ca să ne poată
face bine. Mântuitorul lumii nu a trăit o viață de tihnă și de plăceri egoiste. El nu
a ales să fie fiul unui om bogat sau să fie într-o poziție în care oamenii să-L laude
sau să-L lingușească. El a trecut prin greutățile acelora care trudesc pentru a putea
supraviețui și astfel a putut fi o mângâiere pentru cei care aveau o meserie umi-
lă. Viața sa de trudă este relatată pentru ca noi să putem găsi mângâiere. – Youth’s
Instructor, 21 noiembrie 1895
MODEL PENTRU TINERI

Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune.
(Luca 2:40)
P oporul iudeu avea idei greșite cu privire la Mesia și lucrarea Sa… Ei căutau să
vadă acea slavă ce urmează să-L însoțească pe Domnul Hristos atunci când
va veni a doua oară; ei nu studiaseră Biblia ca să știe că prima Sa venire avea
să fie foarte umilă. Însă Domnul Isus a pus întrebări din Scripturi cu referire la
prima Sa venire, care făceau lumină în mințile acelora care doreau să primească
adevărul. Înainte de a veni pe pământ, El dăduse aceste profeții slujitorilor Săi
care le lăsaseră în scris, iar acum, în timp ce El Însuși studia Biblia, Duhul Sfânt a
adus în mintea Sa aceste lucruri și I-a arătat marea lucrare pe care urma s-o facă
pe pământ. Pe măsură ce creștea în cunoștință, El împărțea cunoștințe și altora.
Însă, chiar dacă era mai înțelept decât oamenii învățați, El nu a fost mândru și nici
nu simțea că lucrarea Sa ar fi mai presus de o lucrare umilă. El Și-a făcut partea,
împărtășind povara cu tatăl Său, cu mama și frații Săi, trudind pentru a-Şi ajuta
familia. Deși oamenii învățați erau uimiți de învățătura Lui, El a fost ascultător de
părinți și a lucrat cu mâinile Lui, așa cum lucrează orice om ce practică o meserie.
Se spune despre Domnul Isus că, pe măsură ce anii copilăriei Sale treceau, „El
creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și
înaintea oamenilor”.
Înțelegerea pe care o dobândea continuu cu privire la minunata misiune pe care
o avea în lume nu L-a făcut să-Şi neglijeze cele mai umile datorii. El a făcut cu bucu-
rie lucrul pe care orice copil sau tânăr care trăiește într-un cămin umil trebuie să-l
facă, deoarece știa ce înseamnă să fii apăsat de sărăcie. El înțelege ispitele prin care
trec copiii, căci El Însuși a trecut prin necazurile și încercările lor. Hotărârea Sa de
a face ceea ce este drept L-a făcut să fie statornic și neclintit; deși alții încercau să-L
determine să facă ce este rău, El nu a făcut niciodată niciun rău și nu s-a abătut cu
nimic de pe calea adevărului și a dreptății. A ascultat întotdeauna de părinții Săi și
Şi-a îndeplinit toate datoriile. Totuși copilăria și tinerețea Sa au fost liniștite și pline
de voioșie. Viața Sa fără pată a stârnit însă invidia și gelozia fraților Săi, căci ei nu
credeau în El. Erau supărați pentru că El nu Se purta în toate lucrurile ca ei și că
nu făcea și El rele ca ei. În viața de familie, El era întotdeauna vesel, dar niciodată
gălăgios. El Se purta mereu ca unul care caută să învețe. Se bucura mult de natură și
Dumnezeu era învățătorul Său. – Youth’s Instructor, 28 noiembrie 1895
Duminică, 11 august
TRĂIND ADEVĂRUL
Harul lui Dumnezeu era peste El.
(Luca 2:40)
C hiar din copilăria Sa, Domnul Isus a văzut că oamenii nu trăiau așa cum cere
Biblia. El a studiat Scripturile și a urmat obiceiurile și felul de viețuire pe
care îl recomandă Cuvântul lui Dumnezeu; iar când oamenii Îl socoteau vinovat
pentru că trăia așa de smerit și simplu, El îi îndrepta spre Cuvântul lui Dumnezeu.
Frații Lui îi spuneau că Se crede mai bun decât ei și Îl mustrau pentru că Se consi-
dera mai presus de preoții și conducătorii poporului. Isus știa că, atâta vreme cât
asculta de Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea găsi odihnă și pace acasă.
Pe măsură ce creștea în cunoștință, El era tot mai conștient că oamenii sunt tot
mai păcătoși și, din cauză că ei urmau porunci omenești în loc să se supună porun-
cilor lui Dumnezeu, simplitatea, adevărul și adevărata evlavie aproape că pieriseră
de pe pământ. El vedea că oamenii se supuneau unor forme și ceremonii în cadrul
închinării lor față de Dumnezeu, dar treceau pe lângă adevărurile sacre care ar fi dat
valoare serviciului lor. El știa că slujirea lor lipsită de credință nu le folosea la nimic
și nu le putea aduce pace și odihnă. Ei nu aveau cum să știe ce înseamnă libertatea
spiritului atâta vreme cât nu Îi slujeau lui Dumnezeu în adevăr.
Domnul Isus nu privea întotdeauna tăcut la aceste slujbe fără valoare, ci uneori le
spunea oamenilor că se află pe o cale greșită. Din cauză că El făcea repede distincție
între ce era fals și ce era autentic, frații Lui se supărau pe El și spuneau că orice pro-
povăduiesc preoții trebuie considerat sfânt, ca o poruncă din partea lui Dumnezeu.
Însă Domnul Isus i-a învățat, atât prin cuvânt, cât și prin propriul exemplu, că oame-
nii trebuie să se închine lui Dumnezeu așa cum le cere El și să nu urmeze tradițiile
omenești pe care le susțineau învățătorii lor. (…)
Preoții și fariseii erau și ei supărați pentru că acest copil nu accepta invențiile lor
omenești, cuvintele și tradițiile lor. Ei considerau că El nu le respectă religia și nici
pe rabinii care impuseseră acele ceremonii. El le spunea că prețuiește fiecare cuvânt
care iese din gura lui Dumnezeu și le cerea să Îi arate din Scriptură în ce consta
greșeala Sa. El le-a atras atenția asupra faptului că ei așezau cuvântul oamenilor mai
presus de Cuvântul lui Dumnezeu și, în acest fel, îi făceau pe oameni să-L desconsi-
dere pe Dumnezeu prin ascultarea de aceste porunci omenești. – Youth’s Instructor,
5 decembrie 1895
234
Luni, 12 august
SCRIPTURA ERA CĂLĂUZA LUI ISUS

Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui.
(Luca 2:47)
E i [rabinii] știau că El era cu mult înaintea lor în privința înțelegerii spirituale,

iar viața Lui era o viață fără pată, totuși erau furioși pe El pentru că nu Şi-ar fi
călcat nicidecum pe conștiință ascultând de cerințele lor. Nereușind să-L convingă
că trebuie să considere sacre tradițiile omenești, ei au venit la Iosif și Maria și li
s-au plâns că Isus apucase pe o cale greșită în privința obiceiurilor și tradițiilor
lor. Domnul Isus știa ce înseamnă ca familia Sa să fie divizată împotriva Lui din
cauza convingerilor Lui religioase. Îi plăcea pacea, însă știa cum e când aceștia
nu-L agreau. A îndurat ocară și mustrări pentru că apucase pe o cale dreaptă și
pentru că nu ar fi făcut rău doar pentru că și ceilalți făceau rău, ci era credincios
poruncilor lui Iehova. Frații Lui L-au mustrat pentru că stătea deoparte de cere-
moniile pe care le învățau rabinii, căci ei socoteau cuvântul oamenilor mai presus
de Cuvântul lui Dumnezeu, plăcându-le mai mult să fie lăudați de oameni decât
să fie prețuiți de Dumnezeu.
Domnul Isus a făcut din Cuvântul lui Dumnezeu studiul Lui continuu; iar când
cărturarii și fariseii au încercat să-L facă să accepte învățăturile lor, El i-a întâmpinat
cu Scriptura și n-au putut face nimic pentru a-L convinge că au dreptate. El părea a
cunoaște Scripturile de la început până la sfârșit, și le repeta în așa fel încât ieșea la
iveală adevărata lor însemnătate… Erau furioși că acest copil îndrăznea să le pună
sub semnul întrebării cuvântul, când de fapt era de datoria lor să studieze și să ex-
plice Scripturile.
Frații Lui Îl amenințau și căutau să-L silească să facă ce este rău, însă El Își vedea
de drum, făcând din Scriptură călăuza Sa. Din momentul în care părinții Săi L-au
găsit la templu întrebând și răspunzând la întrebările celor învățați, ei nu au mai
putut înțelege cursul vieții Sale. Tăcut și blând, El părea a fi cu totul deosebit. Ori de
câte ori putea, se ducea singur în câmpie sau pe munte să fie în comuniune cu Dum-
nezeul naturii. După ce Își termina lucrul, se plimba pe malul lacului, printre copacii
din pădure sau prin văile pline de verdeață, unde se putea gândi la Dumnezeu și
unde Își putea înălța sufletul în rugăciune către cer. După timpul petrecut astfel, Se
întorcea acasă și Își relua îndatoririle umile ale vieții, dând tuturor un exemplu de
răbdare și sârguință în lucru. – Youth’s Instructor, 5 decembrie 1895
235
Marți, 13 august
ISUS ERA DIN NAZARET

Poate ieși ceva bun din Nazaret?
(Ioan 1:46)
D omnul Hristos Şi-a petrecut primii treizeci de ani din viață în obscurul sat
Nazaret. Locuitorii acestui sat erau proverbiali pentru răutatea lor, de aici și
întrebarea lui Natanael: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” Evangheliștii spun însă
foarte puțin despre primii ani ai vieții lui Isus. Cu excepția scurtei relatări cu pri-
vire la călătoria Sa împreună cu părinții la Ierusalim, nu avem decât această simplă
declarație: „Iar Pruncul creștea și Se întărea, era plin de înțelepciune și harul lui
Dumnezeu era peste El.”
Copiii și tinerii sunt adesea plasați în împrejurări care nu sunt favorabile unei
vieți creștine și ei cedează degrabă ispitelor și aduc ca scuză pentru viața lor păcă-
toasă împrejurările care le-au fost nefavorabile. (…)
Domnul Hristos Şi-a așezat picioarele pe cărarea cea mai aspră pe care ar putea
călători vreodată copiii și tinerii. El nu a căutat pentru Sine o viață de belșug și ne-
păsare. Părinții Lui erau săraci și depindeau de truda zilnică pentru supraviețuire;
de aceea, viața lui Hristos a fost o viață de sărăcie, lepădare de sine și lipsuri. El a
împărtășit cu părinții Săi viața lor de muncă plină de sârguință.
Nimeni nu va fi chemat vreodată să-și desăvârșească un caracter creștin în
condiții mai nefavorabile decât cele ale Mântuitorului nostru. Faptul că Domnul
Hristos a trăit treizeci de ani în Nazaret, despre care mulți spuneau că s-ar mira dacă
ar ieși ceva bun din el, constituie o mustrare pentru tinerii care consideră că un ca-
racter religios trebuie să se conformeze circumstanțelor. Dacă împrejurările în care
se formează tinerii sunt neplăcute sau chiar grele, mulți socotesc acest lucru drept
scuză pentru lipsa unui caracter creștin. Exemplul lui Hristos este o mustrare pentru
ideea că urmașii Săi sunt dependenți de locul în care trăiesc, de soartă sau de prospe-
ritate pentru a putea trăi fără păcat. Domnul Hristos îi învață pe aceștia că viețuirea
cu credincioșie va face din orice loc sau situație în care îi cheamă providența lui
Dumnezeu unul onorabil, oricât ar fi de umil. (…)
Încercările și lipsurile de care se plâng atât de mulți tineri, Domnul Hristos le-a
îndurat fără să murmure. Şi această disciplină este exact ceea ce au nevoie acești
tineri, căci aceasta va conferi statornicie caracterului lor și îi va face asemenea lui
Hristos, puternici în spirit pentru a rezista ispitei. Prin rugăciune zilnică către Dum-
nezeu, ei vor primi înțelepciune și har de la El pentru a duce lupta vieții și a face față
realităților aspre ale acesteia, ieșind biruitori. – Youth’s Instructor, martie 1872
236
Miercuri, 14 august
PRIN CUVINTE ŞI EXEMPLU

Şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.
(Marcu 12:37)
D omnul Hristos nu a considerat nicio ființă omenească lipsită de valoare sau

fără nădejde, ci căuta să aplice remediul salvator pentru fiecare suflet care
avea nevoie de ajutor. Oriunde Se afla, El avea o lecție de prezentat, care era cea
potrivită pentru momentul și împrejurarea respectivă. El căuta să inspire speranță
celor mai decăzuți și nepromițători, punându-le în față ideea că pot deveni fără
pată sau zbârcitură și pot avea un caracter asemenea Lui. Ei pot deveni copii ai
lui Dumnezeu și pot fi lumina lumii, chiar dacă trăiesc printre oameni răi. Acesta
a fost motivul pentru care atât de mulți oameni Îl ascultau cu bucurie. Încă din
copilărie, El a lucrat pentru alții, făcând ca lumina Sa să strălucească în întunericul
moral al lumii. Purtând și poveri în viața de familie și lucrând în locuri publice, El
a arătat tuturor cum este caracterul lui Dumnezeu. El încuraja orice avea legătură
cu viața reală, însă nu-i încuraja pe tineri spre reverii cu privire la viitor. El i-a
învățat prin cuvinte și exemplu că viitorul va fi decis de felul cum își trăiesc pre-
zentul. Destinul nostru depinde de felul cum ne trăim viața. Cei care nutresc ceea
ce este bine, care aduc la îndeplinire planul lui Dumnezeu, chiar dacă este vorba
de o sferă mică de acțiune, care fac ce este bine pentru că așa e drept, vor descoperi
curând noi câmpuri în care vor putea fi de folos. (…)
Este privilegiul nostru ca acum să avem o parte în lucrarea și misiunea Dom-
nului Hristos. Noi putem să fim împreună-lucrători cu El. În orice lucrare am fi
chemați să ne angajăm, noi putem lucra împreună cu Hristos. El face tot ce-I stă
în putere pentru a ne face liberi, pentru a face ca viețile noastre, acum îmbâcsite și
înguste, să pornească la lucru spre binecuvântarea și ajutorarea altora. El dorește să
ne facă să înțelegem că avem responsabilitatea de a face bine și că, dacă nu ne facem
lucrarea, vom suferi pierderi. (…)
Domnul Isus a avut pe inimă povara mântuirii familiei omenești. El știa că oa-
menii vor fi veșnic pierduți dacă nu-L vor primi și nu vor fi schimbați în ce privește
scopul și viața lor. Aceasta constituia povara sufletului Său și trebuia să o ducă singur.
Nimeni cu știa cât era de grea povara purtată de inima Sa; însă, încă din tinerețea
Sa, El tânjea să fie o lumină în lume și Şi-a propus ca viața Sa să fie „lumina lumii”.
El Şi-a atins scopul și această lumină încă luminează pe cei ce sunt în întuneric. Să
umblăm în lumina pe care ne-a dat-o El! – Youth’s Instructor, 2 ianuarie 1896
237
Joi, 15 august
SĂ BIRUIM AŞA CUM A BIRUIT HRISTOS

Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre,
ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.
(Evrei 4:15)
F iind pe punctul de a-Şi începe lucrarea, Domnul Hristos a fost botezat de Ioan.
Ieșind din apă, El S-a plecat pe malurile Iordanului și a înălțat către Tatăl o ru-
găciune cum cerul nu mai auzise niciodată până atunci… Cerurile s-au deschis și
un porumbel care părea ca de aur strălucitor s-a așezat asupra lui Isus; și S-a auzit
glasul Dumnezeului infinit spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi
găsesc toată plăcerea.”
Acest răspuns vizibil la rugăciunea Fiului lui Dumnezeu are o semnificație pro-
fundă pentru noi. (…)
Toți pot găsi odihnă, pace și siguranță înălțându-și rugăciunile către Dumnezeu
în numele scumpului Său Fiu. Așa cum cerurile s-au deschis la rugăciunea lui Hris-
tos, la fel se vor deschide și la rugăciunile noastre.
De la Iordan, Domnul Isus a fost condus în pustia ispitirii. „Acolo a postit pa-
truzeci de zile și patruzeci de nopți. La urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de
El și I-a zis: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă
pâini.»”
Adam a fost biruit la capitolul poftă, iar Domnul Hristos trebuia să fie biruitor
în acest punct. Puterea care se afla asupra Sa venea direct de la Tatăl, și El nu trebuia
s-o exercite în favoarea Sa… El l-a întâmpinat pe vrăjmaș în puterea unui „așa zice
Domnul”. „Omul nu trăiește numai cu pâine”, a spus El, „ci cu orice cuvânt care iese
din gura lui Dumnezeu”.
Experiența lui Hristos ne este nouă de folos. Exemplul Său în felul cum a biruit
pofta arată cum pot să biruiască cei care vor să fie urmași ai Săi.
Domnul Hristos a fost supus ispitirii, așa cum sunt supuși ispitei membrii fami-
liei omenești, însă nu era voia lui Dumnezeu ca El să-Şi exercite puterea divină în
favoarea Sa. Dacă nu ar fi stat ca reprezentant al nostru, inocența lui Hristos L-ar
fi scutit să treacă prin acest chin; însă tocmai datorită inocenței Lui, El a simțit atât
de puternic asalturile lui Satana. Toată suferința care era urmarea păcatului a fost
simțită de Fiul lui Dumnezeu fără de păcat. Satana a zdrobit călcâiul lui Hristos,
însă fiecare chin îndurat de Hristos, fiecare strângere de inimă, fiecare frământare,
toate aduceau la îndeplinire planul mântuirii noastre. Fiecare lovitură a vrăjmașului
ricoșa asupra Lui Însuși. Hristos a zdrobit capul șarpelui. – Youth’s Instructor, 21
decembrie 1899
238
Vineri, 16 august
HRISTOS, CALEA SPRE BIRUINŢĂ

„Pleacă Satano… căci este scris.”
(Matei 4:10)
S atana fusese înfrânt la prima ispitire. Apoi el L-a luat pe Hristos pe streașina
Templului din Ierusalim și I-a cerut să dovedească că este Fiul lui Dumnezeu
aruncându-se jos de la înălțimea aceea amețitoare. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”,
I-a zis el, „aruncă-te jos, căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze
asupra Ta, și ei te vor lua pe mâini, ca nu cumva să te lovești cu piciorul de vreo
piatră.» A face acest lucru ar fi fost o încumetare din partea lui Hristos, așa că El
nu a cedat. „De asemenea, este scris”, a zis Isus: „Să nu ispitești pe Domnul, Dum-
nezeul tău.” Din nou, planul ispititorului a fost zădărnicit. Hristos fusese biruitor.
Încumetarea constituie o ispită comună și, când ne asaltează cu aceasta, Satana
câștigă biruința aproape de fiecare dată. Cei care susțin că sunt înrolați în lupta împo-
triva răului se aruncă adesea fără chibzuință în ispită și ar fi necesară o minune pen-
tru a ieși din aceasta neîntinați. Promisiunile prețioase ale lui Dumnezeu nu ne sunt
date pentru a ne face mai puternici sau pentru a ne bizui pe ele atunci când ne arun-
căm fără rost în primejdie. Domnul ne cere să acționăm într-o umilă dependență de
călăuzirea Sa. „Nu stă în puterea omului când umblă să-și îndrepte pașii spre țintă”
(Ieremia 10:23). În Domnul stă propășirea și viața noastră. „Încredințează-ți soarta
în mâna Domnului, încrede-te în El și El va lucra” (Psalmii 37:5). Fiind copii ai lui
Dumnezeu, noi trebuie să ne menținem un caracter creștin consecvent.
Când vă rugați… ca să nu cădeți în ispită, aduceți-vă aminte că lucrarea voastră
nu se încheie cu rugăciunea. Atât cât vă stă în putință, trebuie să vă răspundeți sin-
guri la rugăciuni rezistând ispitei. Rugați-L pe Domnul Isus să facă pentru voi ceea
ce nu puteți face singuri. Având Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuza noastră și
pe Domnul Isus ca Învățător, nu trebuie să fim ignoranți cu privire la cerințele lui
Dumnezeu sau să nu ținem seama de uneltirile lui Satana.
„Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile pă-
mântului și strălucirea lor și I-a zis: «Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie dacă Te vei
arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.»” Atunci divinitatea a străfulgerat
prin umanitate. „Pleacă Satano”, i-a răspuns Isus, „Căci este scris: «Domnului Dum-
nezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.»” Satana nu a mai venit cu o altă
ispită. El a plecat din prezența Domnului Hristos ca un dușman înfrânt. – Youth’s
Instructor, 21 decembrie 1899
NU L-AU PRIMIT
A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.
(Ioan 1:11)
L a prima venire a lui Hristos, care a avut loc în aparentă obscuritate, îngerii din
ceruri abia s-au reținut a-și revărsa pe cât au dorit laudele lor pentru a onora
nașterea Fiului lui Dumnezeu. Dar glorioasele manifestări ale cerului nu au fost
pe deplin reținute. Minunatul eveniment nu a avut loc fără a-i fi atestat caracterul
divin. Această naștere, pentru care s-au făcut atât de puține pregătiri pe pământ, a
fost celebrată în curțile cerești cu laudă și recunoștință în folosul păcătoșilor. (…)
Cel care a venit în trup omenesc și S-a supus unei vieți umile fusese Maiestatea
cerului, Prințul vieții, cu toate acestea mai-marii pământului, prinții și conducătorii
și chiar propriul Lui popor, nu L-au cunoscut. Ei nu L-au recunoscut ca fiind Mesia
cel mult așteptat. Deși făcuse minuni extraordinare, deși deschisese ochii orbilor
și adusese pe morți la viață, Domnul Hristos a suferit ura și răutatea oamenilor pe
care venise să-i binecuvânteze. Ei L-au privit ca păcătos și L-au acuzat că scoate
afară demonii cu domnul demonilor. Circumstanțele nașterii Sale erau misterioase
și fuseseră remarcate de conducători. Ei L-au acuzat că S-a născut în păcat. Prințul
cerului fusese insultat din cauza inimii stricate, a necredinței și blasfemiei poporului
Său. Ce lucru veninos este necredința! Ea a început odată cu primul mare apostat și
până la ce dimensiuni înfricoșătoare îi poate conduce pe cei ce apucă pe cărarea sa
se poate vedea în respingerea de către iudei a lui Mesia.
Conducătorii lui Israel susțineau că înțeleg profețiile, însă ei primiseră idei false
cu privire la felul venirii lui Hristos. (…)
Acela care a murit pentru păcătoși va fi chiar acela care-i va judeca în ziua finală;
căci Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” și „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu
al omului” (Ioan 5:22,27).
Ce zi va fi atunci când cei care L-au respins pe Hristos Îl vor privi pe Acela pe
care L-au străpuns. Vor vedea atunci că El le-ar fi putut oferi tot cerul dacă ar fi stat
alături de El ca niște copii ascultători; că El a plătit un preț infinit pentru răscumpă-
rarea lor și că nu au vrut să accepte eliberarea din robia teribilă a păcatului. Au ales
să stea sub stindardul cel negru al răzvrătirii atunci când se apropia ceasul încheierii
harului. – Review and Herald, 5 septembrie 1899
DESCOPERIND PE TATĂL
Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.
(Ioan 14:9)
F aptul că oamenii erau mai interesați de învățăturile lui Hristos decât de

discuțiile seci și monotone ale învățătorilor iudei i-a scos din minți pe cărturari
și farisei. Acești învățători vorbeau cu nestatornicie, interpretând Scripturile ca
însemnând acum un lucru și puțin mai încolo, alt lucru. Aceasta făcea ca poporul
să fie în mare confuzie. Însă, când Îl ascultau pe Domnul Isus, inimile lor se încăl-
zeau și erau mângâiați. El Îl prezenta pe Dumnezeu ca pe un Tată iubitor, nu ca pe
un judecător răzbunător. El i-a atras pe toți, mari și mici, bogați și săraci, să-L vadă
pe Dumnezeu în adevăratul Său caracter, învățându-i pe toți să-L cheme folosind
apelativul acesta scump „Tatăl nostru”.
Prin fapte de iubire și de milă, Domnul Hristos a înlăturat vechile tradiții și po-
runcile făcute de oameni și a prezentat iubirea Tatălui în deplinătatea sa inepuiza-
bilă. Glasul Său calm, sincer, melodios cădea ca un balsam pe spiritul rănit. El des-
coperea imaginea lui Dumnezeu reflectată în Sine Însuși. El prezenta ascultătorilor
Săi adevărurile din profeții, separându-le de interpretările obscure ale cărturarilor și
fariseilor. A răspândit pe oriunde trecea boabele prețioase ale cerului.
Hotărâți să audă ce spune Isus ucenicilor Săi, cărturarii și fariseii au trimis spioni
pe urmele Sale. Aceste iscoade au notat cuvintele Sale și le-au raportat autorităților
iudaice, care, atunci când le-au auzit, aproape că s-au situat de partea lor prin aceeași
furie turbată pe care o considerau zel pentru Dumnezeu.
De îndată ce membrii sinedriului s-au sfătuit, cei care susțineau că acest om tre-
buie oprit imediat nu erau orice fel de oameni sau din cei cu prejudecăți puternice.
(…)
Ei au văzut că influența lui Hristos asupra oamenilor devenea mult mai mare de-
cât a lor. Doreau foarte mult să-L zdrobească pentru că îndrăznise să facă fără efect
tradițiile lor, însă se temeau să acționeze deschis din cauza poporului. Ei gândeau că,
dacă vor acționa în secret, urmărindu-I cuvintele și faptele, vor găsi curând acuzații
suficiente împotriva Lui astfel încât să-L poată judeca pentru viața Sa.
Domnul Hristos dăduse lumină conducătorilor lui Israel, astfel că ei nu aveau
scuză. Nu rămăsese nimic nefăcut din ceea ce s-ar fi putut face pentru a-i convinge
că se află pe un drum greșit. – Review and Herald, 5 martie 1901
241
Luni, 19 august
ORBIŢI DE PREJUDECĂŢI
Cuvântul Lui nu rămâne în voi,
pentru că nu credeți în Acela pe care L-a trimis El.
(Ioan 5:38)
C um uneori în lucrarea lui Hristos divinitatea străfulgera prin umanitate și

El stătea transfigurat înaintea oamenilor, conducătorii iudeilor erau profund
impresionați. Însă de îndată ce începeau să vorbească iar unii cu alții, necredința
lor se întărea și dovezile care ar fi trebuit să-i convingă erau respinse. Cea mai
puternică dovadă nu constituia dovadă pentru ei, în timp ce argumentele cele mai
slabe și superficiale, dacă erau împotriva adevărului adus de Mântuitorul, erau
puternice în opinia lor. Ei porniseră pe o cale ce îi ducea spre ruină veșnică.
Domnul Hristos a văzut că învățătorii iudei interpretaseră greșit Cuvântul lui
Dumnezeu și i-a îndemnat să-l studieze mai atent. Îl El au fost împlinite repede
tipurile și umbrele rânduielii iudaice. Dacă ei ar fi cercetat Scripturile așa cum ar fi
trebuit, ei ar fi descoperit că El nu pretindea nimic din ceea ce nu I S-ar fi cuvenit.
Dacă iudeii ar fi cercetat Cuvântul lui Dumnezeu așa cum ar fi trebuit, ei ar fi vă-
zut că Isus din Nazaret era Mesia. Însă în studiul lor, ei fuseseră călăuziţi de mândrie,
egoism și ambiție și au descoperit un Mesia al propriei plăsmuiri. De aceea, atunci
când Mântuitorul a venit ca un om umil, zădărnicindu-le, prin învățăturile Sale,
teoriile și tradițiile stabilite de mult timp și prezentând adevărul, care era total opus
practicilor lor, ei au spus: „Cine este acest intrus care îndrăznește să nu țină cont de
autoritatea noastră?” Domnul Hristos nu a venit așa cum așteptaseră ei; de aceea au
refuzat să-L primească și L-au numit înșelător și impostor. În loc să-L asculte pentru
a putea afla adevărul, ei ascultau cu intenții rele, pentru a-i putea găsi vreun nod în
papură. Şi odată ce puseseră piciorul pe prima treaptă a marii scări a răzvrătirii, nu
a fost lucru greu pentru Satana să-i determine să devină mai înverșunați în opoziția
lor. Lucrările minunate ale lui Hristos, pe care Dumnezeu le intenționase ca o dova-
dă din cer pentru ei, Satana i-a făcut să le interpreteze împotriva Lui. Cu cât Dum-
nezeu le vorbea mai mult prin lucrările Sale de milă și iubire, cu atât deveneau mai
aprigi în împotrivirea lor. Orbiți de prejudecăți, ei au refuzat să recunoască originea
divină a lui Isus. (…)
El era Dumnezeu în trup omenesc și nu putea să facă altceva decât lucrările lui
Dumnezeu. – Review and Herald, 26 martie 1901
242
Marți, 20 august
ACŢIONEAZĂ CÂND SE IVEŞTE OCAZIA

Vrei să te faci sănătos?
(Ioan 5:6)
V indecarea slăbănogului de la Betesda constituie o lecție de mare valoare

pentru fiecare creștin și, de asemenea, o lecție de o însemnătate solemnă și
înfricoșătoare pentru cei necredincioși și sceptici. În timp ce slăbănogul stătea
lângă scăldătoare neajutorat și aproape deznădăjduit, Isus S-a apropiat și l-a între-
bat plin de milă: „Vrei să te faci sănătos?” Să se facă sănătos! Aceasta fusese povara
dorinței și rugăciunilor sale timp de mulți ani obositori. Cu nerăbdare și tremu-
rând, omul a spus tot ce făcuse, eforturile depuse și dezamăgirile prin care a trecut.
Niciun prieten nu se găsea prin preajmă ca să-l ajute, cu braț puternic, să ajungă la
izvorul tămăduitor. Apelurile sale pentru ajutor, rostite în agonie, nu au fost băgate
în seamă; toți cei din jurul său erau dintre aceia care căutau să-i ajute pe cei dragi
ai lor. Când, la mișcarea apelor, căuta cu greutate să ajungă la scăldătoare, un altul
ajungea întotdeauna înaintea lui.
Domnul Isus a privit la cel în suferință și i-a spus: „Scoală-te, ridică-ți patul și
umblă.” Nu i-a dat asigurarea ajutorului divin, nu a fost nicio manifestare a puterii
făcătoare de minuni. „Ce minune?” ar fi putut răspunde omul, „Este imposibil! Cum
aș putea acum să mă aștept să îmi pot folosi membrele dacă timp de treizeci și opt de
ani acestea nu au ascultat de voința mea?” Din punct de vedere omenesc, un aseme-
nea raționament pare normal. Suferindul ar fi putut lăsa loc îndoielii și ar fi permis
ca ocazia scoasă în cale de Dumnezeu să treacă nefolosită. Dar nu; fără nicio ezitare,
el s-a prins de unica lui șansă. În timp ce încerca să facă ceea ce i-a spus Domnul
Hristos, tăria și vigoarea l-au luat în stăpânire și s-a făcut sănătos.
Vrei tu, dragă cititorule care te lupți cu îndoiala, să primești binecuvântarea
Domnului? Încetează să pui sub semnul întrebării cuvântul Său și să nu ai încredere
în făgăduințele Sale. Ascultă porunca Mântuitorului, și vei primi tărie. Dacă eziți și
începi o discuție cu Satana sau te gândești la dificultăți și improbabilități, ocazia care
este a ta va trece și poate nu se va mai întoarce niciodată.
Minunea de la Betesda ar fi trebuit să-i convingă pe toți cei ce priveau că Isus este
Fiul lui Dumnezeu. (…)
La porunca lui Hristos, paraliticul și-a ridicat pur și simplu rogojina pe care stă-
tuse întins, iar acum Satana, întotdeauna prezent cu insinuările sale, sugera că acest
act ar putea fi interpretat ca o încălcare a Sabatului... Spera astfel ca o eventuală
dispută în direcția aceasta să distrugă credința pe care actul de vindecare al Mântui-
torului o inspirase în unele inimi. – Signs of the Times, 8 iunie 1882
243
Miercuri, 21 august
DOVEZI DIN BELŞUG PENTRU CREDINŢĂ

Omul... le-a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos.
(Ioan 5:15)
Î n timp ce omul vindecat mergea cu pași repezi și vioi, pulsând de vigoare și sănă-
tate, cu fața radiind de fericire și bucurie, s-a întâlnit cu fariseii care i-au spus, cu
un aer de mare sfințenie, că nu este legal să-și ducă patul în Sabat. Nu exista niciun
semn că s-ar fi bucurat de eliberarea celui ce fusese captiv neputinței atât de mult
timp, nicio exclamație de bucurie că printre ei se afla Unul care putea vindeca tot
felul de boli. Tradițiile lor fuseseră desconsiderate, și acest lucru i-a determinat să
închidă ochii la orice fel de dovadă a manifestării puterii divine.
Bigoți și plini de sine, ei nu ar fi admis nicidecum că interpretau greșit adevă-
ratul scop al Sabatului. În loc să se critice pe ei înșiși, au început să-L condamne pe
Hristos. Avem de-a face cu oameni care au același spirit și în zilele noastre, care sunt
orbiți de păcat și, cu toate acestea, se măgulesc că au dreptate, iar toți cei care sunt
diferiți de ei sunt greșiți.
Bărbatul asupra căruia fusese făcută minunea nu a intrat în controverse cu acu-
zatorii săi. El le-a spus doar: „Acela care m-a făcut sănătos mi-a spus: «Ridică-ți
patul și umblă.»”
Când au aflat că Isus din Nazaret fusese Cel care făcuse minunea vindecătoare,
au căutat pe față să-l omoare „pentru că făcuse aceste lucruri în ziua Sabatului”.
Acești prefăcuți riguroși erau atât de plini de zel pentru tradițiile lor, încât, pentru a
le susține, erau în stare să calce Legea lui Dumnezeu!
La acuzațiile lor, Domnul Isus a răspuns calm: „Eu lucrez în perfectă armonie cu
Tatăl Meu.” Acest răspuns le-a furnizat un alt pretext pentru a-L condamna. Ucide-
rea Lui era dorința inimii lor și nu așteptau decât un motiv plauzibil ca să-I ia viața.
Însă Domnul Isus a continuat neclintit să-Şi prezinte poziția. „Fiul nu poate face
nimic de la Sine, ci doar ce vede la Tatăl că face: căci ce face El, face și Fiul.”
Dumnezeu lucrează prin cine alege El, prin căile și mijloacele pe care le alege,
însă întotdeauna unii vor fi de partea fariseilor care critică.
Dumnezeu dorește ca toți să creadă, nu pentru că nu există posibilitatea îndoie-
lii, ci pentru că există dovezi din belșug pentru a avea credință. – Signs of the Times,
8 iunie 1882
244
Joi, 22 august
VINDECAREA ORBULUI
N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui,
ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
(Ioan 9:3)
C ând trecea, Isus a văzut un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat:
„Învățătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”
Din întrebarea pe care I-au pus-o lui Isus ucenicii, reiese că ei credeau că toate
bolile și suferințele sunt rezultatul păcatului. Şi este adevărat, dar Domnul Isus a vrut
să arate că era greșită concepția conform căreia cel care suferea mai mult era neapă-
rat și un mare păcătos. În timp ce încerca să le schimbe acest mod de a gândi, El a
scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat și, ungând cu aceasta ochii orbului, i-a
spus: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care, tălmăcit, înseamnă «Tri-
mis»); el s-a dus, s-a spălat și s-a întors văzând.” Domnul Isus a răspuns întrebării pe
care i-au pus-o ucenicii într-un mod practic, în felul în care răspundea întrebărilor
care I se puneau din curiozitate. Nu era treaba ucenicilor să discute cine a păcătuit
sau nu, ci ei trebuiau să înțeleagă puterea lui Dumnezeu, îndurarea și mila Sa mani-
festate în redarea vederii orbului. Toți trebuiau să înțeleagă că nu exista nicio putere
vindecătoare în tină sau în scăldătoarea la care a fost trimis să se spele, ci acea putere
se afla în Hristos. (…)
Prietenii și cunoștințele tânărului care fusese vindecat îl priveau cu îndoială, căci
atunci când i s-au deschis ochii, fața acestuia s-a schimbat, a început să radieze și l-a
făcut să pară un alt om. „Este el oare?” era întrebarea care trecea de la unul la altul.
Unii ziceau: „Seamănă cu el”, însă cel care primise marea binecuvântare a făcut să
înceteze discuția, spunând: „Eu sunt.” El le-a spus apoi de Isus și în ce fel l-a vinde-
cat, iar ei l-au întrebat: „«Unde este Omul acela?» El a răspuns: «Nu știu.» Au adus
la farisei pe cel ce fusese orb. Şi era o zi de Sabat când făcuse Isus tină și-i deschisese
ochii… Atunci, unii din farisei au început să zică: «Omul acesta nu vine de la Dum-
nezeu pentru că nu ține Sabatul.» Alții ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă
asemenea semne?» Şi era dezbinare între ei.”
Ei nu știau că Acela care făcuse Sabatul, care cunoștea toate îndatoririle legate
de Sabat, fusese Cel ce-l vindecase pe orb. – Signs of the Times, 23 octombrie 1893
245
Vineri, 23 august
APA VIEŢII
A venit o femeie din Samaria să scoată apă.
„Dă-Mi să beau!” i-a zis Isus.
(Ioan 4:7)
C a mântuitor al lumii, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră ome-
nească… Flămând și însetat, El a rămas să Se odihnească la fântâna lui Iacov,
lângă cetatea Sihar, în timp ce ucenicii se duseseră să cumpere mâncare în cetate.
În timp ce Isus stătea lângă fântână, apa rece și proaspătă, care era atât de aproa-
pe, dar în același timp inaccesibilă Lui, a făcut să-I sporească și mai mult setea. Nu
avea nici frânghie, nici vas cu care să scoată apă și aștepta să vină cineva la fântână.
El ar fi putut face o minune ca să poată bea din fântână, dacă ar fi dorit, dar nu acesta
era planul lui Dumnezeu. (…)
„A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau!» i-a zis Isus. Feme-
ia a răspuns: «Cum? Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?» Iudeii,
în adevăr, n-au legături cu samaritenii.” Hristos era aproape de femeia din Samaria,
dar ea nu Îl cunoștea. Ea înseta după adevăr, dar nu știa că acela care era Adevărul
Se afla lângă ea și era în stare să o lumineze. Şi astăzi există suflete însetate care stau
aproape de fântâna de viață. Dar acestea caută departe de fântâna ce conține apa
proaspătă și, chiar dacă li se spune că apa se află aproape de ei, nu cred.
Isus a răspuns femeii: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este
Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.
«Doamne», i-a zis femeia, «n-ai cu ce să scoți apă și fântâna este adâncă, de unde ai
putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov,
care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși și feciorii lui și vitele lui?»” Da,
Isus i-ar fi putut răspunde: Cel care îți vorbește este Însuși Fiul lui Dumnezeu; Eu
sunt mai mare decât părintele vostru Iacov, căci înainte de Avraam, sunt Eu. Însă El
i-a dat următorul răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui
va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi
da Eu se va preface în El într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.”
Domnul Hristos fusese într-adevăr apa vieții pentru Abel, Set, Enoh, Noe și pen-
tru toți cei ce au primit învățăturile Lui, așa cum este și acum pentru cei care Îi cer
băutura înviorătoare. – Signs of the Times, 22 aprilie 1897
POTOLIND SETEA SUFLETULUI

„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă
ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot.”
(Ioan 4:15)
F emeia era atât de uimită de cuvintele Lui, încât și-a lăsat urciorul la fântână
și, uitând de setea străinului și de cererea acestuia de a-I da să bea, uitând de
drumul pe care ea însăși l-a făcut la fântână, asculta cu cea mai mare atenție din
dorința de a auzi fiecare cuvânt.
Domnul Isus a schimbat apoi brusc subiectul conversației și i-a spus femeii să-l
cheme pe bărbatul ei. Ea a răspuns sincer: „«N-am bărbat.» Isus i-a zis: «Bine ai zis
că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut, și acela pe care-l ai acum nu-ți este
bărbat. Aici ai spus adevărul.»”
De îndată ce trecutul ei i-a fost prezentat în față, femeia a început să tremure. A
început să-și conștientizeze păcatul. „Doamne”, I-a zis femeia, „văd că ești proroc.”
Şi atunci, pentru a îndrepta discuția în altă direcție, ea a încercat să-L conducă pe
Domnul Hristos într-o controversă privind diferențele religioase dintre ei. (…)
Duhul lui Dumnezeu a început să-Şi facă lucrarea asupra inimii samaritencei…
Nicio învățătură din cele auzite de ea până atunci nu trezise în ea conștiința morală
și nici simțământul unei nevoi mai înalte.
Hristos a citit dincolo de ceea ce se vede la suprafață și a făcut-o conștientă pe
samariteancă de setea sufletului ei pe care apa de la fântâna din Sihar n-ar fi putut să
i-o potolească niciodată.
Setea naturală a femeii din Samaria o condusese să-și descopere setea sufletului
după apa vieții.
Uitând de drumul pe care-l făcuse la fântână, femeia și-a lăsat urciorul acolo și
s-a dus în cetate, spunând tuturor celor pe care-i întâlnea: „Veniți de vedeți un om
care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?”
Cisternele pământului se golesc adeseori, rezervoarele acestuia seacă; însă în
Hristos există un izvor de viață din care putem scoate continuu… Nu există perico-
lul de a se epuiza rezervele; căci Hristos este izvorul inepuizabil al adevărului. El a
fost fântâna de apă vie încă de la căderea lui Adam. El spune: „Dacă însetează cineva,
să vină la Mine și să bea.” Şi „oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i
va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în El într-un izvor de apă
care va țâșni în viața veșnică.” – Signs of the Times, 22 aprilie 1897
HRĂNIREA CELOR CINCI MII

Dați-le voi să mănânce.
(Matei 14:16)
U cenicii credeau că se retrăseseră într-un loc unde nu puteau fi descoperiți,

însă, de îndată ce mulțimea nu L-a mai văzut pe Învățătorul divin, a întrebat:
„Unde este El?” Unii dintre ei observaseră direcția în care porniseră Hristos și
ucenicii Săi și în curând o mare gloată Îl căuta pe Domnul Hristos. S-au mai adă-
ugat pe parcurs și alții, până ce mulțimea ajunsese la nu mai puțin de cinci mii de
bărbați, în afară de femei și copii.
De pe coama dealului, Isus privea la mulțimea în mișcare și inima Sa mare și pli-
nă de iubire și compasiune a fost profund mișcată. Deși fusese întrerupt din odihna
Sa, nu era lipsit de răbdare. Părăsind locul unde Se retrăsese pe munte, a găsit un loc
potrivit de unde putea sluji nevoilor lor spirituale. (…)
Poporul asculta cuvintele pline de îndurare ce curgeau fără încetare de pe bu-
zele Fiului lui Dumnezeu. Ei Îi ascultau cuvintele plăcute, atât de simple și clare,
care erau ca balsamul din Galaad pentru sufletele lor. Mâna Sa divină, vindecătoare,
adusese bucurie și viață celor care muriseră și pe care îi înviase, și sănătate celor ce
suferiseră de diferite boli. Ziua aceea părea ca și cum cerul ar fi coborât pe pământ,
și oamenii aproape că nici nu și-au dat seama cât de mult trecuse de când nu mai
mâncaseră nimic.
„Fiindcă ziua era pe sfârșite, ucenicii s-au apropiat de El și I-au zis: «Locul acesta
este pustiu, și ziua este pe sfârșite. Dă-le drumul să se ducă în cătunele și satele de
primprejur ca să-și cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.» «Dați-le voi să mănân-
ce», le-a răspuns Isus.” Surprinși și mirați, ei I-au zis: „«Oare să ne ducem să cum-
părăm pâine de două sute de lei și să le dăm să mănânce?» Şi El i-a întrebat: «Câte
pâini aveți? Duceți-vă de vedeți.» S-au dus de au văzut câte pâini au și au răspuns:
«Cinci pâini și doi pești.» Atunci le-a poruncit să-i așeze pe toți cete-cete, pe iarba
verde… El a luat cele cinci pâini și cei doi pești. Şi-a ridicat ochii spre cer și a rostit
binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor ca ei să le împartă noro-
dului. Asemenea și cei doi pești, i-a împărțit la toți. Au mâncat toți și s-au săturat.
Şi au ridicat douăsprezece coșuri pline cu firimituri de pâine și cu ce mai rămăsese
din pești.”
Acela care învățase pe oameni calea pentru a găsi pacea și fericirea Se îngrijea și
de nevoile lor vremelnice, nu numai de cele spirituale. – Signs of the Times, 12 august
1897
248
Luni, 26 august
PRIMIND PENTRU A DA
Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, așa că nici cel ce
sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească.
(1 Corinteni 3:6-7)
L ucrarea de construire a Împărăției lui Dumnezeu va merge înainte, deși, după

câte se pare, merge încet, resursele sunt atât de limitate, iar obstacolele par a fi
potrivnice avansării.
Ucenicilor li s-a poruncit să hrănească mulțimea înfometată înainte de a mânca
ei. După ce nevoile tuturor fuseseră satisfăcute, s-a dat porunca: „Strângeți firimi-
turile care au rămas ca să nu se piardă nimic.” Douăsprezece coșuri pline au fost
adunate și atunci au mâncat și Hristos și ucenicii din prețioasa hrană oferită de cer.
În loc de a-ți transfera responsabilitatea asupra unuia pe care-l socotești mai în-
zestrat decât tine, lucrează potrivit capacităților tale, chiar dacă nu ai decât un singur
talant.
Domnul Hristos a primit de la Tatăl; El a dat ucenicilor, iar aceștia au împărțit
mulțimii. Cei care sunt uniți cu Hristos vor fi împlinitori ai Cuvântului Său, primind
pâinea vieții… și împărțind-o altora. (…)
Mântuitorul a așezat în mâinile ucenicilor hrana pentru popor și, pe măsură ce
mâinile lor se goleau, ele se umpleau din nou cu hrana care se înmulțea în mâinile
lui Hristos pe măsură ce era cerută. Acest lucru trebuie să fie o mare încurajare pen-
tru ucenicii lui Hristos de astăzi. Domnul Hristos este Izvorul vieţii, sursa oricărei
puteri.
Un Pavel poate sădi, un Apolo poate uda, însă numai Dumnezeu face să crească.
Lucrurile stau astfel pentru ca nimeni să nu se umfle de mândrie. Cei mai inteligenți,
cei mai spirituali pot da mai departe doar pe măsură ce ei înșiși primesc. Ei înșiși
nu pot produce nimic pentru nevoile sufletului. Noi putem da altora doar ceea ce
primim din mâinile lui Hristos și putem primi doar dacă dăm altora. Pe măsură ce
dăm altora continuăm să primim și, cu cât dăm mai mult, cu atât primim mai mult.
În felul acesta putem avea credință continuu, putem fi plini de încredere, putem
primi și putem da mai departe. (…)
În mâna lui Hristos, cantitatea mică de hrană nu s-a diminuat până ce mulțimea
înfometată nu a fost săturată.... Dacă ne ducem la Sursa oricărei puteri cu mâinile
credinței întinse pentru a primi, vom fi susținuți în lucrarea noastră, chiar în cele
mai nefavorabile circumstanțe, și toți vor fi în stare să dea și altora Pâinea vieții. –
Signs of the Times, 19 august 1897
249
Marți, 27 august
BUCURIA PĂRTĂŞIEI CU HRISTOS ÎN CERURI

De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da,
în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie,
ci și tuturor celor vor fi iubit venirea Lui.
(2 Timotei 4:8)
Î n timp ce stăteau în jurul mesei pentru Cină, Domnul Hristos a rostit cuvinte de
mare interes pentru ucenicii Săi. El avea să treacă în curând prin scene ce aveau
să constituie pentru ei cel mai sever test. El a văzut cu claritate nu numai propria
Sa umilire și suferință, dar și efectul pe care acestea aveau să-l aibă asupra uceni-
cilor. Nu a vrut să-i lase în negură în privința lucrării Sale viitoare… El știa că în
timpul încercării lor aveau să fie asaltați de vrăjmașul, căci viclenia lui Satana are
cel mai mare succes atunci când este îndreptată asupra celor care sunt descurajați
din cauza dificultăților prin care trec. (…)
În timpul acestor ultime ore îndurerate, Domnul Hristos a spus ucenicilor că, în
noaptea judecării Sale, toți aveau să sufere batjocură din cauza Lui, iar El va rămâne
singur. Le-a mai spus că, după moartea Sa, vor fi întristați pentru puțină vreme, dar
că întristarea lor se va transforma în bucurie. Le-a spus, de asemenea, că va veni
timpul când vor fi scoși din sinagogi, iar aceia care aveau să-i ucidă vor considera că
fac un serviciu lui Dumnezeu. Le-a spus clar de ce le împărtășea aceste lucruri câtă
vreme era încă împreună cu ei – pentru ca atunci când cuvintele Sale se vor împlini,
să-și aducă aminte că le-a spus înainte ca ele să se întâmple, și astfel să fie întăriți să
creadă în El ca Mântuitor al lor. (…)
Cuvintele spuse de Hristos i-a întristat și i-a uimit pe ucenici. Însă ele au fost
urmate de asigurarea mângâietoare: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în
Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă
n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce și
vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu
să fiți și voi.”
Aceste cuvinte de mângâiere nu au fost rostite doar pentru ucenici, ci și pentru
noi. În ultimele scene ale istoriei acestui pământ, războiul va face ravagii. Vor fi mo-
lime, ciumă și foamete. Apele din adânc vor rupe stăvilarele. Proprietățile și viața vor
fi distruse de foc și ape. Trebuie să ne pregătim pentru locașurile pe care Domnul
Hristos S-a dus să le pregătească pentru cei care Îl iubesc. Există refugiu din lupta de
pe pământ. Unde? „Ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” Cerul este acolo unde este
Domnul Hristos. Cerul nu ar fi cer pentru aceia care Îl iubesc pe Hristos dacă El n-ar
fi acolo. – Review and Herald, 19 octombrie 1897
250
Miercuri, 28 august
CONLUCRĂTORI CU HRISTOS
Ba încă va face altele și mai mari decât acestea,
pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
(Ioan 14:12)
C ea mai mare parte a lucrării Domnului Hristos s-a limitat la Iudeea. Însă
chiar dacă lucrarea Sa personală nu s-a extins și în alte țări, oameni din toa-
te națiunile au ascultat învățătura Sa și au dus solia în toate părțile lumii. Mulți
au auzit de Isus prin minunile extraordinare pe care le-a făcut. Iar veștile despre
suferința și moartea Sa, la care fuseseră martori mulți oameni care participaseră
la sărbătoarea Paștelui, aveau să fie răspândite din Ierusalim în toate părțile lumii.
În calitate de reprezentanți ai lui Hristos, apostolii aveau să producă impresii pro-
funde asupra tuturor. Faptul că erau oameni umili nu avea să le micșoreze influența,
ci, dimpotrivă, s-o sporească. Mințile celor ce-i ascultau erau purtate de la ei înspre
Maiestatea cerului. Cuvintele pline de încredere aveau să-i asigure pe toți că ei nu
lucrau prin puterea lor, ci doar continuau lucrarea pe care o făcuse Domnul Isus
când fusese cu ei. Cu umilință, ei au declarat că Acela pe care iudeii Îl răstigniseră
era Prințul vieții, Fiul viului Dumnezeu, și că, în numele Lui, făcuseră lucrările pe
care El le-a făcut. (…)
Întregul univers se află sub controlul Prințului vieții… El a plătit prețul de răs-
cumpărare pentru întreaga lume. Toți pot fi salvați prin El. El ne cere să ascultăm,
să credem, să primim și să trăim. El avea să strângă laolaltă o biserică ce urma să
cuprindă întreaga familie omenească, dacă toți erau dispuși să părăsească stindardul
cel negru al răzvrătirii și să se așeze sub stindardul Său. Pe aceia care urmau să crea-
dă în El, avea să-i prezinte lui Dumnezeu ca supuși credincioși. El este și Mijlocitorul
nostru, și Mântuitorul nostru. El îi va apăra pe urmașii Săi aleși împotriva puterii lui
Satana și va supune pe toți dușmanii lor. (…)
Domnul Hristos a dorit ca ucenicii Săi să înțeleagă că nu îi va lăsa orfani… El
urma să moară, însă voia ca ei să fie conștienți că va fi readus la viață. Şi chiar dacă,
după înălțarea Sa, El nu va fi prezent cu ei, totuși prin credință ei Îl vor putea vedea
și cunoaște, iar El va avea pentru ei același interes plin de iubire ca atunci când a fost
cu ei.
Domnul Hristos i-a asigurat pe ucenici că după învierea Sa li Se va arăta viu.
Atunci aveau să înțeleagă ceea ce nu înțeleseseră în trecut, și anume că există o unire
deplină între Hristos și Tatăl Său, o unire care va exista veșnic. – Review and Herald,
26 octombrie 1897
251
Joi, 29 august
GHETSIMANI
S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsemani.
Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeți aici până Mă voi ruga.”
(Marcu 14:32)
D upă ce a plecat de lângă ucenicii Săi, spunându-le să se roage pentru ei înșiși

și pentru El, a ales trei dintre ei, pe Petru, Iacov și Ioan, și S-a dus și mai
departe în singurătatea grădinii. Acești trei ucenici fuseseră cu El la schimbarea
la față; ei îi văzuseră pe vizitatorii cerești, Moise și Ilie, vorbind cu El, iar Hristos
dorea ca ei să fie prezenți împreună cu El și cu acea ocazie. (…)
Domnul Hristos Şi-a exprimat dorința după simpatie, și apoi S-a îndepărtat de
ei ca la o aruncătură de piatră. S-a aruncat cu fața la pământ și Se ruga zicând: „Tată,
dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu,
ci cum voiești Tu.” După un ceas, simțind nevoia de împreună-simțire, S-a ridicat de
la pământ și S-a dus clătinându-Se pe picioare la locul unde îi lăsase pe cei trei uce-
nici… Tânjea să audă din partea lor cuvinte care să-i aducă ceva alinare în suferința
Sa. Însă a fost dezamăgit. Ei nu I-au acordat ajutorul de care avea atâta nevoie. În loc
de aceasta, „El i-a găsit dormind”.
Chiar înainte de a-Şi îndrepta pașii spre acea grădină, Domnul Isus spusese uce-
nicilor Săi: „În noaptea aceasta, toți veți găsi o pricină de poticnire în Mine”; iar ei Îi
dăduseră toată asigurarea că nu-L vor uita niciodată pe Domnul lor, că Îl vor urma
și în temniță și, dacă va fi nevoie, vor fi gata să sufere și să moară împreună cu El. Iar
bietul Petru, cel plin de sine, adăugase: „Chiar dacă toți ar găsi în tine o pricină de
poticnire, eu niciodată nu voi găsi în tine o pricină de poticnire.” Însă ucenicii se în-
credeau în propria lor putere; ei nu au privit spre Ajutorul cel atotputernic, așa cum
îi sfătuise Isus să facă. Chiar și zelosul Petru, care doar cu câteva ore înainte declarase
că e gata să moară cu Domnul Său, acum dormea. (…)
Din nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de o agonie supraomenească și, fiind
epuizat și în stare de leșin, s-a târât iarăși în locul unde luptase mai înainte. Doar cu
puțin timp în urmă, Hristos Își înălțase sufletul neșovăielnic în cântări de laudă, ca
unul care era conștient că este Fiul lui Dumnezeu. Acum vocea Sa se auzea în aerul
liniștit al nopții, nu în tonuri de triumf, ci plină de agonie omenească. Nu de mult fu-
sese senin în măreția Sa, fusese ca un cedru falnic. Acum era ca o trestie frântă. (…)
Deși păcatul era lucrul îngrozitor care deschisese stăvilarele necazurilor asupra
lumii, El avea să fie jertfa pentru un neam care alesese să păcătuiască. – Signs of the
252
Vineri, 30 august
CALVARUL
La urmă au venit doi [martori mincinoși] și au spus: „Acesta a zis:
«Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile.»”
(Matei 26:60-61)
A ceasta a fost singura acuzație care a putut fi adusă împotriva lui Hristos. Însă
aceste cuvinte au fost citate greșit și aplicate greșit. Domnul Hristos spusese:
„Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica. Dar El le vorbea despre templul
trupului Său” (Ioan 2:19-21).
Preoții și conducătorii Îl înțepau cu această falsă declarație. În timp ce atârna pe
cruce, aceasta a fost repetată în batjocură de cărturari și farisei și a fost preluată de
mulțime. „Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: «Tu, care strici
templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-te pe Tine Însuți.»” Însă, chiar dacă
au fost citate greșit, cuvintele Domnului Hristos s-au împlinit. Li s-a făcut publicitate
și, fiind proclamate de vrăjmașii Săi, au devenit chiar mai impresionante. (…)
Cei care spuseseră în batjocură cuvintele: „S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape
acum Dumnezeu dacă-L iubește. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»” nici mă-
car nu se gândeau că declarația lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deși acele
cuvinte fuseseră rostite în batjocură, nu au existat cuvinte mai adevărate decât ace-
lea. Ele i-au condus pe oameni să cerceteze ei singuri Scripturile. Oameni înțelepți
le-au auzit, au cercetat, au chibzuit și s-au rugat. Unii n-au avut odihnă până când,
cercetând Scripturile și comparând pasaj cu pasaj, nu au înțeles semnificația misiu-
nii lui Hristos. Ei au văzut că Acela care, prin îndurarea Lui, cuprinde în iubirea Sa
întreaga lume, le oferă iertare fără plată. (…)
Nicicând înainte nu existase atâta cunoștință despre Hristos ca atunci când atâr-
na pe cruce. El a fost înălțat de pe pământ pentru a atrage la Sine pe toți. Lumina
adevărului avea să strălucească în inimile multora dintre cei ce priveau scena răstig-
nirii și care auziseră cuvintele lui Hristos. Ei aveau să proclame împreună cu Ioan:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!”
Această scenă s-a încheiat sub privirile cerului și ale pământului. Îngerii priveau
cum Isus era disprețuit și batjocorit fără milă de aceia care ar fi trebuit să-L recu-
noască drept Mesia.
Şi iarăși s-a auzit strigătul, ca unul de agonie de moarte: „S-a sfârșit!” „«Tată,
în mâinile Tale îmi încredințez duhul.» Apoi Şi-a plecat capul și Şi-a dat duhul.”
Domnul Hristos, Maiestatea cerului, Regele slavei, murise. – Review and Herald,
28 decembrie 1897
O SLUJBĂ BINE FĂCUTĂ

Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.
(Ioan 17:4)
C ând Hristos murea pe cruce, strigând cu glas tare: „S-a sfârșit”, lucrarea Sa
fusese terminată. Calea fusese deschisă, perdeaua s-a rupt în două. Oamenii
se puteau apropia de Dumnezeu fără aducerea de jertfe, fără serviciul preoților
pământești. Hristos Însuși era preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Cerul
era căminul Său. Venise în această lume ca să-L descopere pe Tatăl. Umilirea Sa și
lupta au luat sfârșit. El S-a înălțat la ceruri și S-a așezat pentru totdeauna la dreapta
lui Dumnezeu.
Viața Domnului Hristos pe acest pământ a fost o viață de trudă, o viață foarte
ocupată, grea. El a înviat din morți și, timp de patruzeci de zile, a rămas cu uceni-
cii Săi instruindu-i în perspectiva plecării dintre ei. Era gata pentru clipa plecării.
Demonstrase că e un Mântuitor viu; ucenicii Săi nu mai trebuiau să-L asocieze cu
mormântul lui Iosif. Ei se puteau gândi la El ca Cel ce era proslăvit printre oștile
cerești. (…)
Întreg cerul aștepta cu ardoare sfârșitul șederii Fiului lui Dumnezeu într-o lume
afectată de blestem. Înălțarea lui Hristos avea să fie proporțională cu umilirea și
suferința Sa. El a devenit Mântuitor, Răscumpărător, doar după ce mai întâi a fost
Jertfa.
Hristos a venit pe pământ ca Dumnezeu, luând chip omenesc. El S-a înălțat la cer
ca Regele sfinților. Înălțarea Sa a fost demnă de caracterul Său proslăvit. El S-a înălțat
la ceruri de pe Muntele Măslinilor într-un nor de îngeri, care L-au escortat trium-
fător până în cetatea lui Dumnezeu. Nu S-a dus pentru Sine, ci Răscumpărător, îm-
plinitor al legământului pentru fiii și fiicele Sale care cred în El, care au devenit ai
Săi prin credința în numele Lui. S-a dus ca unul puternic în luptă, învingător, luând
robia roabă, în mijlocul aclamațiilor de laudă ale cântecului celest. (…)
Ce contrast între primirea lui Hristos la întoarcerea Sa în ceruri și primirea Sa
pe acest pământ. În ceruri, toți îi erau loiali. Nu mai era necaz, suferință la orice pas.
Sosise timpul ca cerul intreg să-și accepte Regele. – Signs of the Times, 16 august
1899
SEPTEMBRIE
„Trebuie să vă nașteți din nou.”
(Ioan 3:7)
Duminică, 1 septembrie
REPREZENTANŢI AI SĂI
Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El,
pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui,
tot așa și noi să trăim o viață nouă.
(Romani 6:4)
P e cei care doresc să fie ucenici ai Săi, El îi invită să ia jugul Său asupra lor și să
învețe de la El, care este blând și smerit cu inima; iar El le promite acelora care
fac acest lucru că vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Blândețea și umilința care
au caracterizat viața Domnului Hristos se vor vedea în viața și caracterul acelora
care „trăiesc așa cum a trăit Isus”.
Binecuvântat este sufletul care poate spune: „Sunt vinovat înaintea lui Dumne-
zeu, însă Domnul Isus este Avocatul meu. Am încălcat Legea Sa, nu mă pot mântui
singur, însă îmi pun toată speranța în sângele prețios care a fost vărsat la calvar.”
Domnul Hristos a venit să înalțe Legea și să-i învețe pe oameni s-o respecte; El a
venit să proslăvească vechea poruncă pe care ați avut-o încă de la început. Apoi noi
avem nevoie de lege și de profeți. Avem nevoie de Vechiul Testament ca să ne con-
ducă până la Noul Testament, care nu a înlocuit Vechiul Testament, ci ne descoperă
mai clar planul de mântuire, arătând semnificația întregului sistem de jertfe și sacri-
ficii și a Cuvântului pe care L-am avut încă de la început. Din partea fiecărui suflet
se cere imperios ascultare desăvârșită, iar ascultarea față de voința descoperită a lui
Dumnezeu vă va face una cu Hristos. Veți fi în stare atunci să trăiți nobil, căci viața
Domnului Hristos, ca slujitor al lui Iehova, a fost nobilă… Încrederea în propriile
puteri și independența nesfințită îi țin pe mulți departe de cele mai bogate daruri ale
lui Hristos. (…)
Același Domn Isus care poruncise în Vechiul Testament că iubirea trebuie să
fie principiul de bază a poruncit și în Noul Testament ca iubirea să fie principiul
conducător în inimile urmașilor Săi. Adevărata sfințire este împlinirea principiului
iubirii. Cei care trăiesc în lumină vor fi copii ai luminii și vor răspândi lumină celor
care sunt în jurul lor prin bunătate, împreună-simțire și dragoste inconfundabilă.
Doctrina curată se va împleti cu fapte ale neprihănirii; preceptele cerești se vor
uni cu practici sfințite. Inima care este umplută de harul Domnului Hristos va fi re-
cunoscută după pacea și bucuria pe care le trăiește; iar acolo unde locuiește Domnul
Hristos, caracterul va deveni curat, demn, nobil și plin de slavă. – Youth’s Instructor,
8 noiembrie 1894
256
Luni, 2 septembrie
MAGII
După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod,
iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim și au întrebat:
„Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut
steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui.”
(Matei 2:1-2)
Î n timp ce magii studiau cerul, și-a făcut apariția o stea luminoasă, cu totul ne-
cunoscută lor. În timp ce o priveau cu uimire, mintea lor a fost impresionată de
simțământul că aceasta trebuie să vestească vreun mare eveniment. S-au hotărât să
cerceteze această chestiune, sperând că vor fi răsplătiți prin cunoașterea lui Mesia
cel făgăduit. Domnul i-a încurajat să pornească la drum și, așa cum stâlpul de nor
mergea înaintea copiilor lui Israel prin pustie, la fel steaua i-a călăuzit pe magi
în drumul lor spre Ierusalim… Când au ajuns la Ierusalim, magii au întrebat cu
nerăbdare: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut
steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui.”
Conducătorii iudeilor nu cunoșteau despre venirea Celui Drept pentru că ei nu
se pregătiseră pentru venirea Lui. Ei nu auziseră solia îngerului: „Iată, vă aduc o
veste bună, care va fi o mare bucurie.”
Păstorii dăduseră mărturie despre vizita îngerilor; acum bărbații aceștia din Ră-
săritul îndepărtat au venit cu vestea: „I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne
închinăm Lui.” Oameni dintr-o altă națiune și de o altă credință au fost cei dintâi
care au vestit venirea lui Mesia. (…)
Irod a fost surprins că rabinii iudei – cei care se socoteau ca fiind mai presus de
ceilalți oameni – erau, după câte se părea, în necunoștință de acest eveniment, în
timp ce aceia pe care îi socoteau păgâni primiseră un semn din ceruri că Împăratul
Se născuse.
Chemându-i pe magi la el, Irod „a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase
steaua... După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit și s-a oprit deasupra locului
unde era Pruncul… Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au
aruncat cu fața la pământ înaintea Lui și I s-au închinat; apoi și-au deschis vistieriile
și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă. În urmă, au fost înștiințați de Dumnezeu
în vis să nu mai dea pe la Irod și s-au întors în țara lor pe un alt drum.” – Youth’s
Instructor, 19 octombrie 1899
257
Marți, 3 septembrie
NICODIM
Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.
(Ioan 3:3)
N icodim deținea o poziție înaltă în națiunea iudaică. Avea o educație superi-

oară și poseda daruri speciale. Împreună cu alții, fusese atras de învățăturile
lui Isus din Galileea. Deși era bogat, învățat și onorat, era în mod neobișnuit atras
de umilul Nazarinean. Lecțiile, cu totul noi și atât de neobișnuite care veneau de
pe buzele acestui Învățător, l-au impresionat cu putere și s-a hotărât să-L caute pe
Isus, ca să poată afla mai multe lucruri despre aceste adevăruri minunate.
Însă nu L-a căutat pe Domnul Isus ziua; ar fi fost mult prea umilitor pentru un
conducător al iudeilor să admită că simpatizează cu un învățător atât de puțin cu-
noscut. Interesându-se unde L-ar putea găsi pe Isus în timpul nopții, a așteptat până
ce orașul s-a cufundat în somn și atunci a pornit să-L caute.
„Învățătorule”, i-a spus el, „știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci
nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Vor-
bind despre darul special al lui Hristos ca învățător și, de asemenea, de puterea Sa
ieșită din comun de a face minuni, el a sperat că își va putea pregăti calea pentru a-I
pune întrebările pregătite. Însă, în infinita Sa înțelepciune, Domnul Hristos a văzut
în fața Sa pe unul care căuta adevărul. El cunoștea adevăratul obiectiv al vizitei sale
și, dorind să adâncească și mai mult convingerile existente deja în mintea ascultăto-
rului Său, El a trecut direct la subiect, spunându-i cu solemnitate, dar și cu bunătate:
„Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea
Împărăția lui Dumnezeu.”
Această declarație era una foarte umilitoare pentru Nicodim și, oarecum iritat,
el a preluat cuvintele lui Isus și a spus: „Cum se poate naște un om bătrân?” Însă
Mântuitorul nu a întâmpinat argumentele prin argumente. Ridicând mâna cu dem-
nitate solemnă și cu calm, El i-a spus adevărul și mai direct: „Adevărat, adevărat îți
spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția
lui Dumnezeu.”
În această discuție memorabilă, Domnul Hristos a prezentat principii de cea mai
mare importanță pentru noi toți. El a definit mântuirea în termeni clari și a accen-
tuat nevoia după o viață nouă… Fiecăruia care rostește numele lui Isus, care a decis
să-L urmeze pe blândul și smeritul Domn Isus cu tot atâta sinceritate ca și condu-
cătorul iudaic, îi sunt adresate aceste cuvinte: „Trebuie să te naști din nou.” – Youth’s
Instructor, 2 septembrie 1897
258
Miercuri, 4 septembrie
CONSACRARE DEPLINĂ
Nu te mira că ți-am zis: „Trebuie să vă nașteți din nou.”
(Ioan 3:7)
F iind răscumpărați de Dumnezeu, noi trebuie să lucrăm așa cum a lucrat Dom-
nul Hristos în lucrarea Sa de slujire, nu potrivit înclinațiilor noastre naturale,
ci în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Însă viețile tuturor oamenilor, așa cum îi
consideră Evanghelia, sunt pline de păcat. Din cauză că au tot cedat ispitelor, ei
și-au slăbit puterea de a asculta. Inima lor este „nespus de înșelătoare și de dez-
nădăjduit de rea”. Ei sunt morți în greșeli și păcate și în propria lor putere nu pot
face niciun bine.
Pentru a putea aduce lui Dumnezeu o slujire acceptabilă, noi trebuie să fim
„născuți din nou”. Tendințele noastre firești, care sunt în opoziție cu Spiritul lui
Dumnezeu, trebuie înlăturate. Prin Domnul Isus Hristos, noi trebuie să devenim
oameni noi. Viețile noastre vechi, nerenăscute, trebuie să facă loc unei vieți noi – o
viață plină de iubire, încredere și ascultare de bunăvoie. Dacă nu are loc în noi aceas-
tă schimbare, nu Îi putem sluji lui Dumnezeu cum se cuvine. Lucrarea noastră va fi
deficitară. În aceasta vor fi aduse planuri pământești; va fi adus un foc străin, care
Îl dezonorează pe Dumnezeu. Viețile noastre vor fi nesfințite și nefericite, pline de
neliniște și necazuri. (…)
Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru că El a văzut că noi am pierdut
chipul și natura lui Dumnezeu. El a văzut că noi ne-am îndepărtat de pe cărarea pă-
cii și curăției și că, dacă vom fi lăsați singuri, nu vom găsi niciodată calea înapoi. El
a venit cu o mântuire deplină, completă, ca să ne schimbe inimile de piatră în inimi
de carne, ca să ne schimbe firea păcătoasă și să ne facă asemenea Lui, pentru ca,
devenind părtași de natură divină, să putem fi potriviți pentru curțile cerești. (…)
Tuturor acelora care, doritori după mântuire în sufletul lor, vin la Domnul
Hristos după ajutor, El le spune așa cum i-a spus lui Nicodim: „Dacă un om nu se
naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” El bate la ușa inimii tale,
așteptând să-L lași să intre. El abia așteaptă să-ți reînnoiască inima și s-o umple cu
iubire pentru tot ce este curat și adevărat. El tânjește ca tu să-ți răstignești eul și să
te înalțe la o viață nouă în El. Nicodim a fost convertit ca urmare a întâlnirii pe care
a avut-o cu Domnul Hristos… Nu te teme să te predai cu totul lui Hristos. Așază-te
fără rezervă sub stăpânirea Sa. Învață ce înseamnă să încetezi cu păcatul, ce înseam-
nă să ai o inimă nouă, să fii asemenea Lui. Şi, pe măsură ce privești la Hristos, eul se
va scufunda și va deveni nesemnificativ, iar tu vei fi schimbat după chipul Său, „din
slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. – Youth’s Instructor, 9 septembrie 1897
259
Joi, 5 septembrie
CHEMAREA LUI ELISEI

Ilie s-a apropiat de el și și-a aruncat mantaua pe el.
(1 Împărați 19:19)
A r fi bine să medităm la cazul lui Elisei atunci când a fost ales pentru lucra-
rea Sa. Profetul Ilie era pe punctul de a-și încheia lucrarea pe pământ. Un
altul urma să fie chemat pentru a duce mai departe lucrarea pentru acea vreme.
În timpul călătoriei sale, Ilie a fost călăuzit spre nord. Cât de diferită era scena pe
care o avea acum în fața sa de felul în care se prezentase țara cu puțin timp înainte!
Atunci câmpurile nu erau lucrate; pământul era pârjolit, căci nu căzuse nici rouă,
nici ploaie timp de trei ani. Acum, totul părea că prinde viață, parcă pentru a răs-
cumpăra timpul de foamete și lipsuri. Ploile abundente făcuseră mai mult pentru
pământ decât pentru inimile oamenilor; câmpiile erau mai bine pregătite pentru
lucrare decât inimile apostatului Israel.
Oriunde privea Ilie, pământul pe care îl vedea era deținut de un singur om – un
bărbat care nu își plecase genunchiul înaintea lui Baal, a cărui inimă rămăsese cu
totul în slujba lui Dumnezeu. Chiar în timpul captivității fuseseră suflete care nu
au apostat și această familie făcea parte dintre cele șapte mii care nu-și plecaseră ge-
nunchiul înaintea lui Baal. Stăpânul acelor pământuri era Şafat. Printre lucrători era
activitate din plin. În timp ce turmele se bucurau de pășunile verzi, mâinile harnice
ale slujitorilor săi semănau sămânța în vederea secerișului.
Atenția lui Ilie i-a fost atrasă către Elisei, fiul lui Şafat, care, împreună cu niște
slujitori, ara cu douăsprezece perechi de boi… Elisei își primise educația departe de
cetate și de risipa de la curte. A fost învățat să trăiască în simplitate și să asculte de
părinți și de Dumnezeu. (…)
Elisei își ducea viața în așteptare, cu mulțumire, făcându-și lucrarea cu
credincioșie. Zi de zi, prin ascultare practică și prin harul divin în care se încredea,
el învăța să fie corect și să aibă un scop bine definit. Făcând tot ce putea în lucrul
împreună cu tatăl său în gospodăria lor, el Îl slujea pe Dumnezeu. El învăța cum să
conlucreze cu Dumnezeu. – Youth’s Instructor, 14 aprilie 1898
Când profetul l-a văzut pe Elisei împreună cu slujitorii săi arând cu douăsprezece
perechi de boi, el s-a dus pe câmp și, în timp ce trecea pe lângă el, și-a desfăcut man-
taua și a aruncat-o pe umerii lui Elisei. Apoi a trecut mai departe ca și când lucrul
respectiv fusese încheiat. Însă el știa că Elisei înțelesese semnificația acelui act și l-a
părăsit, fără să spună un cuvânt, lăsându-l să decidă dacă va accepta sau va respinge
chemarea. – Youth’s Instructor, 21 aprilie 1898
260
Vineri, 6 septembrie
RĂSPUNSUL LA CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie și a fost în slujba lui.
Î n cei trei ani de secetă și foamete, familia lui Şafat se familiarizase cu misiu-
nea prorocului Ilie și Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima lui Elisei în ce
privește semnificația acestui act [punerea mantiei de către Ilie pe umărul lui].
Acesta a fost semnalul că Dumnezeu îl chemase să fie succesorul lui Ilie. S-a grăbit
după profet și, ajungându-l, a cerut permisiunea să-și ia rămas-bun de la părinți
și de la familia sa.
Răspunsul lui Ilie a fost: „Du-te și apoi întoarce-te, dar gândește-te la ce ți-am
făcut.” Nu a fost o mustrare, ci un test. Dacă inima lui Elisei era legată de căminul
său și de avantajele pe care le avea, el avea libertatea de a rămâne acolo. Însă Elisei
era pregătit să asculte de chemarea lui Dumnezeu. (…)
Dacă Elisei l-ar fi întrebat pe Ilie ce se așteaptă de la el, care avea să fie lucrarea
lui, i s-ar fi răspuns: „Dumnezeu știe; El îți va face cunoscut. Dacă aștepți, Domnul
îți va răspunde la toate întrebările. Poți să vii cu mine dacă ești convins că Dum-
nezeu te-a chemat; dacă nu, poți să renunți. Nu veni după mine doar pentru că eu
te-am chemat. Trebuie să fii convins tu însuți că Dumnezeu Se află înapoia ta și
glasul Lui este cel ce te cheamă. Dacă poți socoti totul ca o pierdere ca să câștigi pe
Hristos, vino!” (…)
Chemarea adresată de Ilie [lui Elisei] a fost asemănătoare chemării pe care i-a
adresat-o Domnul Hristos tânărului bogat. Tânărului i s-a cerut să lase tot ce avea
– case, pământuri, prieteni, bogății, confort, plăceri – și să-L urmeze pe Isus… Însă,
odată cu chemarea lui Hristos, vin și întrebări: Ești gata să mergi înainte? Vrei acest
lucru? Vom socoti noi, ca și Moise, ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât
comorile Egiptului?
Domnul nu va accepta o slujire care vine dintr-o inimă împărțită. Doar aceia
cărora le place să facă voia lui Dumnezeu Îi pot aduce o slujire desăvârșită. Dacă
vom continua să-L cunoaștem pe Domnul, cu plăcere, cu bucurie, vom vedea că
„El Se ivește ca zorile dimineții” (Osea 6:3). Dacă am decis să-L urmăm pe Domnul
Hristos, vom răspunde la chemarea Sa: „Dacă dorește cineva să vină după Mine, să
se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.”
Lucrarea lui Dumnezeu este un întreg desăvârșit… și este important ca acela care
lucrează pentru Hristos să-L aibă alături pe Mântuitorul în tot ce face. Iar ceea ce
face să fie făcut cu o corectitudine și o promptitudine care să suporte o examinare
critică. Lucrarea trebuie făcută din inimă. – Youth’s Instructor, 21 aprilie 1898
Sâmbătă, 7 septembrie
NU PRIVI NICIODATĂ ÎNAPOI

Alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Hristos Isus.
(Filipeni 3:14)
E lisei a lăsat degrabă totul pentru a-și începe lucrarea. Nu și-a luat rămas-bun
cu tristețe și cu regrete amare. Au făcut o sărbătoare în familie în care s-au
bucurat de onoarea făcută unuia ce aparținea familiei. Şi care a fost prima lucrare
a lui Elisei? Să preia lucrurile mici și să le efectueze cu râvnă. El era însoțitorul per-
sonal al profetului. Se spune despre el că turna apă pe mâinile stăpânului său Ilie.
După ce a fost un timp în slujba profetului, el a fost chemat să-i ia locul acestuia
în linia întâi. Nimeni din vremea aceea nu avea să fie mai mare ca el. El lucrase sub
conducerea lui Ilie și sosise timpul ca managerul-șef să fie îndepărtat, iar cel care-i
fusese subaltern să-i ia locul. Şi, în timp ce Ilie se pregătea să fie mutat la cer, Elisei
se pregătea să devină succesorul lui ca profet. (…)
Existau școli ale profeților la Ghilgal, Betel și Ierihon. Ilie dorise să viziteze aceste
locuri înainte de a pleca de la ei. Sufletul lui s-a bucurat când, sub îndrumarea lui
Dumnezeu, i-a fost îngăduit să vadă școlile profeților și lucrarea care avea loc în
acele instituții – o educație ce avea ca scop să mențină continuu înaintea studenților
lucrările minunate ale lui Dumnezeu și să fie onorabilă.
În fiecare loc unde Elisei zăbovea împreună cu Ilie, avea ocazia de a se despărți
de el. „Rămâi aici, te rog”, îi spunea Ilie. În acest fel, credința lui Elisei a fost pusă la
încercare din toate punctele de vedere. Însă, de la lucrul câmpului pe care-l ara, Eli-
sei învățase să nu se lase pradă descurajării. De fiecare dată când i se făcea invitația
de a se întoarce înapoi, el spunea cu tărie: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău
că nu te voi părăsi.”
De acum înainte, Elisei stătea în locul lui Ilie… Cea mai înaltă calificare pentru
oricine se află într-o poziție de încredere este aceea de a asculta necondiționat cu-
vântul Domnului. Elisei a pus mâna pe plug și nu s-a uitat înapoi. El și-a arătat hotă-
rârea de a sta de partea lui Dumnezeu, demonstrând că se bizuia cu totul doar pe El.
Aceasta este o lecție pe care noi trebuie să o studiem cu atenție. În niciun caz nu
trebuie să ne abatem de la credința noastră… Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie
sfătuitorul nostru. Doar aceia care se vor supune pe deplin și fără rezervă lui Dum-
nezeu vor fi aleși de El. – Youth’s Instructor, 28 aprilie 1898
TIMOTEI
Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea, ci fii o pildă în vorbire,
în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.
(1 Timotei 4:12)
C uvântul lui Dumnezeu era regula care îl călăuzea pe Timotei… Persoanele

care l-au instruit în cămin au colaborat cu Dumnezeu în educarea acestui
tânăr spre a purta poverile care aveau să fie puse asupra lui la o vârstă fragedă.
Timotei era foarte tânăr când a fost ales de Dumnezeu să fie învățător. Însă
principiile în care fusese format erau atât de puternic înrădăcinate în viața lui prin
educația primită, încât el a fost potrivit să fie un învățător religios alături de Pavel,
marele apostol al neamurilor. Şi, deși era tânăr, și-a îndeplinit marile responsabilități
cu o blândețe asemenea celei a lui Hristos. Era credincios, neclintit și statornic; iar
Pavel l-a făcut tovarășul lui de lucrare și călătorie, ca să poată beneficia de experiența
apostolului în predicarea Evangheliei și întemeierea de biserici.
Pavel îl iubea pe Timotei pentru că Timotei Îl iubea pe Dumnezeu. Marele apos-
tol stătea adesea de vorbă cu el și îi punea întrebări legate de Scriptură. L-a învățat
despre necesitatea de a evita orice cale rea și i-a spus că binecuvântarea îi va însoți
cu siguranță pe cei care erau credincioși și statornici, conferindu-le o cutezanță
nobilă. (…)
Cuvintele apostolului Pavel chiar înainte de moartea sa au fost: „Tu să rămâi în
lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești pe deplin încredințat, căci știi de la cine
le-ai învățat: din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea
care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus.”
Pavel putea scrie cu convingere aceste lucruri, căci Timotei nu a mers înainte
într-un spirit de încredere în sine. El a lucrat în strânsă legătură cu Pavel, căutând la
acesta sfat și învățătură. El nu a acționat din impuls. El a dat dovadă de chibzuință și
judecată calmă, întrebându-se la fiecare pas: „Este aceasta calea Domnului?”
„Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora;
stăruiește în aceste lucruri, căci dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe
cei ce te ascultă.”
Sfatul dat lui Timotei trebuie luat în seamă în fiecare cămin și trebuie să devină
o putere pentru educație în fiecare familie și în fiecare școală. – Youth’s Instructor, 5
mai 1898
263
Luni, 9 septembrie
IOSIF – MARTORUL
NEŞOVĂIELNIC AL LUI DUMNEZEU
Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine;
el locuia în casa stăpânului său, egipteanul.
(Geneza 39:2)
A fost planul lui Dumnezeu ca, prin intermediul lui Iosif, religia biblică să le fie
prezentată egiptenilor. Acest martor credincios avea să-L reprezinte pe Hris-
tos în curțile monarhilor. Dumnezeu a comunicat cu Iosif prin vise în tinerețea sa,
anunțându-l cu privire la înalta poziție în care urma să fie chemat. Pentru a împie-
dica împlinirea visurilor sale, frații lui Iosif l-au vândut ca sclav, însă fapta lor plină
de cruzime a avut ca rezultat chiar acele lucruri pe care visele sale le prevestiseră.
Aceia care caută să dea la o parte planul lui Dumnezeu și se împotrivesc voinței
Sale e posibil ca pentru o vreme să prospere; însă Dumnezeu este la lucru pentru a-Şi
îndeplini planurile, arătând clar cine este conducătorul cerurilor și al pământului.
Iosif a socotit vinderea lui în Egipt ca fiind cea mai mare nenorocire care i s-ar fi
putut întâmpla, însă el a fost conștient de nevoia de a se încrede în Dumnezeu așa
cum nu făcuse niciodată înainte, pe când era protejat de dragostea tatălui său. Iosif
L-a luat pe Dumnezeu cu el în Egipt, și lucrul acesta era evident prin purtarea lui
plină de voioșie, chiar dacă inima îi era îndurerată… Planul lui Dumnezeu este ca
cei care Îl iubesc și Îi onorează numele să fie onorați și ei, iar slava pe care ei o aduc
lui Dumnezeu să fie reflectată și asupra lor.
Caracterul lui Iosif nu s-a schimbat atunci când a fost înălțat într-o poziție de
încredere. El a fost adus într-o situație în care virtuțile sale să strălucească într-o lu-
mină clară prin fapte bune. Binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lui și acasă, și
la câmp. Toate responsabilitățile casei lui Potifar au fost așezate asupra lui. Şi în toate
aceste lucruri, el a dat pe față integritate și statornicie, căci Îl iubea pe Dumnezeu și
se temea de El.
Aflându-se în societatea oamenilor învățați, el a dobândit o cunoaștere a științei
și a limbilor. Această perioadă a constituit școala sa de instruire, astfel ca, în anii
de început ai maturității sale, să poată fi calificat pentru slujba de prim-ministru
al Egiptului. El și-a pus la lucru toată înțelepciunea, cunoștința și tactul pe care i le
oferiseră acele oportunități. Şi în această situație, inima sa era neclintită de partea
lui Dumnezeu. Cunoștința omenească și înțelepciunea divină s-au împletit astfel ca
el să poată fi o lumină strălucitoare, care să reflecte razele strălucitoare ale Soarelui
Neprihănirii în mijlocul întunericului dens al păgânismului. – Youth’s Instructor,
11 martie 1897
264
BIRUITOR ASUPRA ISPITEI

Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?
(Geneza 39:9)
C ând a venit încercarea, când femeia şi-a folosit șiretenia pentru a-l atrage în
păcat, Iosif și-a păstrat integritatea. Cuvintele frumoase și rugămințile per-
fide nu l-au putut face să se abată nici cât un fir de păr de pe calea dreaptă. Toate
acestea se izbeau de urechi surde. Legea Domnului era o apărare pentru sufletul
său. El a spus femeii aceleia îndrăznețe, care îi făcuse avansuri: „Cum aș putea să
fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Femeia eșuase în a-l duce pe Iosif în păcat. Satana fusese înfrânt. Apoi Iosif avea
să descopere că buzele care lăudau puteau să și mintă. Soția lui Potifar s-a răzbunat
aducându-i acuzații grave. Deoarece Iosif nu a vrut să păcătuiască împotriva celui
care îi acordase încredere, a fost lipsit de onoarea pe care, prin harul lui Dumnezeu,
o câștigase pe drept și care îl adusese în legătură cu marii oameni ai Egiptului.
Această umilire năprasnică din poziția de slujitor de încredere și onorat la cea
de criminal condamnat l-ar fi copleșit dacă mâna Domnului nu l-ar fi susținut. Însă
încrederea sa în Dumnezeu era neclintită. Dragostea lui Dumnezeu i-a păstrat su-
fletul în pace desăvârșită. Cerul era foarte aproape de valea cea fertilă a Egiptului,
căci acolo se afla un tânăr care păzea căile Domnului. Prezența lui Isus era cu el în
temniță, învățându-l, întărindu-l și susținându-i mintea și sufletul, astfel ca lumina
cerească să poată străluci cu putere.
Iosif a fost pus la încercare prin dragostea părintească exagerată și prin părtinire,
prin dușmănia, invidia și ura fraților săi, prin stima și încrederea stăpânului său și
prin înalta sa poziție de onoare. El a fost pus la încercare prin seducţia exercitată de
farmecele acelei femei, prin lingușelile buzelor sale și dragostea ei nelegiuită. Însă
virtutea lui Iosif, statornicia sa l-au ajutat să nu asculte de vocea ispititorului. Legea
Domnului era plăcerea sa și el nu voia să se depărteze de preceptele sale. (…)
Chiar pe când se afla în închisoare, lui Iosif i s-a îngăduit libertatea și a avut
ocazia de a le transmite lumina colegilor săi deținuți ca și el. Această temniță a fost
pentru el ca o școală de instruire… El a văzut în fiecare fază a administrării aceste-
ia superioritatea Legii lui Dumnezeu, iar prin experiență și prin păzirea acesteia a
învățat să fie drept și milos, reprezentând astfel caracterul lui Dumnezeu.
În mâinile lui Iosif avea să fie așezată puterea și prin el Dumnezeu avea să fie
descoperit ca fiind conducătorul cerurilor și al pământului. Însă instruirea sa avea să
se desfășoare în condiții adverse – acea școală prin care copiii lui Dumnezeu învață,
așa este planul Său. – Youth’s Instructor, 11 martie 1897
265
TÂLMACIUL VISELOR
Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci
și am aflat că tu tălmăcești un vis îndată după ce l-ai auzit.
(Geneza 41:15)
C ând Iosif a tălmăcit visele paharnicului și pitarului, el l-a rugat pe paharnic

să-și aducă aminte de el atunci când avea să fie repus în slujba sa ca mai-ma-
rele paharnicilor; însă el a fost uitat și a mai rămas în închisoare încă doi ani.
Iată că o persoană cu o funcție mult mai înaltă decât mai-marele paharnicilor
a avut un vis, iar, când nu a fost găsit nimeni în stare să-l tălmăcească, paharnicul
și-a adus aminte de Iosif. „Faraon a trimis să cheme pe Iosif. L-au scos în grabă din
temniță. Iosif s-a ras, și-a schimbat hainele și s-a dus la Faraon. Faraon a zis lui Iosif:
«Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci și am aflat că tu tălmăcești un vis în-
dată după ce l-ai auzit.» Iosif nu și-a asumat slava pentru sine însuși. El a îndreptat
pe Faraon spre Dumnezeu, spunându-i: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un
răspuns prielnic lui Faraon.”
Prin înțelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu, Iosif a putut vedea adevărata
semnificație a visului. El a văzut felul minunat în care lucrează Dumnezeu și a pre-
zentat totul în mod clar înaintea lui Faraon. El i-a făcut cunoscut faptul ca urma să
aibă loc o foamete îndelungată, dar și planurile ce ar fi trebuit făcute pentru a salva
națiunea de la pieire… Cuvintele sale au fost primite ca aurul, și acesta este răspun-
sul care i-a fost dat: „Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscute toate aceste lucruri, nu
este nimeni ca tine care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine. Te pun mai-
mare peste casa mea și tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul
meu de domnie mă va ridica mai presus de tine.”
Iosif Îl reprezenta pe Domnul Hristos. El a fost timp de mulți ani conducătorul
onorat al Egiptului. În viața și caracterului lui a dat pe față tot ceea ce era frumos,
curat și nobil. Purtându-și durerile în circumstanțe dificile și biruind ispita, Iosif a
fost asemenea lui Hristos în caracter. (…)
Exemplul lui Iosif, care strălucește cu strălucirea cerului, nu a strălucit în za-
dar în mijlocul acestui popor pentru care Hristos S-a angajat să devină jertfă, un
popor pe care Dumnezeu l-a luat sub protecția Sa și căruia i-a acordat nu numai
binecuvântări fizice, ci și spirituale, pentru a-l atrage la Sine. – Youth’s Instructor,
11 martie 1897
266
Joi, 12 septembrie
CHEMAREA LUI GHEDEON

Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian
și copiii lui Israel au strigat către Domnul.
(Judecătorii 6:6)
D in nefericire, în istoria poporului ales al lui Dumnezeu, istoria dureroasă a

apostaziei și pedeapsa pentru aceasta se repetă atât de des.
Din cauza păcatelor lor, mâna protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de
la Israel și ei au fost lăsați la mila dușmanilor lor. Locuitorii sălbatici și violenți ai
deșertului [madianiții și amaleciții] au năvălit în țară „ca o mulțime de lăcuste”, cu
turmele și cirezile lor, și și-au așezat corturile în câmpie și în vale. Ei au venit când
recoltele au început să se coacă și au rămas până când au fost adunate ultimele roa-
de ale pământului. Au pustiit câmpurile de recoltele lor și i-au jefuit și maltratat pe
locuitori, iar după aceea s-au întors în pustie. (…)
Această asuprire a continuat timp de șapte ani și apoi, în strâmtorarea lor, po-
porul și-a adus aminte de Acela care îi eliberase de atâtea ori; și au strigat către
Domnul pentru ajutor.
Rugăciunile lor au fost auzite și, încă o dată, Domnul le-a trimis un bărbat pe
care l-a ales ca să-l elibereze pe Israel. Cel care a fost ales de această dată a fost Ghe-
deon, din seminția lui Manase.
Doar cu mare dificultate evreii își puteau ascunde ceva alimente pentru a putea
scăpa de inaniție. Ghedeon a reușit să ascundă o cantitate mică de grâu și, temându-
se să-l bată în aria de treierat, l-a dus în vie, lângă teasc. Timpul coacerii strugurilor
fiind departe, atenția madianiților nu ar fi fost atrasă spre acel loc… Ghedeon era
aproape la capătul puterilor în a inspira credință sau curaj poporului, însă el știa că
Domnul avea să lucreze cu putere pentru Israel, așa cum o făcuse în trecut.
În timp ce Ghedeon medita la aceste lucruri, deodată a apărut un înger al Dom-
nului înaintea lui și i-a adresat cuvintele: „Domnul este cu tine, viteazule!”
Temperamentul melancolic al lui Ghedeon se vede din răspunsul său: „Rogu-te,
Domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste
lucruri?” Având simțământul că este necorespunzător pentru o lucrare așa de mare,
Ghedeon a exclamat: „Rogu-te, Domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că
familia mea este cea mai săracă din Manase și eu sunt cel mai mic din familia tatălui
meu.” Atunci îngerul i-a dat această asigurare plină de har: „Eu voi fi cu tine și vei
bate pe Madian ca pe un singur om.” – Signs of the Times, 23 iunie 1881
267
ÎNCREDEREA CREŞTE
Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, dă-mi un semn ca să-mi arăți că Tu îmi
vorbești.
(Judecătorii 6:17)
G hedeon dorea un semn care să-i arate că Cel care i se adresa acum era același
care îi vorbise lui Moise din rugul aprins. Îngerul acoperise slava divină a
prezenței Sale, însă El nu era altul decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Când un
profet sau un înger transmitea o solie divină, cuvintele folosite erau: „Domnul a
zis: «Voi face cutare lucru»”, însă despre Persoana care i s-a adresat lui Ghedeon se
spune: „Domnul i-a zis: «Eu voi fi cu tine.»”
Dorind să acorde o deosebită onoare ilustrului vizitator și având asigurarea că
Îngerul va zăbovi, Ghedeon a dat fuga în cortul său și, din rezerva lui sărăcăcioasă
de hrană, a pregătit un ied și a făcut azime pe care le-a adus înaintea Lui. Ghedeon,
deși era sărac, a fost ospitalier fără nicio părere de rău.
Când a adus darul, Îngerul a spus: „Ia carnea și azimele, pune-le pe stânca aceas-
ta și varsă zeama.” Ghedeon a făcut întocmai și apoi Domnul i-a dat semnul pe care
îl dorea. Cu toiagul pe care îl avea în mâna Sa, Îngerul a atins carnea și azimele și
din stâncă s-a ridicat un foc care a mistuit ceea ce adusese, ca pe o jertfă, nu ca o
mâncare adusă unui musafir; Căci El era Dumnezeu, nu om. După această dovadă
a caracterului Său divin, Îngerul S-a făcut nevăzut. Când și-a dat seama că fusese
Fiul lui Dumnezeu, Ghedeon a fost cuprins de teamă și a exclamat: „Vai de mine,
Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului față în față!” Apoi Domnul i S-a
arătat cu îndurare lui Ghedeon a doua oară și i-a spus: „Fii pe pace; nu te teme, căci
nu vei muri.”
Familia căreia îi aparținea Ghedeon era cumplit de afectată de idolatrie. Tatăl
său ridicase la Ofra, unde locuia, un altar mare lui Baal, înaintea căruia se închinau
oamenii din cetățile învecinate. Lui Ghedeon i s-a poruncit să dărâme acest altar și
să taie stâlpii care îl înconjurau și în locul acestuia să ridice un altar lui Iehova pe
vârful stâncii pe care fusese mistuită jertfa pentru Domnul. Ghedeon a îndeplinit cu
credincioșie toate aceste lucruri, dar le-a făcut noaptea, ca să nu fie silit să renunțe în
cazul că le-ar fi făcut ziua. – Signs of the Times, 23 iunie 1881
DREPTATEA CÂŞTIGĂ BIRUINŢA

Domnul a zis lui Ghedeon: „... Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău,
și taie parul închinat Astarteei, care este deasupra.”
(Judecătorii 6:25)
E liberatorul lui Israel trebuia să declare război idolatriei înainte de a porni la

luptă cu dușmanii poporului său. Trebuia să pună mai presus onoarea lui
Dumnezeu decât reputația tatălui său și să socotească poruncile divine mai im-
portante decât autoritatea părintească.
Serviciul jertfelor pentru Domnul fusese încredințat preoților și leviților și fusese
limitat la altarul de la Şilo, însă Acela care stabilise rânduielile iudaice și către care
arătau toate acele slujbe avea puterea de a schimba cerințele. În privința aceasta, El a
socotit că este potrivit să se abată de la ritual. Acum era cel mai important ca elibera-
rea lui Israel să fie precedată de un protest solemn împotriva închinării față de Baal
și recunoașterea lui Iehova ca singurul Dumnezeu viu și adevărat.
Când, dis-de-dimineață, oamenii din cetate au venit să se închine lui Baal, au
fost foarte surprinși și plini de mânie văzând ceea ce avusese loc. Curând s-a aflat că
Ghedeon făcuse acest lucru și furia acestor înșelători idolatri nu putea fi satisfăcută
decât cu sângele acestuia. (…)
Ghedeon îi povestise tatălui său, Ioas, despre vizita Îngerului și despre promisi-
unea că Israel avea să fie eliberat în curând. De asemenea, i-a vorbit despre porunca
divină de a dărâma altarul lui Baal. Duhul lui Dumnezeu a mișcat inima lui Ioas. El
și-a dat seama că dumnezeii cărora se închinase nu aveau puterea nici măcar de a se
izbăvi pe ei înșiși, nicidecum să-i apere pe închinătorii lor. Când mulțimea idolatră
striga și cerea moartea lui Ghedeon, Ioas a luat poziție neînfricat în apărarea sa și
s-a străduit să arate poporului cât de lipsiți de putere și nevrednici de încredere sau
adorare erau dumnezeii lor: „Oare este datoria voastră să apărați pe Baal? Voi tre-
buie să-i veniți în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal să moară până dimineață.
Dacă Baal este un Dumnezeu, să-și apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.”
Orice impuls spre violență a dispărut, iar când, mișcat de Duhul Domnului,
Ghedeon a sunat din trâmbiță vestind chemarea la război, aceștia au fost printre
primii care i s-au alăturat. A trimis apoi soli în toată seminția sa, seminția lui Mana-
se, și de asemenea la Așer, Zabulon și Neftali și toți au răspuns cu bucurie chemării.
O vreme cei răi par să triumfe, însă în cele din urmă dreptatea câștigă biruința. –
Signs of the Times, 23 iunie 1881
NEVOIA DE MAI MULTĂ ÎNCREDERE

Numai lâna a fost uscată și tot pământul s-a acoperit cu rouă.
(Judecătorii 6:40)
G hedeon simțea că este cu totul nepregătit pentru marea lucrare din fața sa. El
nu a îndrăznit să se așeze în fața armatei fără a avea dovada clară din partea
lui Dumnezeu că l-a chemat pentru această lucrare și că avea să fie cu el. El s-a
rugat astfel: „Dacă vrei să izbăvești pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi
pune un văl de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă și tot pământul
va rămâne uscat, voi cunoaște că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.”
Domnul a onorat rugăciunea slujitorului Său. Dimineața, lâna era umedă, în
timp ce pământul era uscat. Însă acum necredința i-a sugerat că lâna absoarbe în
mod natural umiditatea atunci când aceasta există în aer și deci testul era neconclu-
dent. De aceea, el a cerut o reînnoire a semnului, cerând cu umilință ca necredința
sa să nu declanșeze mânia Domnului. Cererea i-a fost primită.
Domnul nu alege întotdeauna pentru lucrarea Sa oamenii cu talentele cele mai
remarcabile, ci îi alege pe aceia pe care îi poate folosi cel mai bine. (…)
Dumnezeu va accepta serviciile acelora care vor lucra în supunere față de voința
Sa, care pentru nimic în lume nu își vor păta conștiința și care nu vor îngădui niciu-
nei influențe să-i abată de pe cărarea datoriei. Dacă dorim acest lucru, putem face ca
raportul vieții noastre să fie astfel încât să nu ne fie rușine atunci când vor fi aduse
la lumină toate lucrurile ascunse ale inimii și lucrarea fiecăruia va fi cântărită în
balanța adevărului. Dumnezeu folosește bărbați și femei pentru a fi colaboratori ai
Săi, însă nimeni să nu-și imagineze că sunt indispensabili pentru lucrarea lui Dum-
nezeu și că El nu Se poate lipsi de ei.
Cei care sunt dornici de a învăța, care sunt vrednici de încredere, care au un scop
clar și o inimă curată nu trebuie să aștepte ocazii ieșite din comun sau capacități ex-
traordinare înainte de a-și folosi puterea pe care o au. Ei nu trebuie să stea nehotărâți,
șovăielnici sau temându-se de ce va spune sau va gândi lumea despre ei. Nu trebuie
să ne obosim cu griji și neliniște, ci să mergem înainte, îndeplinindu-ne în tăcere și
cu credincioșie lucrarea pe care Dumnezeu ne-a desemnat-o și să lăsăm urmările pe
seama Lui. (…)
Fie ca viața noastră de fiecare zi să fie o reflectare a vieții Domnului Hristos, iar
mărturia adusă astfel lumii va avea o influență puternică... Marea luptă a adevărului
împotriva minciunii trebuie continuată prin bărbați și femei care își aprind candela
la altarul divin. – Signs of the Times, 23 iunie 1881
270
Luni, 16 septembrie
CALIFICĂRILE CELOR ALEŞI

Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult ca să dau pe Madian în mâinile lui;
el ar putea să se laude împotriva Mea, zicând: „Mâna mea m-a izbăvit.”
(Judecătorii 7:2)
C urajul lui Ghedeon s-a întărit mult prin acele semne pe care favoarea divină
i le-a acordat. Fără întârziere, el a pornit cu forțele pe care le-a adunat să
lupte cu madianiții. Însă acum îl aștepta o altă încercare severă a credinței. Față de
imensa oștire a invadatorilor, care se afla în fața sa, cei douăzeci și două de mii de
evrei păreau o mână de oameni, iar Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Poporul
pe care-l ai cu tine este prea mult ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să
se laude împotriva Mea, zicând: «Mâna mea m-a izbăvit.» Vestește dar lucrul aces-
ta în auzul poporului: «Cine este fricos și se teme să se întoarcă și să se depărteze
de Muntele Galaadului.»”
Având în vedere slaba condiție a oștirii lui Israel în contrast cu numărul
vrăjmașilor, Ghedeon s-a abținut să facă vestirea publică uzuală. A fost uluit când
i s-a spus că forțele sale erau prea numeroase. Însă Domnul cunoștea mândria și
necredința care exista în inimile celor din poporul Său. Însuflețiți de apelurile stă-
ruitoare ale lui Ghedeon, ei se înrolaseră degrabă; însă când au văzut mulțimea
madianiților, curajul lor a pălit. (…)
Israeliții credeau că ei sunt prea puțini, nu prea mulți; însă Ghedeon a făcut pu-
blică vestirea din partea Domnului, așa cum îi fusese aceasta transmisă. Cu inima
prăbușită, el a văzut… mai mult de două treimi din oștirea sa plecând.
Din nou, Cuvântul Domnului a vorbit slujitorului Său: „Poporul este încă prea
mult. Pogoară-l la apă și acolo ți-i voi alege; acela despre care îți voi spune: «Acesta
să meargă cu tine», și acela despre care îți voi spune: «Acesta să nu meargă cu tine»
nu va merge cu tine.”
Doar câțiva au luat în grabă puțină apă în mână și au lipăit-o în timp ce treceau
mai departe, însă aproape toți s-au plecat pe genunchi și, fără să se grăbească, au
băut domol din apa de la suprafață. Cei care au luat apă cu mâinile erau doar trei sute
din cele zece mii; și totuși aceștia au fost cei aleși, iar grosul oștirii a fost îndemnat
să se întoarcă acasă.
Vedem aici mijloacele simple prin care caracterul nostru este testat adesea… Oa-
menii după voia lui Dumnezeu erau puțini, însă aceștia nu îngăduiau ca propriile lor
nevoi să-i împiedice să-și îndeplinească datoria. – Signs of the Times, 30 iunie 1881
271
TRĂGÂND CU URECHEA
Pogoară-te cu Pura, slujitorul tău. Să asculți ce vor zice.
(Judecătorii 7:10-11)
C ând a stat în fruntea celor treizeci de mii de bărbați ca să pornească război

împotriva madianiților, Ghedeon era convins că, dacă Dumnezeu nu avea
să intervină pentru Israel, ei erau fără nicio speranță. La porunca divină, oștirea
evreilor a fost redusă în urma unor teste succesive până când nu au mai rămas cu
el decât trei sute de bărbați pentru a se împotrivi acelei mulțimi fără număr. Nu
este de mirare că inima sa tremura la gândul bătăliei de a doua zi.
Însă Domnul nu l-a lăsat pe slujitorul Său pradă disperării. El i-a vorbit lui Ghe-
deon în timpul nopții și i-a spus să se ducă, împreună cu Pura, însoțitorul său de
încredere, în tabăra madianiților și acolo aveau să audă lucruri care vor fi spre încu-
rajarea lor. S-a dus și, așteptând în întuneric și în tăcere, el a auzit pe un soldat care
tocmai se trezise, relatându-i un vis tovarășului său: „Se făcea că o turtă de orz se
rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort și cortul a căzut; l-a
răsturnat cu susul în jos și cortul a fost dărâmat.”
Celălalt a răspuns în cuvinte care au entuziasmat inima celui care trăgea cu ure-
chea, fără a fi văzut de ceilalți: „Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul
lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian și toată tabăra.”
Ghedeon a recunoscut vocea lui Dumnezeu, care îi vorbea prin cuvintele acestor
străini madianiți. Credința și curajul său au fost mult întărite și el s-a bucurat că
Dumnezeul lui Israel putea să lucreze prin cele mai umile mijloace pentru a doborî
mândria omenească. Cu încredere și speranță, el s-a întors la cei câțiva bărbați de
sub comanda sa și le-a spus: „Sculați-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra
lui Madian!”
Așa cum turta care se rostogolea a răsturnat cortul pe care a căzut, la fel acei
puțini israeliți aveau să-i nimicească pe puternicii lor dușmani, atât de numeroși.
Domnul Însuși a îndrumat mintea lui Ghedeon spre un plan pe care acesta l-a
pus degrabă în aplicare.
Ce lecții de umilință și credință putem trece cu vederea atunci când încercăm să
deslușim felul cum lucrează Dumnezeu cu cei pe care i-a creat! – Signs of the Times,
14 iulie 1881
272
DRAGOSTEA COPLEŞITOARE A LUI DUMNEZEU

Sabia Domnului și a lui Ghedeon!
(Judecătorii 7:18)
D omnul Însuși a călăuzit mintea lui Ghedeon spre adoptarea unui plan…
[Ghedeon] a împărțit cele trei sute de oameni în trei cete. Fiecărui băr-
bat i s-a dat câte o trâmbiță și un urcior care conținea o făclie aprinsă. Apoi și-a
poziționat oamenii astfel încât au înconjurat toată tabăra lui Madian. Au fost
instruiți înainte cum să procedeze și, în mijlocul nopții, la semnalul lui Ghedeon,
toate cele trei cete au sunat din trâmbițe, au apucat făcliile și au spart urcioarele,
toți în același timp, și au strigat: „Sabia Domnului și a lui Ghedeon!” Lumina celor
trei sute de făclii a străpuns întunericul nopții și zgomotul puternic făcut de cele
trei sute de voci a trezit de îndată armata care dormea. Crezând că sunt atacați de
forțe copleșitoare, madianiții au fost loviți de panică. A urmat o scenă teribilă de
confuzie. În spaima lor, alergau în toate părțile și, confundându-și tovarășii cu
dușmanii, s-au măcelărit unii pe alții.
Odată ce s-a răspândit vestea că Israel a biruit, cei ce fuseseră trimiși acasă s-au
întors și s-au alăturat la urmărirea dușmanilor lor, care fugeau. Ghedeon a trimis
soli și la efraimiți, cerându-le să le taie trecerea apelor până la Iordan, astfel ca cei ce
fugeau să nu poată scăpa spre răsărit.
În această teribilă înfrângere au fost măcelăriți nu mai puțin de o sută douăzeci
de mii dintre invadatori și atât de teribil au fost învinși madianiții că n-au mai putut
fi în stare niciodată să pornească război împotriva lui Israel. O rămășiță de cinci-
sprezece mii care a reușit să scape trecând râul a fost urmărită de Ghedeon și de cei
trei sute de bărbați credincioși lui și a fost zdrobită cu totul, iar Zebah și Ţalmuna,
doi prinți ai Madianului, au fost uciși. (…)
Din cauza mândriei și ambiției neamului omenesc, Dumnezeu a ales să-Şi înde-
plinească lucrările Sale mărețe folosind cele mai simple și umile mijloace.
Grija Sa pentru lucrarea creației Sale este neobosită și neîncetată. Când bărbații
și femeile pornesc la truda lor de zi cu zi, când se pleacă în rugăciune, când sunt
culcați noaptea și când se trezesc dimineața, când cei bogați se ospătează în palatele
lor, când cei săraci își adună copiii în jurul mesei sărăcăcioase, asupra tuturor ve-
ghează cu duioșie Tatăl lor ceresc. (…)
Trebuie să cerem sfat de la Dumnezeu în rugăciune umilă și cu credință…
Atunci toate faptele noastre vor fi făcute cu înțelepciune, iar energiile noastre vor fi
canalizate în direcția cea bună. – Signs of the Times, 14 iulie 1881
273
Joi, 19 septembrie
BIRUINŢA LUI DUMNEZEU

Şi Domnul a zis lui Ghedeon: „Cu cei trei sute
de oameni care au lipăit vă voi mântui.”
(Judecătorii 7:7)
D upă înfrângerea madianiților, pretutindeni s-a răspândit rapid vestea că

Dumnezeul lui Israel a luptat din nou pentru poporul Său. Nu există cuvinte
care să poată descrie teroarea națiunilor din jur când au aflat de mijloacele simple
care au triumfat asupra puterii și iscusinței unui neam curajos și războinic.
Pe oriunde s-a răspândit vestea aceasta, toți erau convinși că biruința trebuie atri-
buită numai lui Dumnezeu. În felul acesta, numele Domnului a fost proslăvit, credința
lui Israel s-a întărit, iar vrăjmașii lor au fost rușinați și s-au aflat în încurcătură.
Nu este sigur pentru poporul lui Dumnezeu să adopte precepte și practici ale
celor necredincioși. Principiile divine și modalitățile de lucru sunt foarte diferite
de cele ale lumii. Istoria națiunilor lumii nu cuprinde biruințe care să fie asemenea
cuceririi Ierihonului sau înfrângerii madianiților. Niciun general al armatelor pă-
gâne nu a condus vreodată vreo luptă așa cum au făcut-o Iosua și Ghedeon. Aceste
biruințe ne învață marea lecție că singurul temei sigur pentru succes îl constituie
ajutorul lui Dumnezeu ce conlucrează cu efortul omului. Cei ce se încred în propria
lor înțelepciune și în capacitatea proprie vor fi cu siguranță dezamăgiți. Singura cale
sigură de urmat în toate planurile și țintele vieții o constituie perseverența în sim-
plitatea credinței. Încrederea umilă în Dumnezeu și supunerea cu credincioșie față
de voia Sa sunt la fel de importante pentru creștinii ce sunt implicați într-o luptă
spirituală așa cum au fost și pentru Ghedeon și tovarășii săi curajoși, care au dus
bătăliile Domnului.
Poruncile lui Dumnezeu trebuie respectate întotdeauna, indiferent ce spune lu-
mea. Această lecție nu trebuie trecută cu vederea de cei ce ocupă poziții de răs-
pundere între semenii lor. Toți trebuie să beneficieze de privilegiile religioase pe
care le au și să ceară zilnic lui Dumnezeu să le descopere voia Sa. Viața și cuvintele
Domnului Hristos trebuie studiate cu sârguință, iar sfaturile Sale trebuie urmate cu
bucurie. Cei care se îmbracă în felul acesta cu armura neprihănirii nu au de ce să se
teamă de vrăjmașii Domnului. Ei pot fi siguri de prezența și protecția Căpitanului
oștirii Domnului. (…)
Domnul dorește să dea poporului Său o experiență prețioasă… El vrea să-i
învețe să-și supună judecata și voința pe deplin Lui. Atunci ei vor vedea și vor ști că
prin ei înșiși nu pot face nimic; că Dumnezeu reprezintă totul în toate. – Signs of the
Times, 21 iulie 1881
274
DUMNEZEU POARTĂ DE GRIJĂ

Dar la cuvântul Tău voi arunca mrejele!
(Luca 5:5)
I oan a fost unul dintre primii care au recunoscut că Isus este Mesia. El îl auzise
pe Ioan Botezătorul predicând și a știut că acesta fusese trimis ca înainte-mer-
gătorul Aceluia care era Speranța lui Israel. Lui Ioan și lui Andrei le spusese Ioan
Botezătorul că Isus este „Mielul lui Dumnezeu”. Isus i-a văzut urmându-L și i-a
primit cu bucurie în locuința Lui umilă. Ei au rămas la El peste noapte, iar când
au plecat din prezența Sa, erau pe deplin încredințați cu privire la caracterul și
misiunea Sa divină.
Andrei s-a dus să-l caute pe fratele lui, pe Simon, și l-a adus la Isus, anunțându-l
cu bucurie: „Noi am găsit pe Mesia.” A doua zi, Domnul Isus l-a chemat pe Filip
să-L urmeze.
Andrei, Petru, Iacov și Ioan au fost de atunci înainte cunoscuți ca ucenici ai lui
Isus.
Deși participau la predicile lui Isus și erau mult timp în preajma Lui, ei își con-
tinuau încă meseria lor umilă; însă sosise timpul ca ei să-și lase mrejele și bărcile
pescărești și să fie mai aproape de Isus. Mulțimi de oameni Îl urmau pe Isus și, atunci
când se afla pe malul lacului Ghenazaret, „Îl îmbulzeau atât de tare ca să audă Cu-
vântul lui Dumnezeu”, încât Acesta S-a urcat în barca lui Petru și de acolo îi învăța pe
oamenii de pe țărm. Când a încetat să le vorbească, El i-a spus lui Petru: „Depărteaz-o
la adânc și aruncați-vă mrejele pentru pescuire.”
Petru a răspuns că toată noaptea s-au trudit și n-au prins nimic. Truda lor a fost
în zadar în timpul acela prielnic pentru pescuit și, din punct de vedere omenesc, nu
exista posibilitatea de a avea succes acum; „Totuși”, a spus Petru, „la cuvântul Tău
voi arunca mrejele!” A făcut acest lucru, iar cantitatea de pești prinsă a fost atât de
mare, încât mrejele de-abia îi mai puteau ține și au fost chemați în ajutor Iacov și
Ioan, tovarășii de meserie ai lui Andrei și Petru.
O lucrare importantă și solemnă se afla înaintea lor. Ei trebuiau să renunțe la
singurele lor mijloace de întreținere și să-și petreacă viața în eforturi altruiste pentru
salvarea păcătoșilor, însă înainte de a-i chema la această viață de lepădare de sine și
dependență de Dumnezeu, Mântuitorul cel plin de iubire le-a arătat că El, ca Domn
al cerurilor și al pământului, era în stare să le poarte de grijă și să le împlinească toate
nevoile. – Signs of the Times, 8 ianuarie 1885
CREDINŢĂ SIMPLĂ
Filisteanul a mai zis: „Arunc astăzi o ocară asupra oștirii lui Israel!
Dați-mi un om ca să mă lupt cu el.”
(1 Samuel 17:10)
T imp de patruzeci de zile, oștirea lui Israel a tremurat în fața provocării

trufașului Goliat, uriașul filistenilor. Puterile îi părăseau când priveau la răz-
boinicul imens ce măsura șase coți și o palmă [aproape 3,2 metri] înălțime. Pe cap
avea un coif de aramă; purta niște zale de solzi în greutate de cinci mii de sicli de
aramă [mai mult de 70 kilograme]; iar la picioare avea niște turteci de aramă. Îm-
brăcămintea sa era făcută din plăci de aramă care se suprapuneau una peste alta ca
solzii peștilor și se îmbinau atât de bine, încât nicio suliță sau săgeată nu ar fi putut
pătrunde prin armură. (…)
Timp de patruzeci de zile, în fiecare dimineață și în fiecare seară, Goliat se apro-
pia de tabăra lui Israel și zicea cu voce tare: „Pentru ce ieșiți să vă așezați în șiruri de
bătaie? Nu sunt eu filistean și nu sunteți voi slujitorii lui Saul? Alegeți un om care
să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine și să mă omoare,
noi vom fi robii voștri, dar, dacă-l voi birui și-l voi omorî eu, voi ne veți fi robi nouă
și ne veți sluji… Saul și tot Israelul au auzit aceste cuvinte ale filisteanului și s-au
înspăimântat și au fost cuprinși de o mare frică.” Nimeni nu îndrăznise să meargă
împotriva acestui fanfaron până când David, cuprins de indignare la auzul vorbelor
acelui idolatru trufaș, s-a oferit înaintea lui Saul să meargă la luptă spre slava lui
Dumnezeu, pentru a salva onoarea lui Israel.
Saul s-a hotărât să-i îngăduie acestui păstor să se aventureze, însă avea puțină
speranță că David ar fi putut avea câștig de cauză în această întreprindere curajoasă.
A poruncit ca David să fie îmbrăcat cu armura regelui. I s-a pus pe cap coiful cel
greu de aramă, a fost îmbrăcat cu o platoșă și i s-a dat și sabia împăratului. Echipat
în felul acesta, a încercat să meargă; însă imediat s-a întors înapoi. Primul gând care
le-a trecut prin minte spectatorilor înfricoșați a fost că David s-a hotărât să nu-și
riște viața cu un dușman într-o luptă atât de inegală. Însă nici pe departe nu se gân-
dea David la așa ceva.
Când s-a întors la Saul, i-a cerut permisiunea să se dezbrace de armura cea grea
spunându-i: „Nu pot să merg cu aceasta; nu sunt obișnuit cu ea.”
Ce curaj și ce credință neînfricată a dovedit acest simplu păstor înaintea oștirilor
israeliților și a filistenilor! – Signs of the Times, 10 august 1888
ACŢIONÂND PE BAZA CREDINŢEI

Tu vii înaintea mea cu sabie, suliță și cu pavăză, iar eu vin înaintea ta în Numele
Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.
(1 Samuel 17:45)
E l [David] s-a dezbrăcat de armura împăratului și și-a luat doar lucrurile lui,
toiagul său de păstor și o simplă praștie. După ce a ales cinci pietre netede din
pârâu și le-a pus în traista sa, cu praștia în mână a înaintat împotriva filisteanu-
lui. Uriașul înainta cu trufie puțin câte puțin, așteptând să dea piept cu cei mai
puternici dintre războinicii lui Israel. Cel care-i ducea scutul mergea înaintea lui.
Pe măsură ce se apropia de David, el n-a văzut decât un tinerel, un copil. Fața lui
radia de sănătate, iar chipul lui zvelt, neprotejat de armură, expunea toate acele
trăsături tinerești în contrast marcant față de proporțiile masive ale filisteanului.
Goliat s-a umplut de uimire și furie. Indignarea sa a izbucnit în cuvinte calculate,
astfel încât să-l înspăimânte și să-l copleșească pe tânărul curajos din fața sa. „Ce,
sunt câine”, exclamă uriașul, „de vii la mine cu toiege?”Apoi filisteanul a revărsat asu-
pra lui David cele mai teribile blesteme cu toți dumnezeii pe care îi cunoștea. Apoi
a strigat batjocoritor: „Vino la mine, și-ți voi da carnea ta păsărilor cerului și fiarelor
câmpului.” Însă această amenințare trufașă n-a făcut altceva decât să inspire în acel
tânăr și mai mult curaj și să aprindă în pieptul său și mai mult zel pentru a-l aduce la
tăcere pe vrăjmașul poporului său. El nu a tremurat în fața campionului filistenilor.
El era conștient că luptă pentru onoarea lui Dumnezeu și pentru eliberarea lui Israel,
și inima sa era plină de credință, calm și speranță.
David a pășit în față și s-a adresat inamicului său într-un limbaj care era decent
și elocvent în același timp. El a spus filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu
suliță și cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele
Dumnezeului oștirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâi-
nile mele, te voi doborî și-ți voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor
păsărilor cerului și fiarelor pământului. Şi tot pământul va ști că există un Dumne-
zeu în Israel.” – Signs of the Times, 10 august 1888
277
Luni, 23 septembrie
CREDINŢA SIMPLĂ RĂSPLĂTITĂ

Şi toată mulțimea aceasta va ști că Domnul nu mântuiește nici prin sabie,
nici prin suliță. Căci biruința este a Domnului și El vă dă în mâinile noastre.
(1 Samuel 17:47)
C ât de însuflețitor a fost curajul și credința neînfricată a acestui simplu păstor

în fața oștirilor israeliților și ale filistenilor! Vitejia răzbătea prin vocea sa, iar
pe chipul său frumos se vedea bucuria biruinței.
În timp ce vocea plăcută a lui David rostea acele cuvinte pline de încredere în
biruință, mânia lui Goliat s-a aprins la maximum. În furia sa, şi-a ridicat coiful care-i
proteja fruntea și s-a avântat cu ură puternică să se răzbune pe dușmanul său. Fiul
lui Isai se pregătea și el. Ambele oștiri priveau cu cel mai mare interes. „Îndată ce
filisteanul a pornit înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea
filisteanului. Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră și a aruncat-o cu praștia; a lovit
pe filistean în frunte și piatra a intrat în fruntea filisteanului, care a căzut cu fața la
pământ.”
Cele două oștiri au fost cuprinse de uimire. Crezuseră că David avea să fie ucis;
însă când piatra a trecut șuierând prin aer și a lovit drept în țintă, ei l-au văzut pe
puternicul războinic tremurând și întinzându-și mâinile ca și când ar fi fost lovit de
orbire năprasnică. Uriașul s-a legănat și s-a clătinat pe picioare și apoi a căzut cu fața
la pământ. David n-a așteptat nicio clipă. Nu știa dacă mai este în viață. A alergat
repede la filisteanul căzut și, cu ambele mâini, a apucat sabia cea grea a lui Goliat. Cu
doar câteva momente înainte, Goliat îl amenințase pe David că-i va tăia capul și că-i
va da trupul păsărilor cerului. Acum, aceasta era în mâna slujitorului lui Dumnezeu.
A scos-o din teacă și a tăiat capul filisteanului, care s-a despărțit de trupul său, și din
tabăra lui Israel s-au auzit chiote de bucurie.
Filistenii au fost cuprinși de teroare. Ei știau că au pierdut. În oroare și confuzie,
au început să se retragă haotic. Evreii biruitori… s-au grăbit după oștirea care se re-
trăgea și „au pornit în urmărirea filistenilor până în vale și până la porțile Ecronului.
Iar David a luat capul filisteanului și l-a dus la Ierusalim și a pus armele filisteanului
în cortul său.” – Signs of the Times, 10 august 1888
278
CONSACRAREA LUI DANIEL FAŢĂ DE DUMNEZEU

El era credincios; și nu se găsea nicio greșeală la el și niciun lucru rău.
(Daniel 6:4)
C ând Darius a numit în provinciile împărăției sale o sută douăzeci de dregă-

tori, și peste aceștia, trei căpetenii cărora dregătorii trebuiau să le dea soco-
teală, citim că „Daniel întrecea pe toate aceste căpetenii și pe dregători, pentru că
în el era un duh înalt; și împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăția”. Însă
îngerii cei răi, temându-se de influența pe care ar fi avut-o acest om bun asupra
împăratului și asupra treburilor împărăției, au stârnit în căpetenii și dregători in-
vidie față de el. Acești oameni nelegiuiți îl urmăreau pe Daniel îndeaproape, ca
să poată găsi la el vreo greșeală, pe care s-o poată raporta împăratului; însă n-au
putut să găsească. „Căci el era credincios și nu se găsea nicio greșeală la el și niciun
lucru rău.”
Atunci Satana s-a gândit să facă din credincioșia lui Daniel față de Dumnezeu
un motiv pentru distrugerea sa. Căpeteniile și dregătorii au venit cu zarvă împreună
la împărat și i-au spus: „Toate căpeteniile împărăției, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii
și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoțită de o aspră
oprire, care să spună că oricine va înălța timp de treizeci de zile rugăciuni către vre-
un dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu
lei.” Împăratul s-a simțit măgulit. El nu avea idee de planul ticălos pus la cale împo-
triva lui Daniel și le-a aprobat cererea. Decretul a fost semnat și a devenit una dintre
legile de neschimbat ale mezilor și perșilor.
Acești oameni invidioși nu credeau că Daniel avea să fie necredincios față de
Dumnezeul lui sau că avea să se abată de la principiile sale și, într-adevăr, nu s-au
înșelat în privința caracterului său. Daniel cunoștea valoarea comuniunii cu Dum-
nezeu. Cunoscând bine decretul împăratului, el a continuat să se plece în rugăciu-
ne de trei ori pe zi, „cu ferestrele odăii sale deschise spre Ierusalim”. El nu a cău-
tat să înceteze să facă acest lucru, deși cunoștea bine care aveau să fie consecințele
credincioșiei sale față de Dumnezeu. A întrevăzut pericolele de pe calea sa, dar pi-
cioarele nu i s-au clătinat. El nu a dorit nici măcar să dea de înțeles celor care com-
plotaseră la nimicirea sa că legătura sa cu cerul ar fi fost în vreun fel afectată. (…)
El știa că niciun om, nici măcar împăratul, nu avea dreptul de a se interpune între
conștiința sa și Dumnezeul său și să intervină în ce privește închinarea pe care el o
datora Făcătorului său. – Signs of the Times, 4 noiembrie 1886
279
UN EXEMPLU DE ÎNCREDERE ŞI RUGĂCIUNE

Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel: „Dumnezeul tău,
căruia necurmat Îi slujești, să te scape!”
(Daniel 6:16)
C a urmare a faptului că înălțase rugăciuni către Dumnezeul său, Daniel a fost

aruncat în groapa cu lei. Însă Daniel a continuat să se roage chiar şi acolo,
printre lei. Oare l-a uitat Dumnezeu pe slujitorul său credincios și a îngăduit ca el
să piară? Oh, nu: Domnul Isus, Comandantul suprem al oștilor cerești, a trimis pe
îngerii Săi ca să închidă gurile leilor înfometați, astfel ca aceștia să nu-i facă niciun
rău celui ce înălța rugăciuni către Dumnezeu; și, în acea groapă teribilă, era pace
deplină. Împăratul a fost martor la supraviețuirea miraculoasă a lui Daniel și l-a
scos afară cu onoruri, în timp ce aceia care au complotat pentru nimicirea sa au
fost omorâți, împreună cu soțiile și copiii lor, chiar în modul îngrozitor în care ei
plănuiseră să-l distrugă pe Daniel.
Prin curajul moral al acestui om care a ales, chiar în fața morții, să meargă pe
calea cea dreaptă și nu a folosit un plan diplomatic prin care ar fi putut scăpa, Satana
a fost înfrânt, iar Dumnezeu a fost onorat. (…)
Daniel a fost un titan din punct de vedere moral și intelectual; totuși, el nu a
atins această excelență dintr-odată și fără efort. El a învățat continuu, dorind să do-
bândească tot mai multe cunoștințe și și-a pus mereu ținte înalte. Şi alți tineri au
avut aceleași avantaje ca și el, dar ei nu și-au canalizat toate energiile spre căutarea
înțelepciunii – cunoașterea lui Dumnezeu – așa cum este El descoperit în Cuvântul
Său și în lucrările Sale. Daniel era doar un tânăr când a fost adus la curtea păgână
pentru a fi în slujba împăratului Babilonului; și tocmai pentru că era așa de tânăr
atunci când a fost expus tuturor ispitelor de la curtea împărătească a Răsăritului,
împotrivirea sa cu demnitate față de ceea ce este rău și statornicia exemplară față de
ceea ce este bine pe tot parcursul lungii sale cariere fac să fie și mai mult de admirat.
Exemplul său ar trebui să fie o sursă de tărie pentru cei încercați și ispitiți. (…)
Din istoria lui Daniel putem învăța că o conformare strictă față de cerințele lui
Dumnezeu se va dovedi o binecuvântare nu doar în ce privește viața viitoare, dar și
pentru viața aceasta. Prin respectarea principiilor religioase, noi putem ieși învingă-
tori asupra ispitelor lui Satana și asupra planurilor viclene ale celor nelegiuiți, chiar
dacă acest lucru ne costă mari sacrificii. Trăim în cea mai solemnă perioadă a istoriei
acestei lumi, când ultimul mare conflict între adevăr și minciună se manifestă cu
atâta violență; și avem nevoie ca și Daniel de curaj și hotărâre de partea dreptății și o
puternică încredere în Dumnezeu. – Signs of the Times, 4 noiembrie 1886
280
Joi, 26 septembrie
TRANSFORMAREA MIRACULOASĂ
Căci Fiului omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.
(Luca 9:56)
I oan era ucenicul pe care Mântuitorul îl iubea pentru că el credea în El și Îl iubea

cu tot sufletul său. Iubirea sa pentru Mântuitorul se caracteriza prin simplitate și
entuziasm. Sunt mulți care consideră că această dragoste față de Domnul Hristos
era un lucru natural în caracterul lui Ioan și adeseori ucenicul este reprezentat
de artiști cu o înfățișare blândă, plăpândă, chiar feminină, însă asemenea repre-
zentări sunt incorecte. Ioan și fratele său erau cunoscuți ca „fiii tunetului”. Ioan
era un bărbat impulsiv, însă învățase de la marele Învățător. El avea multe defecte
de caracter și fiecare ofensă adusă lui Isus trezea în el indignare și combativitate.
Dragostea lui pentru Hristos era dragostea unui suflet salvat prin meritele lui Isus,
însă alături de această dragoste erau și multe trăsături de caracter firești, care tre-
buiau biruite. Într-o ocazie, el și cu fratele lui au pretins dreptul la cea mai înaltă
poziție în Împărăția cerurilor, iar într-o altă ocazie, el i-a interzis unui bărbat să
scoată demoni și să vindece boli, pentru că acesta nu se afla printre ucenici. Altă
dată, când L-a văzut pe Domnul său desconsiderat de samariteni, el a vrut să ceară
să cadă foc din cer pentru a-i mistui pe aceștia. Însă Domnul Hristos l-a mustrat,
spunându-i: „Fiului omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mântuiască.”
În caracterul și învățăturile Domnului Hristos, ucenicii au avut atât reguli de
conduită morală, cât și un model, iar harul lui Hristos era o putere transformatoare
care lucra schimbări extraordinare în viața ucenicilor. Trăsăturile naturale de carac-
ter, spiritul de critică, răzbunarea, ambiția, lipsa de stăpânire de sine, toate acestea
existau în ucenicul iubit și trebuiau biruite pentru ca el să poată ajunge un reprezen-
tant al lui Hristos. El nu a fost doar un ascultător, ci și un împlinitor al cuvintelor
Domnului său. El a învățat de la Domnul Isus să fie blând și smerit cu inima. Acest
lucru a fost rezultatul umblării sale cu Învățătorul. (…)
Avem nevoie de veghere continuă, căci ne apropiem de venirea Domnului Hris-
tos, ne apropiem de acel timp în care Satana va lucra cu toată puterea, „cu tot felul
de minuni, de semne și puteri mincinoase și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru
cei ce sunt pe calea pierzării pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie
mântuiți”. Noi trebuie să studiem Modelul și să devenim asemenea Domnului Isus,
care este blând și smerit cu inima, curat și neîntinat. Nu trebuie să uităm niciodată
că Dumnezeu este întotdeauna lângă noi și toate lucrurile, mari sau mici, sunt sub
controlul Său. – Signs of the Times, 20 aprilie 1891
281
IUDA ŞI IOAN ÎN CONTRAST

Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde.
(Ioan 13:21)
O portunitățile și avantajele oferite lui Ioan le-a avut și Iuda. Aceleași prin-
cipii ale adevărului au fost expuse și în fața lui; caracterul Domnului Isus
a putut fi contemplat, imitat și luat ca model și de el. Însă Iuda nu a ajuns să fie
un împlinitor al cuvintelor Domnului Hristos. Lipsa stăpânirii de sine, patimile
răzbunătoare, gândurile negre și pesimiste au tot fost nutrite până când Satana l-a
luat cu totul în stăpânire. Ioan a umblat în lumină și a folosit ocaziile pe care le-a
avut pentru a birui ceea ce era rău în el; în schimb, Iuda a rămas cu defectele lui de
caracter și a refuzat să fie transformat după chipul Domnului Hristos, devenind
astfel un reprezentant al vrăjmașului lui Hristos și manifestând însușirile celui rău.
Când Iuda s-a atașat de Hristos, el avea unele trăsături prețioase de caracter ce ar fi
putut fi folosite pentru slava lui Dumnezeu și ar fi devenit o binecuvântare pentru
biserică. Dacă ar fi dorit să poarte jugul lui Hristos, să fie blând și smerit cu inima,
ar fi putut deveni conducătorul apostolilor; însă el și-a împietrit inima atunci când
defectele sale de caracter au fost aduse la lumină și, prin mândrie și răzbunare, a
ales să rămână cu propriile sale ambiții și în acest fel nu a corespuns pentru lucra-
rea pe care Dumnezeu ar fi putut să i-o încredințeze. Ioan și Petru, deși fuseseră
nedesăvârșiți, au devenit sfințiți prin adevăr.
La fel se întâmplă și astăzi, ca în zilele Domnului Hristos. Ca în cazul ucenicilor
care se adunau laolaltă, fiecare cu greșelile lui, cu tendințe moștenite sau cultivate
spre rău, la fel și în relațiile din biserica noastră, noi găsim bărbați și femei ale căror
caractere sunt deficitare; niciunul dintre noi nu este perfect. Însă în Hristos și prin
Hristos, noi trebuie să trăim în familia lui Dumnezeu, să învățăm să devenim una în
credință, în învățătură, în spirit, pentru ca, la sfârșit, să putem fi primiți în locuințele
veșnice. Noi toți trecem prin încercări, suferințe și avem diferențe de opinii; însă
dacă Domnul Hristos locuiește în inima fiecăruia dintre noi, este posibil să nu existe
niciun fel de disensiuni. Dragostea lui Hristos ne va face să ne iubim unii pe alții, iar
lecțiile Mântuitorului vor armoniza toate diferențele existente, aducând unitate între
noi, până ce vom ajunge una în cuget și în judecată. Lupta pentru întâietate va dispă-
rea și nimeni nu va fi mai presus de ceilalți, ci toți îi vom privi pe ceilalți mai presus
de noi înșine și astfel toți vom alcătui un templu spiritual pentru Domnul. (…)
Lecțiile date lui Petru, Iuda și celorlalți ucenici sunt folositoare pentru noi și au o
importanță deosebită pentru acest timp. – Signs of the Times, 20 aprilie 1891
OFRANDA MARIEI
De ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine.
(Marcu 14:6)
O spățul din casa lui Simon a adus laolaltă mulți iudei, căci ei știau că Domnul
Hristos urma să fie acolo. Ei nu au venit să-L vadă doar pe Isus, ci mulți erau
curioși să-l vadă și pe acela care fusese înviat din morți. Ei gândeau că Lazăr avea
să le relateze cine știe ce experiență minunată, dar au fost surprinși să vadă că el
nu avea nimic de spus… Lazăr a avut în schimb o mărturie extraordinară de adus
cu privire la lucrarea Domnului Hristos. El fusese înviat din morți tocmai în acest
scop. El constituia o mărturie vie a puterii divine. Cu îndrăzneală și putere, el a
declarat că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
La ospăț, Mântuitorul stătea la masă de-o parte cu Simon, pe care îl vindecase
de o boală teribilă, și de cealaltă parte îl avea pe Lazăr, pe care îl înviase din morți.
Marta servea la masă, însă Maria asculta cu toată atenția fiecare cuvânt care ieșea de
pe buzele lui Isus. În mila Sa, Domnul Hristos iertase păcatele Mariei, care fuseseră
multe și dureroase. Lazăr, scumpul ei frate, fusese chemat afară din mormânt și re-
dat familiei prin puterea Mântuitorului; astfel, inima Mariei era plină de mulțumire.
Ea tânjea să-şi manifeste recunoștința. Printr-un mare sacrificiu personal, ea cum-
părase un vas de alabastru cu mir de nard curat, cu care dorea să ungă trupul lui Isus
la moartea Sa. Acum, luând vasul în mâinile sale, cu discreție l-a spart și a turnat
conținutul acestuia pe capul și pe picioarele Domnului ei.
Fapta ei ar fi trecut neobservată dacă mirul nu și-ar fi făcut simţită prezența prin
mireasma bogată și astfel fapta ei a ajuns să fie cunoscută până în zilele noastre.
„Ucenicilor le-a fost necaz când au văzut lucrul acesta și au zis: «Ce rost are risipa
aceasta?».” Iuda a fost cel dintâi care a făcut această observație, iar apoi și alții i s-au
alăturat. (…)
Domnul Isus a văzut-o pe Maria rușinată și așteptând să fie mustrată de Acela
căruia I se închina și pe care Îl iubea. Însă, în loc de mustrare, ea a auzit cuvinte
de apreciere: „De ce faceți supărare femeii?” a spus Domnul Hristos. „Ea a făcut
un lucru frumos față de Mine.” „Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită
Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, spre
pomenirea ei.”
Domnul Hristos S-a bucurat mult văzând dorința sinceră a Mariei de a face voia
Domnului ei… Dorința Mariei de a face acest lucru era de mai mare valoare pentru
Hristos decât toate mirurile prețioase din lume, pentru că exprima recunoștința ei
față de Răscumpărătorul ei. – Youth’s Instructor, 12 iulie 1900
ÎNVĂŢĂTURI DIN EXPERIENŢA LUI PETRU

Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine!
(Marcu 14:31)
M otivul pentru care atât de mulți dintre cei ce se consideră ucenici ai lui Hris-
tos cad în ispită în mod deplorabil este că ei nu au o cunoaștere corectă de
sine. Acesta a fost punctul în care Petru a fost cernut atât de puternic de către
vrăjmașul. Dacă am fi conștienți de propria slăbiciune, am vedea cât de multe
lucruri avem de făcut pentru noi înșine și ne-am smeri inima sub mâna puternică
a lui Dumnezeu. Dacă ne-am prinde sufletele neajutorate de Hristos, ignoranța
noastră ar fi compensată cu înțelepciunea Sa, slăbiciunea noastră, cu tăria Sa, fra-
gilitatea noastră, cu puterea Sa trainică. (…)
Să observăm cursul urmat de Petru. Căderea sa nu a fost bruscă, ci treptată. A
făcut câte un pas în jos, până ce bietul păcătos a ajuns să-Şi renege Domnul cu bles-
teme și injurii. Cântatul cocoșului i-a amintit lui Petru cuvintele Domnului Hristos
și, surprins și șocat, el s-a întors și a privit spre Mântuitorul. În clipa aceea, Domnul
Hristos l-a privit pe Petru, și acesta, văzând privirea aceea tristă și îndurerată, în
care se amestecau iubirea și compasiunea pentru el, a început să se înțeleagă pe sine.
Cuvintele sale pline de încredere în sine i-au revenit cu putere în minte: „Chiar dacă
toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” „Sunt gata să merg cu Tine și în
temniță, și la moarte.” Şi totuși, el și-a tăgăduit Domnul cu blesteme și injurii!
Însă nu a fost lăsat în disperare. Privirea aceea a lui Isus a adus o rază de speranță
în sufletul ucenicului vinovat. El a putut citi în aceasta următoarele cuvinte: „Petru,
îmi pare rău pentru ce ai făcut. Dar pentru că regreți, te iert.” În timp ce sufletul lui
Petru trecea prin această umilire profundă și printr-o luptă teribilă cu agenții sata-
nici, el și-a adus aminte de cuvintele Domnului Hristos: „M-am rugat pentru tine”,
iar acestea au fost pentru el cea mai prețioasă asigurare. (…)
În căderea lui Petru, putem vedea cazul fiecăruia dintre noi. Exact așa cum a
făcut Petru, mulți dintre cei ce pretind a face parte din poporul păzitor al poruncilor
lui Dumnezeu Îl dezonorează și Îl ocărăsc pe cel mai bun Prieten al lor – pe Acela
care îi poate mântui. Însă Domnul îi poate reface pe deplin pe aceia care s-au rușinat
de El prin fapte nevrednice.
Petru a păcătuit chiar dacă avusese atâta lumină, cunoștință și privilegii înalte.
Încrederea în sine a fost cea care l-a dus la cădere, și același lucru rău lucrează și
acum în inimile oamenilor. Dacă nu suntem dispuși să învățăm continuu în școala
lui Hristos, vom eșua. Singura noastră scăpare este în a umbla în umilință cu Dum-
nezeu. – Youth’s Instructor, 15 decembrie 1898
284
Luni, 30 septembrie
REABILITAREA LUI PETRU

Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?
(Ioan 21:15)
P etru nu a uitat niciodată scena dureroasă a umilirii sale. El nu a uitat că Şi-a

tăgăduit Domnul și n-a gândit niciodată că acesta nu a fost cine știe ce păcat.
Nicio refacere nu este completă dacă nu atinge profunzimea sufletului prin pu-
terea transformatoare a Duhului Sfânt. Sub influența Duhului Sfânt, Petru se afla
într-o adunare în care erau prezenți mii de oameni și, cu îndrăzneală sfântă, i-a
acuzat pe preoții nelegiuiți și pe conducători de același păcat de care se făcuse el
însuși vinovat. (…)
După învierea Sa, Domnul Hristos l-a pus la încercare pe Petru de trei ori. „«Si-
mone, fiul lui Iona», i-a spus El, «Mă iubești Tu mai mult decât aceștia?» «Da, Doam-
ne, I-a răspuns Petru, știi că Te iubesc.» Isus i-a zis: «Paște mielușeii Mei!» I-a zis a
doua oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?» «Da, Doamne, I-a răspuns Petru, știi
că Te iubesc. Isus i-a zis: Paște oițele Mele.»”
Când Domnul Hristos i-a spus a treia oară lui Petru: „Mă iubești?”, aceste cuvinte
i-au pătruns până în adâncul sufletului. Judecându-se singur, Petru a căzut pe Stân-
că și a spus: „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc.”
Unii susțin că, dacă un suflet se împleticește și cade, el nu-și mai poate recâștiga
niciodată poziția anterioară; însă cazul pe care-l avem în fața noastră contrazice
acest punct de vedere. Domnul Hristos îi spusese lui Petru înainte de lepădarea sa:
„Şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, vei întări pe frații tăi.” Încredințându-i su-
fletele pentru care Şi-a dat viața, Domnul Hristos i-a dat lui Petru cea mai puternică
dovadă a încrederii Sale în reabilitarea sa. (…)
Petru era acum suficient de umil pentru a înțelege cuvintele Domnului Hristos
și, fără alte întrebări, ucenicul de altădată, neastâmpărat, lăudăros, plin de încredere
în sine, a devenit supus și căit. El a început să-L urmeze cu adevărat pe Domnul pe
care Îl tăgăduise. Gândul că Domnul Hristos nu l-a lepădat și nu l-a respins a con-
stituit pentru Petru lumină, mângâiere și binecuvântare. El a considerat că, dacă i
se va îngădui acest lucru, când va fi crucificat, va dori ca să fie cu capul în jos. (…)
Domnul Hristos este turnul nostru de scăpare, iar Satana nu poate avea putere
asupra sufletului care umblă cu Dumnezeu în umilință... Dacă ne bizuim pe propria
înțelepciune, aceasta se va dovedi nebunie. Însă dacă ne vom consacra în lucrare
fără nicio rezervă, neabătându-ne deloc de la principiu, Domnul va pune în jurul
nostru armele cele mai puternice, care se vor dovedi un ajutor de nădejde. – Youth’s
Instructor, 22 decembrie 1898
285
OCTOMBRIE
„Hristos v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.”
(1 Petru 2:21)
Marți, 1 octombrie
UN SISTEM DUBLU DE LEGI

Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi,
pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
(2 Corinteni 5:21)
F aptul că perechea sfântă, nesocotind interdicția lui Dumnezeu cu privire la un

singur lucru, a călcat în felul acesta Legea Sa, iar urmașii lor au trebuit să sufere
consecințele căderii în păcat, ar trebui să ne conștientizeze pe toți cu privire la
caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu.
Poporul lui Dumnezeu, pe care El îl numește comoara Sa specială, a fost privi-
legiat cu un sistem dublu de legi: cea morală și cea ceremonială. Prima arăta înapoi
spre momentul creației, pentru a-L păstra în amintire pe Dumnezeul cel viu care a
făcut lumea, ale cărei cerințe sunt obligatorii pentru toți, în toate perioadele, și care
va exista de-a lungul timpului, cât ține veșnicia; iar cealaltă a fost dată din cauză că
Adam a călcat Legea morală, ea constând din aducerea de daruri și jertfe care în-
dreptau atenția spre răscumpărarea viitoare. (…)
Dragostea pe care Dumnezeu a avut-o față de oameni, pe care i-a creat după
chipul și asemănarea Sa, L-a determinat să-L dea pe singurul Său Fiu ca să moară
pentru călcarea lor de Lege, și pentru ca înmulțirea păcatului să nu-i facă să-L uite
pe Dumnezeu și răscumpărarea viitoare, sistemul ceremonial fiind întemeiat pentru
a reprezenta jertfa desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu.
Domnul Hristos a devenit păcat pentru neamul omenesc decăzut, luând asupra
Sa condamnarea care era a păcătosului pentru călcarea Legii lui Dumnezeu. Dom-
nul Hristos a stat ca reprezentant al familiei omenești. El a luat asupra Lui Însuși
păcatele lumii. Făcându-Se păcat, El a condamnat păcatul murind pentru noi.
Legea lui Iehova, existând de la momentul creației, cuprindea două mari princi-
pii: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu
tot cugetul tău și cu toată puterea ta”: aceasta este cea dintâi poruncă. Iar cea de-a
doua, asemenea ei, este: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu există po-
runcă mai mare ca acestea.”
Care este voia Tatălui? Ca noi să păzim poruncile Sale. (…)
Moartea Domnului Isus Hristos pentru răscumpărarea omenirii dă vălul
la o parte și face să iasă la suprafață un potop de lumină în ce privește întreaga
instituție a sistemului religios iudaic din urmă cu sute de ani. Fără moartea Dom-
nului Hristos, acest întreg sistem nu avea nicio semnificație. – Review and Herald,
6 mai 1875
287
Miercuri, 2 octombrie
LEGEA CEA VEŞNICĂ A LUI DUMNEZEU

Voi păzi Legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie.
(Psalmii 119:44)
C ât de minunată este Legea lui Iehova, prin simplitatea ei, prin caracterul ei
atotcuprinzător și prin desăvârșirea ei!
Nu există taine în Legea lui Dumnezeu. Cel mai slab intelect poate pricepe aceste
precepte care reglementează viața și formează caracterul după Modelul divin.
Sacrificiul infinit pe care l-a făcut Domnul Hristos pentru a înălța și proslăvi
Legea dă mărturie despre faptul că nicio iotă și nicio frântură din această Lege nu
poate fi îndepărtată. Domnul Hristos a venit să plătească datoria pe care și-a atras-o
asupra sa păcătosul prin călcarea acesteia și să ne învețe, prin propriul Său exemplu,
cum să ținem Legea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a spus: „Eu am păzit poruncile
Tatălui Meu.” Având în vedere toate lucrurile care arată cu claritate spre necesitatea
păzirii Legii lui Dumnezeu în perspectiva vieții veșnice, care să inspire speranță și
să determine la eforturi în direcția aceasta, este uluitor cât de mulți așa-ziși slujitori
ai lui Dumnezeu dau la o parte Legea Sa și îi învață pe păcătoși că ei nu trebuie să
asculte de preceptele acesteia. Ce amăgire fatală! Satana a fost primul care a născocit
această erezie și, prin aceasta, el a ademenit-o pe Eva în păcat. Rezultatele triste ale
acelei călcări a Legii le avem în fața noastră.
Domnul Hristos a venit să ne învețe calea mântuirii. Iar când serviciile în umbră
au ajuns să nu mai aibă nicio valoare – când tipul a întâlnit antitipul prin moartea
Domnului Hristos – atunci ar fi fost de așteptat, dacă Legea celor zece porunci nu
ar mai fi obligatorie, ca Hristos să declare abrogarea ei. Dacă Scripturile Vechiului
Testament nu ar mai fi trebuit să constituie un ghid pentru creștini, atunci El ne-ar
fi făcut cunoscut lucrul acesta. (…)
Sfinții profeți au prezis felul nașterii Domnului Hristos, evenimentele din viața
Lui, misiunea Lui, moartea și învierea Lui. În Vechiul Testament, noi găsim Evan-
ghelia unui Mântuitor ce urma să vină. În Noul Testament, găsim Evanghelia unui
Mântuitor revelat, așa cum a prezis profeția.
Nu există discordanță între învățăturile Domnului Hristos din Vechiul Testa-
ment și învățăturile Sale din Noul Testament.
Chiar în ultima Sa solie către biserica Sa, dată în Patmos, Mântuitorul cel înviat
pronunță o binecuvântare asupra acelora care păzesc Legea Tatălui Său: „Ferice de
cei ce împlinesc poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în
cetate!” (traducerea King James) – Review and Herald, 14 septembrie 1886
288
Joi, 3 octombrie
SLĂVIŢI PE DUMNEZEU
Pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură,
să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.
(Romani 15:6)
D ragostea supremă a lui Dumnezeu va fi arătată de fiecare om care este un ade-

vărat urmaș al Domnului Isus Hristos. Noi suntem creaturile Sale, lucrarea
mâinilor Sale și El merită pe drept reverență, onoare și iubire.
Din dragoste, cu dorința de a ne înălța și înnobila, Dumnezeu ne-a oferit un
standard al ascultării. Într-o măreție înfricoșătoare, în mijlocul fulgerelor și tunete-
lor, El a proclamat de pe muntele Sinai cele zece precepte sfinte ale Sale.
Dumnezeu a văzut starea neajutorată a păcătosului. El a privit cu durere asupra
lumii care devenea din ce în ce mai degradată și păcătoasă. Legea Sa nu putea fi
schimbată pentru a acoperi deficiențele noastre, căci El spusese: „Nu-mi voi călca
legământul și nu voi schimba ce a ieșit de pe buzele Mele.” Însă în dragostea Lui
cea mare pentru neamul omenesc, din dorința de a ne feri să fim pedepsiți pentru
călcările noastre de Lege și dorind să fim înălțați și înnobilați, El „a dat pe singurul
Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Domnul
Hristos a lăsat deoparte roba Sa regală și a venit pe acest pământ aducând cu Sine
putere suficientă pentru a birui păcatul. El a venit să trăiască Legea lui Dumnezeu
în trup omenesc și pentru ca noi, fiind părtași ai naturii Sale divine, să putem trăi și
noi acea Lege. (…)
Domnul Hristos a trăit Legea lui Dumnezeu în fața universului cerurilor, îna-
intea îngerilor căzuți și în fața celor pe care a venit să-i salveze. El a înălțat-o și a
împlinit-o, ascultând pe deplin de cerințele acesteia. Prin curăția, bunătatea, mila,
devotamentul și zelul Său pentru slava lui Dumnezeu, prin iubirea Sa neîntrecută
față de oameni, El a făcut cunoscută desăvârșirea Legii. Prin viața Sa fără pată, El i-a
ilustrat excelența…
Ascultarea trebuie să vină din inimă. Căci Domnul Hristos lucrează asupra ini-
mii… Dacă ne apropiem de Dumnezeu, sursa constantă a tăriei noastre, vom vedea
împlinirea făgăduinței: „Cereți și vi se va da.”
Având în vedere că Domnul Hristos a ținut Legea când a venit în trup ome-
nesc, același lucru îl vom putea și noi dacă ne prindem de Cel Puternic pentru tărie.
Pe măsură ce ne dăm seama că nu putem face nimic prin noi înșine, vom primi
înțelepciune de sus pentru a-L onora și proslăvi pe Dumnezeu. Şi, privind „slava
Domnului”, vom fi schimbați în același chip „din slavă în slavă”. – Signs of the Times,
4 martie 1897
289
Vineri, 4 octombrie
UN DUO DINAMIC
Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum!
(Galateni 3:21)
L egea și Evanghelia nu pot fi separate. Mila și adevărul se întâlnesc în Hris-

tos; dreptatea și pacea se sărută. Evanghelia nu ignoră obligațiile pe care le au
oamenii față de Dumnezeu. Evanghelia este Legea dezvăluită, expusă, explicată,
desfășurată, nimic mai mult sau mai puțin. Ea nu acordă mai multă larghețe păca-
tului decât Legea. Legea indică spre Domnul Hristos; Domnul Hristos indică spre
Lege. Evanghelia ne cheamă la pocăință de păcat. Şi ce este păcatul? Păcatul este
călcarea Legii. De aceea, Legea îi cheamă pe păcătoși de la păcătoșenie la ascultare
de Legea lui Dumnezeu. Domnul Isus, prin viața și moartea Sa, ne-a chemat la o
strictă ascultare de Lege. El, Cel drept, a murit pentru cei nedrepți, Cel nevinovat
pentru cei vinovați, pentru ca Legea lui Dumnezeu să poată fi onorată mai departe
și astfel omenirea să nu piară cu totul.
Lucrarea de mântuire este aceeași, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. (…)
Satana lucrează cu toată puterea lui amăgitoare pentru a-i prinde pe oameni în
capcană. El vrea să-i facă să creadă că acest mare sacrificiu a fost făcut cu scopul de
a aboli Legea lui Dumnezeu și Îl prezintă pe Domnul Hristos înaintea oamenilor
ca și când El S-ar opune Legii care guvernează și cerul, și pământul. Însă Suveranul
universului are o Lege după care conduce atât inteligențele cerești, cât și familia Sa
omenească, iar moartea Fiului Său arată în mod definitiv caracterul de neschimbat
al acestei Legi, iar acest lucru nu poate fi pus la îndoială. Dumnezeu nu are nicio
intenție de a da la o parte acest standard înalt cu privire la neprihănire. Potrivit aces-
tui standard, El poate defini ce este un caracter drept.
Fiecare ființă inteligentă trebuie să înțeleagă principiile Legii lui Dumnezeu.
Domnul Hristos declară prin apostolul Iacov: „Căci cine păzește toată Legea și
greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” Aceste cuvinte au fost rosti-
te după moartea Domnului Hristos, când Legea era încă obligatorie pentru toți. (…)
Oamenii pot vorbi despre libertate, despre libertatea Evangheliei. Ei pot afirma
că nu sunt în robie față de Lege. Însă influența speranței pe care o dă Evanghelia nu îi
poate conduce pe păcătoși să privească mântuirea prin Hristos ca o chestiune de har
ieftin, în timp ce ei trăiesc în continuare călcând Legea lui Dumnezeu. Când lumina
adevărului le răsare în minte și ei înțeleg pe deplin cerințele lui Dumnezeu, când își
dau seama de grozăvia păcatului lor, ei își vor reforma viața și vor deveni credincioși
față de Dumnezeu prin tăria pe care o au de la Mântuitorul lor, și vor avea o viață
nouă și mai curată. – Signs of the Times, 25 februarie 1897
Sâmbătă, 5 octombrie
ODIHNĂ ÎN HRISTOS
Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării
în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.
(Evrei 4:1)
D omnul Isus, Mântuitorul nostru îndurător, este Calea, Adevărul și Viața. De

ce să nu acceptăm oferta Sa generoasă de milă, de ce să nu credem în pro-
misiunile Sale și să nu ne înlesnim calea vieții? Pe măsură ce călătorim pe calea
deosebită trasată pentru cei răscumpărați ai Domnului, să nu o întunecăm cu în-
doieli şi presimțiri sumbre, să nu mergem pe ea murmurând și văicărindu-ne, ca
și când am fi obligați să facem un lucru neplăcut și dificil. Căile Domnului Hristos
sunt căi plăcute, și pe cărarea Lui este pace. Dacă noi ne-am asprit cărările pentru
picioarele noastre și am luat asupra noastră poveri grele de griji pentru că vrem să
ne facem comori pe pământ, să schimbăm acum această cale și să urmăm calea pe
care Domnul Isus a pregătit-o pentru noi.
Nu suntem întotdeauna dispuși să venim la Isus cu greutățile și necazurile noas-
tre. Uneori rostim necazurile noastre în urechile unor oameni și vorbim despre
greutățile noastre cu aceia care nu ne pot ajuta, neglijând astfel să încredințăm totul
lui Isus, care ne poate schimba calea noastră nefericită într-una plină de bucurie și
pace. Cei altruiști, cei care sunt gata de sacrificiu, aduc slavă lui Dumnezeu pentru
ceea ce s-a făcut la cruce. Făgăduințele lui Dumnezeu sunt deosebit de prețioase.
Trebuie să studiem Cuvântul Său dacă dorim să cunoaștem voia Sa. Cuvintele in-
spirate, studiate cu atenție și puse în practică, ne vor conduce pe o cale dreaptă pe
care putem merge fără a ne împletici. Oh, ce bine ar fi ca toți, predicatori și membri,
să-și ia poverile și necazurile și să le prezinte Domnului Isus, care este gata să le pri-
mească și să le dea pace și odihnă! El nu-i va abandona niciodată pe cei care își pun
încrederea în El. (…)
Este datoria noastră să-L iubim pe Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. El
are dreptul de a ne impune să-L iubim, însă El ne invită să-I oferim inima noastră.
Ne cheamă să mergem împreună cu El pe calea ascultării umile, sincere. Invitația
Sa pentru noi este o chemare la o viață curată, sfântă și fericită – o viață de pace și
odihnă, de libertate și iubire – și la moștenirea bogată a vieții viitoare, veșnice. Ce
vom alege: libertatea în Hristos sau robia și tirania slujirii lui Satana? De ce să respin-
gem invitația îndurării Sale și să refuzăm oferta iubirii divine? Dacă alegem să trăim
împreună cu Domnul Hristos de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei, de ce să
nu-L alegem acum pe El ca Prietenul nostru cel mai iubit și de încredere și cel mai
bun și înțelept Sfătuitor al nostru? – Signs of the Times, 17 martie 1887
Duminică, 6 octombrie
ÎNAINTE ŞI ÎN SUS
Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere,
față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.
(Filipeni 3:8)
A -L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa noastră înseamnă a ține primele patru

porunci, iar a ne iubi aproapele ca pe noi înșine – ultimele șase porunci.
Dumnezeu ne-a pus la dispoziție un vast câmp în care să putem lucra și, făcând
lucrarea pe care El ne-a încredințat-o, noi nu ne vom înălța pe noi înșine, ci Îl vom
înălța pe Domnul Hristos. Vom dovedi iubire față de Dumnezeu, față de frații
noștri și față de toți oamenii. Iubirea va muri curând în inima în care nu este cul-
tivată; noi putem păstra iubirea divină în suflet numai dacă vom împlini cuvintele
Domnului. Oare nu există mulți care pretind că țin poruncile, dar trăiesc călcând
preceptele sacre? Noi nu putem ține Legea lui Dumnezeu dacă nu dovedim o dra-
goste neîmpărțită față de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Este imposibil să
ținem ultimele șase porunci fără a le ține și pe primele patru. (…)
Când venim în strânsă legătură cu Domnul Isus, El ne va da din dragostea Lui,
și aceasta se va revărsa în fapte de iubire și în compasiune duioasă față de semenii
noștri. Când nu Îl iubim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu, cu siguranță nu îl
vom iubi nici pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Când Îl iubești pe Dumnezeu
cu toată inima ta, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, vei fi pentru cei din jur
ca un izvor de apă vie într-un pustiu. Atunci nu vei exprima îndoieli, nu vei semăna
neghină prin ceea ce sugerezi. Nu vei fi mulțumit cu o experiență slabă.
Nu există stat pe loc în experiența creștină. Urmașii lui Hristos văd mereu în fața
lor noi ținte de atins, și ei nu vor fi mulțumiți cu un standard jos. Există un mare pe-
ricol în a fi mulțumit cu starea prezentă și a nu alerga înainte pentru premiul înaltei
chemări a lui Dumnezeu în Hristos Isus. (…)
Adevărul Îl descoperă pe Domnul Isus în toată frumusețea Sa; la ce ne-ar folosi
însă cunoașterea adevărului dacă acesta nu ne conduce la Isus, dacă nu ne face să
creștem în cunoașterea Lui și a dragostei Lui pentru noi? De îndată ce îți predai cu
totul inima lui Dumnezeu, vei ajunge să-L asculți fără rezerve și cu bucurie. Dum-
nezeu ne cere să fim găsiți în El, nu având o neprihănire a noastră, ci neprihănirea
lui Hristos. Când, cu deosebită apreciere pentru dragostea Sa, noi ne deschidem ușa
inimii pentru Isus, spunându-I: „Vino înăuntru”, Oaspetele ceresc va fi cu noi. Când
Îl iubim pe Isus, îi vom iubi și pe toți aceia pe care Isus îi iubește. – Signs of the Times,
22 septembrie 1890
292
Luni, 7 octombrie
ASEMENEA DOMNULUI HRISTOS

Prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe
ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit
de stricăciunea care este în lume prin pofte.
(2 Petru 1:4)
D omnul Hristos este un izvor deschis, o fântână inepuizabilă, din care toți pot
bea mereu şi mereu, iar apa găsită acolo va fi mereu proaspătă. Însă nimeni
nu va putea veni la El fără a răspunde dragostei Lui care îi atrage. Nimeni nu se va
putea hrăni cu pâinea care S-a coborât din cer și nu poate bea din apa vieții care
curge de la tronul lui Dumnezeu dacă nu va răspunde apelurilor Duhului Sfânt.
Având în vedere că Dumnezeu ne-a dat comorile cerului prin darul singurului Său
Fiu, cum va putea oare să scape păcătosul care neglijează o mântuire atât de mare
și nu ține cont de ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu? Dragostea lui Dumnezeu se
manifestă prin condamnarea tuturor acelora care se dovedesc la sfârșit nepocăiți și
necredincioși. Nu va exista nicio scuză pentru păcătosul care respinge și neglijează
în mod voit o mântuire atât de mare.
Darul vieții a fost oferit cu generozitate și cu bucurie omenirii căzute. Prin Hris-
tos, noi putem deveni părtași de natură divină și putem obține darul vieții veșnice;
căci acesta a fost oferit cu îmbelșugare tuturor acelora care vor veni și îl vor primi
prin mijloacele rânduite de Dumnezeu. Când contempla minunile mântuirii și ve-
dea nebunia acelora care nu înțelegeau natura acesteia, Pavel a exclamat: „O, galateni
nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus
Hristos ca răstignit?”
Cei care continuă să-L cunoască pe Domnul știu că El apare așa cum apar zorile,
și toți care primesc prețioasele nestemate ale adevărului se vor grăbi să împărtășească
și celor din jurul lor cunoașterea bogățiilor lor în Hristos. Când oamenii răspund
atracției lui Hristos și Îl văd ca pe Cel ce a pătimit pe crucea calvarului, ei devin aleși
ai lui Dumnezeu, nu prin faptele lor, ci prin harul lui Hristos; căci toate faptele lor
bune sunt făcute prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Toate vin de la Dumnezeu,
nu de la ei.
Roadele pe care trebuie să le aducem sunt roadele Duhului… Roadele noastre
trebuie să persiste și să fie de un asemenea caracter încât să nu piară, ci să se mani-
feste printr-o recoltă bogată. – Signs of the Times, 2 mai 1892
293
Marți, 8 octombrie
O FĂPTURĂ NOUĂ
Căci, în Hristos Isus, nici tăierea împrejur, nici netăierea
împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.
(Galateni 6:15)
N umai harul Domnului Isus Hristos poate schimba o inimă de piatră într-una
de carne, făcând-o vie pentru Dumnezeu. Oamenii pot face fapte mari în
ochii lumii; realizările lor pot fi multe și mărețe, însă toate talentele, priceperea
și abilitățile oamenilor nu vor reuși să schimbe caracterul și să transforme un pă-
cătos într-un copil al lui Dumnezeu, într-un moștenitor al cerului. Noi nu avem
puterea de a îndreptăți sufletul, de a sfinți inima. (…)
Ce perspectivă vastă cu privire la dragostea lui Dumnezeu ne oferă planul divin
pentru salvarea omenirii! Cât de mult ne leagă acesta inimile de inima cea mare a
Iubirii infinite! Cum ne face să găsim plăcere în slujirea Sa atunci când inimile noas-
tre răspund atracției bunătății, iubirii și îndurării Sale!
Aceasta este lucrarea din fața noastră. Trebuie să avem credința care lucrează
din dragoste și curăță sufletul. Viața noastră trebuie să fie ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu prin credință. Atunci vom fi ai lui Dumnezeu, singurul care ne cunoaște;
căci lumea nu poate pricepe caracterul creștin. Lumea admiră cinstea, manifestă-
rile virtuții și podoabele caracterului creștin; însă, în același timp, ia în derâdere
conștiinciozitatea creștină autentică, deoarece este o mustrare pentru viața de păcat.
Pietrele vii care strălucesc în templul spiritual al Domnului sunt un mare chin pen-
tru Satana și el caută continuu să le stea în cale și să eclipseze lumina care vine de la
Soarele Neprihănirii, interpunându-și umbra între sufletul lor și Dumnezeu. (…)
Creștinilor li se cere să arate, prin cuvânt și exemplu, în fața ființelor omenești
și a îngerilor, valoarea caracterului creștin. Cei care Îl primesc pe Domnul Hristos
ca Mântuitor al lor personal vor fi în stare să facă acest lucru, iar pentru aceștia
Domnul Hristos pregătește locașuri în ceruri. Sunt unii care susțin că toți oamenii
au dreptul la un loc în ceruri, dar în același timp ei recunosc că nu toți corespund
pentru acele locașuri. Dacă toți ar accepta adevărul așa cum este el în Isus și i-ar face
loc în sanctuarul tainic al sufletului, ca să fie sfințiți prin acesta, atunci ar corespun-
de pentru cer.
Cei ale căror vieți sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, care s-au îmbrăcat cu
neprihănirea Lui, vor avea dreptul la acea moștenire nepieritoare, neîntinată și care
nu va trece niciodată. – Signs of the Times, 2 mai 1892
294
SCOPUL HARULUI
Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință.
Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
(Efeseni 2:8)
S copul și ideea harului au existat din veșnicie. Înainte de întemeierea lumii, în

sfatul dumnezeirii s-a hotărât crearea omenirii și înzestrarea acesteia cu pute-
rea de a face voia divină. Însă nerealizarea acestui deziderat de către neamul ome-
nesc, cu toate consecințele respective, nu au fost necunoscute de Cel Atotputernic,
și totuși acest lucru nu L-a împiedicat să-Şi aducă la îndeplinire planul Său veșnic,
căci Domnul Își are tronul întemeiat pe neprihănire. Dumnezeu cunoaște sfârșitul
de la început; lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute toate lucrurile de la începutul lumii.
De aceea, răscumpărarea nu a fost un gând venit ulterior – un plan conceput după
căderea lui Adam –, ci un plan preexistent, din veșnicie, care avea să fie pus în
aplicare pentru binecuvântarea nu numai a acestei părticele din univers, ci pentru
binele tuturor lumilor pe care le-a creat Dumnezeu.
Crearea lumilor, taina Evangheliei, toate au același scop, acela de a face cunoscu-
tă tuturor ființelor create, prin natură și prin Hristos, slava caracterului divin. Slava
lui Dumnezeu este descoperită omenirii pierdute și ființelor din celelalte lumi prin
minunata manifestare a iubirii Sale prin faptul că a dat „pe singurul Său Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Domnul cerurilor și al
pământului Şi-a descoperit slava înaintea lui Moise atunci când acesta a mijlocit în
rugăciune în favoarea idolatrului Israel și I-a cerut: „Arată-Mi slava Ta.”
Este privilegiul fiecărui urmaș al lui Hristos acela de a vedea slava lui Dumnezeu,
de a înțelege bunătatea Sa și de a ști că El este un Dumnezeu cu o milă și o iubire
infinite… Domnul Isus a venit să-L descopere pe Tatăl și să facă slava Sa cunoscută
întregii omeniri. Nimeni nu a fost exclus de la privilegiile Evangheliei. (…)
Taina Evangheliei a fost rostită în Eden, când perechea ce căzuse a călcat po-
runca pentru prima dată și a fost găsită vinovată, căci Dumnezeu a spus șarpelui:
„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va
zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Dacă Satana ar fi putut atinge capul cu ispi-
tele lui viclene, familia omenească ar fi fost pierdută, însă Domnul făcuse cunoscute
scopul și ideea tainei harului, fiindcă „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât
a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață
veșnică”. – Signs of the Times, 25 aprilie 1892
295
Joi, 10 octombrie
IMPACTUL ADEVĂRULUI
Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin.
D omnul Hristos reprezintă adevărul ca pe o comoară ascunsă într-o țarină,

pe care oamenii, dacă vor s-o aibă, trebuie să o caute cu stăruință. În țarina
revelației sunt ascunse bogățiile de nepătruns ale lui Hristos… Fiecare părticică
din țarina revelației trebuie explorată cu seriozitate și cercetată cu efort perseve-
rent, astfel ca prețioasele nestemate ale adevărului să poată recompensa pe că-
utătorul stăruitor și să fie repuse în locul corespunzător din cadrul planului de
mântuire. În minele adevărului trebuie săpat adânc. Dacă cercetezi Scripturile cu
căință în suflet, cu un spirit umil și dornic de a învăța, cercetarea ta va fi recom-
pensată prin bogate și prețioase comori.
În învățăturile Domnului Hristos, cea legată de Duhul Sfânt are un loc proemi-
nent. Ce temă vastă pentru contemplare și încurajare! Câte comori ale adevărului a
adus El la cunoștința ucenicilor Săi în învățăturile cu privire la Duhul Sfânt, Mângâ-
ietorul! El a zăbovit asupra acestei teme pentru a-i consola pe ucenicii Săi în vederea
marii încercări prin care aveau să treacă, astfel încât să poată găsi alinare în marea
lor dezamăgire. (…)
Şi totuși, deși Domnul Hristos S-a concentrat mult asupra acestei teme cu privire
la Duhul Sfânt, cât de puțin este ea abordată în biserici! Numele și prezența Duhu-
lui Sfânt sunt aproape ignorate, deși lucrarea Sa divină este esențială în lucrarea de
desăvârșire a caracterului creștin.
Domnul ne-a dat o Călăuză divină care să ne ajute să cunoaștem voia Sa… Cei
care sunt călăuziți de Duhul Sfânt și-au aruncat ancorele dincolo de perdeaua unde
Domnul Isus a intrat pentru noi. Ei cercetează Scripturile cu zel și seriozitate și caută
lumină și cunoștință care să-i călăuzească în mijlocul necazurilor și pericolelor care
se ivesc pe cale la tot pasul. (…)
Pentru inima sinceră și pocăită, adevărul este adevăr și, dacă i se îngăduie, acesta
va sfinți sufletul și va transforma caracterul după chipul divin… Aceia care își dau
seama care este caracterul lucrării pe care trebuie s-o facă pentru a-L reprezenta
pe Hristos vor umbla cu frică și cutremur înaintea lui Dumnezeu, privind la Isus,
care este Autorul și Desăvârșitorul credinței lor. Ei nu îndrăznesc să se încreadă
în ei înșiși, nu au curajul să aprindă un foc care este al lor și să umble în lumi-
na proprie, căci Domnul a spus că cei ce vor face acest lucru vor zăcea în dureri.
Domnul a încredințat poporului Său comorile adevărului sacru. – Signs of the Times,
14 august 1893
296
Vineri, 11 octombrie
DOMNUL HRISTOS, ÎN LUMINA LEGII

Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.
(Romani 7:12)
T oți cei care doresc mântuirea trebuie să-și fixeze mintea asupra crucii de pe
calvar. Acolo păcătoșii pot vedea ce a făcut păcatul. Acolo ei pot vedea sacri-
ficiul infinit care a fost făcut pentru a-i răscumpăra de sub pedeapsa care a urmat
călcării Legii lui Dumnezeu. Pe măsură ce călcătorii Legii conștientizează în ce
stare pierdută se află, ei văd în Domnul Hristos singura lor speranță de mântuire.
La cruce, ei învață lecțiile prețioase ale vieții Fiului lui Dumnezeu, care S-a dat pe
Sine Însuși pentru noi. Calvarul prezintă însușirile fără seamăn ale caracterului
divin. Tot privind la cruce, ei vor ajunge să urască păcatul, pentru că vor înțelege
că păcatul a fost cel care a respins, blamat, tăgăduit, biciuit și răstignit pe Maies-
tatea cerului. (…)
Crucea de pe calvar vorbește despre felul în care a înălțat Domnul Hristos Legea
și a onorat-o. Au fost necesare meritele infinite ale sângelui Său spre a face ispășire
pentru aceia care primesc iubirea sa și merg pe urmele pașilor Lui. Păcătoșii pot
obține iertare și pace numai prin Acela care ne-a iubit și care ne-a spălat de păcatele
noastre în sângele Său. Cei care au fost convinși de păcat în fața Legii și care s-au po-
căit înaintea lui Dumnezeu și au credință în Domnul nostru Isus Hristos vor înceta
să considere fără valoare Legea lui Dumnezeu.
Nu am fi putut înțelege niciodată valoarea lui Hristos dacă nu am fi înțeles
cerințele înalte ale Legii lui Iehova. Nu am fi apreciat niciodată adâncimea gropii
din care ne-a salvat Domnul Hristos dacă nu am fi înțeles excelența preceptelor
adevărului. Nu am fi înțeles niciodată adâncimea iubirii lui Dumnezeu, care este
în Hristos Isus, dacă nu am fi putut contempla caracterul minunat al Legii ceru-
lui și pământului. În lumina acelei Legi sfinte, păcătoșii Îl văd pe Mântuitorul așa
cum este – plin de îndurare, compasiune, bunătate și iubire și, privind la Isus și
contemplând iubirea Sa fără seamăn pentru ei, inimile păcătoșilor sunt umplute cu
recunoștință și pace cerească. (…)
Deși Legea lui Dumnezeu este sfântă și are un caracter de neschimbat, adversarul
lui Dumnezeu și al omenirii, primul mare răzvrătit care a călcat preceptele acesteia
în ceruri, i-a condus pe oameni în toate veacurile să se războiască împotriva lui
Dumnezeu... Pe măsură ce păcătoșii văd că păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu
și că Legea lui Dumnezeu este temelia guvernării lui Dumnezeu în ceruri și pe pă-
mânt, ei se grăbesc să-și așeze piciorul pe cărarea neprihănirii pentru a putea fi fără
păcat. – Signs of the Times, 6 iulie 1888
SĂ UMBLĂM ÎN HRISTOS
Astfel dar, după cum ați primit pe Hristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El.
(Coloseni 2:6)
T răiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi,
ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.”
Ascultarea de Legea lui Dumnezeu este sfințire. Sunt mulți care au idei greșite cu
privire la această lucrare în suflet, însă Domnul Isus S-a rugat ca ucenicii Săi să poată
fi sfințiți prin adevăr și a adăugat: „Cuvântul Tău este adevărul.” Sfințirea nu este o
lucrare de moment, ci una progresivă, așa cum și ascultarea este continuă. Atâta
timp cât Satana ne asaltează cu ispitele sale, lupta pentru cucerirea eului trebuie dusă
fără încetare; însă, prin ascultare, adevărul va sfinți sufletul. Prin meritele Domnului
Hristos, cei care sunt credincioși adevărului biruiesc orice slăbiciune de caracter de
care s-au lovit în circumstanțele diverse ale vieții.
Mulți au adoptat poziția în care pretind că nu mai pot păcătui, deoarece sunt
sfințiți, însă acest lucru constituie o capcană înșelătoare a celui rău. Există pericolul
continuu de a cădea în păcat, căci Domnul Hristos ne-a avertizat că trebuie să ve-
ghem și să ne rugăm ca să nu cădem în ispită. Dacă suntem conștienți de slăbiciunea
eului, nu vom fi prea încrezători în sine și nepăsători cu privire la pericole, ci vom
simți nevoia de a fi în căutarea Sursei puterii noastre, Domnul Isus, Neprihănirea
noastră. Vom veni la El cu umilință și pocăință, cu un simțământ de neputință în
ce privește slăbiciunea noastră și vom învăța că trebuie să apelăm zilnic la meritele
sângelui lui Hristos pentru a putea deveni vase potrivite pe care Domnul să le poată
folosi.
Devenind astfel dependenți de Dumnezeu, nu vom mai fi găsiți luptând împo-
triva adevărului, ci vom fi întotdeauna în stare să luăm poziție de partea binelui.
Trebuie să ne agățăm de învățătura Bibliei și să nu urmăm obiceiurile și tradițiile
lumii, zicerile și faptele oamenilor. Când apar neadevăruri și ele sunt prezentate ca
fiind adevărul Bibliei, cei care au o relație cu Hristos nu se vor încrede în ce spune
predicatorul, ci, la fel ca nobilii bereeni, vor cerceta Scripturile în fiecare zi ca să
vadă dacă aceste lucruri stau astfel. Când ei descoperă care este Cuvântul Domnului,
vor lua poziție de partea adevărului. Ei vor auzi vocea adevăratului Păstor spunând:
„Aceasta este calea, mergeți pe ea.” În acest fel veți fi formați să faceți din Biblie că-
lăuza voastră, iar vocile străine nici nu le veți asculta, nici nu le veți urma. – Signs of
the Times, 19 mai 1890
DOUĂ LECŢII VITALE

Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!
(Psalmii 50:5)
P entru ca sufletul să fie curățit și înnobilat și să corespundă pentru curțile

cerești, sunt două lecții care trebuie învățate – sacrificiul de sine și stăpâni-
rea de sine. Unii învață aceste lecții importante mai ușor decât alții, căci au deja
exercițiul disciplinei pe care le-o face Domnul cu blândețe și dragoste. Alții au
nevoie de disciplina de durată a suferinței, pentru ca focul purificator să le poată
curăți inimile de mândrie și încredere în sine, de patimile firii și de iubirea de sine,
astfel ca aurul autentic al caracterului să poată apărea și ei să devină biruitori prin
harul lui Hristos. Dragostea lui Dumnezeu va întări sufletul și, în virtutea meri-
telor sângelui lui Hristos, vom putea sta neatinși de focul ispitei și al încercării;
însă niciun ajutor nu ne va fi de folos, în afară de Domnul Hristos, Neprihănirea
noastră, care S-a făcut pentru noi înțelepciune, sfințire și răscumpărare.
Adevărata sfințire nu este nimic mai mult sau mai puțin decât a-L iubi pe Dum-
nezeu cu toată inima și a fi fără pată, ascultând de poruncile și rânduielile Sale.
Sfințirea nu este un sentiment, ci un principiu ce provine din ceruri, care aduce toate
pasiunile și dorințele sub controlul Duhului lui Dumnezeu; și această lucrare se face
prin Domnul și Mântuitorul nostru.
Falsa sfințire nu Îl înalță pe Dumnezeu, ci îi face pe cei ce pretind că o au să se
înalțe și să se glorifice pe ei înșiși. Orice intervine în experiența noastră, fie că este
vorba de bucurie sau de necaz, dar nu Îl reflectă pe Hristos și nu indică spre El ca
fiind autorul… nu constituie o experiență creștină autentică.
Când harul lui Hristos este sădit în suflet de către Duhul Sfânt, posesorul aces-
tuia va deveni umil în spirit și va căuta societatea celor a căror conversație este cu
privire la lucrurile cerești. Atunci Duhul va lua lucrurile lui Hristos și ni le va arăta
nouă și va glorifica, nu pe primitor, ci pe Dătător. Dacă veți avea pacea sfântă a
Domnului Hristos în inimă ca urmare a acestui lucru, buzele voastre vor fi pline de
laudă și recunoștință față de Dumnezeu. Rugăciunile voastre, îndeplinirea datoriei,
bunăvoința voastră, lepădarea de sine nu vor fi tema gândurilor sau a conversației
voastre, ci Îl veți înălța pe Acela care S-a dat pe Sine pentru voi pe când erați voi încă
păcătoși. Veți spune atunci: „Mă predau lui Isus. Am găsit pe Acela despre care au
scris Moise în lege, și profeții.” Şi, lăudându-L pe El, veți avea o prețioasă binecu-
vântare, iar toată lauda și slava pentru tot ce a făcut prin intermediul vostru se vor
întoarce către Dumnezeu. – Signs of the Times, 19 mai 1890
299
Luni, 14 octombrie
VREI SĂ AI PACE?
Uită-te bine la cel fără prihană și privește pe cel fără vicleșug,
căci omul de pace are parte de moștenitori.
(Psalmii 37:37)
P acea lui Hristos nu este un element zgomotos, de neîmblânzit, care se ma-

nifestă printr-o intensitate scăzută în glas și exerciții ale trupului. Pacea lui
Hristos este o pace inteligentă, ea nu îi face pe cei ce o posedă să poarte marca
fanatismului și a extravaganței. Nu este un impuls hoinar, ci este de proveniență
divină. Când Mântuitorul oferă pacea Sa, sufletul va fi în armonie desăvârșită cu
Cuvântul lui Dumnezeu, căci Duhul și Cuvântul sunt întotdeauna în armonie.
Domnul Își onorează Cuvântul în toate relațiile Sale cu oamenii. Voința Sa, vocea
Sa este cea care li se descoperă, El nu are o nouă voință şi un nou adevăr pe care
să le prezinte copiilor Săi, în afară de cele din Cuvântul Său. Dacă ai o experiență
minunată care nu este în armonie cu cele exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu,
poți să ai îndoieli cu privire la ea; căci originea ei nu este de sus. Pacea lui Hristos
vine prin cunoașterea Domnului Isus, pe care Biblia Îl descoperă.
Dacă fericirea provine din alte surse decât din Fântâna divină, ea va fi la fel de
schimbătoare ca circumstanțele care o generează; însă pacea Domnului Hristos este
o pace constantă și de durată. Ea nu depinde de circumstanțele vieții, de mulțimea
bunurilor vremelnice sau de numărul de prieteni de pe pământ. Domnul Hristos
este fântâna cu apă vie, iar fericirea și pacea care provin de la El nu vor lipsi nicioda-
tă, căci El este un izvor de viață. Cei care se încred în El pot spune: „Dumnezeu este
adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.”
Avem motive să-I fim continuu recunoscători lui Dumnezeu pentru faptul că
Domnul Hristos, prin ascultarea Sa desăvârșită, a recâștigat cerul pe care Adam l-a
pierdut prin neascultare. Adam a păcătuit, iar urmașii săi îi împărtășesc vinovăția
și suportă consecințele; însă Domnul Isus a purtat vina lui Adam și toții urmașii lui
Adam care vor alerga la Hristos, al doilea Adam, pot scăpa de pedeapsa legii. Dom-
nul Isus a recâștigat cerul pentru noi, trecând testul la care Adam a căzut, pentru că
El S-a supus pe deplin Legii, iar toți cei ce au o concepție corectă cu privire la planul
de mântuire vor vedea că nu pot fi salvați atâta timp cât încalcă sfintele precepte ale
lui Dumnezeu. Ei trebuie să nu mai calce Legea și să se prindă de promisiunile lui
Dumnezeu, care ne sunt disponibile prin meritele Domnului Hristos.
Credința noastră nu trebuie să se bizuie pe capacitățile omenești, ci pe puterea lui
Dumnezeu… Domnul Hristos trebuie să fie adăpostul și sprijinul nostru… – Signs
of the Times, 19 mai 1890
300
Marți, 15 octombrie
CUM LUCREAZĂ CREDINŢA

Şi fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie
de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.
(Evrei 11:6)
C ând, prin pocăință și credință, Îl acceptăm pe Domnul Hristos ca Mântuitor

al nostru, Domnul ne iartă păcatele și anulează pedeapsa prescrisă pentru
călcarea Legii. Păcătosul stă atunci înaintea lui Dumnezeu ca o persoană dreaptă,
este în grația cerului și, prin Duhul Sfânt, are părtășie cu Tatăl și cu Fiul. Atunci
mai este încă o lucrare de făcut, și aceasta este de natură progresivă. Sufletul trebu-
ie sfințit prin adevăr. Şi acest lucru se împlinește tot prin credință. Căci caracterul
poate fi transformat doar prin harul lui Hristos, pe care îl primim prin credință.
Este important să înțelegem cu claritate natura credinței. Sunt mulți care cred că
Domnul Hristos este Mântuitorul lumii, că Evanghelia este adevărată și descoperă
planul de mântuire, dar cu toate acestea ei nu au o credință mântuitoare. Din punct
de vedere intelectual, ei sunt convinși de adevăr, însă acest lucru nu este îndeajuns;
pentru a fi îndreptățiți, păcătoșii trebuie să aibă credința care să-și însușească meri-
tele lui Hristos pentru propriile lor suflete. Noi citim că demonii „cred și se înfioară”;
însă credința lor nu le aduce îndreptățire, și nici acelora care încuviințează doar
intelectual adevărurile Bibliei nu le aduce beneficiile mântuirii. Această credință
eșuează în a atinge punctul esențial, căci adevărul nu angajează inima și nu trans-
formă caracterul.
În credința autentică, mântuitoare, există încredere în Dumnezeu prin încrede-
rea în marele sacrificiu ispășitor făcut de Fiul lui Dumnezeu pe calvar. În Hristos,
credincioșii îndreptățiți privesc spre unica lor speranță și spre izbăvitorul lor. Con-
vingerea poate exista fără încredere, însă confidența izvorâtă din încredere nu poate
exista fără credință. Toți păcătoșii care ajung la cunoașterea puterii mântuitoare a
lui Hristos vor da pe față această încredere tot mai mult pe măsură ce avansează în
această experiență.
Cuvintele apostolului aruncă lumină asupra a ceea ce constituie credința auten-
tică. El spune: „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în
inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din
inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” A
crede cu inima înseamnă mai mult decât convingere, mai mult decât încuviințarea
adevărului. Această credință este sinceră, serioasă și implică și emoții sufletești; este
credința care lucrează prin dragoste și curăță inima. – Signs of the Times, 3 noiem-
brie 1890
301
FII CINSTIT CU DUMNEZEU

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta
se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.
(Eclesiastul 12:14)
D umnezeu Îl descoperă pe Domnul Hristos păcătoșilor și ei Îl privesc murind

pe calvar pentru păcatele ființelor create de El. Atunci ei înțeleg de ce sunt
condamnați de Legea lui Dumnezeu, căci Duhul lucrează asupra conștiinței lor,
făcând să intre în vigoare cerințele Legii călcate. Atunci li se dă posibilitatea de a
nu se supune Legii, de a-L respinge pe Mântuitorul, ori de a ceda în fața cerințelor
acesteia și de a-L primi pe Mântuitorul ca Răscumpărătorul lor. Dumnezeu nu va
cere cu forța slujirea din partea păcătoșilor, ci El le descoperă obligația pe care o
au, desfășoară în fața lor cerințele sfintei Sale Legi și așază înaintea lor rezultatul
alegerii lor – ascultarea și viața sau neascultarea și pieirea.
Porunca cerului este: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău,
ca pe tine însuți.” Când este înțeleasă forța acestei cerințe, conștiința este convinsă,
păcătosul este condamnat. Mintea firească, ce nu este supusă Legii lui Dumnezeu și
nici nu se poate supune, se ridică în răzvrătire împotriva cerințelor sfinte ale Legii.
Însă, în timp ce păcătoșii privesc la Domnul Hristos atârnând pe crucea de pe calvar,
suferind pentru păcatele lor, o convingere mai profundă îi ia în stăpânire și ei încep
să perceapă natura ofensatoare a păcatului.
Acolo unde există o concepție corespunzătoare cu privire la spiritualitatea și
sfințenia Legii divine, păcătoșii sunt sub condamnare, iar păcatele lor se prezintă
înaintea lor în adevăratul lor caracter. Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului
și, în lumina acesteia, ei înțeleg nelegiuirea gândurilor și faptelor întunericului. (…)
Caracterul este testat și înregistrat de Cer mai mult în funcție de ceea ce se
nutrește în interior, în funcție de motivele ascunse, decât prin ceea ce apare la
suprafață și este văzut de alții. Oamenii pot avea o înfățișare exterioară plăcută, pot
arăta excelent pe dinafară, în timp ce ei nu sunt altceva decât niște morminte văruite,
plini de stricăciuni și necurăție. Faptele lor sunt înregistrate ca nesfințite, nesfinte.
Rugăciunile și faptele lor, lipsite de neprihănirea lui Hristos, nu se înalță către Dum-
nezeu ca o mireasmă plăcută, ci sunt o urâciune în ochii Domnului. Pentru aceia
care sunt dispuși să-și deschidă ochii, Legea prezintă o copie desăvârșită a sufletului,
o fotografie completă a ființei interioare, și, în timp ce acest tablou este dezvăluit în
fața păcătoșilor, ei sunt constrânși să recunoască faptul că sunt vânduți păcatului,
dar Legea este sfântă, dreaptă și bună. – Signs of the Times, 3 noiembrie 1890
302
Joi, 17 octombrie
CĂLĂUZIŢI DE DUHUL SFÂNT

Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere,
duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul.
(Isaia 11:2)
D acă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul.” Nu putem înțelege din
punct de vedere spiritual caracterul lui Dumnezeu sau să-L acceptăm pe
Domnul Isus prin credință dacă viața și caracterul nostru nu sunt curate, acest
lucru realizându-se dacă răsturnăm „izvodirile minții și orice înălțime care se ri-
dică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de
Hristos”.
Domnul este mai doritor să dea Duhul Său cel Sfânt acelora care Îl doresc cu
ardoare decât sunt părinții să dea daruri bune copiilor lor. Domnul Hristos ne-a
promis Duhul Său cel Sfânt ca să ne călăuzească în tot adevărul, în neprihănire și
sfințire. Duhul Sfânt nu este dat cu măsură acelora care Îl caută cu stăruință și care
se bizuie, prin credință, pe făgăduințele lui Dumnezeu. Ei fac apel la făgăduințele din
Cuvântul lui Dumnezeu, spunând: „Tu așa ne-ai spus. Noi credem cuvântul Tău.”
Mângâietorul ne este dat pentru ca El să poată lua din lucrurile lui Hristos și să
ni le arate, pentru ca El să ne prezinte în toată bogăția cuvintele de asigurare care au
ieșit de pe buzele Sale și să le transmită cu putere vie sufletului care este ascultător,
care este golit de sine. Atunci sufletul primește chipul și inscripția divină. Atunci
Domnul Isus, Nădejdea slavei, Își face sălaș în inima noastră. (…)
Hrana fizică este necesară pentru ca trupurile noastre să fie construite și întărite.
În același fel, noi trebuie să hrănim corespunzător și natura noastră spirituală. Dom-
nul Isus a spus: „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvin-
tele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață.” Trupurile noastre sunt alcătuite din
ceea ce mâncăm; la fel și viața noastră spirituală va fi în funcție de lucrurile cu care
o întreținem. Dacă ne hrănim cu adevărul lui Hristos, gândindu-ne la El, ascultând
cuvintele Sale, noi suntem zidiți în El și creștem în harul și cunoașterea adevărului
până la statura deplină de bărbați și femei în Hristos Isus. (…)
Pe măsură ce Dumnezeu lucrează în noi voința, noi trebuie să cooperăm cu El,
dând pe față aceeași hotărâre ca și Daniel de a face voia lui Dumnezeu, lucrând în
armonie cu Agentul divin. Atunci vom avea odihnă în Domnul. – Signs of the Times,
25 decembrie 1893
303
DOVADA LUCRĂRII DUHULUI SFÂNT

Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou și statornic!
(Psalmii 51:10)
D uhul Sfânt este un agent liber, lucrător și independent. Dumnezeul cerului

folosește Duhul Său așa cum dorește; inimile oamenilor, judecata omenească
și metodele oamenilor nu pot pune hotare lucrării Sale… la fel cum nu pot spune
vântului: „Îți poruncesc să bați în cutare direcție și să te porți așa și așa.” La fel cum
vântul acționează cu putere, aplecând sau doborând copacii cei falnici din calea sa,
în mod similar Duhul Sfânt influențează inimile oamenilor și niciun om nu poate
limita acțiunea Sa. (…)
Trebuie curățată fântâna inimii pentru ca izvoarele ce pornesc din ea să poată de-
veni curate. Nu există siguranță pentru acela care are o religie doar de formă, care are
numai o formă de evlavie. Viața creștinului nu este o modificare sau o îmbunătățire
a vieții celei vechi, ci o transformare a naturii. Se produce în totalitate moartea față
de păcat, față de eu și se începe o viață complet nouă. Această schimbare poate avea
loc numai prin lucrarea eficace a Duhului Sfânt.
Duhul lui Dumnezeu Se manifestă în mod diferit la persoane diferite. Unii,
mișcați de puterea Sa, vor tremura înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Convingerile
lor devin atât de profunde, încât în inima lor se dezlănțuie o adevărată furtună și
întreaga lor ființă este pătrunsă de puterea convingătoare a adevărului. (…)
Alții sunt aduși la Hristos pe o cale mai blândă. Sub acțiunea lucrării Duhului,
bărbați și femei care au fost morți în greșelile și păcatele lor sunt convinși de starea
lor și se convertesc. Cei nechibzuiți și îndărătnici devin serioși. Cei împietriți se
pocăiesc de păcatele lor, iar cei necredincioși încep să creadă. Cei implicați în jocuri
de noroc, bețivii și cei destrăbălați devin serioși, liniștiți și curați. Cei răzvrătiți și
încăpățânați devin blânzi și asemenea lui Hristos.
Duhul Sfânt acționează asupra ființei lăuntrice până când aceasta devine
conștientă de puterea divină a lui Dumnezeu și toate capacitățile spirituale sunt tre-
zite spre acțiune hotărâtă. În suflet are loc o lucrare profundă, meticuloasă, pe care
cei din exterior nu o pot vedea. (…)
Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat au dovada lăuntrică a faptului că
sunt iubiți de Dumnezeu. Ei au comuniune cu Hristos și inimile lor sunt încălzite
de o dragoste fierbinte pentru El. Dumnezeu îi socotește ai Săi și le împarte daruri
speciale, ajutându-i să devină desăvârșiți în Hristos, mai mult decât biruitori prin
Acela care i-a iubit. – Signs of the Times, 8 martie 1910
LUMINI CE LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC

Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei.
C i voi veți primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” Dumnezeu
nu a lăsat nimic nefăcut din ceea ce putea face pentru a-i recupera pe păcătoși
din capcanele vrăjmașului. El a turnat asupra ucenicilor Duhul Sfânt pentru a-i
face în stare să poată coopera cu instrumentele divine la refacerea și remodelarea
caracterului oamenilor.
Este mai mare bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăiește decât
pentru nouăzeci și nouă care nu au nevoie de pocăință. Când auzim de succesul
Evangheliei într-o anumită localitate, întreaga biserică să se unească în cântări de
bucurie și laudele să se înalțe către Dumnezeu. Să-I aducem slavă numelui lui Dum-
nezeu. (…)
O consacrare deplină în slujba lui Dumnezeu va fi dovada influenței modelatoa-
re a Duhului Sfânt la fiecare pas pe cale. Când apar greutăți aparent de nedepășit,
prezentați inimii voastre neîncrezătoare promptitudinea și eficiența deplină a Du-
hului Sfânt, pentru ca acesta să poată pune pe fugă acest spirit de precauție exage-
rată. Când credința vă este slabă, când puterile scad, vorbiți de marele Mângâietor,
Tăria cerului. Când sunteți înclinați să vă îndoiți că Dumnezeu lucrează prin Duhul
Său cel Sfânt prin unelte omenești, aduceți-vă aminte că Dumnezeu a folosit biserica
și încă o folosește spre slava propriului Său nume. Dacă nu blocăm calea, Dumnezeu
va lucra asupra minții multora spre a se angaja în slujire activă pentru El.
Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Dumnezeu lucrează asupra inimilor tu-
turor celor ce sunt deschiși să primească impresiile Duhului Său cel Sfânt. El trimite
mesageri pentru ca aceștia să poată da avertizarea în fiecare localitate. Dumnezeu
pune la încercare consacrarea bisericilor Sale și dorința lor de a da ascultare călău-
zirii Duhului. Cunoștința trebuie să crească. Mesagerii cerului trebuie să fie văzuți
alergând încoace și încolo, căutând pe toate căile să-i avertizeze pe oameni cu privire
la judecățile viitoare și să prezinte vestea cea bună a mântuirii prin Domnul Isus
Hristos. Standardul neprihănirii trebuie înălțat. Duhul lui Dumnezeu mișcă inimile
păcătoase, iar aceia care răspund influenței Sale vor deveni lumini în lume. Pretutin-
deni ei vor fi văzuți lucrând pentru a transmite și altora lumina pe care au primit-o,
așa cum au făcut după coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Şi, pe măsură ce lasă
ca această lumină să strălucească în jurul lor, ei primesc tot mai mult din puterea
Duhului Sfânt. Pământul este luminat de slava lui Dumnezeu. – Review and Herald,
16 iulie 1895
DARURILE DUHULUI
În ce privește darurile duhovnicești, fraţilor, nu voiesc să fiți în necunoștință.
(1 Corinteni 12:1)
Î nainte de a Se despărți de ucenicii Săi, Domnul Hristos a suflat asupra lor și

le-a spus: „Luați Duh Sfânt.” Şi le-a mai spus: „Şi iată că voi trimite peste voi
făgăduința Tatălui.” Însă acest dar al Său nu a fost primit în toată plinătatea sa de-
cât după înălțarea Sa. Revărsarea Duhului Sfânt a avut loc doar atunci când, prin
credință și rugăciune, ucenicii s-au consacrat pe deplin pentru lucrarea Sa.
„Când S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor.” Darurile sunt
deja ale noastre în Hristos, însă ajungem să le posedăm efectiv atunci când primim
Duhul Sfânt.
Talentele pe care Domnul Hristos le încredințează bisericii Sale reprezintă în
special darurile și binecuvântările împărțite de Duhul Sfânt… Nu toate darurile sunt
împărțite fiecărui credincios, ci fiecărui slujitor al Mântuitorului îi este promis un
anumit dar al Duhului, în funcție de nevoia fiecăruia pentru lucrarea Domnului.
În toate rânduielile Domnului nu există nimic mai frumos decât planul lui Dum-
nezeu de a da oamenilor o diversitate de daruri… Mulți nu au primit o educație
religioasă și intelectuală amplă, însă Dumnezeu are o lucrare și pentru aceștia dacă
sunt dispuși să lucreze în umilință, încrezându-se în El.
Daruri diferite sunt împărțite la oameni diferiți, astfel ca lucrătorii să simtă că au
nevoie unii de alții. Dumnezeu acordă aceste daruri și ele sunt folosite în slujba Sa
nu pentru a glorifica pe posesor, nu pentru a înălța ființele omenești, ci pentru a-L
proslăvi pe Răscumpărătorul lumii. (…)
Unora li se poate părea că există un contrast prea mare între darurile lor și cele
ale unui alt lucrător și astfel nu-și pot uni eforturile în armonie, însă, când devin
conștienți de faptul că ei trebuie să ajungă la oameni diferiți și că unii vor respinge
adevărul care le este prezentat de către un lucrător doar ca apoi să-și deschidă ini-
mile față de același adevăr, dar prezentat într-o altă manieră de alt lucrător, ei vor
fi dispuși să se străduiască să lucreze laolaltă, în unitate. Talentele lor, oricât ar fi
de diferite, pot fi toate sub controlul aceluiași Duh. În fiecare cuvânt și faptă se va
da pe față bunătate și iubire, iar când lucrătorii își ocupă cu credincioșie locurile
desemnate lor, rugăciunea Domnului Hristos pentru unitatea credincioșilor va pri-
mi răspuns, iar lumea va cunoaște că aceștia sunt ucenicii Săi. – Signs of the Times,
15 martie 1910
306
Luni, 21 octombrie
CINCIZECIMEA
În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în acelaşi loc.
Şi toți s-au umplut de Duh Sfânt.
(Faptele apostolilor 2:1,4)
Î n dispensațiunea iudaică, influența Duhului lui Dumnezeu fusese vizibilă în

mod marcant, însă nu pe deplin. Timp de veacuri fuseseră înălțate rugăciuni
pentru împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu de revărsare a Duhului Său, și niciu-
na dintre aceste cereri fierbinți nu a fost uitată.
Domnul Hristos a hotărât ca, după ce avea să Se înalțe de pe acest pământ, să
acorde un dar acelora care crezuseră în El, dar și acelora care urmau să creadă în
El. Ce dar le putea acorda care să fie suficient de bogat pentru a semnala și onora
înălțarea Sa la tronul ceresc în calitate de mijlocitor? Acesta trebuia să fie demn de
măreția și regalitatea Sa. El a hotărât să dăruiască reprezentanților Săi darul celei
de-a treia Persoane a Dumnezeirii. Acest dar nu putea fi întrecut.
Duhul așteptase răstignirea, învierea și înălțarea lui Hristos. Timp de zece zile,
ucenicii înălțaseră cereri pentru revărsarea Duhului, iar în ceruri Domnul Hristos
adăugase mijlocirea Sa. (…)
Duhul Sfânt a fost dat așa cum promisese Domnul Hristos și acesta a venit ca
vâjâitul unui vânt puternic asupra celor adunați, umplând toată casa. A venit în de-
plinătatea Sa, cu putere, ca și când timp de veacuri ar fi fost reținut.
În Ziua Cincizecimii, martorii lui Hristos au proclamat adevărul, spunându-le
oamenilor vestea minunată a mântuirii prin Hristos. Şi, ca o sabie de foc cu două
tăișuri, adevărul a aprins convingerea în inimile oamenilor. Oamenii începeau să se
supună lui Hristos. Veștile bune erau duse până la cele mai îndepărtate margini ale
lumii locuite. Spre biserică se îndreptau convertiți din toate direcțiile. Altarul crucii
care sfințește darul a fost reconstruit. Credincioșii erau convertiți din nou. Păcătoșii
se uneau cu creștinii în căutarea mărgăritarului de mare preț. Profeția s-a împlinit:
cel slab „va fi ca David”, iar David, „ca îngerul Domnului”. Fiecare creștin vedea în
fratele său asemănarea divină în ce privește bunăvoința și iubirea. Un singur interes
predomina. Un singur obiectiv era deasupra tuturor celorlalte. Toate inimile băteau
în armonie. Singura aspirație a credincioșilor era aceea de a vedea cine putea des-
coperi cel mai bine asemănarea cu Hristos în caracter, cine putea face cel mai mult
pentru lărgirea Împărăției Sale… Spiritul lui Hristos a însuflețit întreaga adunare,
căci ei găsiseră mărgăritarul de mare preț. – Signs of the Times, 1 decembrie 1898
307
ROADELE CINCIZECIMII
Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan [...]
au priceput că fuseseră cu Isus.
(Faptele apostolilor 4:13)
D upă răstignirea Domnului Hristos, ucenicii erau o grupă fără nicio speranță,
descurajată – ca o turmă fără păstor. Învățătorul lor fusese respins, condam-
nat și pironit pe o cruce a rușinii. Preoții și conducătorii iudei declaraseră batjoco-
ritor: „Pe alții i-a mântuit, dar pe Sine nu Se poate mântui.”
Însă crucea, instrumentul rușinii și al torturii, a adus speranță și mântuire lumii.
Ucenicii au strâns rândurile; deznădejdea și starea de neajutorare i-au părăsit. Ca-
racterul lor a fost transformat și au fost uniți prin legăturile iubirii creștine. Ei erau
doar niște oameni umili, care nu aveau niciun fel de bogății și nicio armă în afară
de Cuvânt și Duhul lui Dumnezeu, fiind socotiți de evrei doar niște pescari. Totuși,
prin puterea lui Hristos, au pornit să dea mărturie pentru adevăr și pentru a triumfa
asupra oricărei împotriviri. Îmbrăcați cu arsenalul divin, ei au pornit pentru a spune
povestea ieslei și a crucii. Fără onoruri pământești, ei au fost eroi ai credinței. De pe
buzele lor ieșeau cuvinte de elocință divină, care au șocat lumea.
Cei care Îl respinseseră și Îl crucificaseră pe Mântuitorul se așteptau să-i găsească
pe ucenici descurajați și dezamăgiți, gata să-și renege Domnul. Au ascultat însă cu
uimire mărturia clară și plină de îndrăzneală a apostolilor, dată sub puterea Duhului
Sfânt. Ucenicii au lucrat și au vorbit așa cum lucrase și vorbise Învățătorul lor, și toți
care îi auzeau spuneau: „Aceștia au fost cu Isus și au învățat de la El.”
În timp ce mergeau și Îl predicau pe Isus pretutindeni, apostolii făceau multe
lucruri pe care conducătorii iudei nu le puteau aproba. Oamenii își aduceau bolnavii
și pe cei posedați de duhuri necurate pe străzi; mulțimile se adunau în jurul lor, iar
aceia care erau vindecați înălțau laude lui Dumnezeu și slăveau numele Aceluia pe
care iudeii Îl condamnaseră, Îl încununaseră cu spini și Îl dăduseră să fie biciuit și
răstignit. Isus era acum ridicat în slăvi, mai presus de preoți și conducători, și exista
pericolul ca învățăturile rabinilor să cadă în dizgrație, căci apostolii spuneau chiar și
că Hristos înviase din morți. (…)
„În fiecare zi, la templu și acasă, ei nu încetau să învețe și să-L propovăduiască
pe Isus Hristos.” „Iar Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau
mântuiți.” – Signs of the Times, 20 septembrie 1899
308
RUGAŢI-VĂ PENTRU DUHUL LUI DUMNEZEU

Cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri
va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer?
(Luca 11:13)
P romisiunea Duhului Sfânt era cea mai strălucitoare speranță și consolarea cea
mai puternică pe care Domnul Hristos ar fi putut s-o lase ucenicilor Săi atunci
când S-a înălțat la ceruri. Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu fuseseră îngro-
pate sub gunoiul interpretării eronate; preceptele omenești, plăsmuirile ființelor
finite fuseseră înălțate mai presus de Cuvântul viului Dumnezeu. Sub puterea Du-
hului Sfânt, apostolii au delimitat adevărul de teoriile false și au dat poporului
Cuvântul vieții.
Duhul lui Dumnezeu i-a inspirat pe slujitorii Săi care, fără teamă, au rostit adevă-
rurile care le fuseseră încredințate. Şi, având această demonstrație a puterii Duhului,
iudeii nu au putut decât să-și vadă vinovăția de a refuza dovezile trimise de Dumne-
zeu. Însă ei nu au cedat și au rămas în împotrivirea lor nelegiuită. (…)
Trebuie să ne rugăm pentru împărtășirea Duhului Sfânt ca remediu pentru su-
fletele bolnave de păcat. Adevărurile revelației, simplificate și făcute ușor de înțeles,
sunt acceptate de mulți ca suplinind tot ce este esențial; însă Duhul Sfânt, lucrând
asupra inimii, trezește o dorință arzătoare după adevărul neatins de eroare. Cei care
doresc să știe cu adevărat ce este adevărul nu pot rămâne în ignoranță; căci adevărul
cel prețios îl răsplătește pe căutătorul stăruitor. Trebuie să simțim puterea de conver-
tire a harului lui Dumnezeu, și eu îi îndemn pe toți aceia care și-au închis inima față
de Duhul lui Dumnezeu să descuie ușa și să se roage cu ardoare: „Rămâi cu mine!”
Domnul dorește ca fiecare dintre copiii Săi să fie bogat în credință, și această
credință este rodul lucrării Duhului Sfânt asupra minții. Ea sălășluiește în fiecare
suflet care dorește să o primească.
Duhul Sfânt nu lasă niciodată fără ajutor sufletul care privește la Isus. El ia din
lucrurile lui Isus și le arată căutătorului. Iar dacă ochii sunt păstrați ațintiți asupra
Domnului Isus, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge ase-
menea chipului Său. Sub influența plină de har a Duhului, păcătoșii sunt schimbați
în duhul și scopul vieții lor până ce devin una cu Hristos. Devotamentul lor pentru
Dumnezeu crește; ei flămânzesc și însetează după neprihănire și, privind la Hristos,
sunt schimbați din slavă în slavă și devin tot mai mult asemenea Mântuitorului lor.
– Signs of the Times, 27 septembrie 1899
309
Joi, 24 octombrie
ÎNCERCAREA CE VA VENI
Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul.
(Efeseni 6:14)
D umnezeu a luat toate măsurile necesare în Scripturi pentru a ne echipa îm-

potriva amăgirii, și noi vom fi fără scuză dacă, prin neglijarea Cuvântului lui
Dumnezeu, nu suntem în stare să ne împotrivim înșelăciunilor celui rău. Trebuie
să veghem în vederea rugăciunii. Trebuie să cercetăm Scripturile în fiecare zi cu
stăruință ca să nu fim prinși în lațul vreunei erori amăgitoare ce seamănă cu ade-
vărul. (…)
Ioan prezintă scene cu privire la timpul în care ne aflăm. El spune: „Şi Templul
lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său.”
Chivotul conține tablele pe care este inscripționată Legea lui Dumnezeu. Pe insula
Patmos, Ioan a văzut în viziune profetică poporul lui Dumnezeu și a văzut că în
acest timp atenția urmașilor adevărați și credincioși ai lui Hristos avea să fie atrasă
de ușa deschisă a Locului Preasfânt din sanctuarul ceresc. El a văzut că ei Îl vor
urma prin credință pe Isus dincolo de perdeaua unde El slujește, deasupra chivo-
tului lui Dumnezeu ce conține Legea Sa de neschimbat. Profetul îi descrie astfel pe
cei credincioși: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și
credința lui Isus.” Aceasta este categoria de oameni care va stârni mânia balaurului,
deoarece ei ascultă de Dumnezeu. (…)
Tot felul de influențe se vor abate cu putere asupra noastră, însă noi nu trebuie să
ne lăsăm afectați de ele. Dumnezeu ne-a dat un standard cu privire la neprihănire și
adevăr – Legea și mărturia. Sunt mulți care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu, însă,
când Scripturile sunt deschise înaintea lor și când le sunt prezentate dovezi care pre-
zintă cerințele Legii lui Dumnezeu, ei manifestă spiritul balaurului. Ei urăsc lumina
și nu vor să vină la lumină, ca să nu le fie descoperite faptele. Ei nu vor să-și compare
credința și învățăturile cu Legea și mărturia. Ei își întorc urechile ca să nu audă ade-
vărul și declară cu nerăbdare că tot ce vor să audă este despre credința în Hristos…
Ei refuză să recunoască porunca a patra, care ne cere să sfințim Sabatul zilei a șaptea.
Ei declară că Domnul i-a învățat că nu mai trebuie să păzească Sabatul Legii Sale.
Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cine zice «Îl cunosc», și nu păzește poruncile
Lui este un mincinos și adevărul nu este în el.” (...) Lucrarea noastră este să înălțăm
Legea lui Dumnezeu; căci Domnul Hristos a spus: „Ferice de cei ce păzesc poruncile
Sale ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” (trad. King James).
– Signs of the Times, 22 aprilie 1889
310
ÎNŞELĂCIUNILE DIN ZILELE SFÂRŞITULUI

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă,
unii se vor lepăda de credință ca să se alipească
de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor.
(1 Timotei 4:1)
Î nainte de ultima desfășurare a lucrării apostaziei, va exista confuzie în ce privește

credința. Ideile cu privire la taina lui Dumnezeu nu vor fi clare și definite. Unul
după altul, adevărurile vor fi corupte. Mulți vor tăgădui preexistența lui Hristos și
astfel vor tăgădui și divinitatea Sa; ei nu vor să-L accepte ca Mântuitor personal.
Aceasta este o tăgăduire totală a lui Hristos. El este singurul Fiu al lui Dumnezeu,
care a fost una cu Tatăl încă de la început. Prin El au fost făcute lumile.
Tăgăduind întruparea lui Hristos, mulți se întorc de la alte adevăruri de origine
divină și acceptă povești inventate de Satana. Ei își pierd discernământul spiritual și
practică ceea ce le impresionează mintea agenții lui Satana. (…)
Spiritismul este pe punctul de a lua lumea în stăpânire. Sunt mulți care cred că
spiritismul este susținut prin șarlatanie și înșelăciune; însă acest lucru este departe
de a fi adevărat. Puterea supraomenească lucrează pe nenumărate căi și sunt puțini
cei ce au măcar idee cu privire la manifestările spiritismului din viitor. Temelia suc-
cesului pentru spiritism a fost pusă în afirmațiile care au fost făcute de la amvoane-
le din țara noastră. Pastorii au proclamat, ca fiind învățături biblice, minciuni care
își au originea în arhiamăgitorul. Învățătura cu privire la starea de conștiență după
moarte, cu privire la spiritele morților care comunică cu cei vii, nu are bază în Scrip-
turi, și totuși această teorie este proclamată ca fiind adevăr. Prin această învățătură
falsă s-a deschis calea pentru ca spiritele demonice să-i înșele pe oameni apărând în
fața lor cu înfățișarea celor morți. Agenții satanici se prezintă ca fiind cei morți și, în
felul acesta, duc suflete în robie. Satana are religia lui; el are o sinagogă și închinători
devotați. (…)
Semnele și minunile spiritismului vor deveni din ce în ce mai pronunțate pe
măsură ce așa-zișii creștini vor respinge adevărul clar revelat al Cuvântului lui Dum-
nezeu și refuză să fie călăuziți de un simplu „așa zice Domnul”, acceptând în schimb
învățături și porunci omenești.
Confederația răului nu va rezista. Domnul spune: „Sfințiți însă pe Domnul
oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Şi atunci El va fi un locaș sfânt” (Isaia
8:13-14). – Signs of the Times, 28 mai 1894
SPIRITISMUL ŞI SFÂRŞITUL SĂU

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite
și care se duc la împărații pământului întreg.
(Apocalipsa 16:14)
P uterea cea mare care însoțește spiritismul își are originea în marele condu-
cător răzvrătit, Satana, prințul demonilor. Prin înșelăciunea sa, îngerii cei răi
au fost în stare să apară în locul celor morți și, prin ipocrizia și minciuna lor, ei
i-au condus pe oameni să comunice cu demonii. Cei care comunică cu așa-zisele
spirite ale morților comunică de fapt cu cei care au o putere de corupere, o putere
demoralizatoare asupra minții. Domnul Hristos a poruncit să nu comunicăm cu
vrăjitori și cu aceia care au legături cu spiritele. (…)
Ani de-a rândul, spiritismul a crescut în tărie și a câștigat popularitate prin faptul
că a susținut un anumit fel de credință în Hristos și, în acest fel, mulți protestanți
au ajuns foarte atașați de această taină a nelegiuirii. Nici nu este de mirare că sunt
înșelați când ei acceptă continuu minciuna că, odată ce suflarea de viață părăsește
trupul, aceasta se duce imediat ori în cer, ori în iad. Prin influența pe care această
învățătură o are asupra lor se pregătește calea pentru lucrarea de amăgire a prințului
puterilor văzduhului.
Pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu va fi retras de pe pământ, puterea lui Sa-
tana se va manifesta din ce în ce mai mult. Cunoștința pe care a dobândit-o când
era în legătură cu Dumnezeu ca heruvim ocrotitor, el o folosește acum pentru a-și
ține în supunere subiecții care au căzut dintr-o stare înaltă. El folosește tot ce stă în
puterea minții sale pentru a-L reprezenta greșit pe Dumnezeu și pentru a instiga la
rebeliune împotriva lui Isus Hristos, Comandantul cerurilor. În sinagoga lui, Satana
aduce sub sceptrul său și în sfaturile sale pe acei agenți pe care îi poate folosi pentru
a promova închinarea la el. Nu este ciudat să găsim un soi de rafinament și o mani-
festare a grandorii intelectuale în viețile și caracterele acelora care sunt inspirați de
îngerii căzuți. Satana poate împărtăși chiar cunoștințe științifice și poate transmite
oamenilor cunoștințe filozofice. El cunoaște bine istoria și este versat în ce privește
înțelepciunea lumii. (…)
Satana își va folosi agenții pentru a-și aduce la îndeplinire planurile diabolice de
a-i înfrânge pe sfinții lui Dumnezeu… însă copiii lui Dumnezeu pot rămâne liniștiți
în fața acestei manifestări a răului, convinși că, întrucât Hristos este viu și trăiește, și
ei vor trăi. Confederația răului va fi distrusă în cele din urmă. – Signs of the Times,
28 mai 1894
VEGHEAŢI
Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru.
(Matei 24:42)
S tarea societății de azi este la fel ca atunci când Dumnezeu a prezentat înaintea
lui Israel urâciunile păgânilor și aceleași avertizări sunt necesare și pentru po-
porul rămășiței. Spiritismul înaintează prin țară cu triumf. „Spiritele demonilor ce
fac minuni nemaipomenite” se duc la „împărații pământului întreg ca să-i strângă
pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.” Bărbați și fe-
mei îi caută pe cei ce comunică cu spiritele, însă poporul lui Dumnezeu nu trebuie
în niciun caz să urmeze practicile lumii. Linia de despărțire trebuie să se vadă dis-
tinct între cei ascultători și cei neascultători. Trebuie să existe vrăjmășie deschisă,
fățișă, între biserică și șarpe, între sămânța ei și sămânța lui.
Satana a fost hotărât să-și păstreze stăpânirea asupra țării Canaanului, iar când
aceasta a devenit locuința copiilor lui Israel, iar Legea lui Dumnezeu, legea țării,
el l-a urât pe Israel cu o ură plină de cruzime și răutate și a pus la cale distrugerea
acestui popor. Prin intermediul duhurilor rele au fost introduși dumnezei străini și,
din cauza încălcării Legii, poporul ales a fost împrăștiat în cele din urmă din țara
făgăduită.
Această experiență se repetă în istoria poporului lui Dumnezeu. (…)
Este timpul să dăm atenție mai mult ca niciodată îndemnului Mântuitorului:
„Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită.” Încredeți-vă în Dumnezeu, oricât de
încurcată ar fi situația în care vă aflați. Căutați-I sfatul și nu vă duceți după aceia care
lucrează cu spiritele demonilor, ca să nu fiți pângăriți de ei. Acela care a murit pentru
a vă răscumpăra v-a promis că vă va călăuzi și vă va îmbrăca cu neprihănirea Sa dacă
veți detesta păcatul și dacă vă veți curăța de rău, spălându-vă hainele caracterului și
albindu-le în sângele Mielului.
Ce iubire, ce iubire minunată dă pe față Dumnezeu îndurând nelegiuirea popo-
rului Său și trimițând ajutor la orice suflet care dorește să facă voia Sa și să renunțe
la păcat! Dacă noi suntem doritori să cooperăm cu agenții cerului, vom putea fi mai
mult decât biruitori. Deși suntem ființe căzute, capabile de cele mai revoltătoare ne-
legiuiri, putem deveni biruitori prin puterea harului lui Hristos, dobândind un loc
în Împărăția Sa cea veșnică și domnind împreună cu El de-a pururi. – Signs of the
Times, 26 august 1889
313
Luni, 28 octombrie
PREGĂTIREA FINALĂ
De aceea, și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.
(Matei 24:44)
N ouă ne-a fost dat mesajul revenirii în curând a Domnului Hristos. La înălțarea
Domnului nostru, îngerii au stat alături de ucenici și, împreună cu ei, L-au
urmărit pe Mântuitorul în timp ce Se suia la cer. Apoi s-au întors spre ucenici,
rostind cuvintele: „Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în
același fel cum L-ați văzut mergând la cer.”
Numai veșmântul pe care Domnul Hristos Însuși l-a pregătit pentru noi ne poate
face să corespundem pentru a putea sta în prezența lui Dumnezeu. Acest veșmânt,
haina neprihănirii Sale, va fi pusă de Domnul Hristos pe fiecare suflet care se
pocăiește și crede. (…)
Această haină lucrată la războiul de țesut al cerului nu are în ea niciun fir de
proveniență omenească. Domnul Hristos Şi-a format un caracter desăvârșit cât a
fost om și Se oferă să ne împărtășească și nouă acest caracter. „Toate faptele noastre
bune sunt ca o haină mânjită.” Tot ce putem face noi înșine este întinat de păcat.
Prin ascultarea Sa desăvârșită, El a făcut posibil ca fiecare ființă omenească să
poată asculta de poruncile lui Dumnezeu. Când ne predăm lui Hristos, inima noas-
tră se unește cu inima Sa; voința noastră se contopește în voința Sa; mintea devine
una cu mintea Sa; gândurile ajung să-I fie supuse; noi trăim viața Lui. Aceasta în-
seamnă să fim îmbrăcați cu haina neprihănirii Sale. Şi atunci când Domnul privește
asupra noastră, El vede nu veșmântul din frunze de smochin, ci propria Sa haină a
neprihănirii, care este ascultarea desăvârșită de Legea lui Iehova. (…)
Nu va mai fi un al doilea timp de har în care să ne pregătim pentru veșnicie.
Haina neprihănirii lui Hristos trebuie să ne fie dată ca veșmânt cât suntem încă în
această viață. Aceasta este singura noastră oportunitate de a ne forma caractere pen-
tru căminul pe care l-a pregătit Domnul Hristos pentru cei care ascultă de poruncile
Sale.
Zilele încercării noastre se apropie cu grăbire de încheiere. Sfârșitul este aproape.
Cu solemnitate ajung până la noi, rostogolindu-se de-a lungul veacurilor, cuvintele
de avertizare rostite de Domnul nostru pe Muntele Măslinilor: „Luați seama la voi
înșivă… ca ziua aceea să nu vină fără veste asupra voastră.” Vegheați dar în tot timpul
și rugați-vă ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla
și să stați în picioare înaintea Fiului omului. – Signs of the Times, 22 noiembrie 1905
314
APROPIEREA SFÂRŞITULUI
În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail [...] aceasta va fi o vreme de
strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta.
(Daniel 12:1)
V remuri tulburi sunt chiar acum asupra noastră. Împlinirea semnelor timpuri-
lor constituie dovada că ziua Domnului este aproape, este chiar la ușă. Ziarele
de fiecare zi indică un conflict teribil în viitor. Tâlhării cumplite au loc în mod
frecvent. Grevele sunt la ordinea zilei. Furturi și crime sunt comise la tot pasul.
Oameni posedați de demoni iau viața altor oameni, și chiar a copiilor. Toate aceste
lucruri dovedesc că venirea Domnului Hristos este foarte aproape.
Învățătura că oamenii sunt liberi de obligația de a asculta de cerințele lui Dumne-
zeu a slăbit forța obligației morale și a deschis stăvilarele nedreptății asupra lumii. (…)
Tribunalele sunt corupte. Conducătorii sunt stăpâniți de dorința după câștig și
iubirea de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultățile mintale ale multo-
ra, astfel că Satana are control deplin asupra lor. Juriștii sunt corupți, mituiți, înșelați.
Beția și chefurile, patimile, invidia, necinstea de tot felul sunt prezente printre cei
ce administrează legile. „Dreptatea este dată la o parte: căci adevărul s-a prăbușit în
stradă, iar dreptatea nu se poate apropia” (Isaia 59:14; trad. King James). Oamenii se
grăbesc în această cursă nebună după câștig și îngăduințe păcătoase ca și când nu ar
exista Dumnezeu, cer sau viață veșnică. (…)
„O vreme de strâmtorare cum n-a mai fost” este gata să vină curând asupra noas-
tră și vom avea nevoie de o experiență pe care mulți sunt prea nepăsători să se stră-
duiască să o dobândească. Adesea strâmtorarea este mai mare decât anticipăm că
va fi, însă acest lucru nu este valabil în ce privește criza din fața noastră. Cea mai
vie reprezentare nu poate reda magnitudinea chinului ce va urma. În acest timp de
strâmtorare, fiecare va trebui să stea în picioare singur înaintea lui Dumnezeu.
Acum este momentul, în timp ce Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, să
căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos. Mântuitorul nostru nu a putut fi făcut să
cedeze în fața ispitei nici măcar în gând. Satana găsește în inimile oamenilor un loc
prin care să ne prindă; este nutrită vreo dorință păcătoasă și, prin intermediul aces-
teia, ispitele sale își exercită puterea. Însă Domnul Hristos a spus despre Sine: „Vine
stăpânitorul lumii acesteia, dar nu are nimic în Mine.” Satana nu a putut găsi nimic
în Fiul lui Dumnezeu care să-L facă să poată câștiga victoria. Domnul Hristos a păzit
poruncile Tatălui Său și în El nu exista niciun păcat pe care Satana să-l poată folosi în
avantajul său. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care doresc să stea
în picioare în timpul de strâmtorare. – Review and Herald, 14 martie 1912
315
AŢINTIŢI-VĂ OCHII ASUPRA VIITORULUI

El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi
nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.
(Apocalipsa 21:4)
Î n zilele întunecate ale îndelungatului conflict cu răul, bisericii viului Dumnezeu

i-au fost date revelații cu privire la planul cel veșnic al lui Iehova. Poporului
Său i-a fost îngăduit să privească dincolo de necazurile din prezent la biruințele
din viitor, când, lupta fiind încheiată, cei răscumpărați vor intra în posesia țării
promise. Aceste viziuni cu privire la slava viitoare, scene reprezentate de mâna lui
Dumnezeu, ar trebui să fie prețioase pentru biserica de astăzi, când controversa
de veacuri se apropie cu grăbire de încheiere, iar binecuvântările promise vor fi
curând împlinite în toată plinătatea lor. (…)
Adesea, biserica militantă este chemată să treacă prin încercări și suferințe, căci
biserica nu va putea triumfa fără luptă crâncenă. „Pâine în necaz și apă în strâmto-
rare” constituie soarta tuturor, însă niciunul dintre cei ce își pun încrederea în Cel
Atotputernic pentru eliberare nu va fi nimicit cu totul.
Îmbrăcată cu armura neprihănirii lui Hristos, biserica trebuie să se avânte în
lupta finală. „Frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub
steagurile lor”, ea trebuie să meargă înainte în toată lumea, pentru a cuceri.
Ora cea mai întunecată a luptei bisericii cu puterile răului este cea care precede
cu puțin ziua eliberării sale finale. Însă niciunul dintre cei care se încred în Hristos
nu trebuie să se teamă. (…)
Pentru noi, care ne aflăm în imediata apropiere a împlinirii lor, ce moment so-
lemn, ce interes profund ar trebui să reprezinte toate aceste descrieri ale lucrurilor
care vor veni – evenimente în vederea cărora, din clipa în care primii noștri părinți
au părăsit Edenul, copiii lui Dumnezeu au vegheat, au așteptat, au tânjit după ele și
s-au rugat pentru ele!
Toți cei mântuiți nu vor cunoaște o altă lege în afară de Legea cerului. Toți vor fi o
familie fericită, unită, îmbrăcată în veșminte de laudă și recunoștință. Contemplând
această scenă, stelele dimineții vor cânta împreună, iar fiii lui Dumnezeu vor scoate
strigăte de bucurie, în timp ce Dumnezeu și Domnul Hristos vor proclama împre-
ună: „Nu va mai fi păcat, nu va mai fi moarte!” – Review and Herald, 1 iulie 1915
316
Joi, 31 octombrie
O PORUNCĂ DIVINĂ
Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă.
(Luca 21:36)
Î n limbajul solemn al Scripturii, în acest text este evidențiată o responsabilitate

pe care o avem de îndeplinit zilnic toți, bătrâni și tineri. Este necesitatea de a ve-
ghea și, de credincioșia cu care ne împlinim această datorie, depinde atât destinul
nostru prezent, cât și cel veșnic.
Trăim într-un timp crucial. În 1844, când a fost proclamat mesajul: „Temeți-vă
de Dumnezeu și dați-I slavă căci a venit ceasul judecății Lui”, acesta a mișcat profund
fiecare suflet. Toți cei care l-au auzit au fost pătrunși de solemnitatea acestuia. Cât
de doritori eram să ne arătăm credința prin faptele noastre, iar cuvintele și acțiunile
noastre să facă o impresie favorabilă asupra lumii! (…)
Astăzi, îngerii urmăresc cu atenție dezvoltarea caracterului fiecărui om și în cu-
rând viețile noastre vor fi cercetate de Dumnezeu. Curând vom fi cântăriți în balanța
sanctuarului și în dreptul numelor noastre va fi trecută sentința pronunțată. Şi vom
primi fie darul vieții veșnice, fie vom fi pedepsiți cu distrugerea veșnică din prezența
Domnului. Poate că nu dorim să ne examinăm îndeaproape ca să ne vedem starea
spirituală și, dacă inimile noastre sunt mișcate așa cum se cuvine de solia adevărului,
acest lucru nu va afecta nicicum lucrarea judecății. Deciziile acesteia vor rămâne
exact aceleași.
„Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă.” Avem mare nevoie să veghem, nu doar
pentru noi înșine, ci și pentru influența pe care o avem asupra altora. Influența noas-
tră are bătaie lungă. Poate credem că ea se limitează doar la căminul nostru; că nu-
mai membrii familiilor noastre știu cum suntem noi și ce facem noi. În unele cazuri,
acest lucru poate să fie adevărat; însă, într-un anumit fel, influența vieții din familie
trece dincolo de cămin. (…)
Dacă dorim să avem parte de răsplata glorioasă promisă celor biruitori, noi tre-
buie să ducem lupta cea bună a credinței. Acest lucru l-a făcut apostolul Pavel și a
spus: „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea
Domnul, Judecătorul cel drept.” Să fim printre aceia care sunt „bogați în fapte bune”,
care își strâng „pentru vremea viitoare drept comoară, o bună temelie, ca să apuce
adevărata viață veșnică”. – Signs of the Times, 7 ianuarie 1886
317
NOIEMBRIE
„Ești un popor sfânt...”
(Deuteronomul 7:6)
Vineri, 1 noiembrie
CEI ALEŞI AI LUI DUMNEZEU

Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău;
Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui
dintre toate popoarele de pe fața pământului.
(Deuteronomul 7:6)
A ceste cuvinte au fost rostite de Domnul Hristos atunci când era învăluit în
stâlpul de nor și au fost date lui Moise pentru poporul ales al lui Dumnezeu.
Domnul nu a lăsat lumea fără mărturie. El are poporul Său ales, poporul Său cre-
dincios. Ei nu fac din această lume căminul lor, ci se află aici pentru a da mărturie
despre Dumnezeu și, atâta timp cât mai este har, o mărturie vie va fi adusă de
acești mesageri credincioși. (…)
Prin securea puternică a adevărului, Dumnezeu a separat un popor din cariera
acestei lumi și i-a adus în atelierul Său. Aici, Meșterul lucrător îi poate ciopli cu cio-
canul și dalta și îi cizelează pentru un loc în Împărăția Sa. Ei nu mai au nimic comun
cu masa din care au fost luați. Ei stau ca stâlpi nobili, spre a fi folosiți pentru slava
lui Dumnezeu.
Slava viitoare a fiilor și fiicelor adoptate de Dumnezeu nu poate fi întrezărită
acum. Poporul lui Dumnezeu este batjocorit și disprețuit de lume. Însă ei se bucură
de aprecierea unei lumi mai bune decât aceasta, o lume cerească. (…)
Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum Îl putem noi citi, constituie temelia pentru
credința noastră. El este cuvântul „prorociei făcut și mai tare” și necesită credință to-
tală din partea tuturor acelora care pretind a crede în el. El are autoritate, conținând
în sine dovada că este de origine divină.
Ce suntem noi, cei care ne considerăm una cu Hristos? „Noi suntem împreună-
lucrători cu Dumnezeu.” Între adevăratul credincios și cel necredincios va fi întot-
deauna același conflict care a existat între Domnul Hristos și cei ce L-au respins.
Cei care sunt părtași cu Hristos în suferințele Sale vor fi părtași cu El și la slava Sa.
Însă aceia care evită crucea aici Îl leapădă pe Acela care i-a răscumpărat cu un preț
infinit, iar în ziua judecății și ei vor fi lepădați. Mulți, foarte mulți Îl reprezintă greșit
și Îl tăgăduiesc pe Domnul Hristos prin standardul lor scăzut de creștinism. Cei
care cred cu adevărat în Hristos își vor dovedi credința printr-o viață ordonată și o
vorbire evlavioasă. Angajându-se să lucreze în rândurile lui Hristos, ei vor arăta că
au fost adoptați în familia cerească. Despre toți aceștia, Dumnezeu spune: „Eu locu-
iesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez
duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” – Signs of the Times, 2 iunie 1898
Sâmbătă, 2 noiembrie
UN POPOR DEOSEBIT
El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca […] să-Şi curățească
un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.
(Tit 2:14)
D omnul i-a pus deoparte pentru Sine pe cei ce sunt evlavioși, și această consa-
crare față de Dumnezeu și separare de lume sunt declarate cu claritate și ce-
rute imperios atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Există un zid de despărțire
pe care Domnul Însuși l-a pus între lucrurile din lume și lucrurile pe care le-a scos
din lume și le-a sfințit pentru Sine. Chemarea și caracterul poporului lui Dum-
nezeu sunt deosebite. Perspectivele lor sunt deosebite și aceste particularități îi
disting dintre toate popoarele. Toți cei ce alcătuiesc poporul lui Dumnezeu de pe
pământ constituie un singur trup de la începutul până la sfârșitul timpului. Ei au
un singur Cap, care conduce și stăpânește trupul. Aceleași cerințe care au existat
pentru vechiul Israel – de a fi separați de lume – există și pentru poporul lui Dum-
nezeu de acum. Marele Cap al bisericii nu S-a schimbat. Experiența creștinilor din
aceste vremuri seamănă mult cu călătoriile vechiului Israel. (…)
Așa cum citim în Cuvântul lui Dumnezeu, cât este de clar că poporul lui
Dumnezeu este deosebit și distinct față de lumea necredincioasă din jur! Poziția
noastră atrage atenția și inspiră teamă; pentru că trăim în timpul sfârșitului, cât este
de important să imităm exemplul lui Hristos și să umblăm așa cum a umblat El!
Slujitorii lui Hristos nu își au căminul sau comoara aici. Ce bine ar fi ca toți să
vadă că doar în virtutea faptului că Domnul stăpânește ni se permite nouă să trăim
în pace și siguranță printre dușmanii noștri! Nu trebuie să pretindem favoruri speci-
ale din partea lumii. Trebuie să consimțim să fim săraci și disprețuiți în această lume
până când lupta va lua sfârșit și biruința va fi obținută. Copiii lui Dumnezeu sunt
chemați să iasă din lume și să se despartă de prietenia și spiritul lumii, iar puterea și
tăria lor să provină din faptul că au fost aleși și acceptați de Dumnezeu. (…)
Copiii lui Dumnezeu sunt întocmai așa cum a fost și Hristos în această lume. Ei
sunt fiii și fiicele lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu El, iar domnia și stăpâ-
nirea le aparțin lor. Lumea nu înțelege caracterul lor și chemarea lor sfântă. Cei din
lume nu pot înțelege adoptarea lor în familia lui Dumnezeu. Unirea și părtășia lor
cu Tatăl și cu Fiul nu sunt vizibile pentru lume și, în timp ce lumea vede umilirea și
ocara lor, nu poate vedea ce vor ajunge ei. Ei sunt străini. Lumea nu îi cunoaște și nu
poate aprecia motivele care îi însuflețesc. – Review and Herald, 5 iulie 1875
Duminică, 3 noiembrie
DESPĂRŢIRE DE LUME
Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.
(2 Corinteni 6:18)
M i s-a poruncit să atrag atenția poporului nostru asupra instrucțiunilor date

de Domnul lui Israel cu privire la importanța separării de lume.
Sub domnia lui David, poporul Israel a câștigat tărie și integritate prin ascultare
de Legea lui Dumnezeu. Însă regii care au urmat au căutat să se înalțe pe sine.
Dumnezeu i-a suportat mult timp, chemându-i adesea la pocăință. Însă ei au
refuzat să asculte și, în cele din urmă, Dumnezeu a rostit judecata, arătându-le cât
sunt de slabi fără El. El a văzut cât erau de hotărâți să meargă pe propria lor cale și
i-a dat în mâinile dușmanilor lor.
Alianțele pe care israeliții le-au făcut cu vecinii lor păgâni i-au făcut să-și piar-
dă identitatea de popor deosebit al lui Dumnezeu. Au fost din ce în ce mai mult
influențați de practicile rele ale acelora cu care făcuseră alianțe interzise. Legăturile
lor cu cei lumești i-au făcut să-și piardă dragostea dintâi și zelul pentru slujirea lui
Dumnezeu. S-au vândut pe sine pentru avantaje și câștig, și aceasta le-a adus deza-
măgire și a cauzat pierderea multor suflete.
Experiența lui Israel va fi experiența tuturor acelora care se îndreaptă către lume
pentru putere, îndepărtându-se de viul Dumnezeu. Cei care renunță la Cel Atotpu-
ternic, sursa oricărei puteri, și se asociază cu cei lumești, ajungând să fie dependenți
de aceștia, ajung slabi în ce privește tăria morală, așa cum sunt și cei în care și-au
pus încrederea.
Dumnezeu îi roagă fierbinte și le dă asigurări acelora care fac greșeli. El caută să
le arate greșeala făcută și îi conduce la pocăință. Însă, dacă ei refuză să-și umilească
inimile înaintea Lui, El trebuie să pronunțe asupra lor o judecată. Nimic din ceea ce
seamănă a apropiere de Dumnezeu, nicio declarare a legăturii cu El nu va fi accep-
tată din partea acelora care persistă în a-L dezonora prin bizuirea pe brațul puterii
lumești.
Astăzi, cuvântul lui Dumnezeu pentru poporul Său este: „Ieșiți din mijlocul lor
și despărțiți-vă de ei… Nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi
Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice.”
Poporul lui Dumnezeu trebuie să se distingă ca popor care Îi slujește Lui pe
deplin, cu toată inima, neasumându-și nicio onoare pentru sine și fiind conștient
că s-au legat printr-un legământ solemn să-I slujească Domnului, și numai Lui. –
Review and Herald, 4 august 1904
321
Luni, 4 noiembrie
POPORUL LUI DUMNEZEU IDENTIFICAT

Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine
și voi ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!
(Ezechiel 20:20)
D omnul i-a vorbit lui Moise și i-a zis: «Vorbește copiilor lui Israel și spune-le:
’Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și
voi, și urmașii voștri un semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul care
vă sfințesc.’»”
Nu arată aceste cuvinte spre noi ca fiind poporul desemnat al lui Dumnezeu?
Şi nu ne transmit ideea că în permanență noi trebuie să păstrăm distincția sa-
cră, doctrinară așezată asupra noastră? … Sabatul nu și-a pierdut niciuna dintre
semnificații. El constituie încă semnul dintre Dumnezeu și poporul Lui și așa va fi
pentru totdeauna. (…)
Dumnezeu Își încearcă poporul pentru a vedea cine va fi credincios principii-
lor adevărului Său. Lucrarea noastră este de a proclama către lume prima, a doua
și a treia solie îngerească. În îndeplinirea datoriei noastre, noi nu trebuie nici să-i
disprețuim, nici să ne temem de vrăjmașii noștri. Asocierea noastră prin contracte,
parteneriate și afaceri cu cei care nu sunt de credința noastră nu este în planul lui
Dumnezeu. Noi trebuie să-i tratăm cu bunătate și amabilitate pe cei care refuză să
fie credincioși lui Dumnezeu, însă nu trebuie să ne asociem niciodată, niciodată cu
ei în sfatul cu privire la interesele vitale ale lucrării Sale.
Punându-ne încrederea în Dumnezeu, noi trebuie să mergem continuu înainte,
făcând lucrarea Sa fără egoism…, consacrându-ne pe noi înșine, prezentul și viitorul
nostru, providenței Sale înțelepte, păstrându-ne încrederea neclintită de la început
până la sfârșit, fiind conștienți că nu datorită vredniciei noastre primim binecuvân-
tări de sus, ci datorită meritelor lui Hristos, care ne-a primit, prin credința în El,
datorită harului nemărginit al lui Dumnezeu.
Mă rog ca frații noștri să-și dea seama ce mult înseamnă pentru noi întreita solie
îngerească și că păzirea adevăratului Sabat trebuie să fie semnul care îi deosebește
pe cei care Îi slujesc lui Dumnezeu de cei care nu Îi slujesc… Noi suntem chemați
să fim sfinți și trebuie să evităm să dăm impresia că nu contează prea mult dacă
acordăm atenția necesară aspectelor specifice ale credinței noastre. Avem solemna
obligație de a lua o poziție mai fermă de partea adevărului și neprihănirii decât cea
pe care am avut-o în trecut. Linia de demarcație între cei care păzesc poruncile lui
Dumnezeu și cei care nu le păzesc trebuie să se vadă cu claritate inconfundabilă. –
Review and Herald, 4 august 1904
322
Marți, 5 noiembrie
REPREZENTANŢI AI LUI HRISTOS

Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt,
pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.
A devărații creștini vor fi asemenea lui Hristos. Mântuitorul Şi-a îmbrăcat divi-
nitatea cu umanitate și a venit în lumea noastră – o lume împietrită și stricată
de blestemul păcatului, o vale a întunericului și a plângerii – pentru a aduce la
îndeplinire o lucrare măreață, așa cum a anunțat în sinagoga din Nazaret: „Duhul
Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia.”
Fiecare membru al bisericii trebuie să fie un reprezentant al caracterului și spiri-
tului lui Hristos. Elementele esențiale ale creștinismului autentic, sănătos și influent
trebuie descoperite prin cuvânt și faptă. Domnul Hristos trebuie vestit continuu ca
fiind fântâna vieții, a îndurării și iubirii. (…)
Privind, noi suntem schimbați. Prin studiu atent și contemplare serioasă a carac-
terului Domnului Hristos, chipul Său se va reflecta în viața noastră și astfel spiritua-
litatea bisericii noastre ajunge la un nivel mai înalt. Dacă adevărul lui Dumnezeu nu
ne-a transformat caracterele după asemănarea cu Hristos, toată cunoștința pe care
pretindem că o avem cu privire la El și la adevăr nu este decât o aramă sunătoare și
un chimval zăngănitor. (…)
Fie ca toți cei ce pretind că țin poruncile lui Dumnezeu să acorde atenția cuveni-
tă acestor lucruri și să vadă dacă nu cumva există motive pentru care nu beneficiază
mai mult de revărsarea Duhului Sfânt. Cât de mulți s-au înălțat pe ei înșiși cu orgoliu!
Ei consideră că stau bine înaintea lui Dumnezeu, însă îi neglijează pe cei în nevoie,
nu aud strigătele celor apăsați și rostesc cuvinte tăioase, aspre, celor ce au nevoie de
un alt fel de tratament. În felul acesta, prin împietrirea inimii lor, ei Îl ofensează pe
Dumnezeu în fiecare zi. Cei în suferință au nevoie de simpatia și interesul semeni-
lor lor. Ei au dreptul să se aștepte la ajutor, mângâiere și iubire asemenea celei a lui
Hristos. Însă nu aceasta este ceea ce primesc ei. Orice neglijare a celor în suferință
este scrisă în cărțile din ceruri ca și când ar fi fost arătată față de Însuși Hristos. Fie
ca toți membrii bisericii să-și cerceteze inima și să-și analizeze faptele pentru a vedea
dacă sunt în armonie cu spiritul și lucrarea lui Isus! Căci, dacă nu sunt, ce vor putea
spune când vor sta înaintea Judecătorului întregului pământ? Va putea Domnul să
le spună: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția care v-a fost
pregătită de la întemeierea lumii?” – Review and Herald, 24 aprilie 1913
323
Miercuri, 6 noiembrie
LUCRÂND ÎMPREUNĂ CU HRISTOS

Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea
pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți.
(Evrei 6:10)
D omnul Hristos Şi-a identificat interesul cu omenirea în suferință și, în timp

ce El este neglijat în persoana alor Săi care sunt în nevoie, toate adunările
noastre, toate întâlnirile noastre în diferite scopuri, toată mașinăria care este pusă
în funcțiune pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu va fi de puțin folos.
Toți cei care vor să fie sfinți în ceruri trebuie mai întâi să fie sfinți pe pământ. Ei
nu vor umbla în lumina propriului lor foc, ei nu vor lucra ca să fie lăudați, nu vor
rosti cuvinte ca să-i ridice în slăvi și nici nu vor ridica degetul ca să condamne și să
oprime; ci vor urma lumina vieții, vor răspândi lumină, mângâiere, speranță și curaj
chiar către aceia care au nevoie de ajutor, nu de critică sau ocară. (…)
Lumina bogată și clară care a strălucit pe cărarea noastră ne-a conferit avantaje,
și noi trebuie să folosim orice ocazie pentru a face binele. Domnul Hristos a venit
din curțile regale din ceruri să caute și să salveze pe cei pierduți, și aceasta trebuie să
fie lucrarea noastră. Zelul pe care îl manifestăm în direcția aceasta va arăta măsura
dragostei noastre pentru Domnul Isus și semenii noștri, măsură a eficienței noastre
și a spiritului nostru misionar.
Fiecărui membru al bisericii îi este încredințată o lucrare, iar sfințirea lor se va
vedea în eficiența, altruismul, zelul, curăția și chibzuința cu care își îndeplinesc lu-
crarea. Cauza lucrului pentru oameni și religia nu trebuie să dea înapoi. Din partea
acelora care au primit multă lumină și au multe avantaje se așteaptă ca ei să progre-
seze.
Biserica trebuie să fie o biserică lucrătoare dacă vrea să fie o biserică vie. Nu tre-
buie să se mulțumească doar să țină ce îi aparține împotriva forțelor întunericului
și păcatului, să nu se mulțumească doar cu pași lenți, ci trebuie să poarte jugul lui
Hristos și să țină pasul cu Conducătorul, câștigând noi adepți pe cale.
Când suntem cu adevărat ai lui Hristos, inimile noastre vor fi pline de blândețe,
bunătate, amabilitate, deoarece Domnul Hristos ne-a iertat păcatele. Ca niște copii
ascultători, noi vom primi și asimila preceptele pe care El ni le-a dat și vom participa
la rânduielile pe care El le-a instituit. Vom căuta continuu să obținem o cunoaștere
a Lui. – Review and Herald, 1 mai 1913
324
Joi, 7 noiembrie
BISERICA SĂ FACĂ SĂ ÎNAINTEZE

LUCRAREA LUI DUMNEZEU
Fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.
(2 Timotei 4:5)
C ei care sunt ucenici ai lui Hristos vor prelua lucrarea de acolo de unde a lă-
sat-o El și o vor duce înainte în numele Său. Ei vor imita cuvintele, spiritul și
practicile Lui, nu ale altcuiva. Ochii lor sunt ațintiți spre Căpetenia mântuirii lor.
Voia Lui este lege pentru ei. Şi, pe măsură ce înaintează, ei dobândesc o perspec-
tivă mai clară cu privire la chipul, caracterul și slava Lui. Ei nu se bizuie pe sine,
ci se prind cu putere de Cuvântul Său, care este duh și viață. „Dacă rămâneți în
cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul
vă va face slobozi.” Cunoștința cu privire la voia Sa, ei o pun în practică. Ascultă și
fac lucrurile pe care le învață Domnul Isus.
În biserică este de lucru pentru toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu și păzesc po-
runcile Sale. Mărturisirile de credință pe care le fac oamenii nu constituie o dova-
dă sigură că sunt creștini. Cuvintele pe care le rostesc nu dau asigurarea că sunt
convertiți. Ascultați ce spune Hristos: „De ce-Mi spuneți: «Doamne, Doamne», și
nu faceți lucrurile pe care vi le spun Eu?” Dacă viața de zi cu zi nu este în confor-
mitate cu voia lui Dumnezeu și cu lucrările lui Hristos, nimeni nu poate pretinde
că este un copil al lui Dumnezeu, un moștenitor al cerului. Există o religie legalistă,
pe care o aveau fariseii, însă o asemenea religie nu transmite lumii un exemplu ase-
mănător celui al lui Hristos; ea nu reprezintă caracterul lui Hristos. Cei în a căror
inimă locuiește Hristos vor face și ei lucrările lui Hristos. Unii ca aceștia au parte de
făgăduințele din Cuvântul Său. Devenind una cu Hristos, ei fac voia lui Dumnezeu
și dau pe față bogățiile harului Său. „Atunci tu vei chema, și Domnul va răspunde;
vei striga, și El va zice: «Iată-Mă!»” Ce făgăduință prețioasă! „Dacă vei da mâncarea
ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul celui lipsit, atunci lumina ta va răsări peste
întunecime și întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare! Domnul te va călăuzi
neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da din nou putere mădu-
larelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.”
În contrast cu văicărelile și murmurarea celor nelegiuiți, slujitorii lui Dumnezeu
vor cânta: „Domnul este înălțat, totuși vede pe cei smeriți și cunoaște de departe pe
cei îngâmfați.” Nimic din ceea ce seamănă a mândrie sau trufie nu trebuie nutrit,
căci Îl va alunga pe Isus din inimă, iar golul va fi umplut cu atributele lui Satana. –
Review and Herald, 1 mai 1913
325
Vineri, 8 noiembrie
O BISERICĂ LUMINATĂ
Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea
care duce la mântuire prin credința în Hristos Isus.
(2 Timotei 3:15)
D omnul nu-i poate folosi pe bărbați și femei în lucrarea Sa dacă ei nu au un

spirit blând și dornic de a învăța. Cei pe care Dumnezeu îi folosește în sluj-
ba Sa trebuie să fie credincioși față de principii, însă, în timp ce nu trebuie să se
abată de la calea cea clară a datoriei pentru vreun interes egoist, ei nu trebuie să
fie habotnici sau să se fălească arătând spre propriile realizări. Dacă inima nu este
legată de Sursa înțelepciunii, nu va exista acel simțământ al caracterului sacru al
lucrării. Vioiciunea și inspirația lucrătorilor lui Hristos trebuie să provină de la
Dumnezeu. Ei trebuie să caute să se conformeze voinței și căilor Sale și să nu caute
să aibă voința sau calea lor proprie. Cei care vor să devină un canal viu de lumină
trebuie să fie stăpâniți de ceva mai mult decât un simplu obicei sau o părere. Ei
trebuie să trăiască oră de oră în comuniune conștientă cu Dumnezeu. Viețile lor
trebuie aduse în contact cu principiile adevărului și neprihănirii. Ei trebuie să
devină părtași de natură divină.
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să caute continuu putere intelectuală și tot ceea
ce dobândesc trebuie devotat spre slava lui Dumnezeu. Noi trebuie să avem vederi
largi cu privire la ceea ce reprezintă cerințele lui Dumnezeu pentru poporul Său.
(…)
Nu trebuie să ne mulțumim cu nimic din ceea ce nu are iluminare divină de la
Lumina centrală a universului. Când avem această iluminare, vom vedea necesita-
tea de a ne grăbi înainte și în sus, de a ridica standardul, de a cultiva cele mai nobile
aspirații și de a avea cele mai înalte realizări. Noi ne vom aproviziona constant din
Sursa înțelepciunii adevărate și vom trăi ca în prezența Domnului.
Talentele ne-au fost încredințate de Domnul și vom da socoteală de folosirea
și înmulțirea acestora… Trebuie să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu. Acesta
este scopul măreț al existenței noastre. Trebuie să fim într-o asemenea stare, în-
cât să apreciem lumina pe care Dumnezeu a adus-o în experiența altora. Viețile și
caracterele noastre sunt influențate de realizările fizice, intelectuale și morale ale
generațiilor trecute. Dacă rămânem în ignoranță, de vină nu este nimeni altcineva
decât noi înșine. Dacă ne încordăm toată puterea, dacă ne folosim la maximum
toate capacitățile, având în vedere numai slava lui Dumnezeu, nu vom da greș în a
face o lucrare valoroasă pentru Dumnezeu. – Signs of the Times, 30 noiembrie 1888
CINEVA ESTE LA UŞĂ

Iată, Eu stau la ușă și bat.
(Apocalipsa 3:20)
T impul în care trăim este de cea mai solemnă importanță. Nu este nimic care să
fie mai prețios pentru Dumnezeu decât ca tinerii să-și predea viața în serviciul
Său în floarea vieții lor, la o vârstă fragedă. Talentele lor pot deveni o putere pentru
Dumnezeu atunci când sunt cultivate în mod corespunzător. Caracterele lor pot fi
caractere ce vor fi acceptate de cer, însă ele trebuie modelate pas cu pas și precept
cu precept. Ei trebuie să fie transformați după modelul divin. (…)
În lucrarea de salvare de suflete, noi trebuie să știm despre ce vorbim. Cuvintele
lui Ioan sunt pline de semnificație atunci când spune: „Ce am văzut și am auzit,
aceea vă vestim și vouă.”
Când sufletul tău devine templul în care locuiește Duhul Sfânt, elementele aspre
din firea ta se vor topi și întreaga ființă va deveni plină de vitalitate. Oricine este cu
adevărat al lui Hristos va avea o experiență asemănătoare cu cea a lui Daniel, iar roa-
da Duhului va apărea în viața sa. Există înăuntrul nostru resurse paralizate de păcat
care au nevoie de influența dătătoare de viață a harului lui Hristos pentru a putea fi
refăcute. Puterea supremă de la Dătătorul vieții trebuie să le readucă degrabă la viață
și să le pună în mișcare. Când aceasta este experiența ta, poți lucra așa cum ți-a dat
Domnul Isus exemplu. Iubirea și lumina divină se vor reflecta asupra acelora care
simt că sunt bolnavi și sufletește, și trupește. Domnul Isus dorește să fie prezent în
sufletul tău. El spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și
deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine.” Să nu deschidem noi ușa
inimii noastre Oaspetelui divin?
Cei care se angajează în lucrarea lui Dumnezeu trebuie să aibă o inimă curată și
să fie atenți în ce privește comportamentul. Sufletele din poporul lui Dumnezeu nu
trebuie să fie ca un pustiu gol, așa cum sunt multe suflete în aceste vremuri. Dum-
nezeu a dat fiecăruia anumite daruri pe care să le folosească în slujba Sa, iar planul
lui Dumnezeu este ca acestea să fie folosite spre slava Sa și spre binele altora. Mulți
pierd mult, pur și simplu pentru că ei nu vor să învețe în școala lui Hristos. Ei ar
putea câștiga comoara veșnică, însă, pentru că întorc spatele divinului Învățător, își
calcă pe conștiință și se împietresc, iar îndemnurile din Cuvântul lui Dumnezeu își
pierd toată puterea de a le însufleți inimile. Însă nu este nevoie ca ei să aibă parte de
acest eșec. Domnul Hristos va veni în inimă și va locui acolo dacă tu vei fi dispus să-ți
cureți templul sufletului de orice întinare. – Signs of the Times, 30 noiembrie 1888
UNITATEA ESTE ESENŢIALĂ

Sfinte Tată, păzește, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat,
pentru ca ei să fie una, cum suntem și Noi.
(Ioan 17:11)
D uhul Sfânt va lucra împreună cu instrumentul uman consacrat, căci acesta

este scopul lui Dumnezeu. Dumnezeu a deschis o ușă între cer și pământ pe
care nicio putere nu poate să o închidă… Când poporul lui Dumnezeu se așază
într-o relație potrivită cu El și unii față de alții, va exista o împărtășire deplină cu
Duhul Sfânt pentru lucrarea armonioasă a întregului trup.
Nimic nu slăbește mai mult o biserică decât lipsa de unitate și cearta. Nimic nu se
războiește mai tare împotriva lui Hristos și a adevărului ca acest spirit. (…)
Putem fi uniți unul cu altul doar dacă suntem uniți cu Hristos… Mulți dintre
cei care au zăbovit mult asupra unor subiecte de doctrină, însă nu au dorit să învețe
de la Hristos, au ajuns să nu aibă stăpânire de sine. Ei au nevoie de puterea Duhului
Sfânt. Trebuie să căutăm să înțelegem ce înseamnă să fim în unire deplină cu Hris-
tos, care este jertfa pentru păcatele noastre și pentru păcatele întregii lumi. Viața
noastră trebuie să fie legată de viața Sa. (…)
Când poporul ales al lui Dumnezeu este una în cuget, barierele egoismului vor
dispărea ca prin minune și multe, din ce în ce mai multe suflete vor fi convertite da-
torită unității care există între credincioși. Există un singur trup și un singur spirit.
Cei care au ridicat ziduri de despărțire, bariere în ce privește culoarea sau casta, ar
face bine să le îndepărteze cât mai repede, mai repede decât le-au ridicat.
Cei în a căror inimă locuiește Hristos vor recunoaște când Hristos locuiește în
inima altora. Hristos nu se războiește niciodată împotriva lui Hristos. Hristos nu
exercită niciodată o influență împotriva lui Hristos. Creștinii trebuie să-și facă lu-
crarea, oricare ar fi aceasta, în unirea Duhului, spre desăvârșirea întregului trup.
Biserica trebuie să fie curățită, rafinată, înnobilată. Membrii trebuie să arunce idolii
din inimile lor, căci aceștia au constituit obstacole în înaintarea lor din punct de ve-
dere spiritual. Prin influența Duhului, cel care este cel mai recalcitrant poate fi adus
în armonie. Există o putere fără margini în biserică atunci când energiile membrilor
sunt sub controlul Duhului Sfânt, adunând binele din toate sursele, educând, instru-
ind și disciplinând eul. În acest fel, înaintea lui Dumnezeu se prezintă o organizație
puternică, prin care El poate lucra pentru convertirea păcătoșilor. Astfel, cerul și pă-
mântul sunt în legătură și toți agenții divini cooperează cu instrumentele omenești.
– Signs of Times, 7 februarie 1900
328
Luni, 11 noiembrie
O PROVOCARE PENTRU BISERICA LUI DUMNEZEU

Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară,
care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur.
(Apocalipsa 13:11)
P e insula Patmos, apostolului Ioan i s-au prezentat scene de interes profund

și mișcător pentru experiența bisericii. Subiecte de interes major și de mare
importanță i-au fost prezentate în cifre și simboluri, pentru ca poporul lui Dum-
nezeu să aibă cunoștință de pericolele și luptele care-i stau în față.
Sub simbolul unui mare balaur roșu, al unei fiare asemenea unui leopard și al
unei fiare cu coarne ca ale unui miel, i-au fost prezentate apostolului Ioan stăpânirile
omenești care vor fi în special angajate pentru a călca în picioare Legea lui Dumnezeu
și a persecuta pe poporul Său. Războiul va dura până la încheierea timpului. Poporul
lui Dumnezeu, simbolizat printr-o femeie neprihănită și copiii ei, a fost reprezentat ca
fiind în minoritate. În timpul din urmă doar o rămășiță va mai exista. (…)
Prin păgânism și după aceea prin papalitate, Satana și-a exercitat puterea timp
de multe secole, în efortul de a-i șterge de pe fața pământului pe martorii credincioși
ai lui Dumnezeu. Atât păgânii, cât și papistașii au fost animați de același spirit al ba-
laurului. Ei s-au deosebit doar prin faptul că papalitatea, sub pretenția că Îi slujește
lui Dumnezeu, a fost vrăjmașul cel mai periculos și crud. Prin intermediul roma-
nismului, Satana a luat lumea sub stăpânirea sa. Cea care se considera biserica lui
Dumnezeu a fost târâtă în această înșelăciune și, timp de mai mult de o mie de ani,
poporul lui Dumnezeu a suferit sub mânia balaurului.
Iar când papalitatea, dezbrăcată de puterea sa, a fost nevoită să renunțe la
persecuție, Ioan a văzut ivindu-se o nouă putere care reproduce ca un ecou glasul
balaurului și duce mai departe aceeași lucrare plină de cruzime și blasfematoare.
Această putere, ultima care duce război împotriva bisericii și a Legii lui Dumne-
zeu, a fost simbolizată printr-o fiară cu coarne ca ale unui miel. Fiara dinaintea ei
ieșise din mare, însă aceasta ieșise din pământ, ceea ce reprezintă ridicarea liniștită
a națiunii pe care aceasta o simbolizează. „Cele două coarne ca ale unui miel” repre-
zintă întocmai caracterul guvernării Statelor Unite, așa cum este el exprimat în cele
două principii fundamentale ale acesteia, republicanismul și protestantismul. Aceste
principii constituie secretul puterii și al prosperității noastre ca națiune. Cei care
și-au găsit refugiu la început pe țărmurile Americii s-au bucurat că au putut ajunge
într-o țară liberă de pretențiile arogante ale papilor și de tirania stăpânirii regești.
Ei s-au hotărât să întemeieze un guvern pe temelia solidă a libertății civile și a celei
religioase. – Signs of the Times, 1 noiembrie 1899
329
Marți, 12 noiembrie
AVERTIZAREA FINALĂ A LUI DUMNEZEU

Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei [...]
va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.
(Apocalipsa 14:9-10)
T otuși, relatarea serioasă a profeției scoate în evidență o schimbare a acestei

scene liniștite [libertatea civilă și religioasă]. Fiara cu coarne ca ale unui miel
vorbea cu un glas ca de balaur și „lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei”.
Profeția spune că ea va spune locuitorilor pământului să facă un chip fiarei și că
ea „a făcut ca toți – mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi – să primească un
semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără
să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. În felul acesta,
protestantismul merge pe urmele papalității.
Exact în această perioadă, prin mijlocul cerurilor se vede zburând cel de-al trei-
lea înger, proclamând: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul
ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neames-
tecat în paharul mâniei Lui.” „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu și credința lui Isus.” În contrast vizibil față de lume, stă grupa cea mică,
ce nu se va abate de la credincioșia față de Dumnezeu. (…)
Cea mai solemnă avertizare și cea mai înfricoșătoare amenințare care au fost fă-
cute vreodată muritorilor sunt cuprinse în solia îngerului al treilea. Păcatul care face
să se dezlănțuie mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie îngrozitor.
Va fi lăsată oare lumea în întuneric cu privire la natura acestui păcat? Cu siguranță
că nu. Dumnezeu nu procedează astfel cu creaturile Sale. Mânia Sa nu pedepsește
niciodată când este vorba de păcate făcute din ignoranță. Înainte ca judecățile Sale
să fie aduse asupra pământului, lumina cu privire la acest păcat trebuie să fie prezen-
tată lumii, pentru ca toți să știe de ce vor fi trimise aceste judecăți și pentru ca mulți
să aibă ocazia de a scăpa de ele.
Solia care conține această avertizare este ultima care va fi proclamată înainte de
arătarea Fiului omului. Semnele pe care El Însuși le-a dat arată că venirea Lui este
aproape, este la ușă. Timp de aproape patruzeci de ani [până în 1899] a răsunat solia
celui de-al treilea înger. A sosit timpul când toți cei interesați de mântuirea sufletului
lor să se întrebe solemn și cu toată seriozitatea: Ce este sigiliul lui Dumnezeu și ce
este semnul fiarei? Cum putem evita să îl primim? – Signs of the Times, 1 noiembrie
1899
330
SIGILIUL LUI DUMNEZEU ŞI SEMNUL FIAREI

Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea
pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!
(Apocalipsa 7:3)
S igiliul lui Dumnezeu, simbolul sau semnul autorității Sale, se găsește în po-
runca a patra. Este singura poruncă din Decalog care arată spre Dumnezeu ca
Creator al cerurilor și al pământului și face distincție în mod clar între adevăratul
Dumnezeu și zeii falși. Pe tot parcursul Scripturii, puterea creatoare a lui Dumne-
zeu este amintită ca dovadă că El este mai presus de toate zeitățile păgâne.
Sabatul, a cărui păzire este cerută de către porunca a patra, a fost instituit pentru
a comemora lucrarea de creație, pentru a păstra astfel mințile tuturor îndreptate
mereu spre Dumnezeul cel viu și adevărat. Dacă Sabatul ar fi fost ținut întotdeauna,
nu ar fi existat niciodată vreun idolatru, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea
sacră a zilei celei sfinte a lui Dumnezeu ar fi îndreptat mințile oamenilor spre Cre-
atorul lor. Lucrurile din natură le-ar fi adus aminte de El, iar ei ar fi adus mărturie
despre puterea și iubirea Sa. Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu.
El îndreaptă către Dumnezeu, ca Creator, și este semnul autorității Sale de drept
asupra ființelor pe care le-a creat.
Ce este atunci semnul fiarei, dacă nu sabatul fals, înșelător, pe care lumea l-a
acceptat în locul celui adevărat?
Declarația profetică ce arată că papalitatea avea să se înalțe mai presus de tot ce
se numește Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare, a fost împlinită în mod
frapant în schimbarea Sabatului din ziua a șaptea în ziua întâi a săptămânii. Oriunde
sabatul papal este onorat în locul Sabatului lui Dumnezeu, acolo omul fărădelegii
este înălțat mai presus de Creatorul cerului și al pământului.
Cei care susțin că Hristos a schimbat Sabatul contrazic direct propriile Lui cu-
vinte. În Predica de pe Munte, El a spus răspicat: „Să nu credeți că am venit să stric
Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”
Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor
și consideră tocmai această schimbare ca o dovadă a supremei autorități a acestei
biserici. Ei declară că, prin păzirea primei zile a săptămânii ca Sabat, protestanții
recunosc puterea bisericii de a da legi cu privire la lucrurile divine… Pe măsură ce
instituția duminicii este tot mai mult onorată, papistașul se bucură, simțind asigu-
rarea că în cele din urmă va aduce întreaga lume protestantă sub stindardul Romei.
– Signs of the Times, 1 noiembrie 1899
331
Joi, 14 noiembrie
CHIPUL FIAREI
Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei,
care avea rana de sabie și trăia.
(Apocalipsa 13:14)
S chimbarea Sabatului este un semn sau un însemn al autorității Bisericii Romei.

Cei care, în deplină cunoștință față de cerințele poruncii a patra, aleg să păzeas-
că sabatul fals în locul celui adevărat, aduc în felul acesta omagiu acelei puteri prin
care acest lucru este poruncit. (…)
Există creștini adevărați în fiecare biserică, iar Biserica Romano-Catolică nu face
excepție. Nimeni nu este condamnat dacă nu a avut lumină și dacă nu este conștient
de obligația pe care o are față de porunca a patra. Însă când va intra în vigoare decre-
tul care va impune păzirea sabatului contrafăcut, iar strigătul puternic al „celui de-al
treilea înger” va avertiza lumea împotriva închinării la fiară și la chipul său, atunci
se va trage clar linia între ce este fals și ce este autentic. Atunci cei care vor continua
să calce Legea vor primi semnul fiarei.
Ne apropiem cu pași repezi de acea perioadă. Când bisericile protestante se
vor uni cu puterea seculară în susținerea unei religii false, pentru că, prin opoziție,
înaintașii lor au îndurat cea mai cruntă persecuție, atunci sabatul papal va fi impus
cu forța de autoritatea unită a bisericii și a statului. Va fi o apostazie națională care
nu se va sfârși decât în ruină națională. (…)
Prin compromisuri și concesiuni, protestanții s-au deschis și s-au supus
papalității, oferindu-i o poziție avantajoasă de care înșiși papistașii sunt surprinși
și nu îi înțeleg. Lumea protestantă trebuie trezită pentru a se împotrivi avansurilor
acestui dușman atât de periculos al libertății civile și religioase.
Când statul va impune decrete și va susține instituții ale bisericii, atunci Ame-
rica Protestantă va fi format un chip papalității. Atunci biserica cea adevărată va fi
asaltată de persecuție așa cum a fost persecutat în vechime poporul lui Dumnezeu.
Aproape fiecare secol ne furnizează dovezi a ceea ce poate face inima omului, stă-
pânită de furie și răutate, sub pretextul că Îi slujește lui Dumnezeu, protejând drep-
turile bisericii și ale statului. Bisericile protestante care au mers pe urmele pașilor
Romei, prin faptul că au format alianțe cu puterile lumești, au manifestat o dorință
similară de a restricționa libertatea de conștiință. Cât de mulți pastori care nu s-au
conformat au suferit sub puterea bisericii Angliei! Persecuția urmează întotdeauna
după o limitare a libertății religioase din partea guvernelor seculare. – Signs of the
Times, 8 noiembrie 1899
332
Vineri, 15 noiembrie
ISTORIA SE REPETĂ
Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere
învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute
și își vor da învățători după poftele lor.
(2 Timotei 4:3)
M ulți susțin că întunericul intelectual și moral care domina în Evul Mediu

a favorizat răspândirea dogmelor, a superstiției și a opresiunii din partea
papalității și că răspândirea generală a cunoștinței și acceptarea aproape universa-
lă a principiilor libertății religioase opresc o reînviere a superstiției și tiraniei. Este
adevărat că o mare lumină, pe plan intelectual, moral și religios, strălucește asupra
acestei generații. Din 1844, lumina din cerul cerurilor a strălucit prin ușa deschisă
a Templului lui Dumnezeu. Să nu uităm: cu cât lumina strălucește mai intens, cu
atât mai mult bâjbâie în întuneric și înșelare cei care resping Cuvântul lui Dum-
nezeu și acceptă povești inventate, învățând ca învățături niște porunci omenești.
Satana va stârni furia creștinismului apostat împotriva rămășiței umile care re-
fuză în mod conștient să accepte obiceiuri și tradiții false. Orbiți de prințul întune-
ricului, habotnicii religioși vor vedea doar cum vede el și vor simți cum simte el…
Libertatea de conștiință, care a costat un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respec-
tată. Biserica se va uni cu lumea, iar lumea va acorda bisericii puterea de a zdrobi
dreptul oamenilor de a se închina lui Dumnezeu în conformitate cu Cuvântul Său.
Decretul care va fi dat împotriva poporului lui Dumnezeu în viitorul apropiat
este asemănător în unele privințe cu cel emis de Ahașveroș împotriva iudeilor de pe
vremea Esterei. Edictul persan a apărut din cauza răutății lui Haman față de Mar-
doheu. Nu pentru că Mardoheu i-ar fi făcut vreun rău lui Haman, ci din cauză că
el a refuzat să facă față de acesta reverența care i se cuvine doar lui Dumnezeu. (…)
Istoria se repetă. Aceeași minte abilă care a complotat împotriva celor credincioși
în veacurile trecute este acum la lucru pentru a câștiga controlul asupra bisericilor
protestante, pentru ca, prin acestea, să poată condamna și omorî pe toți aceia care
nu vor accepta sabatul idolatru. Noi nu avem de luptat doar cu oamenii muritori,
așa cum se pare. Noi nu avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva că-
peteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. Însă, dacă cei din poporul
lui Dumnezeu își vor pune încrederea în El și se vor bizui, prin credință, pe puterea
Lui, uneltirile lui Satana vor fi înfrânte și în vremea noastră, așa cum au fost înfrânte
în mod evident în zilele lui Mardoheu. – Signs of the Times, 8 noiembrie 1899
BIRUINŢĂ ÎN CELE DIN URMĂ!

Apoi, m-am uitat și iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului și împreună
cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scrise
pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.
(Apocalipsa 14:1)
V a fi promulgat un decret în virtutea căruia toți cei care nu vor primi sem-
nul fiarei nu vor putea nici cumpăra, nici vinde, iar în cele din urmă vor fi
omorâți. Însă sfinții lui Dumnezeu nu primesc acest semn. Profetul de pe Patmos
îi vede pe aceia care au obținut biruința asupra fiarei, asupra chipului ei și asupra
semnului și numărului numelui ei, stând pe marea de sticlă, cu harpele lui Dum-
nezeu în mâini și cântând cântarea lui Moise și a Mielului.
Fiecare suflet se va confrunta cu testul: Să ascult mai degrabă de Dumnezeu de-
cât de oameni? Ceasul decisiv este chiar acum. Satana face eforturi din răsputeri cu
toată furia în ultima bătălie disperată împotriva Domnului Hristos și a urmașilor Săi.
Învățătorii falși folosesc orice plan cu putință pentru a face ca păcătoșii împietriți să
rămână în aceeași stare de răzvrătire, să-i păstreze în aceeași stare pe cei indeciși, pe
cei îndoielnici și pe cei necredincioși și, prin reprezentare greșită sau minciună, să
înșele, dacă este cu putință, chiar pe cei aleși. Cine este pregătit să stea neclintit sub
stindardul pe care este scris: „Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus?”
Domnul Hristos nu a cumpărat niciodată pacea și prietenia prin compromis cu
răul. Deși inima Sa deborda de iubire față de neamul omenesc, El nu a putut fi indul-
gent față de păcatele lor. Viața Lui de suferință, umilirea la care a fost supus de către
un neam viclean, arată urmașilor Săi că principiul nu poate fi sacrificat. Poporul
credincios al lui Dumnezeu trebuie să continue să vegheze pentru ca nu cumva, în
dorința lor de a evita neînțelegerile, să sacrifice adevărul și să dezonoreze astfel pe
Dumnezeul adevărului. Pacea este prea scump plătită dacă se procură fie și prin cea
mai mică concesie făcută agenților lui Satana. Cea mai mică renunțare la principiu
ne prinde în cursa vrăjmașului.
Pavel scrie către Romani: „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți
în pace cu toți oamenii.” Însă există un punct dincolo de care sunt imposibil de
menținut unitatea și armonia fără a sacrifica principiul. Despărțirea devine atunci
o datorie absolută. Legile statelor trebuie respectate în măsura în care ele nu vin în
conflict cu legile lui Dumnezeu. Însă când acestea intră în conflict, fiecare adevărat
urmaș al lui Hristos va spune, așa cum a spus Petru când i s-a poruncit să nu mai
vorbească în numele lui Isus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de
oameni.” – Signs of the Times, 8 noiembrie 1899
CANALE PENTRU SOARELE NEPRIHĂNIRII

Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos.
(2 Corinteni 5:20)
C ei care pretind că fac parte din biserica lui Dumnezeu pot poseda bogății,
educație și cunoștințe doctrinare și, prin atitudinea lor, să spună: „Sunt bo-
gat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”; însă dacă sunt lipsiți de evlavie,
ei nu pot fi lumina lumii. Biserica trebuie să reflecte lumină în întunericul moral
al lumii, așa cum stelele reflectă lumina în întunericul nopții. Cei care au doar o
formă de evlavie, însă îi tăgăduiesc puterea, nu reflectă lumina în lume și nu vor
avea putere să ajungă la inimile celor nemântuiți. Fără legătura vitală cu Hristos,
valoarea adevărului nu poate fi făcută să apară într-o lumină bună în lume; însă
dacă Domnul Hristos ia chip înăuntrul nostru, ca Nădejdea slavei, harul Său mân-
tuitor se va manifesta prin simpatie și iubire față de sufletele care pier.
Fiecare suflet convertit cu adevărat la Dumnezeu va fi o lumină în lume. Razele
clare, strălucitoare ce vin de la Soarele Neprihănirii vor străluci prin instrumentele
omenești care își folosesc darurile încredințate pentru a face binele; pentru că ei vor
coopera cu agenții cerului și vor lucra cu Hristos pentru convertirea sufletelor. Ei
vor transmite mai departe lumina pe care o au de la Hristos. Soarele Neprihănirii
care luminează în inimile lor va străluci în jurul lor, luminând și binecuvântând și
pe alții.
Razele cerului care strălucesc prin instrumentele omenești vor exercita o
influență mângâietoare asupra acelora pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Bi-
serica se prezintă slabă în fața îngerilor din cer dacă membrii ei nu dau pe față putere
pentru convertirea acelora care pier. Dacă biserica nu este lumina lumii, atunci ea
este întuneric. Însă despre adevărații urmași ai lui Hristos este scris: „Noi suntem
împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui
Dumnezeu.”
Biserica poate fi alcătuită din oameni săraci și lipsiți de educație, însă dacă
aceștia au învățat de la Domnul Hristos știința rugăciunii, biserica va avea puterea
de a mișca brațul Celui Atotputernic. Adevăratul popor al lui Dumnezeu va avea o
influență puternică asupra inimilor oamenilor. Nu bogăția sau abilitățile dobândi-
te prin educație ale membrilor bisericii constituie eficiența lor… Doar atunci când
Soarele Neprihănirii strălucește de la cei care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu,
Domnul Hristos este proslăvit, iar Împărăția Sa progresează. Atunci ei sunt vase
ale mântuirii și corespund spre a fi folosiți de Mântuitorul. – Signs of the Times,
11 septembrie 1893
335
Luni, 18 noiembrie
IZVORUL ADEVĂRULUI
Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.
(Ioan 14:6)
D acă bisericile din lumea noastră L-ar urma pe Hristos, atunci cei ce le alcă-
tuiesc s-ar ruga cum S-a rugat Hristos, iar rezultatul rugăciunilor lor s-ar
vedea în convertirea de suflete; căci atunci când există comunicare între suflete
și Dumnezeu, o influență divină se revarsă asupra lumii. Când Îl au în inima lor
pe Domnul Hristos, membrii bisericii aduc o mărturie eficientă prin viețile lor. Ei
împlinesc cuvintele Domnului Hristos: „Voi sunteți martorii Mei.” Prin influența
lor continuă, prin cuvânt și faptă, ei spun: „Vino!” „Iată Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii.”
Domnul Isus este izvorul cunoștinței, depozitarul adevărului și El a dorit întot-
deauna cu ardoare să deschidă în fața ucenicilor Săi comori de o valoare infinită,
pentru ca, la rândul lor, aceștia să le poată transmite semenilor lor. Însă, din cauza
orbirii lor, El nu le-a putut destăinui tainele Împărăției cerurilor. El le-a spus: „Mai
am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Mințile ucenicilor au fost
influențate în mare măsură de tradițiile și regulile fariseilor, care așezau porunci-
le lui Dumnezeu la același nivel cu propriile lor născociri și învățături. Cărturarii
și fariseii nu primeau și nici nu transmiteau mai departe învățătura din Scripturi
în curăția ei originară, ci interpretau limbajul biblic astfel încât acesta să exprime
păreri și reguli pe care Dumnezeu nu le-a dat niciodată. Ei încărcau de misticism
scrierea Vechiului Testament și făceau să fie confuz ceea ce Dumnezeu a prezentat
simplu și clar. Acești învățați așezau înaintea oamenilor propriile lor idei și puneau
pe seama patriarhilor și profeților lucruri pe care aceștia nu le-au rostit niciodată.
Acești învățători falși îngropau nestematele prețioase ale adevărului sub gunoaiele
propriilor lor interpretări și reguli și ascundeau cele mai clare descoperiri profetice
cu privire la Hristos. (…)
Când Autorul adevărului a venit în lumea noastră și a fost interpretul viu al
propriilor Lui legi, Scripturile au fost deschise în fața ascultătorilor Săi ca o nouă
revelație; căci El învăța ca Unul care avea putere, ca Unul care știa despre ce vorbește.
Mințile oamenilor erau atât de încurcate de învățături false, încât ei nu puteau
înțelege în totalitate semnificația adevărului divin și, cu toate acestea, ei erau atrași
de marele Învățător și spuneau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” –
Signs of the Times, 11 septembrie 1893
336
SOLIA PROCLAMATĂ DE BISERICA RĂMĂŞIŢEI

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică,
pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului.
(Apocalipsa 14:6)
C apitolul al paisprezecelea din Apocalipsa schițează lucrarea pe care trebuie

să o facă poporul lui Dumnezeu chiar înainte de a doua venire a Mântuito-
rului nostru. Sunt prezentate aici trei solii care trebuie să ajungă la toți locuitorii
pământului.
Ioan scrie despre un înger pe care l-a văzut zburând „prin mijlocul cerului cu o
Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam,
oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod… Apoi a urmat un alt înger, al
doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul”… Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și
a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe
frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu...”
Acești trei îngeri reprezintă poporul care acceptă lumina soliilor lui Dumnezeu
și pornesc ca trimiși ai Săi pentru a face să răsune avertizarea de-a lungul și de-a latul
pământului. Domnul Hristos a spus despre urmașii Săi: „Voi sunteți lumina lumii.”
Tuturor sufletelor care Îl acceptă pe Domnul Isus, crucea calvarului le spune: „Aveți
în vedere valoarea unui suflet. «Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghe-
lia la orice făptură.»” Nimic care ar putea să împiedice această lucrare nu trebuie
îngăduit. Căci aceasta este cea mai importantă lucrare pentru acest timp și trebuie
considerată la fel de plină de consecințe ca și veșnicia. (…)
În aceste vremuri, Dumnezeu Şi-a chemat biserica, așa cum l-a chemat în vechi-
me pe Israel, să fie ca o lumină pe pământ. Prin securea puternică a adevărului – so-
lia primului, a celui de-al doilea și a celui de-al treilea înger – El a separat un popor
de biserici și de lume pentru a-l apropia cu sfințenie de Sine. El l-a făcut pe acesta
depozitarul Legii Sale și i-a încredințat marile adevăruri profetice pentru acest timp.
Ca și sfintele precepte încredințate vechiului Israel, există și acum o încredințare
sacră ce trebuie transmisă lumii. (…)
Atunci când va izbucni acest conflict, creștinătatea se va împărți în două mari
clase – cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus și cei care se în-
chină fiarei și chipului ei și primesc semnul său… Profetul de pe Patmos îi vede pe
„cei ce au obținut biruința asupra fiarei… având harpele lui Dumnezeu” și cântând
„cântarea lui Moise, slujitorul Domnului, și cântarea Mielului”. – Signs of the Times,
25 ianuarie 1910
337
LUCRAREA FINALĂ
Iată Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine.
(Apocalipsa 22:12)
P riviți la lumea de astăzi. Se aude vocea rugăciunii în larma confuziei? Sunt ridi-
cate altare, însă jertfele de pe acestea nu Îi sunt aduse lui Dumnezeu. Înșelătorii,
jefuitorii și criminalii sunt mulți la număr. Mândria obârșiei și mândria posedării
de bogății își fac lucrarea de distrugere a sufletelor. Avariția, senzualitatea, răuta-
tea – acestea sunt însușirile care îi stăpânesc pe oameni. Mii de oameni se află pe
marginea prăpastiei pierzării. Nu îi vedeți, mulți dintre ei fiind pierduți, pierduți
pentru veșnicie, în timp ce așa-zișii creștini dorm somnul indiferenței?
Este nevoie de oameni serioși, gata de sacrificiu de sine, bărbați și femei care să
pornească la lucru pentru Dumnezeu și, cu strigăte puternice și cu lacrimi, să ple-
deze pentru sufletele prețioase care se îndreaptă spre ruină… Domnul Hristos Şi-a
dat viața pentru a-i salva pe păcătoși și El le spune urmașilor Săi: „Duceți-vă în toată
lumea și predicați Evanghelia la orice făptură.” „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârșit.” El ne-a prezentat lucrarea pe care o avem de făcut și a declarat că ne
va da putere să îndeplinim această lucrare. (…)
Lucrarea se apropie cu grăbire de încheiere și pretutindeni nelegiuirea se
înmulțește. Nu mai avem decât puțin timp pentru a lucra. Dumnezeu dorește ca
niciun suflet să nu piară. El a făcut tot ce era necesar pentru salvarea tuturor. Dacă
poporul Său ar fi pornit să facă ceea ce trebuia, să ducă invitația harului, multe su-
flete ar fi fost câștigate pentru Hristos. Să ne trezim din toropeala spirituală și să
consacrăm tot ceea ce avem și ceea ce suntem Domnului! Duhul Său îi va însoți pe
adevărații misionari, dându-le putere pentru slujire. Dumnezeu este o fântână ne-
secată de eficiență și tărie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecăruia care crede. Când este folosită, această putere va fi mai mult decât suficientă
pentru a face față puterii vrăjmașului.
Este imposibil ca aceia dintre noi care credem în Hristos și suntem conștienți de
lucrarea ce trebuie făcută să stăm și să nu facem nimic. În fiecare zi, biserica trebuie
să primească din cer balsamul vindecător al harului lui Dumnezeu și să-l transmită
mai departe celor în nevoi și suferințe. Asupra bisericii lui Dumnezeu stau cele mai
sacre responsabilități și cele mai glorioase privilegii. Toți cei care cred solia revenirii
în curând a Domnului Hristos vor porni și vor face ceva pentru Domnul… Supu-
nându-se poruncii divine în mod practic, încrederea lor va crește, și talanții lor se
vor înmulți. – Signs of the Times, 28 noiembrie 1906
338
Joi, 21 noiembrie
IERTAREA NU ESTE IMPOSIBILĂ

Dacă iertați oamenilor greșelile lor,
și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.
(Matei 6:14)
I artă-ne greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri.” Domnul Hristos
ne-a învățat să ne rugăm. Însă este foarte greu, chiar și pentru cei ce pretind a fi
urmași ai lui Isus, să ierte așa cum ne-a iertat El pe noi. Adevăratul spirit al iertă-
rii este atât de puțin pus în practică și sunt atât de multe interpretări ale cerinței
Domnului Hristos, astfel că forța și frumusețea iertării sunt pierdute din vedere.
Noi avem puncte de vedere foarte neclare cu privire la marea îndurare a lui Dum-
nezeu și cu privire la iubirea și bunătatea Sa. El este plin de compasiune și iertare
și ne iartă cu mărinimie când ne pocăim cu adevărat și ne mărturisim păcatele…
Trebuie să manifestăm iubirea și simpatia pe care Domnul Hristos le-a dat pe față
în viața Sa. (…)
Dacă am primit darul lui Dumnezeu și Îl cunoaștem pe Domnul Isus Hristos, știm
că avem de făcut o lucrare pentru semenii noștri. Trebuie să imităm îndelunga răbdare
a lui Dumnezeu față de noi. Domnul ne cere să ne purtăm față de semenii noștri așa
cum Se poartă El cu noi. Trebuie să dovedim răbdare și să fim buni chiar dacă aceștia
nu întrunesc așteptările noastre. Domnul așteaptă de la noi să fim miloși și iubitori,
plini de compasiune, să avem roadele harului lui Dumnezeu în comportamentul
nostru unii față de alții. Domnul Hristos nu a spus să fim toleranți cu semenii, ci:
„Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Aceasta înseamnă mult mai mult
decât ceea ce manifestă în viața lor zilnică cei ce se consideră creștini. (…)
Domnul Hristos merge mai departe și ne învață că principiile Legii afectează
chiar intențiile și scopurile ascunse ale minții noastre. El afirmă clar că, dacă ținem
cu credincioșie Poruncile, atunci ne vom iubi aproapele ca pe noi înșine.
Reprezentanții lui Hristos se remarcă printr-o viață religioasă consecventă, o
vorbire sfântă, printr-un exemplu de evlavie și o amabilitate autentică. Ei își vor
da silința să-i smulgă din foc pe cei păcătoși; își vor îndeplini cu credincioșie toate
datoriile. În felul acesta, vor deveni un far luminător.
Cititorule, ne apropiem de judecată. Ne-au fost încredințați talanți. Niciunul
dintre noi să nu ajungă în cele din urmă să fie condamnat ca rob viclean și leneș.
Să transmitem cuvintele vieții celor ce se află în întuneric. Biserica să dea pe față
credincioșie în ceea ce i s-a încredințat. Rugăciunile ei serioase și umile vor face
eficientă prezentarea adevărului, iar Hristos va fi proslăvit. – Review and Herald,
19 mai 1910
339
LUCRAREA ÎN ORAŞELE MARI

În Sabatul viitor, aproape toată cetatea
s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu.
S olia îngerului al treilea din Apocalipsa 14 trebuie proclamată acum nu doar

în țările îndepărtate, ci și în locurile neglijate din apropiere, unde locuiesc
mulțimi de oameni neavertizați și nemântuiți. Dumnezeu Își cheamă poporul din
acest timp la o lucrare mult timp amânată. Trebuie făcute eforturi susținute pentru
a duce lumina acelora care nu au fost niciodată avertizați până acum. Lucrarea din
orașele mari trebuie considerată în prezent ca fiind de o importanță deosebită.
Lucrătorii trebuie selectați cu grijă pentru a lucra doi câte doi în orașele mari, în
armonie cu sfatul conducătorilor cu experiență și sub îndrumarea și însărcinarea
Domnului Isus Hristos.
Dumnezeu dorește ca poporul Său să lucreze în perfectă armonie, în efortul de a
duce adevărul în marile orașe. Mi s-a poruncit să păstrez această chestiune în atenția
credincioșilor până când aceștia vor fi treziți și îi vor conștientiza importanța. Ar fi
bine să nu existe buze răuvoitoare care să rostească cuvinte de descurajare, ci toți cei
ce poartă răspunderi să facă împreună planuri pentru îndeplinirea acestei lucrări,
știind că Acela care Şi-a condus slujitorii până aici nu îi va părăsi în aceste vremuri în
care au atâta nevoie de ajutor. Îngerii lui Dumnezeu vor merge înaintea lucrătorilor,
și acest lucru le va fi de ajuns. Îngerii vor fi prezenți în adunări și vor impresiona
inimile ascultătorilor. (…)
Eforturile apostolilor din biserica creștină primară au fost caracterizate prin ma-
nifestări minunate ale puterii lui Dumnezeu în viețile credincioșilor. Sub inspirația
Duhului Sfânt, mulțimile au fost aduse la cunoașterea adevărului, așa cum este el
în Hristos Isus. Nevoile din timpul acesta nu sunt mai puține decât cele din vre-
mea apostolilor. Cei care lucrează pentru suflete în aceste vremuri caracterizate prin
lipsa pocăinței și prin necredință trebuie să se consacre pe deplin lui Dumnezeu și
să lucreze în armonie cu inteligențele cerești. Puterea Duhului Sfânt va însoți efor-
turile acelora care își dedică energiile și se consacră fără rezerve pe ei înșiși pentru
încheierea lucrării care trebuie făcută în aceste zile de pe urmă. Îngeri din ceruri
vor coopera cu ei și mulți vor ajunge să cunoască adevărul și se vor atașa poporului
păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. Vistieria va fi umplută cu mijloacele necesare,
lucrători puternici vor fi treziți, se va pătrunde în câmpurile neavertizate din mari
regiuni îndepărtate și lucrarea se va încheia curând în triumf. – Review and Herald,
7 aprilie 1910
RESPINGEŢI SPECULAŢIILE
Propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp.
(2 Timotei 4:2)
E xperiența din trecut se va repeta. În viitor, superstițiile lui Satana vor lua noi
forme. Erorile vor fi prezentate într-o formă plăcută și încântătoare. Teorii fal-
se, îmbrăcate în veșminte de lumină, vor fi prezentate poporului lui Dumnezeu.
În felul acesta, Satana va căuta să înșele, dacă este cu putință, chiar pe cei aleși. Se
vor exercita cele mai seducătoare influențe; mințile oamenilor vor fi hipnotizate.
Stricăciuni de tot felul, asemănătoare celor ce au existat la antediluvieni, vor lua
în stăpânire mințile oamenilor. Venerarea naturii în locul lui Dumnezeu, manifesta-
rea nerestricționată a voinței omenești, sfatul celor necredincioși – pe toate acestea
Satana le folosește pentru a-și atinge anumite scopuri. El folosește puterea pe care o
are mintea de a influența alte minți pentru a-și aduce la îndeplinire planurile sale.
Ceea ce este cel mai trist este faptul că, sub influența sa înșelătoare, oamenii vor avea
doar o formă de evlavie, fără să aibă o legătură reală cu Dumnezeu. Ca și Adam și
Eva, care au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, mulți se hrănesc chiar și
acum cu amăgirile înșelătoare ale erorii.
Agenții satanici îmbracă teoriile false într-un veșmânt atrăgător, la fel cum a fă-
cut Satana în Grădina Edenului, când și-a ascuns identitatea în fața primilor noștri
părinți și le-a vorbit printr-un șarpe. Acești agenți instilează în mințile oamenilor
lucruri care în realitate constituie erori mortale. Influența hipnotică a lui Satana îi
va cuprinde pe aceia care se întorc de la Cuvântul clar al lui Dumnezeu către fabule
plăcute.
Satana caută să-i prindă în cursele sale mai ales pe cei ce au avut cea mai multă
lumină. El știe că, dacă îi poate înșela pe ei, aceștia vor putea, sub stăpânirea lui, să
îmbrace păcatul cu hainele neprihănirii și să abată pe mulți de pe cale.
Eu spun tuturor: Vegheați, căci Satana, ca un înger de lumină, își face apariția
în toate întâlnirile lucrătorilor creștini și în toate bisericile, încercând să-i câștige
pe membrii acestora de partea sa. Mi s-a poruncit să dau poporului lui Dumnezeu
avertizarea: „Nu vă înșelați! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.”
Porniți ferm, hotărât, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Fiți
pe deplin asigurați că religia curată și neîntinată nu este o religie a senzațiilor. Dum-
nezeu nu a pus asupra nimănui sarcina de a încuraja apetitul pentru învățături și
teorii speculative. Frații mei, feriți-vă să învățați asemenea lucruri. Nu le îngăduiți
să își facă loc în experiența voastră. Nu le permiteți să vă strice lucrarea de o viață. –
Review and Herald, 3 martie 1904
DUHUL SFÂNT ŞI RĂMĂŞIŢA

După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger
care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui.
(Apocalipsa 18:1)
A vem în fața noastră o lucrare specială pe care trebuie să o facem. Trebuie să ne

rugăm acum mai mult ca niciodată înainte pentru călăuzirea Duhului Sfânt.
Să căutăm pe Domnul cu toată inima, ca să-L putem găsi. Am primit lumina soli-
ilor celor trei îngeri, iar acum trebuie să ieșim în față și să luăm poziție hotărât de
partea adevărului…
Cunoașterea salvatoare de Dumnezeu își va îndeplini lucrarea de curățire în
mintea și în inimile credincioșilor. Cuvântul spune: „Vă voi stropi cu apă curată, și
veți fi curați…” Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, trimis de Dumnezeu. Casa lui
Israel trebuie să se umple cu Duhul Sfânt și să fie botezată cu harul mântuirii.
În mijlocul strigătelor confuze: „Iată, Hristosul este aici!” va fi adusă o mărturie
specială a adevărului potrivit pentru acest timp, solie care trebuie primită, crezută și
pusă în practică… Adevărul cel veșnic din Cuvânt va rămâne în picioare, neafectat
de niciun fel de erori seducătoare și interpretări spiritiste, liber de orice imagini fan-
teziste, ademenitoare. Tot felul de amăgiri vor atrage atenția poporului lui Dumne-
zeu, însă adevărul trebuie să stea în picioare îmbrăcat în veșmintele sale frumoase,
curate. Cuvântul, prețios prin influența sa sfântă, înălțătoare, nu trebuie degradat
prin aducerea lui la același nivel cu lucrurile comune, obișnuite. El trebuie să rămâ-
nă întotdeauna necontaminat de argumentele false cu care Satana încearcă să înșele,
dacă este cu putință, chiar pe cei aleși.
Proclamarea Evangheliei este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate folosi
ființele omenești ca instrumente pentru salvarea de suflete. Pe măsură ce bărbații,
femeile și copiii proclamă Evanghelia, Domnul va deschide ochii celor orbi pentru a
descoperi legile Sale și va scrie în inimile celor cu adevărat pocăiți Legea Sa. Duhul
însuflețitor al lui Dumnezeu, care lucrează prin uneltele omenești, îi conduce pe cei
credincioși să fie un singur cuget, un singur suflet, uniți în iubirea pentru Dumne-
zeu și în păzirea poruncilor Sale – pregătindu-se aici jos pentru mutarea în ceruri…
Fie ca lucrarea de proclamare a Evangheliei lui Hristos să fie făcută eficientă prin
intermediul Duhului Sfânt. Fie ca niciun credincios, în ziua încercării și a judecă-
ţii care a început deja, să nu dea ascultare născocirilor vrăjmașului. Cuvântul cel
viu este sabia Duhului. Îndurările și judecățile vor fi trimise din ceruri. Lucrarea
Providenței se va manifesta atât prin milă, cât și prin judecată. – Review and Herald,
13 octombrie 1904
342
Luni, 25 noiembrie
UN POPOR SFÂNT
Cel neprihănit se bucură în Domnul și în El își caută scăparea;
toți cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiți.
(Psalmii 64:10)
S criptura se va împlini în mod literar. Tot ce poate fi zguduit va fi zguduit, iar

acele lucruri care nu pot fi zguduite vor rămâne. Sunt uimită când privesc asu-
pra trecutului, prezentului și viitorului poporului lui Dumnezeu. Domnul va avea
un popor curat și sfânt – un popor care va rezista încercării. Toți credincioșii tre-
buie să-și cerceteze acum inimile ca și cum ar face-o cu o candelă aprinsă. (…)
Înaintea noastră stă posibilitatea minunată de a fi asemenea Domnului Hristos
– ascultători față de toate principiile Legii lui Dumnezeu. Prin noi înșine, nu putem
însă ajunge la această stare. Tot ce este bun în noi se datorează Domnului Hristos.
Sfințenia pe care Cuvântul lui Dumnezeu spune că trebuie s-o avem înainte de a pu-
tea fi mântuiți este rezultatul harului divin ce lucrează în noi pe măsură ce ne plecăm
în supunere față de disciplina și influența Duhului adevărului. (…)
Lucrarea de transformare a caracterului este o lucrare continuă. Zi de zi Dumne-
zeu lucrează pentru sfințirea noastră, iar noi trebuie să cooperăm cu El, depunând
eforturi stăruitoare în cultivarea obiceiurilor corecte. Modul în care trebuie să con-
lucrăm la propria noastră mântuire este clar prezentat în capitolul întâi din a doua
epistolă a lui Petru. În mod constant, noi trebuie să adăugăm har după har și, pe
măsură ce facem acest lucru, Dumnezeu va lucra pentru noi în conformitate cu pla-
nul înmulțirii. El este întotdeauna gata să asculte și să răspundă la rugăciunile celui
cu inima smerită, iar harul și pacea vor fi înmulțite pentru cei ce Îi sunt credincioși.
El le acordă cu bucurie binecuvântările de care au nevoie în lupta împotriva relelor
care îi asaltează. Cei care ascultă de sfaturile din Cuvântul Său nu vor duce lipsă de
niciun lucru bun. (…)
Dumnezeu va face mai mult decât doar să împlinească așteptările celor care își
pun încrederea în El. El dorește să nu uităm că, atunci când suntem umili și smeriți,
ne situăm în acea poziție în care El poate și va interveni în favoarea noastră. El este
foarte bucuros când noi apelăm la îndurările și binecuvântările din trecut ca motiv
pentru care El ne va acorda în continuare binecuvântări mai mari, mai multe. El
este onorat când Îl iubim și dăm mărturie privind autenticitatea iubirii noastre prin
păzirea poruncilor Sale. El este onorat când noi punem deoparte ziua a șaptea ca o
zi sfântă. Pentru cei care fac acest lucru, Sabatul este un semn, „ca ei să știe”, spune
Dumnezeu, „că Eu sunt Domnul care îi sfințesc”. Sfințirea înseamnă comuniune
continuă cu Dumnezeu. Nu există nimic atât de mare și puternic precum dragostea
lui Dumnezeu pentru copiii Săi. – Review and Herald, 15 martie 1906
343
O BISERICĂ DESĂVÂRŞITĂ
El este Capul trupului, al bisericii. El este începutul, Cei Întâi Născut
dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate.
(Coloseni 1:18)
D omnul Hristos „a iubit biserica și S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească
după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea
Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci
sfântă și fără prihană.”
Când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru lume, El a făcut posibil ca bărbații
și femeile să poată fi desăvârșiți prin folosirea tuturor capacităților lor spre slava lui
Dumnezeu. În Hristos, El le-a dat bogățiile harului Său și o cunoaștere a voii Sale.
Biserica este încă luptătoare într-o lume care este în mod evident într-un întu-
neric asemenea celui de la miezul nopții a cărei stare merge din rău în mai rău. În
timp ce cerințele unui clar „așa zice Domnul” rămân neluate în seamă de segmentul
lumesc din biserică, vocile slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu trebuie să fie
întărite pentru a da mesajul solemn de avertizare. Lucrările care trebuie să caracte-
rizeze biserica luptătoare și lucrările bisericii care a avut lumina adevărului pentru
acest timp nu corespund. Domnul face apel la membrii bisericii să se îmbrace cu
veșmintele frumoase ale neprihănirii Domnului Hristos. (…)
Dumnezeu are nevoie de bărbați și femei care vor lucra în simplitatea lui Hristos
pentru a duce cunoașterea adevărului la aceia care au nevoie de puterea sa transfor-
matoare. Solia neprihănirii lui Hristos trebuie proclamată de la un capăt al pămân-
tului până la celălalt. Poporul nostru trebuie să se trezească pentru a pregăti calea
Domnului. Solia îngerului al treilea – ultima solie a milei pentru o lume ce piere –
este atât de sacră, atât de glorioasă. Fie ca adevărul să meargă înainte ca o lampă care
arde. Biserica lui Dumnezeu trebuie să vestească oamenilor tainele în care îngerii
doresc să privească, pe care profeții și regii și cei neprihăniți au dorit să le cunoască.
Sacrificiul minunat al Domnului Hristos pentru lume stă mărturie că oamenii
pot fi salvați din păcat. Dacă ei vor rupe legăturile lor cu Satana și își vor mărturisi
păcatele, va exista speranță pentru ei. Oamenii – păcătoși, orbiți, nenorociți – dacă
se pocăiesc și se convertesc, își pot forma zi de zi un caracter asemenea lui Hristos.
Ființele omenești pot fi recuperate, regenerate și pot învăța să trăiască în lume o
viață de valoare, asemenea celei pe care a trăit-o Domnul Hristos. – Review and
344
O REFLECTARE A LUI HRISTOS

Să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu,
de o neprihănire și sfințenie pe care le dă adevărul.
(Efeseni 4:24)
D umnezeu așteaptă să vadă manifestându-se în poporul Său o credință care

lucrează prin dragoste și curăță sufletul; căci numai aceasta îl face să cores-
pundă pentru viața viitoare, veșnică. Cauza lui Dumnezeu are nevoie de oameni
convertiți, devotați, care depind de Domnul lor. Prin astfel de lucrători, Domnul
Își va descoperi puterea harului Său. (…)
Frații mei și surorile mele, lăsați ca adevărul lui Dumnezeu să locuiască în ini-
mile voastre printr-o credință vie, sfântă. Adevărul Bibliei trebuie înțeles înainte de
a convinge conștiința și a converti viața. Rămășița poporului lui Dumnezeu trebu-
ie să fie alcătuită din oameni convertiți. Prezentarea acestui mesaj trebuie să aibă
ca rezultat convertirea și sfințirea sufletelor. Trebuie să simțim puterea Duhului lui
Dumnezeu în această mișcare. Acesta este un mesaj minunat, clar; el înseamnă totul
pentru cel ce îl primește și trebuie proclamat cu glas tare. Trebuie să avem credință
adevărată, vie, că acest mesaj va merge mai departe, sporind în importanță până la
încheierea timpului.
Domnul Hristos dorește să vadă asemănarea cu Sine în fiecare suflet reînnoit. Pe
cei care continuă să fie blânzi și smeriți cu inima, El îi va face împreună-lucrători
cu Dumnezeu. Conflictele noastre spirituale ar putea fi numite adesea răzvrătirile
noastre spirituale. Lipsa de supunere a inimii față de voia lui Dumnezeu este cea care
ne pune în dificultate atât de des. Noi dorim să avem propria noastră cale, și acest lu-
cru înseamnă de cele mai multe ori răzvrătire împotriva căii lui Dumnezeu. Trebuie
să procedăm așa cum a făcut Domnul Hristos – să ne rugăm stăruitor Tatălui pentru
tărie și pentru puterea de a-L face cunoscut prin cuvintele și faptele noastre. (…)
Singurul scop al vieții noastre trebuie să fie acela de a împlini porunca Mântuito-
rului pe pământ. Atunci va avea loc o dezvoltare a vieții spirituale, iar Duhul Sfânt va
lucra asupra inimii pentru a transforma caracterul. Un spirit generos se va da pe față
prin bunătate și considerație față de semenii noștri. Eul va fi ascuns cu Hristos în
Dumnezeu. Contemplând caracterul Domnului Hristos, vom fi transformați după
asemănarea Sa.
Să renunțăm la eul nostru și să-L acceptăm pe Domnul Isus, Calea, Adevărul
și Viața. Credința în El este singura știință valoroasă. El este reprezentantul viu al
ascultării desăvârșite de Cuvântul cel veșnic. – Review and Herald, 26 august 1909
345
Joi, 28 noiembrie
DESPĂRŢIŢI DE LUME
Ţineți-vă în dragostea lui Dumnezeu și așteptați îndurarea
Domnului nostru Isus Hristos pentru viața veșnică!
(Iuda 21)
C ei care vor auzi de pe buzele Domnului Hristos cuvintele: „Bine, rob bun și
credincios” vor fi eroi ai neprihănirii. Este posibil ca ei să nu predice nicio-
dată de la amvoane, ci, fiind credincioși față de cerințele lui Dumnezeu și geloși
pentru onoarea Sa, ei vor lucra pentru sufletele care sunt răscumpărate prin sân-
gele lui Hristos. Ei vor vedea nevoia de a dovedi în lucrarea lor voință, seriozitate
și un zel sincer, neegoist. Ei nu vor fi preocupați în primul rând de cât de bine își
pot păstra propria lor demnitate, ci, cu grijă și atenție, vor căuta să câștige inimile
acelora pe care îi slujesc. (…)
Apostolul Pavel ne vorbește despre privilegiile pe care le avem la îndemâna noas-
tră: „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice
întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de
Dumnezeu.” Dacă vrem să fim fii și fiice ale lui Dumnezeu, trebuie să ne despărțim
de lume în spirit și practici. În rugăciunea pentru urmașii Săi, Domnul Hristos a
spus: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău. Ei nu sunt din lume,
după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău
este adevărul.”
Fiecare dintre noi are o lucrare serioasă de făcut. Gândurile corecte, scopurile
curate și sfinte nu vin la noi în mod natural. Va trebui să ne luptăm să le avem…
Cei care sunt stăpâniți de Duhul lui Dumnezeu nu umblă după propriile plăceri și
distracții. Dacă Domnul Hristos domnește în inimile membrilor bisericii Sale, ei vor
răspunde chemării: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei.” Nu vă faceți părtași
la păcatele lor.
Dumnezeu are o lucrare pentru santinelele Sale credincioase care trebuie să stea
în apărarea adevărului. Ei trebuie să avertizeze și să implore, arătându-și credința
prin faptele lor. Ei trebuie să stea ca și Noe, într-o credincioșie nobilă, sinceră, carac-
terele lor nefiind atinse de relele din jurul lor. Ei trebuie să fie salvatori ai oamenilor,
așa cum a fost Domnul Hristos. Lucrătorii care vor fi credincioși față de ceea ce li
s-a încredințat vor fi expuși la ură și ocară. Împotriva lor vor fi aduse acuzații false
pentru a fi îndepărtați din poziția lor înaltă. Însă ei își au temelia pe Stâncă și ră-
mân neclintiți, avertizând, implorând, mustrând păcatul și pe cei iubitori de plăceri
prin corectitudinea lor morală și prin viețile lor prevăzătoare. – Review and Herald,
28 noiembrie 1899
346
TEMPLUL LUI DUMNEZEU

Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi.
(1 Corinteni 3:17)
B iserica de pe pământ este Templul lui Dumnezeu și trebuie să aibă proporții

divine în fața lumii. Această clădire trebuie să fie lumina lumii. Trebuie să
fie alcătuită din pietre vii, puse una lângă cealaltă, fiecare piatră potrivindu-se
cu cealaltă, alcătuind o clădire solidă. Aceste pietre nu au toate aceeași formă și
dimensiune. Unele sunt mari, altele sunt mici, însă fiecare dintre ele are locul său
pe care să îl umple. În clădire, în ansamblul ei, nu trebuie să existe nicio piatră
diformă. Fiecare trebuie să fie perfectă. Şi fiecare piatră este o piatră vie, o piatră
care emite lumină. Valoarea pietrelor este determinată de lumina pe care o reflectă
către lume.
Acum este timpul ca pietrele să fie luate din cariera lumii și să fie aduse în ate-
lierul lui Dumnezeu, unde să fie cioplite, îndreptate și șlefuite ca să poată străluci.
Acesta este planul lui Dumnezeu și El dorește ca toți cei ce susțin a crede adevărul
să își găsească locul rânduit pentru ei în marea și măreața lucrare pentru acest timp.
Este planul lui Dumnezeu ca biserica Sa să înainteze continuu în curăție și
cunoștință, din lumină în lumină, din slavă în slavă… Biserica Sa este reședința
vieții sfinte, umplută cu daruri diverse și înzestrată cu Duhul Sfânt. Cerul a desem-
nat anumite îndatoriri pentru biserica de pe pământ, iar membrii trebuie să-și gă-
sească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută și îi binecuvântează.
De-a lungul secolelor de întuneric spiritual, prin vremuri de luptă și persecuție,
biserica lui Hristos a fost ca o cetate așezată pe un munte. Din veac în veac, generație
după generație, până în prezent, învățăturile curate ale Bibliei au fost transmise de
către aceasta. Biserica lui Hristos, așa slabă și cu defecte cum poate părea, constituie
singurul obiect de pe pământ asupra căruia El Își îndreaptă într-un mod special
iubirea și considerația. Biserica este locul unde este revărsat harul Său. Acolo El Își
găsește plăcerea de a experimenta îndurarea în inimile oamenilor.
Biserica este fortăreața lui Dumnezeu, cetatea de scăpare pe care El o are într-o
lume răzvrătită. Orice trădare față de această încredințare sacră reprezintă trădare
față de Acela care a răscumpărat-o cu sângele prețios al singurului Său Fiu. În trecut,
biserica de pe pământ a fost alcătuită din suflete credincioase, și Dumnezeu a intrat
într-o relație de legământ cu ele, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din
ceruri. El a trimis pe îngerii Săi sfinți ca să slujească bisericii Sale, și porțile Locuinței
morții nu o pot birui. – Review and Herald, 4 decembrie 1900
CONLUCRĂTORI CU BISERICA DIN CERURI

Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.
(Evrei 12:2)
Î n prezent, ca și în trecut, întreg cerul privește să vadă cum se dezvoltă biserica în

ce privește știința mântuirii. Domnul Hristos a răscumpărat biserica cu propriul
Său sânge și tânjește să o îmbrace cu mântuirea Sa. El a făcut din ea depozitarul
adevărului sacru și dorește ca ea să devină părtașă la slava Sa. Însă, pentru a deveni
o putere care să ajute la dezvoltarea și educarea oamenilor, biserica de pe pământ
trebuie să coopereze cu biserica din ceruri. Membrii ei trebuie să-L reprezinte pe
Hristos. Inimile lor trebuie să fie deschise pentru a primi orice rază de lumină pe
care Dumnezeu găsește de cuviință să o trimită. Pe măsură ce primesc această lu-
mină, ei vor fi în stare să primească și să transmită din ce în ce mai mult din razele
Soarelui Neprihănirii.
Este nevoie de un grad mai mare de spiritualitate în biserică. Este nevoie de
curăție a inimii. Dumnezeu Își cheamă poporul la postul datoriei lui. El îi cheamă să
se curețe de ceea ce este socotită o năpastă pentru biserici – ridicarea în slăvi a ace-
lora care sunt așezați în poziții de răspundere. Există o lucrare serioasă ce trebuie fă-
cută. Bărbații și femeile trebuie să-L caute pe Dumnezeu pe genunchi, prin credință,
și apoi să vestească Cuvântul cu puterea trimisă de sus. Astfel de credincioși ajung
înaintea oamenilor direct din camera de audiență a Celui Preaînalt, iar cuvintele și
faptele lor promovează spiritualitatea. Când vin în contact cu principii greșite, ei își
păstrează convingerile întemeiate pe „Stă scris.”
Biserica de astăzi are nevoie de lucrători care, asemenea lui Enoh, să umble cu
Dumnezeu, descoperindu-L pe Hristos lumii. Membrii bisericii trebuie să atingă un
standard mai înalt… Nu putem vedea Soarele Neprihănirii din cauza egoismului
nostru. Domnul Hristos este răstignit din nou de mulți care, printr-o viață de des-
trăbălare, îi îngăduie lui Satana să-i ia în stăpânire. Biserica are nevoie de femei și
bărbați consacrați care să ducă lumii solia mântuirii, care să-i îndrepte pe păcătoși
spre Mielul lui Dumnezeu – lucrători care, prin faptele lor curate și cuvintele lor
adevărate și sincere, îi pot ridica din groapa pieirii pe cei din jurul lor.
Domnul privește la poporul Său încercat și ispitit cu milă și compasiune, cu dor
și dragoste... Este în planul lui Dumnezeu ca toți să fie puși la probă și încercați,
pentru ca El să poată vedea dacă sunt credincioși sau necredincioși față de legile care
guvernează Împărăția cerurilor. În cele din urmă, Dumnezeu va îngădui ca Satana
să fie dat pe față ca mincinos, acuzator și ucigaș. În acest fel, biruința poporului Său
va fi mai clară, mai deplină, mai completă. – Review and Herald, 4 decembrie 1900
DECEMBRIE
„Ce au văzut în casa ta?”
Duminică, 1 decembrie
APUS DE SOARE ÎN COLORADO

Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu
nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.
(Evrei 11:16)
Î n timp ce vagoanele trenului transportau grupul nostru spre orașul Denver, am

fost încântați să privim un minunat apus de soare în Colorado. Soarele trecea
dincolo de munții acoperiți de zăpadă, lăsându-și razele blânde de lumină aurie să
coloreze în diverse nuanțe cerul. În timp ce culorile ce se întrepătrundeau deve-
neau tot mai intense și se extindeau de-a curmezișul cerului într-o frumusețe de
nedescris, părea că porțile cerurilor s-au deschis și lăsau să răzbată prin ele licăriri
de slavă. Tentele aurii erau din ce în ce mai încântătoare, ca și când ar fi invitat
imaginația noastră să creioneze slava și mai mare ce se afla dincolo de ele… Dacă
acest lucru ne încântă atât de mult simțurile, cum trebuie să fie plinătatea slavei
cerului însuși! (…)
Cerul părea foarte aproape… Când din fața ochilor noștri au dispărut acele
priveliști strălucitoare ale zilei ce se încheia, am reflectat la faptul că, dacă noi am
privi cerul prin ochii credinței, pe calea vieții noastre ar fi mai multă lumină și mai
multă pace și bucurie… Dacă ochii credinței ar fi înălțați pentru a vedea dincolo
de vălul viitorului și ar discerne semnele iubirii și slavei lui Dumnezeu din viața de
dincolo, am fi mai spirituali, iar frumusețile și bucuriile cerului ar fi prezente în viața
noastră de fiecare zi. Noi trebuie să fim gata pentru a ne îndeplini cu credincioșie
lucrarea pentru această viață, dar și pentru viața viitoare. (…)
Tatăl nostru ceresc a pus pe firmament slava cerului pentru ca noi să avem o ex-
presie a iubirii Sale prin descoperirea lucrărilor Sale minunate. Dumnezeu dorește
ca noi să nu fim indiferenți față de simbolurile slavei infinitei Sale puteri din ceruri.
David se delecta contemplând această slavă. El a compus psalmi pe care cântăreții
evrei îi intonau pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu
și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui... În ceruri, El a întins un cort soare-
lui. Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu
bucuria unui viteaz.”
Toate puterile ființei noastre, mijloacele pentru existența și fericirea noastră, toa-
te binecuvântările razelor calde de soare și ploile răcoritoare care fac ca vegetația să
înflorească, toate beneficiile și binecuvântările de care avem parte în viața aceasta,
toate vin de la Dumnezeu. El trimite ploaia și peste cei drepți, și peste cei nedrepți.
Comorile cerurilor sunt revărsate asupra tuturor. – Signs of the Times, 12 decembrie
1878
350
Luni, 2 decembrie
EXEMPLUL LUI IOAN BOTEZĂTORUL

A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
(Ioan 1:6)
N așterea lui Ioan Botezătorul fusese prezisă de profeți și, în legătură cu acest
eveniment, un înger a fost trimis la Zaharia ca să-l înștiințeze. Solul ceresc a
poruncit tatălui să crească copilul respectând obiceiuri stricte de cumpătare.
Ioan nu se simțea suficient de puternic pentru a se împotrivi presiunii mari a
ispitei pe care ar fi întâmpinat-o în mijlocul societății. S-a temut că obiceiurile ce
predominau între iudei aveau să-i afecteze caracterul și a luat decizia de a se separa
de lume și a face din pustie căminul său… Departe de a se simți singur, trist sau dis-
perat, el s-a bucurat de viața sa simplă și retrasă, iar obiceiurile sale temperate l-au
ajutat să-și păstreze simțurile nepervertite. (…)
Ioan avea o lucrare deosebită de făcut pentru Dumnezeu. El trebuia să se ocupe
de păcatele și nechibzuințele oamenilor. Pentru a putea corespunde pentru această
lucrare publică importantă, trebuia să se califice căutând cunoștință de sus. El tre-
buia să mediteze și să se roage și, prin studiu, să se familiarizeze cu profețiile și să
cunoască voia lui Dumnezeu. Departe de lumea ocupată, ale cărei griji și plăceri
ispititoare i-ar fi distras mintea și i-ar fi pervertit gândurile și închipuirile, el era în
contact cu Dumnezeu și cu natura. Prin obiceiurile sale stricte de cumpătare, el și-a
asigurat o sănătate fizică, mintală și morală.
Ioan s-a obișnuit cu lipsurile și cu greutățile, pentru a fi în stare să stea în mijlo-
cul oamenilor neclintit de circumstanțe, precum stâncile și munții din pustie care îl
înconjuraseră timp de treizeci de ani. O mare lucrare se afla în fața lui și era necesar
ca el să-și formeze un caracter care să nu se abată de la ceea ce este bine și de la da-
torie prin nicio influență din jur. (…)
Ioan constituie un exemplu pentru… oamenii din aceste vremuri din urmă, că-
rora le-au fost încredințate adevăruri importante și solemne. Dumnezeu dorește ca
ei să fie cumpătați în toate lucrurile. El dorește ca ei să fie conștienți de nevoia de
a-și tăgădui apetitul și de a-și păstra pasiunile sub controlul rațiunii. Acest lucru este
necesar pentru ca ei să poată avea tărie morală și puterea de a discerne între ceea ce
este bine și ceea ce este rău, între adevăr și minciună. Există o lucrare de făcut pentru
fiecare… în via Domnului și El dorește ca toți să fie calificați pentru a-și îndeplini
util partea. – Youth’s Instructor, 7 ianuarie 1897
351
Marți, 3 decembrie
UN GLAS ÎN PUSTIE
Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul
celui ce strigă în pustie: «Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările.»”
(Matei 3:3)
P redicarea lui Ioan Botezătorul a stârnit multă agitație. La începutul lucrării

sale, interesul religios era foarte scăzut. Superstițiile, tradițiile și poveștile în-
chipuite puseseră în încurcătură mințile oamenilor, iar calea cea dreaptă de urmat
nu era înțeleasă. Căutând cu ardoare să-și asigure comorile lumii și onoarea aces-
teia, oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. (…)
Învățătura lui Ioan a trezit în inimile multora o mare dorință de a avea parte
de binecuvântările pe care avea să le aducă Domnul Hristos, și au primit adevărul.
Aceștia au conștientizat nevoia de reformă. Ei nu trebuiau doar să caute să intre pe
poarta cea strâmtă; ei trebuiau să se lupte până la agonie pentru a putea beneficia
de binecuvântările Evangheliei. Nimic, în afară de o dorință puternică, o voință ho-
tărâtă și un scop bine stabilit, nu putea face față întunericului moral care acoperea
pământul ca vălul morții. Pentru a obține binecuvântările pe care aveau privilegiul
de a le dobândi, ei trebuiau să lucreze cu seriozitate și să se lepede de sine.
Misiunea lui Ioan Botezătorul este încă de actualitate. Lucrarea sa este similară
în multe privințe cu a acelora care pornesc în spiritul și puterea lui Ilie pentru a-i
trezi pe oameni din apatia lor. Domnul Hristos este gata să vină a doua oară pen-
tru a judeca lumea în ce privește neprihănirea. Mesagerii lui Dumnezeu care duc
ultima solie de avertizare ce trebuie dată lumii au datoria de a pregăti calea pentru
a doua venire a lui Hristos, așa cum Ioan Botezătorul a pregătit calea pentru prima
Sa venire. Dacă Împărăția cerurilor a fost confruntată cu violență în zilele lui Ioan,
ea este confruntată cu violență și acum; astăzi, binecuvântările Evangheliei trebuie
asigurate în același fel. Dacă formele și ceremoniile nu au fost de folos atunci, doar o
formă de evlavie lipsită de putere nu poate fi de folos nici acum.
Două puteri sunt la lucru. Pe de o parte Satana lucrează cu toate forțele sale
pentru a contracara influența lucrării lui Dumnezeu; pe de altă parte Dumnezeu
lucrează prin slujitorii Săi pentru a chema pe păcătoși la pocăință. Cine va învin-
ge? Satana, știind că timpul său este scurt, a coborât cu putere mare pe pământ și
lucrează cu toată înșelăciunea posibilă și nelegiuirea în cei ce pier. El folosește orice
mijloc cu putință pentru a împiedica sufletele să vină la lumină. Biruințele pe care le
câștigăm asupra eului și păcatului sunt în paguba vrăjmașului, care nu ne va lăsa să
ne bucurăm de binecuvântările lui Dumnezeu fără a face eforturi hotărâte de a ni se
împotrivi. – Youth’s Instructor, 17 mai 1900
352
Miercuri, 4 decembrie
ÎNAINTE-MERGĂTORUL DOMNULUI HRISTOS

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă
inimile părinților la copii și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea
celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.
(Luca 1:17)
P rin Ioan Botezătorul, Dumnezeu a ridicat un mesager pentru a pregăti ca-

lea Domnului. El trebuia să ducă lumii o mărturie hotărâtă, de mustrare și
denunțare a păcatului. Ioan nu fusese educat în școlile rabinilor. El nu dobândise
o instruire omenească. (…)
Pentru a pregăti calea Domnului Hristos era nevoie de unul care, ca și profeții
din vechime, putea chema națiunea degenerată la pocăință, și glasul lui Ioan s-a ri-
dicat ca o trâmbiță. Însărcinarea dată lui era: „Arată poporului Meu nelegiuirile lor
și casei lui Iacov, păcatele lor.”
În aceste vremuri, chiar înainte de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului,
Dumnezeu cheamă lucrători pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în
marea zi a Domnului. O lucrare întocmai ca cea a lui Ioan trebuie îndeplinită în
aceste zile de pe urmă. Domnul a dat solii poporului Său prin instrumentele pe care
le-a ales și El dorește ca toți să acorde atenție îndemnurilor și avertizărilor pe care le
trimite. Solia care a precedat lucrarea publică a Domnului Hristos a fost: „Pocăiți-vă,
vameși și păcătoși. Pocăiți-vă, farisei și saduchei. Pocăiți-vă, pentru că «Împărăția
cerurilor este aproape».” Solia noastră nu trebuie să fie una de pace și siguranță. Ca
popor ce crede în revenirea în curând a Domnului Hristos, avem de dus un mesaj:
„Pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău.” Noi trebuie să înălțăm stindardul și
să ducem solia îngerului al treilea. Solia noastră trebuie să fie la fel de directă cum
a fost solia lui Ioan. El i-a mustrat pe regi pentru nelegiuirile lor. Deși viața îi era în
pericol, adevărul nu a lâncezit pe buzele sale. La fel și lucrarea noastră din aceste
vremuri trebuie făcută cu aceeași credincioșie. (…)
Priviți la tabloul pe care îl prezintă lumea de astăzi. Necinste, fraudă, faliment,
violență și vărsare de sânge, toate acestea sunt la tot pasul… În felul acesta, sensibili-
tatea și discernământul în ce privește principiile drepte au amorțit… Lumina care a
fost dată, ce cheamă la pocăință, a fost respinsă din cauza norului gros al necredinței
și opoziției adus de planurile și invențiile omenești. (…)
Apelurile fierbinți, serioase, care vin din inima mesagerului sincer, vor duce la
convingere… Toți aceia care Îl cunosc pe singurul Dumnezeu viu și adevărat Îl vor
cunoaște pe Isus Hristos, Singurul născut din Tatăl, și Îl vor predica pe Hristos, și pe
El răstignit. – Review and Herald, 1 noiembrie 1906
353
Joi, 5 decembrie
CA ÎN ZILELE LUI NOE

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ.
(Geneza 6:5)
L ocuitorii lumii din aceste vremuri sunt asemănați cu cei ce locuiau pe pământ
înainte de potop. Nelegiuirea antediluvienilor este clar prezentată: „Domnul
a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor
din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Dumnezeu S-a săturat
de acest popor ale cărui gânduri erau îndreptate numai spre plăceri și îngăduințe
păcătoase. Ei nu au căutat sfatul Dumnezeului care îi crease și nici nu și-au dat
silința să facă voia Sa. Dumnezeu i-a mustrat pentru că ei au urmat întocmirile
gândurilor din inimile lor; iar țara era plină de violență. „Şi I-a părut rău Domnu-
lui că a făcut pe om pe pământ.”
Domnul Hristos S-a referit la acest lucru în învățăturile Lui: „Cum s-a întâmplat
în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului.”
Locuitorilor lumii antediluviene li s-a dat o avertizare înainte de nimicirea lor,
însă ei nu i-au dat atenție. Ei au refuzat să asculte cuvintele lui Noe şi și-au bătut joc
de solia lui. În acea generație au trăit și oameni neprihăniți. Înainte de distrugerea
lumii antediluviene, Enoh și-a adus cu hotărâre neclintită mărturia. El a văzut prin-
tr-o viziune profetică starea lumii din prezent. El a spus: „Iată că a venit Domnul cu
zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze
pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut și de toate cuvintele
de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți. Ei sunt niște câr-
titori, nemulțumiți cu soarta lor, trăiesc după poftele lor, gura le este plină de vorbe
trufașe și slăvesc pe oameni pentru câștig.”
Dumnezeu cere seriozitate și în acest timp. Este posibil ca pastorii să nu aibă
decât puțină învățătură din cărți, însă, dacă ei își întrebuințează cât pot mai bine
talentele, dacă lucrează ori de câte ori au ocazia, dacă pentru ceea ce rostesc fo-
losesc cel mai simplu limbaj, care să fie înțeles, dacă dovedesc atenție și umilință,
căutând înțelepciune cerească, dacă lucrează din inimă pentru Dumnezeu, animați
de dragostea pentru Hristos și pentru sufletele pentru care a murit Hristos, ei vor fi
ascultați de cei care este posibil să aibă chiar abilități și talente superioare lor. Adevă-
rul pe care ei îl prezintă cu simplitate se va dovedi fermecător pentru cei ce-l ascultă.
– Review and Herald, 1 noiembrie 1906
354
Vineri, 6 decembrie
CONSTRUIEŞTE-ŢI O CORABIE, NOE

Fă-ți o corabie din lemn de chiparos.
(Geneza 6:14)
Î ntr-un timp foarte scurt de la primul păcat al lui Adam, păcatul s-a înmulțit și
s-a răspândit ca lepra. Prin natura sa, păcatul crește. Din generație în generație,
păcatul s-a întins ca o boală contagioasă. Ura față de Legea lui Dumnezeu – și ca
o consecință ura față de orice fel de bunătate – a devenit universală. Lumea era în
pruncia ei, totuși, după ce a apărut prima dată păcatul, acesta a devenit de îndată
înfricoșător prin proporțiile sale până când a inundat lumea. Dumnezeu, care i-a
creat pe oameni și le-a dat cu mână largă darurile generoase ale Providenței Sale,
era desconsiderat și disprețuit chiar de cei care beneficiaseră de darurile Sale…
Totuși, fără a ține seama de faptul că păcătoșii L-au uitat pe Binefăcătorul lor ge-
neros, Dumnezeu nu i-a neglijat și nu S-a întors de la ei ca să-i lase să piară în
nelegiuirea și silnicia lor, fără a-i face conștienți de ticăloșia lor și de urmările
călcării Legii Sale. El le-a trimis continuu mesaje de avertizare și rugăminți de a
se întoarce. (…)
Dumnezeu, pe care oamenii L-au desconsiderat și dezonorat și de a cărui iubire
plină de îndurare și bunăvoință au abuzat, avea încă milă de neamul omenesc și,
în dragostea Sa, a oferit un refugiu pentru toți cei care erau gata să-l accepte. El i-a
spus lui Noe să construiască o corabie și în același timp să predice locuitorilor lu-
mii că Dumnezeu va trimite un potop de ape pe pământ pentru a-i distruge pe cei
nelegiuiți. Dacă aveau să creadă în solie și să se pregătească pentru acel eveniment
prin pocăință și reformă, ei aveau să primească iertare și să fie salvați. Dumnezeu
nu a luat Duhul Său de la neamul omenesc fără să-i avertizeze de rezultatul sigur al
călcării Legii Sale.
Duhul lui Dumnezeu a continuat să lupte cu cei răzvrătiți până când timpul spe-
cificat de Dumnezeu aproape a expirat, când Noe și familia sa au intrat în corabie,
iar mâna lui Dumnezeu a închis ușa corăbiei. Mila a părăsit tronul de aur, încetând
să mai mijlocească pentru omenire.
Fără a ține seama că Dumnezeu lucra pentru a-i atrage pe păcătoși la Sine prin
Duhul Său cel Sfânt, în răzvrătirea lor, ei se îndepărtau de Dumnezeu și se împotri-
veau continuu cerințelor iubirii infinite. Noe s-a ridicat cu noblețe în mijlocul unei
lumi care Îl desconsidera pe Dumnezeu și se complăcea în tot felul de dezmățuri,
ceea ce a condus la nelegiuiri și violență de tot felul… Ce spectacol pentru lume în
timp ce Noe, prin ascultarea sa, stă conectat la Dumnezeu în contrast cu lumea! –
Signs of the Times, 20 decembrie 1877
Sâmbătă, 7 decembrie
ASCULTAREA NECLINTITĂ A LUI NOE

Noe era un om neprihănit și fără pată
între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.
(Geneza 6:9)
C ât de simplă și copilărească era credința lui Noe în mijlocul necredinței lu-

mii... Credința sa era desăvârșită prin faptele sale. El a dat lumii un exemplu,
crezând întocmai ceea ce spunea Dumnezeu. Sub îndrumarea lui Dumnezeu a în-
ceput să construiască arca, o corabie imensă, pe pământul uscat. Mulțimi veneau
de pretutindeni pentru a vedea această priveliște ciudată… și pentru a asculta cu-
vintele serioase și stăruitoare ale acestui bărbat deosebit, care dădea impresia că el
însuși crede fiecare cuvânt pe care îl rosteşte.
Cuvintele lui Noe erau însoțite de putere, căci vocea lui Dumnezeu era cea care
vorbea oamenilor prin slujitorul Său. Unii erau profund convinși și ar fi dat atenție
cuvintelor de avertizare, însă erau atât de mulți cei care batjocoreau și ridiculizau
solia de implorare și chemare la pocăință, încât au preluat și ei același spirit, împo-
trivindu-se invitațiilor milei… și curând se numărau printre cei mai obraznici și sfi-
dători batjocoritori; căci nimeni nu ajunge așa de nepăsător și atât de mult adâncit în
păcat ca cei ce au avut odată lumina, care au fost convinși de Duhul lui Dumnezeu,
dar I s-au împotrivit. În mijlocul batjocurii și disprețului popular, în mijlocul răutății
și neascultării, Noe s-a distins prin integritatea și ascultarea sa neșovăielnică… El
era din lume, însă nu era lumesc. Prin credincioșia sa neclintită față de cuvintele lui
Dumnezeu, Noe a devenit obiectul disprețului și batjocurii. (…)
În timp ce vocea lui Dumnezeu se făcea auzită prin Noe, prin implorări și aver-
tizări în condamnarea păcatului și nedreptății, Satana nu dormea; el își mobiliza
forțele. Noe a fost pus la probă. A întâmpinat opoziție din partea oamenilor mari ai
lumii, de la filozofi până la așa-numiții oameni de știință, care au încercat să-i arate
că solia sa nu poate să fie adevărată, însă vocea lui nu a putut fi adusă la tăcere; timp
de o sută douăzeci de ani, cuvintele de avertizare au continuat să fie auzite pe un ton
serios, susținute de lucrul energic la corabie… Duhul lui Dumnezeu Se lupta cu oa-
menii ca să-i determine să accepte și să creadă adevărul, însă și sugestiile lui Satana
erau ascultate; inimile lor rele erau mai înclinate să treacă de partea tatălui minciu-
nii decât de partea Iubirii infinite care îi implora. Ei își manifestau indiferența și
disprețul față de solemnele avertismente ale lui Dumnezeu, continuând să facă exact
aceleași lucruri pe care le făceau înainte de a li se da avertizarea. (…)
Zilele lui Noe, ne spune Domnul Hristos, au fost la fel ca cele care vor precede
revenirea Sa pe norii cerului. – Signs of the Times, 20 decembrie 1877
SFÂRŞITUL RĂBDĂRII
Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu Se va lupta pururea cu omul.”
(Geneza 6:3; KJV)
Î n zilele lui Noe nu toți oamenii erau în cel mai deplin sens idolatri păgâni…
Cei care susțineau că-L cunosc pe Dumnezeu aveau cea mai mare influență, și
aceștia au preluat conducerea în a face fără efect cuvântul Său rostit către ei de
Noe. Nu doar că au respins ei înșiși solia predicatorului credincios al neprihănirii,
ci, asemenea stăpânului lor, Diavolul, au căutat ca, prin toate mijloacele pe care
le aveau la îndemână, să-i împiedice și pe alții să creadă și să asculte de Dumne-
zeu… În timp ce Noe rostea avertizarea cu privire la distrugerea în curând a acelei
generații, ei aveau ocazia și privilegiul de a deveni înțelepți spre mântuire. Însă ei
și-au predat mințile în stăpânirea lui Satana, și nu a lui Dumnezeu, iar acesta i-a
înșelat așa cum i-a înșelat și pe primii noștri părinți. (…)
Lumea dinainte de potop considera că legile naturii erau fixe. Anotimpurile se de-
rulau în ordinea stabilită. Râurile și pâraiele nu ieșiseră niciodată din matca lor, ci își
purtaseră apele în siguranță până la marea cea mare. Legi fixe împiedicaseră apele să
se reverse peste maluri. Însă toate aceste raționamente nu țineau cont de Mâna care
ținuse pe loc apele, spunându-le: „Până aici să stați, să nu mergeți mai departe… Ei
gândeau atunci la fel cum gândesc oamenii din zilele noastre, ca și cum natura ar fi
mai presus de Dumnezeul naturii, iar legile ei sunt atât de fixe că nici Dumnezeu nu
le-ar putea schimba, astfel că în mintea oamenilor soliile de avertizare ale lui Dumne-
zeu erau o înșelăciune, o mare amăgire, bazându-se pe raționamentul că, dacă solia lui
Noe era corectă, natura s-ar fi dat peste cap de la cursul său normal. (…)
Firea omului din zilele lui Noe, neinfluențată de Duhul lui Dumnezeu, este
aceeași și în timpul nostru. În afirmațiile și expunerile Sale, Domnul Isus recunoaște
în Geneza cuvintele Inspirației. Mulți admit că Noul Testament este de origine di-
vină, însă, în privința Scripturilor Vechiului Testament, ei nu arată o considerație
deosebită, dar aceste două mari părți nu pot fi separate. Apostolii inspirați care au
scris Noul Testament îndreaptă continuu mințile celor ce studiază către Scripturile
Vechiului Testament. Domnul Hristos îndreaptă mințile tuturor generațiilor, pre-
zente și viitoare, către Vechiul Testament. El Se referă la Noe ca la o persoană li-
terală, ce a trăit pe acest pământ; El Se referă la potop ca la un fapt autentic din
istorie; El vorbește despre caracteristicile acelei generații ca regăsindu-se în acest
veac. Cel ce este Adevărul și Viața a anticipat întrebările și îndoielile oamenilor cu
privire la Vechiul Testament, specificând clar că sunt divine. – Signs of the Times,
20 decembrie 1877
357
Luni, 9 decembrie
SABATUL LUI DUMNEZEU

Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău.
(Exodul 20:10)
C ând a creat pământul și i-a așezat pe oameni pe el, Dumnezeu a împărțit

timpul în șapte perioade. Şase dintre ele ni le-a dat nouă să ne fie pentru pro-
priul nostru folos, să le folosim pentru treburile vremelnice, iar una Şi-a rezervat-o
pentru Sine. Odihnindu-Se în ziua a șaptea, El a binecuvântat-o și a sfințit-o. De
atunci, ziua a șaptea trebuia să fie considerată ziua de odihnă a Domnului și păzită
cu sfințenie, ca un memorial al lucrării Sale creatoare. Nu ziua întâi, a doua, a treia,
a patra, a cincea sau a șasea au fost cele sfințite, sau puse deoparte pentru un scop
sfânt; nu a fost vorba de a șaptea parte din timp sau de faptul că nu contează ce zi
este, ci a fost vorba de ziua a șaptea, ziua în care Dumnezeu S-a odihnit. (…)
Când a fost dată Legea pe Sinai, Sabatul a fost așezat în mijlocul preceptelor mo-
rale, chiar în centrul Decalogului. Însă instituția Sabatului nu a fost făcută cunoscută
atunci pentru prima dată. Porunca a patra își are originea la creație. Ziua de odihnă
instituită de Creator a fost sfințită de Adam în Edenul cel sfânt și de oamenii lui
Dumnezeu în decursul vremurilor patriarhale. În timpul îndelungatei robii în Egipt,
sub stăpâni care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, israeliții nu au putut ține Sabatul; de
aceea Domnul i-a scos de acolo ca să poată păstra ziua Sa cea sfântă.
O minune întreită s-a produs în cinstea Sabatului, chiar înainte ca Legea să fie
dată la Sinai. În ziua a șasea a căzut o cantitate dublă de mană, în Sabat nu a căzut
deloc mană, iar partea de care era nevoie pentru Sabat s-a păstrat nealterată, în timp
ce, dacă în altă zi s-ar fi păstrat mană pentru a doua zi, nu ar mai fi fost bună de
mâncat. Aici avem dovezi concludente că Sabatul a fost instituit la creație, atunci
când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineții izbucneau în cântări
și toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie. Şi caracterul său sacru este și
va rămâne neschimbat până la încheierea timpului. De la creație, fiecare precept al
Legii fusese obligatoriu pentru omenire și aceasta a fost păzită de cei ce se temeau de
Domnul. Învățătura potrivit căreia Legea lui Dumnezeu a fost desființată constituie
una dintre invențiile lui Satana pentru a duce neamul omenesc la pieire. (…)
Poruncile cele sfinte au fost încredințate în special evreilor; a nu fi israelit însem-
na a nu aparține de poporul favorit al lui Dumnezeu… Acum profetul declară că
străinul care Îl va iubi pe Dumnezeu și se va teme de El se va bucura de privilegiile
care au aparținut în exclusivitate poporului ales. – Signs of the Times, 28 februarie
1884
358
Marți, 10 decembrie
SABATUL ÎN DISPENSAŢIUNEA EVANGHELIEI

Ferice de omul care face lucrul acesta și de fiul omului
care rămâne statornic în el, păzind Sabatul ca să nu-l pângărească
și stăpânindu-și mâna ca să nu facă niciun rău!
(Isaia 56:2)
P rofetul Isaia, privind înainte spre dispensațiunea Evangheliei, afirmă într-un

mod cât se poate de impresionant obligația de a respecta Sabatul și binecuvân-
tările care însoțesc păzirea acestuia. (…)
Până atunci, circumcizia și păzirea cu strictețe a legii ceremoniale au reprezentat
condițiile pe baza cărora neamurile puteau fi admise în adunarea lui Israel. Însă
aceste criterii aveau să fie desființate de către Evanghelie. „Şi pe toți cei ce vor păzi
Sabatul ca să nu-l pângărească și vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce în mun-
tele Meu cel sfânt și-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile-de-
tot și jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune pentru toate popoarele.”
Iar apoi, după ce mustră egoismul, violența și opresiunea lui Israel și îi îndeam-
nă spre fapte ale neprihănirii și milei, El spune: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua
Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi
desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L și dacă-L vei cinsti, neurmând
căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te
vei putea desfăta în Domnul și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri
de moștenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a vorbit.”
Această profeție ajunge de-a lungul secolelor până la vremea când omul păcatu-
lui a încercat să elimine una dintre poruncile Legii lui Dumnezeu, să calce în picioa-
re Sabatul original al lui Iehova, iar în locul acestuia să înalțe propria sa invenție. (…)
În Eden au fost puse temeliile a două instituții care nu s-au pierdut după căderea
în păcat – Sabatul și căsătoria. Acestea au fost duse de oameni dincolo de porțile
paradisului. Toți cei care iubesc și păzesc Sabatul și păstrează curăția instituției că-
sătoriei chiar prin acest lucru dovedesc că sunt prieteni ai oamenilor și prieteni ai
lui Dumnezeu. Şi toți aceia care, prin cuvânt sau faptă, diminuează obligația față de
aceste instituții sacre sunt dușmani atât ai lui Dumnezeu, cât și ai oamenilor și își
folosesc influența și talentele date lor de Dumnezeu pentru a induce o stare de con-
fuzie și stricăciune morală. – Signs of the Times, 28 februarie 1884
359
TEMELIA BIBLICĂ PENTRU SABAT

Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine,
ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
(Matei 4:4)
D omnul Hristos S-a împotrivit ispitirilor vrăjmașului cu singura armă pe care

soldatul crucii lui Hristos o poate folosi cu succes: „Stă scris.” Unde? În Ve-
chiul și în Noul Testament. Cu aceste cuvinte, noi trebuie să ne apărăm pe noi
înșine și să-i avertizăm şi pe alții, propovăduindu-le Cuvântul vieții.
Mulți oameni nu au înțeles niciodată că nu duminica este Sabatul despre care
vorbește porunca a patra. Folosindu-și viclenia, Satana a ascuns acest lucru și a pre-
zentat o zi obișnuită ca fiind sacră, făcând astfel ca întreaga lume să se facă vinovată
înaintea lui Dumnezeu de călcarea Legii Sale. Mulți sunt cu totul în necunoștință de
faptul că ei nu țin porunca a patra. Este esențial ca toți oamenii să caute adevărul în
Cartea divină, care ne este călăuză, astfel ca ei să poată lua o decizie după ce sunt în
cunoștință cu privire la ceea ce spune Dumnezeu în această chestiune. Oamenii au
spus multe lucruri, însă noi nu ne putem întemeia credința pe cuvintele unor persoa-
ne. Sunt două aspecte ale acestei chestiuni. Pe de-o parte Dumnezeu Își prezintă Legea
Sa, pe de altă parte Satana continuă să-și susțină sabatul său cel fals, contrafăcut. (…)
Duminica este un copil al papalității. Acesta a fost însă hrănit și crescut de lumea
protestantă ca fiind o cerință autentică a lui Iehova; însă nu are temelie în Cuvântul
lui Dumnezeu. Lumea creștină este pusă la probă prin felul în care se raportează
la acesta. Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să cerceteze Scripturile pentru a găsi
dovezi care să susțină păzirea duminicii. Cei care cercetează cu dorința de a afla
adevărul vor descoperi că în trecut s-au bizuit pe tradiție și că au acceptat o instituție
a papalității. (…)
Noi suntem răspunzători doar pentru lumina care strălucește asupra noastră. Po-
runcile lui Dumnezeu și credința lui Isus ne pun la probă. Dacă suntem credincioși
și ascultători, Dumnezeu Își va găsi plăcere în noi și ne va binecuvânta ca pe cei
aleși ai Săi, poporul Său pus deoparte. Când abundă credința desăvârșită și iubi-
rea desăvârșită, făcându-și lucrarea în inimile celor care sunt urmași ai lui Hristos,
aceștia vor exercita o influență puternică. De la ei va emana lumină, împrăștiind
întunericul din jurul lor, curățindu-i și înnobilându-i pe toți cei care ajung în sfe-
ra influenței lor și aducându-i la cunoștința adevărului pe toți cei care vor să fie
iluminați și să meargă pe calea umilă a ascultării.
Binecuvântări mărețe le sunt promise acelora care sfințesc Sabatul lui Dumne-
zeu. – Review and Herald, 13 iulie 1897
360
Joi, 12 decembrie
CE ESTE PERMIS SĂ FACI ÎN SABAT?

În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus
a intrat în sinagogă și învăța pe norod.
Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată.
(Luca 6:6)
C ărturarii și fariseii Îl urmăreau ca să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului,

ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le cunoștea gândurile și a zis omului
care avea mâna uscată: „Scoală-te și stai în mijloc.” El s-a sculat și a stat în picioare.
Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău?
A scăpa o viață sau a o pierde?” Astfel, Domnul Hristos a dat răspuns la întrebarea
pe care o pusese. „De aceea,” a spus El, „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”.
Adesea, învățătorii poporului afirmaseră, și într-adevăr aceasta era una din ma-
ximele lor, că pentru ei a nu face binele când aveau posibilitatea să-l facă însemna a
face rău – că, nesalvând o viață când puteau face acest lucru, se făceau vinovați de
ucidere… Ei mergeau pe urma Lui pentru a găsi o ocazie de a-L acuza pe nedrept;
Îl urmăreau cu înverșunare și ură pentru a-I lua viața, și aceasta în timp ce El salva
vieți și aducea bucurie în multe inimi. Ce era mai bine: a ucide în Sabat, așa cum plă-
nuiau ei să facă, sau a-i vindeca pe cei în suferință, așa cum obișnuia El să facă? Ce
era mai drept: să ucizi în inima ta în ziua cea sfântă a lui Dumnezeu sau să ai iubire
față de toți oamenii, dovedind acest lucru prin fapte de bunătate și milă?
Conducătorii vorbeau între ei cum să scape de acest puternic susținător al nepri-
hănirii, ale cărui cuvinte și fapte îi îndepărtau pe oameni de la învățătorii lui Israel.
În ciuda contrainfluenței lor, „lumea”, ziceau ei, „se duce după El”. Însă ei socoteau că
puterea și numărul vor aduce lucrurile pe făgașul dorit de ei; și s-au sfătuit împreună
cum să-L distrugă.
Vedem acest lucru și în zilele noastre. Cei care calcă Legea, făcând fără efect po-
runcile lui Dumnezeu, aruncă ocară și acuzații asupra slujitorilor pe care Dumnezeu
îi trimite pentru a le îndrepta relele. Ei hotărăsc să-i îndepărteze pe acești slujitori,
să aducă la tăcere glasul lor pentru totdeauna, în loc de a părăsi acele păcate pentru
care au fost mustrați de Dumnezeu. – Review and Herald, 10 august 1897
361
Vineri, 13 decembrie
PREGĂTIREA PENTRU VENIREA LUI ISUS

Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei
marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.
(Tit 2:13)
D omnul Isus vine curând, iar noi, cei care credem, suntem cei care trebuie
să dăm această avertizare lumii. Noi trebuie să arătăm, prin îmbrăcămin-
tea noastră, prin conversațiile noastre și prin faptele noastre, că mintea ne este
ațintită asupra unor lucruri mai bune decât treburile și plăcerile acestei vieți scur-
te. Aici nu suntem decât străini și călători și trebuie să arătăm că suntem gata și
așteptăm venirea Domnului nostru. Fie ca lumea să vadă – dragă cititorule – că tu
călătorești spre o lume mai bună, spre o moștenire care nu putrezește; că tu nu îți
poți permite să îți petreci viața cu lucrurile acestei lumi, ci că preocuparea ta este
aceea de a te pregăti pentru căminul care te așteaptă în Împărăția lui Dumnezeu.
Cum să facem această pregătire? Supunându-ne poftele și pasiunile voinței lui
Dumnezeu și aducând în viața noastră roadele sfințirii. Trebuie să facem dreptate,
să iubim mila și să umblăm smerit înaintea lui Dumnezeu. Să-L lăsăm pe Domnul
Hristos să intre în inimile noastre și în căminurile noastre. Trebuie să cultivăm iubi-
rea, simpatia, adevărata curtoazie unii față de alții. (…)
Viața noastră trebuie să fie consacrată spre binele și fericirea semenilor noștri,
așa cum a fost viața Mântuitorului. În aceasta constă bucuria îngerilor și aceasta este
lucrarea în care ei sunt angajați. Spiritul iubirii lui Hristos, ce se sacrifică, este spiritul
care umple cerul și constituie sursa fericirii de acolo. Şi acesta trebuie să fie și spiri-
tul nostru, dacă dorim să ajungem în societatea oștirii cerești. Egoismul și plăcerea
după lucruri deșarte vor fi biruite în mod proporțional cu iubirea lui Hristos, care ne
umple inimile și ne stăpânește viața; plăcerea noastră va fi de a sluji altora și de a face
voia Domnului nostru, pe care sperăm să Îl vedem în curând. (…)
Noi trebuie să ajungem să facem binele pentru că așa e drept, și nu pentru a evita
pedeapsa sau de teamă că o mare nenorocire s-ar putea abate asupra noastră. Vreau
să fac binele pentru că găsesc plăcere în neprihănire. Se poate găsi atât de multă feri-
cire făcând bine aici, atât de multă satisfacție făcând voia lui Dumnezeu, atât de mul-
tă plăcere primind binecuvântarea Sa. Apoi să arătăm că suntem oameni cu judecată
sănătoasă, căutând răsplata nu în lumea aceasta, ci în cea care va veni. Să stăm la
postul datoriei noastre, credincioși în a ne îndeplini datoriile, având viața noastră
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, astfel ca atunci când Se va arăta Păstorul cel mare,
să „putem primi cununa care nu se poate veșteji, a slavei.” – Signs of the Times, 1887
DATORIA PREZENTĂ
În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului.
(Romani 12:11)
D atoria prezentă a fiecărui copil credincios al lui Dumnezeu este aceea de a

aștepta cu răbdare, de a veghea și de a lucra cu credincioșie până la venirea
Domnului, ca să putem fi pregătiți pentru solemnul eveniment. Însușirile ade-
văratului urmaș al lui Hristos, ale bărbatului desăvârșit în Hristos Isus, ale feme-
ii desăvârșite în Hristos Isus se vor vedea în felul cum lucrează, veghează și Îl
așteaptă pe Domnul. Ei nu se vor pierde în contemplare sau meditație și nici nu se
vor lăsa copleșiți de cine știe ce treburi importante, ajungând să-și neglijeze astfel
evlavia personală, însă la creștinul echilibrat, devoțiunea personală se va împleti
cu lucrul sârguincios și urmașii lui Hristos vor fi „în sârguință fără preget”, „plini
de râvnă cu duhul, slujind Domnului”. Candelele trebuie pregătite să ardă mereu,
ca să poată trimite raze de lumină în întunericul lumii. (…)
Domnul vine curând și, de aceea, avem nevoie de școlile noastre, nu ca să fim
educați în ele în felul lumii, ci pentru ca instituțiile noastre de educație să se asemene
mai mult cu școlile profeților – să fie locuri în care să putem învăța voia lui Dumne-
zeu și să pătrundem tainele științei, astfel ca să-L putem înțelege mai bine pe Dum-
nezeu, lucrările Sale și caracterul Domnului Isus, pe care L-a trimis El… Poporul
lui Dumnezeu trebuie să dobândească tot mai multă pricepere și experiență, căci de
lucru va fi tot mai mult pentru toți, mai ales pentru cei în poziții de răspundere. Pe
măsură ce ne apropiem de sfârșit, Satana va face eforturi disperate pentru a-i înfrân-
ge pe cei care îi pun sub semnul întrebării pretenția de autoritate asupra pământului,
iar poporul lui Dumnezeu trebuie să fie pregătit pentru luptă. Dumnezeu cere să fie
puse la lucru toate capacitățile cu care i-a înzestrat pe bărbați și femei, folosindu-și
toate puterile naturale și cele cultivate spre a face tot ce este necesar… Urmașii lui
Hristos nu pot părăsi postul datoriei lor fără a trăda răspunderea sacră încredințată,
fără a-și pune în pericol propria mântuire și pe cea a altor suflete. Trebuie să fiți
credincioși față de lucrarea ce vi s-a încredințat, și nu să căutați ceva nou și straniu.
Pe măsură ce Domnul Hristos le prezenta marea lucrare ce trebuia făcută și le
făgăduia darul Duhului Sfânt, ucenicii erau nerăbdători să afle dacă aveau să ajungă
să vadă împlinirea mult așteptatei lor nădejdi. Ei L-au întrebat: „Doamne, în vremea
aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” Domnul le-a mustrat curio-
zitatea și le-a spus: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea
Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” – General Conference Bulletin, trimestrul al IV-
lea, 1896, p. 764
REFLECTOARE ALE LUI HRISTOS

Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele;
pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.
U cenicii nu au putut afla timpul celei de-a doua veniri a Domnului Hristos,
însă au înțeles că, numai după primirea Duhului Sfânt, Îl vor mărturisi pe
Domnul Hristos cu putere. Curiozitatea lipsită de răbdare de a cunoaște timpul
stabilit a fost mustrată. Nu ne-a fost dat să cunoaștem acest lucru și nu trebuie să
fim nerăbdători a cunoaște lucruri pe care Domnul nu ni le-a încredințat nicio-
dată, ci le-a păstrat pentru Sine. Însă darul Duhului Său este pentru noi; pe acesta
Îl putem aștepta cu încredere și Îl vom primi cu îmbelșugare; căci nu putem face
nimic pentru mântuirea sufletelor fără acest dar divin. Din cauză că viața omului
este atât de scurtă, din fiecare eveniment trebuie făcută o ocazie de a ne îmbogăți
sufletele cu adevărurile Evangheliei.
Pe măsură ce timpul se apropie de încheiere, trebuie să păstrăm înaintea minții
noastre spiritualitatea Legii și totala lipsă de valoare a unei supuneri formale față de
porunci, atitudine ce însoțește o religie legalistă. Trebuie înălțate principiile eterne
ale adevărului. Caracterul sfânt, de Tată bun, al lui Dumnezeu, trebuie prezentat
tuturor. Trebuie să fim conștienți de obligațiile pe care le avem în acțiunile noastre
zilnice, ca să putem înțelege relația noastră cu Dumnezeu și unii față de alții; trebuie
să veghem asupra sufletelor pentru că vom da socoteală pentru ele. Trebuie să pre-
zentăm înaintea oamenilor nu închipuiri de-ale oamenilor, nu plăsmuirile și conclu-
ziile lor, ci harul lui Dumnezeu, care a fost arătat prin faptul că a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Trebuie să-L
înălțăm pe Isus, pentru ca El să-i atragă pe oameni la Sine. (…)
Cât de greu este pentru ei să conștientizeze nevoia de rugăciune continuă, de
pocăință sinceră, de a atinge din ce în ce mai mult desăvârșirea caracterului, care
constituie sarea experienței creștine și dovada lucrării Duhului Sfânt asupra inimii.
Duhul Sfânt trebuie să lumineze, să reînnoiască și să sfințească sufletul.
Fie ca toți să-și facă acum datoria, lucrând activ împreună cu Domnul Hristos!
Reprezentați-L pe Domnul Isus prin exemplul vostru de evlavie creștină, astfel ca
harul să poată apărea așa cum este el – frumos, atrăgător, armonios și întotdeauna
consecvent. O viață de sfințenie nu este o viață de contemplare trândavă, ci o viață
plină de lucru sârguincios pentru Mântuitorul, a cărui strălucire merge mereu cres-
când, până la miezul zilei. – General Conference Bulletin, trimestrul al IV-lea, 1896,
p. 765
364
Luni, 16 decembrie
ACŢIUNE HOTĂRÂTĂ
Puneți-i în negoț până mă voi întoarce.
(Luca 19:13)
C a adventiști de ziua a șaptea, avem de făcut o lucrare, și anume aceea de a

da mărturie pentru Hristos… Dacă Domnul vine în curând, începeți să
acționați cu hotărâre și seriozitate, cu interes sporit, pentru a face să crească resur-
sele [instituționale], astfel ca o mare lucrare să poată fi făcută în scurt timp.
Cei care au fost aliați cu lumea trebuie să dea atenție invitației Domnului. El
spune: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeți de
ce este necurat.” Razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească
asupra voastră, ca să puteți fi împodobiți cu sfințenie.
Ar trebui acum să considerăm că nu avem nevoie de clădiri și că, dacă avem cre
dință, avem tot ce ne trebuie? Credința autentică este un principiu activ, iar faptele vor
fi o dovadă a existenței acestui principiu în suflet. Trebuie să vă redublați eforturile!
O mare lucrare trebuie făcută pretutindeni în lume și nimeni să nu se măguleas-
că cu gândul că, deoarece sfârșitul este aproape, nu este nevoie să depunem eforturi
speciale spre a ridica clădiri pentru instituții de care cauza are nevoie. Toți trebuie
să se implice în aceste lucrări, însă răspunderea cea mai mare o au cei cărora li s-au
încredințat cele mai mari talente și cele mai multe resurse. Noi vom fi îndreptățiți
prin credință și judecați prin faptele pe care le facem.
Când Domnul ne va porunci să ne dăm jos armura și să nu mai facem eforturi
pentru a construi școli, să nu mai înființăm instituții pentru îngrijirea bolnavilor,
pentru adăpostirea orfanilor și a celor fără cămin și pentru pastorii istoviți în lucra-
re, atunci va fi timpul să ne încrucișăm brațele și să-L lăsăm pe Domnul să-Şi încheie
lucrarea, însă acum este ocazia noastră de a ne arăta zelul pentru Dumnezeu. (…)
Dumnezeu face apel pentru misionari locali. Fiecare suflet să se lepede de sine, să-
și ia crucea și să cheltuiască mai puține mijloace pentru satisfacerea eului, ca să exis-
te lucrători activi în toate bisericile. O credință care presupune mai puțin tăgăduiește
caracterul creștin. Credința Evangheliei este una ale cărei putere și har sunt de origi-
ne divină. Atunci să facem evident că Domnul Hristos locuiește în noi, încetând să
mai cheltuim bani pe îmbrăcăminte și lucruri inutile atunci când cauza lui Hristos
are nevoie de resurse, când datoriile nu au din ce să fie plătite în adunările noastre și
când vistieria este goală. „După roadele lor îi veți cunoaște.” Să nu urmăm noi oare
exemplul Aceluia care a devenit sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi
să putem deveni bogați?” – General Conference Bulletin, trimestrul al IV-lea, 1896,
pp. 765–768.
365
CU CERUL ÎN VIAŢĂ CHIAR DE AICI

Ferice de cei ce țin poruncile Sale, ca să aibă drept
la pomul vieții și să intre pe porți în cetate.
(Apocalipsa 22:14; KJV)
D acă vrem să intrăm în ceruri, atunci trebuie să ne luptăm să introducem tot

ce este legat de cer în viața noastră de pe pământ. Religia Domnului Hris-
tos nu îl degradează niciodată pe primitor. Aceasta exercită o influență cerească
asupra minții și asupra felului de a fi al oamenilor. Când are acces la inimile celor
aspri și neciopliți, Cuvântul lui Dumnezeu începe un proces de rafinare asupra
caracterului, iar cei ce se lasă modelați devin umili și dornici de a învăța, precum
copiii mici… Ei vor fi pietre vii în templul lui Dumnezeu și sunt ciopliți, tăiați,
cizelați pentru a fi corespunzători pentru clădirea lui Dumnezeu. Cei care sunt
din fire îngâmfați devin blânzi și smeriți cu inima. În caracterul lor se produce o
schimbare, ei fiind transformați prin înnoirea minții lor și prin regenerarea pro-
dusă de Duhul Sfânt.
Dumnezeu a spus la început: „Să facem om după chipul și asemănarea Noas-
tră”, însă păcatul aproape a șters chipul moral al lui Dumnezeu din oameni. Această
stare lamentabilă nu ar fi cunoscut schimbare sau speranță dacă Domnul Isus nu
ar fi venit în lumea noastră pentru a fi Mântuitorul și Exemplul nostru. În mijlocul
degradării morale a acestei lumi, El stă, prin caracterul Său frumos și fără pată, ca
model pe care să-l imităm. Noi trebuie să-L studiem, să-L imităm și să-L urmăm pe
Domnul Isus Hristos. Atunci frumusețea caracterului Său va fi transpusă în viețile
noastre, în cuvinte și fapte… Prin Domnul Hristos, noi putem deține un spirit de
iubire și ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Prin meritele Sale, chipul Său moral
poate fi refăcut în noi, iar când va avea loc judecata și vor fi deschise cărțile, noi vom
putea beneficia de aprobarea lui Dumnezeu.
Ioan a văzut sfânta cetate, Noul Ierusalim, cu cele douăsprezece porți de mărgă-
ritar și cele douăsprezece temelii de pietre prețioase, coborând de la Dumnezeu din
ceruri… Fiecare dintre cei ce vor intra pe acele porți și vor merge pe străzile cetății
va fi fost transformat și curățit aici pe pământ, prin puterea adevărului, iar cununa
slavei nemuritoare va împodobi fruntea celui biruitor.
Națiunile care au păzit adevărul vor intra acolo și vocea Fiului lui Dumnezeu va
pronunța cuvântul de bun-venit cu bucurie: „Ferice de cei ce țin poruncile Sale, ca
să aibă drept la pomul vieții.” – Signs of the Times, 22 decembrie 1887
366
ONORAŢI PE DĂTĂTORUL DARURILOR

Ce au văzut în casa ta?
S tudiați cazul lui Ezechia. El a fost bolnav pe moarte. A strigat către Domnul și
Dumnezeu a mai adăugat cincisprezece ani la viața lui. „În același timp […],
împăratul Babilonului a trimis o scrisoare și un dar lui Ezechia, pentru că aflase de
boala și însănătoșirea lui. Ezechia s-a bucurat și a arătat trimișilor locul unde erau
lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preț, toată casa
lui de arme și tot ce se afla în vistieriile lui, n-a rămas nimic în casa și în ținuturile
lui pe care să nu li-l fi arătat. Prorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia și l-a
întrebat: «Ce au spus oamenii aceia și de unde au venit la tine? Ce au văzut în casa
ta?» Şi Ezechia a răspuns: «Au văzut tot ce este în casa mea, n-a rămas nimic în
vistieriile mele pe care să nu li-l fi arătat.»”
Vizita ambasadorilor la Ezechia a constituit un test al recunoștinței și al
devoțiunii sale… Dumnezeu îl ridicase de pe patul morții, oferindu-i perspectiva
unei vieți noi. Babilonienii auziseră de minunata lui însănătoșire. Ei au fost uimiți
că soarele se întorsese cu zece trepte, ca semn al faptului că ceea ce a spus Domnul
s-a împlinit. Ei au trimis soli la Ezechia ca să-l felicite pentru însănătoșirea sa. Vizita
acestor soli constituia o oportunitate de a-L proslăvi pe Dumnezeul cerurilor. Cât de
ușor ar fi fost să le îndrepte atenția spre Dumnezeul dumnezeilor! Însă mândria și
vanitatea au pus stăpânire pe inima lui Ezechia și, în înfumurarea lui, el a prezentat
în fața ochilor lor pizmași comorile cu care Dumnezeu Își îmbogățise poporul…
Nechibzuința sa a pregătit calea pentru dezastrul național. Ambasadorii au dus în
Babilon raportul despre bogățiile lui Ezechia, iar împăratul și sfetnicii lui au plănuit
cum să îmbogățească Babilonul cu comorile de la Ierusalim.
Dacă Ezechia ar fi folosit ocazia dată lui de a da mărturie despre puterea, bunăta-
tea și îndurarea Dumnezeului lui Israel, raportul ambasadorilor ar fi fost ca o lumi-
nă care străpunge întunericul. Însă el s-a înălțat pe sine mai presus de Dumnezeul
oștirilor și nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenită. (…)
Ce bine ar fi dacă cei pentru care Dumnezeu a făcut lucruri minunate L-ar pro-
slăvi pe El și ar vorbi despre lucrările Lui minunate. Însă cât de adesea cei pentru
care Dumnezeu lucrează sunt ca Ezechia, uitându-L pe Dătătorul tuturor binecu-
vântărilor lor! – Signs of the Times, 1 octombrie 1902
367
Joi, 19 decembrie
RESPONSABILI INDIVIDUAL
Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși.
(1 Corinteni 11:28)
A ceastă lume este o școală de instruire, iar marele obiectiv al acestei vieți ar
trebui să fie acela de a fi demni de glorioasele locașuri pe care Domnul Isus
S-a dus să le pregătească. Să fim conștienți că această lucrare de pregătire este o lu-
crare individuală. Noi nu suntem mântuiți în grupuri. Curăția și devoțiunea unuia
nu va compensa lipsa acestor calități la altul. Fiecare, în mod individual, trebuie
să treacă testul. Fiecare trebuie pus la probă și găsit fără pată, fără zbârcitură sau
orice altceva de felul acesta.
Trăim în marea Zi antitipică a Ispășirii. Domnul Isus este acum în sanctu-
arul ceresc, mijlocind pentru păcatele poporului Său, iar judecata celor decedați,
neprihăniți, se desfășoară deja de aproape patruzeci de ani [articol scris în mai
1884]. Cât de curând cazurile celor în viață vor ajunge în fața acestui tribunal nu
știm, însă știm că ne aflăm la încheierea scenelor istoriei acestui pământ și suntem
chiar la hotarele veșniciei. Este important ca fiecare dintre noi să se întrebe: Cum
se prezintă cazul meu în fața curților din ceruri? Vor fi șterse păcatele mele? Am eu
defecte de caracter și sunt atât de orbit în privința acestor defecte de caracter de obi-
ceiurile și ideile lumii, încât păcatul nu îmi mai apare extrem de ofensator în ochii lui
Dumnezeu așa cum este el în realitate? Nu este timp să îngăduim minților noastre să
fie absorbite de lucrurile acestui pământ, în timp ce la Dumnezeu ne gândim doar
ocazional, iar pentru țara spre care călătorim nu ne pregătim decât puțin.
În Ziua tipică a Ispășirii, întregului popor i se cerea să-și smerească sufletele îna-
intea lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau să smerească sufletele altora, ci această lucrare
trebuia să fie între Dumnezeu și propriul lor suflet. Aceeași lucrare de cercetare de
sine și umilință se cere acum fiecăruia dintre noi… Clipe prețioase, de aur, care
ar trebui petrecute pentru împodobirea lăuntrică a unui duh bând și smerit, sunt
irosite pentru podoabe vestimentare și alte lucruri neînsemnate, care nu sunt deloc
esențiale pentru binele nostru. (…)
Trăim în vremuri importante și bogate în evenimente. Suntem aproape acasă.
Curând, multele locașuri pe care Mântuitorul S-a dus să le pregătească vor apărea în
fața noastră… Chiar de pe acum putem avea o pace și o bucurie de nedescris în ini-
mile noastre, gândindu-ne la slava aceea și, în curând, la venirea Domnului Hristos,
premiul de la finalul alergării creștine va fi al nostru pentru a ne bucura de-a lungul
veacurilor nesfârșite. – Signs of the Times, 29 mai 1884
368
PLOAIA TÂRZIE
Cereți de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii!
Domnul scoate fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată.
(Zaharia 10:1; KJV)
Î n Orient, ploaia timpurie cade în timpul semănatului. Aceasta este necesară pen-
tru ca sămânța să poată încolți. Sub influența ploilor binefăcătoare, plantele fira-
ve încep să răsară. Ploaia târzie, care cade aproape de încheierea sezonului agricol,
face să se coacă grânele și le pregătește pentru seceriș. Domnul folosește aceste
lucrări din natură pentru a ilustra lucrarea Duhului Sfânt. Așa cum roua și ploaia
cad primele pentru a face sămânța să germineze, la fel Duhul Sfânt este dat pentru
a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creșterii spirituale. Coacerea
grânelor reprezintă încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. (…)
Ploaia târzie, care coace secerișul pământului, reprezintă harul spiritual care
pregătește biserica pentru venirea Fiului omului. Însă, dacă nu cade întâi ploaia tim-
purie, nu va fi viață; firul verde nu poate răsări. Dacă aversele timpurii nu și-au făcut
lucrarea, ploaia târzie nu poate face ca sămânța să ajungă la desăvârșire.
Lucrarea pe care Dumnezeu a început-o în inima omului prin lumina și
cunoștința pe care i le dă trebuie să progreseze continuu. Fiecare trebuie să își simtă
propria nevoie. Inima trebuie să fie golită de orice întinare și curățită pentru ca Du-
hul Sfânt să poată locui în ea. Primii ucenici s-au pregătit pentru revărsarea Duhului
Sfânt în Ziua Cincizecimii prin mărturisirea și părăsirea păcatelor, prin rugăciuni
fierbinți și prin consacrare față de Dumnezeu. Aceeași lucrare, doar că de proporții
mai mari, trebuie să aibă loc acum. (…)
Doar aceia care trăiesc conform luminii pe care deja o au vor primi și mai multă
lumină. Dacă nu înaintăm zilnic în trăirea virtuților creștine active, nu vom putea
recunoaște manifestările Duhului Sfânt prin ploaia târzie. Aceasta s-ar putea să cadă
pretutindeni în inimile din jurul nostru, însă noi nu ne vom da seama de acest lucru
și nu o vom primi.
În niciun punct al experienței noastre nu ne putem dispensa de acest ajutor care
ne face în stare să o începem. Binecuvântările primite prin ploaia timpurie ne sunt
necesare până la sfârșit. – Review and Herald, 2 martie 1897
ACCEPTĂ INVITAŢIA
Ieși la drumuri și la garduri și, pe cei ce-i vei găsi,
silește-i să intre ca să mi se umple casa.
(Luca 14:23)
U n om care fusese invitat la ospățul la care venise și Hristos, în casa unuia

dintre fruntașii farisei, și care Îl auzise pe Domnul Hristos spunând care este
datoria celor care s-au bucurat de bunătățile lui Dumnezeu a exclamat plin de
mulțumire de sine: „Ferice de cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu.” El
intenționase să distragă atenția celor de la ospăț de la subiectul datoriei lor practi-
ce. Însă, în loc de aceasta, ocazia a fost folosită pentru rostirea unei parabole care
avea o semnificație mult mai profundă și avea să prezinte și mai clar în fața celor
adunați caracterul și valoarea privilegiilor pe care le aveau. (…)
Domnul Hristos a trimis o invitație la un ospăț care Îl costase mult. El a trimis
Duhul Său cel Sfânt ca să miște inimile profeților și oamenilor sfinți din vechime ca
să-i invite pe cei din poporul Său ales la ospățul bogat al Evangheliei… Omul care
încercase să distragă atenția celor adunați a vorbit cu multă convingere, ca și când
era sigur că va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus l-a avertizat pe
el și pe cei prezenți cu privire la pericolul de a respinge invitația prezentă la ospățul
Evangheliei. (…)
Domnul a trimis mai întâi invitația poporului Său ales, însă ei au desconsiderat-o
și L-au respins. Cât de superficiale și neîntemeiate erau scuzele pe care le aduceau!
Însă sunt oare scuzele pe care le aduc oamenii în acest veac mai solide decât cele care
erau aduse în timpul Domnului Hristos?
Unii dintre cei invitați exclamă: „Te rog să mă scuzi. Dacă voi veni, vecinii mei
vor râde și își vor bate joc de mine și nu pot să suport disprețul lor. Trăiesc între ei de
mult timp și nu vreau să nu le fiu pe plac…” Alții trebuie să-și plătească pământurile
și să ridice construcții pe ele, și puterile minții, ale sufletului și trupului sunt absor-
bite în treburile lor vremelnice. (…)
Această solie prețioasă a ajuns și la noi, în aceste vremuri din urmă… Invitația
ne-a fost dată: „Veniți, căci iată că toate lucrurile sunt gata.”
Domnul Hristos Şi-a dat propria viață pentru răscumpărarea poporului Său și
dorește ca acesta să ia aminte la înalta sa chemare, cu perspective veșnice. – Review
and Herald, 5 noiembrie 1895
PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI

Şi-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea,
în Samaria și până la marginile pământului.
D omnul Hristos a încredințat ucenicilor Săi lucrarea pe care o lăsase în mâna

lor, începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena actului uimitor pe care
El l-a făcut față de neamul omenesc. Acolo El a suferit, a fost respins și condam-
nat. Provincia Iudeea fusese locul nașterii Sale. Acolo, în trup omenesc, a umblat
printre oameni, și doar puțini au fost aceia care au înțeles cât de aproape ajunsese
cerul de pământ atunci când Isus era printre ei. Lucrarea ucenicilor trebuia să
înceapă din Ierusalim.
Însă lucrarea nu trebuia să se oprească aici. Ea trebuia să se extindă până la cele
mai îndepărtate locuri de pe pământ. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: „Voi
ați fost martori ai vieții Mele de sacrificiu de Sine în folosul lumii. Ați fost martori
ai eforturilor pe care le-am făcut pentru Israel. Deși ei nu au vrut să vină la Mine ca
să aibă viață, deși preoții și conducătorii au făcut cu Mine ce au vrut ei, deși M-au
respins, așa cum a prezis Scriptura, vor mai avea totuși o posibilitate de a-L accepta
pe Fiul lui Dumnezeu. Ați văzut că pe toți cei ce vin la Mine mărturisindu-și păca-
tele, Eu Îi primesc cu bucurie. «Pe cel ce vine la Mine, nu îl voi izgoni afară.» Toți cei
care doresc pot fi împăcați cu Dumnezeu și pot primi viața veșnică. Vouă, ucenicilor
Mei, vă încredințez această solie a îndurării. Aceasta trebuie dată mai întâi lui Israel,
iar apoi tuturor neamurilor, limbilor și popoarelor.” (…)
Prin darul Duhului Sfânt, ucenicii aveau să primească o putere extraordinară.
Mărturia lor avea să fie confirmată prin semne și minuni.
Ucenicii trebuiau să-și înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nu trebuiau
să ocolească niciun câmp, oricât de greu sau nepromițător ar fi fost. La fel, toți cei
ce lucrează pentru Hristos, trebuie să înceapă acolo unde se află. În familiile noastre
poate că există suflete dornice de simpatie, flămânde după pâinea vieții. Poate că
sunt copii care trebuie crescuți pentru Hristos. Sunt oameni fără Dumnezeu chiar la
ușile noastre. Să ne facem cu credincioșie lucrarea care este cea mai apropiată de noi.
Apoi eforturile noastre pot fi extinse mai departe, pe măsură ce mâna lui Dumne-
zeu ne conduce pe cale. Lucrarea multora pare restricționată de circumstanțe, însă,
oricare ar fi cazul, dacă aceasta este împletită cu credință și sârguință, ea va fi simțită
până în cele mai îndepărtate părți ale pământului. Lucrarea lui Hristos când a fost
pe pământ a părut că este limitată la un câmp îngust, însă mulțimi din toate țările au
auzit solia Sa. – Review and Herald, 9 octombrie 1913
371
Luni, 23 decembrie
PRIMA ŞI A DOUA VENIRE

El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui
din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.
(Matei 24:31)
C onducătorii națiunii iudaice aveau Scripturile Vechiului Testament, care pre-

ziseseră în mod clar felul primei veniri a Domnului Hristos. Prin profetul
Isaia, Dumnezeu descrisese înfățișarea și misiunea Domnului Hristos, spunând:
„Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința…”
Toate evenimentele minunate de care era legată cea de-a doua venire, ei le
așteptaseră să aibă loc la prima Sa venire. De aceea, când a venit, ei nu L-au primit.
(…)
Între prima și cea de-a doua venire a lui Hristos există un contrast izbitor. Niciun
limbaj omenesc nu ar putea descrie scenele celei de-a doua veniri a Fiului omului
pe norii cerului. El va veni în slava Sa, în slava Tatălui și a sfinților îngeri. El va veni
îmbrăcat în haine de lumină, pe care le poartă încă din zilele veșniciei. Îngerii Îl vor
însoți... Sunetul trâmbiței va fi auzit chemându-i pe cei morți afară din morminte.
În timp ce [conducătorii iudei] privesc slava Lui, în mintea lor apare amintirea
Fiului omului în trup omenesc. Își aduc aminte cum s-au purtat cu El, cum L-au
respins și cum s-au situat de partea marelui apostat. Scenele vieții lui Isus le vin în
minte în toată claritatea. Tot ce a făcut El, modul umil în care a venit aici jos pentru
a-i scăpa de povara păcatului, toate acestea le apar înainte ca osândire. (…)
Trăim acum pericolele zilelor de pe urmă. Scenele de luptă se perindă cu repezi-
ciune și ziua cea mare este la uși. Suntem pregătiți pentru aceasta?
Fiul omului le va da celor neprihăniți cununa vieții veșnice, iar ei „Îl slujesc zi și
noapte în templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul
Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici
vreo altă arșiță. Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul
lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii
lor.” – Review and Herald, 5 septembrie 1899
372
CE DAR!
Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine.
(Ioan 14:3)
T impul trădării lui Isus, al suferințelor și răstignirii Sale se apropia și, în timp
ce ucenicii se adunau în jurul Lui, Domnul le-a vorbit despre evenimentele
sumbre care urmau să aibă loc, iar inimile lor s-au umplut de tristețe. Pentru a-i
mângâia, El le-a spus aceste cuvinte: „Să nu vi se tulbure inima… Mă voi întoar-
ce și vă voi lua cu Mine.” El le-a îndreptat mințile de la acele scene dureroase la
locașurile din ceruri și la timpul reîntâlnirii din Împărăția lui Dumnezeu… Deși
trebuia să plece de la ei și să Se suie la Tatăl, lucrarea Sa pentru cei pe care i-a iubit
nu avea să se sfârșească. El avea să pregătească locașuri pentru aceia care, pentru
El, au fost străini și călători pe pământ…
După învierea Sa, „El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile și i-a bine-
cuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și a fost înălțat la cer.” Vi-i puteți
imagina spunându-și unul altuia când se întorceau în Ierusalim: „Ei, Domnul ne-a
părăsit. Ce rost mai are să încercăm că câștigăm urmași pentru Isus? Să ne întoar-
cem la mrejele noastre.” Nu există nicio relatare despre o asemenea conversație între
ei. Nu există niciun rând scris și nici măcar vreo aluzie la faptul că ei ar fi avut în
gând să părăsească lucrarea Domnului lor înălțat și să se ocupe de treburile lor și de
cele ale lumii. Mâna Mântuitorului fusese întinsă spre binecuvântarea ucenicilor pe
care îi lăsase în urmă atunci când S-a înălțat. Ei văzuseră slava Sa. El plecase pentru
a pregăti locașuri pentru ei. Mântuirea le fusese oferită și, dacă ei aveau să îndepli-
nească cu credincioșie condițiile pentru aceasta, cu siguranță știau că Îl vor urma în
acea lume unde bucuria nu are sfârșit. Inimile lor erau pline de cântări de bucurie
și laudă.
Avem cu toții aceleași motive de recunoștință. Învierea și înălțarea Domnului
nostru constituie dovada sigură a biruinței sfinților lui Dumnezeu asupra morții și
a mormântului și o garanție că cerul este deschis pentru aceia care își spală hainele
caracterului și le albesc în sângele Mielului. Domnul Isus S-a suit la Tatăl ca repre-
zentant al neamului omenesc și Dumnezeu îi va duce pe cei care reflectă chipul Său
acolo unde vor putea privi și vor putea fi părtași ai slavei Sale. (…)
Să mergem împreună mai departe pentru a avea parte de marea răsplătire și să
ne alăturăm corului celor mântuiți! Dacă dorim să ajungem să cântăm laude lui
Dumnezeu în ceruri, trebuie ca mai întâi să I le cântăm aici. – Signs of the Times, 27
ianuarie 1888
373
FĂGĂDUINŢA ÎMPLINITĂ
Intră în bucuria stăpânului tău.
(Matei 25:21)
D eși au privit cu toată atenția spre cer până ce Domnul lor nu S-a mai văzut,
ucenicii nu au putut observa îngerii care erau în jurul Comandantului lor
iubit. Domnul Isus conducea o mulțime care înviaseră din morți în momentul
învierii Sale. Pe măsură ce acea mulțime glorioasă se apropie de porțile cetății
veșnice, îngerii cântă: „Porți, ridicați-vă capetele, ridicați-vă porți veșnice, ca să
intre Împăratul slavei.” Iar îngerii ce păzesc porțile răspund: „Cine este acest Îm-
părat al slavei?” Îngerii însoțitori răspund: „Domnul oștirilor, El este Împăratul
slavei.” În timp ce alaiul triumfător intră, îngerii vor să se plece în adorare în fața
Domnului slavei, însă El îi oprește. Înainte de a primi omagiul lor, El trebuie să se
asigure că sacrificiul Său pentru neamul omenesc decăzut a fost acceptat de Tatăl.
El trebuie să Se asigure că prețul plătit pentru răscumpărarea celor pierduți a fost
suficient pentru a-i răscumpăra de sub puterea păcatului și a morții… Acolo, în
splendoarea din curțile cerești, printre zeci de mii de mii care așteaptă să-și arun-
ce coroanele la picioarele Sale, El nu-i uită pe aceia pe care i-a lăsat pe pământ să
îndure împotrivire, ocară și dispreț. După ce Tatăl L-a asigurat că răscumpărarea
plătită este acceptată, El mai are o cerere pentru cei care cred în El și Îl urmează:
„Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi
i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit
înainte de întemeierea lumii.” El a cerut ca ucenicii Săi să poată intra în bucuria Sa
și să aibă parte de slava Sa și, în cele din urmă, cel care este slujitor credincios al
Domnului să poată auzi cuvintele: „Intră în bucuria stăpânului tău.”
Când a terminat de înaintat cererile Sale, Tatăl a dat porunca: „Toți îngerii lui
Dumnezeu să I se închine.” Atunci cântări de bucurie și iubire străbat curțile cerești:
„Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat și trăiește iarăși, biruitor,
triumfător!” Şi acest Isus, pe care mulțimi fără număr de oști cerești își găsesc plăce-
rea să-L adore, va veni din nou pentru a-Şi împlini promisiunea și a primi la Sine pe
aceia care-L iubesc. Nu avem noi un motiv extraordinar să ne bucurăm? Împlinirea
speranței noastre este gata să aibă loc; cei credincioși vor intra curând în bucuria
stăpânului lor. – Signs of the Times, 27 ianuarie 1888
374
Joi, 26 decembrie
O HOTĂRÂRE
Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.
(Geneza 32:26)
E ste nevoie de eforturi serioase ca să putem primi tărie de la Dumnezeu pentru

a ne împotrivi vrăjmașului atunci când el se va năpusti asupra lumii ca un
potop. Trebuie să facem tot ce putem, până la agonie, pentru a ne supune eul, căci
mulțumirea de sine și îngăduința de sine constituie cele mai amăgitoare păcate,
care adorm conștiința și orbesc înțelegerea… Avem nevoie de dorința arzătoare
a văduvei insistente și a femeii siro-feniciene – o hotărâre care nu va fi respinsă.
Mulți, foarte mulți fac greșeala fatală neluând în seamă această lecție a providenței
lui Dumnezeu. Pacea și odihna pot fi asigurate doar prin luptă. Puterile luminii și
ale întunericului își desfășoară forțele în fața noastră, iar noi trebuie individual să
luăm parte în această luptă. Iacov s-a luptat toată noaptea cu Dumnezeu înainte de
a obține biruința. Pe când își înălța cererile lui Dumnezeu în rugăciune, el a simțit
o mână puternică atingându-l și, crezând că este mâna unui dușman, s-a folosit de
toată puterea pe care o avea pentru a i se împotrivi. S-a luptat timp de multe ore,
însă nu l-a putut birui pe împotrivitorul său, dar nu și-a permis să se relaxeze nicio
clipă, ca să nu fie înfrânt și să-și piardă viața… Atunci Străinul a încheiat lupta. A
atins coapsa lui Iacov, iar puterea luptătorului a fost paralizată. Până atunci, Iacov nu
știuse cine era cu adevărat Cel cu care se luptase, iar acum, șchiopătând și plângând,
implora să-i fie cruțată viața.
Un Înger cu siguranță că se putea desprinde ușor din strânsoarea lui Iacov, însă
El nu a făcut acest lucru. „Lasă-Mă să plec”, a spus El, „căci se revarsă zorile”. Însă
de la suferindul, dar hotărâtul Iacov a venit răspunsul: „Nu te las să pleci până nu
mă vei binecuvânta.” Lacrimile și rugămințile lui au obținut ceea ce prin luptă nu
reușise. „Care îți este numele?” a întrebat Îngerul. „Şi el a spus: „Iacov.” Apoi a zis:
„Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu și
cu oameni și ai fost biruitor…” Şi l-a binecuvântat acolo.
În lucrarea de pregătire este nevoie de hotărâre, abnegație și eforturi consacra-
te… Doar prin efort serios, hotărât și credință în meritele Domnului Hristos putem
birui și câștiga Împărăția cerurilor. Timpul nostru pentru lucrare este scurt. Dom-
nul Hristos va veni curând a doua oară. – Youth’s Instructor, 24 mai 1900
375
SCHIMBARE ÎN ÎMBRĂCĂMINTE
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc
ca să te îmbogățești și haine albe ca să te îmbraci cu ele.
(Apocalipsa 3:18)
D omnul Isus a trimis o solie cât se poate de solemnă bisericii din Laodice-
ea… În sfatul către Martorul credincios, El prezintă înaintea poporului Său
necesitatea de a fi îmbrăcați în hainele albe ale neprihănirii Sale. Fiecare invitat
la ospățul nunții Mielului va fi îmbrăcat cu această haină imaculată. Însă Satana
face tot ce poate ca aceia care au fost păcătoși să nu poarte această haină nepăta-
tă și caută să obțină puteri nelimitate asupra lor. Disputa pentru cei care au fost
cumpărați prin sângele lui Hristos este descrisă de profet. El spune: „El mi-a arătat
pe marele-preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului și pe Satana
stând la dreapta lui ca să-l pârască. Domnul a zis lui Satana: «Domnul să te mus-
tre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un
tăciune scos din foc?»”
Iosua îi reprezintă pe aceia care înalță, în pocăință, rugăciuni fierbinți la tronul
harului, iar Satana stă acolo ca adversar al lor ca să-i acuze în fața lui Hristos. Profe-
tul continuă: „Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în picioare
înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor care erau înaintea Lui:
«Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el.» Apoi a zis lui Iosua: «Iată că îndepărtez
de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare…»”
Haina de nuntă este neprihănirea Domnului Hristos și reprezintă caracterul ace-
lora care vor fi acceptați ca oaspeți la nunta Mielului. Cei care au călcat Legea, care
au comis păcate, nu pot găsi calități mântuitoare în Lege, care îi condamnă, însă
Domnul Hristos a devenit purtătorul de păcate al întregii lumi.
Cei care Îl primesc pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor personal Îi predau Lui
voința lor și acceptă voia și calea Lui. Ei aruncă păcatele lor asupra Lui și primesc
și se bucură de neprihănirea atribuită a lui Hristos. Ei știu ce înseamnă să fii îm-
brăcat în haine albe… „Cel care crede în Fiul are viață veșnică.” – Youth’s Instructor,
21 octombrie 1897
FOLOSIŢI CE AVEŢI
Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.
(Coloseni 3:23)
F iecare individ, de la cel mai de jos și umil până la cel mai mare, de sus, este un
agent moral și este înzestrat cu capacități pentru care este răspunzător înaintea
lui Dumnezeu.
Fie ca cei ce se ocupă de afaceri să procedeze în așa fel încât să aducă slavă Dom-
nului lor prin credincioșia lor. Fie ca în tot ceea ce fac să se vadă religia lor și spiritul
lui Hristos. Fie ca mecanicul să fie un reprezentant sârguincios și credincios al Ace-
luia care a trudit în treburile umile ale vieții în cetățile din Iudeea. Fie ca toți cei ce
poartă numele lui Hristos să lucreze astfel încât ceilalți, văzând faptele lor bune, să
aducă slavă Creatorului și Răscumpărătorului lor. (…)
Cei care au fost binecuvântați cu talente speciale nu ar trebui să disprețuiască
valoarea serviciilor acelora care sunt mai puțin înzestrați decât ei. Cel mai neînsem-
nat talant este un talant de la Dumnezeu. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, acel
singur talant, folosit cu sârguință, va fi dublat, iar cei doi talanți puși în serviciul lui
Hristos vor ajunge patru; și astfel cel mai umil instrument poate crește în putere și
utilitate.
Noi suntem răspunzători doar pentru talanții pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Domnul nu îl mustră pe cel ce și-a pus în lucru talanții și i-a dublat, folosindu-și
iscusința. Cei care își dovedesc în felul acesta credincioșia pot fi lăudați și răsplătiți;
însă cei care lenevesc în vie, care nu fac nimic, sau fac cu neglijență lucrarea Dom-
nului, își arată de fapt adevărata lor atitudine, prin faptele lor, față de lucrarea la care
au fost chemați,. Ei arată că inimile lor nu sunt implicate în lucrarea pentru care au
fost angajați. (…)
Nimeni să nu se plângă că nu are talente mai mari pe care să le folosească pentru
Domnul… Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru capacitățile pe care le aveți și rugați-
vă ca să puteți îndeplini responsabilitățile care vi s-au încredințat. Dacă doriți să
fiți mai folositori, mergeți la lucru și veți dobândi lucrurile pe care vă plângeți că
nu le aveți. Mergeți la lucru cu răbdare statornică și faceți tot ce puteți mai bine,
fără să țineți seama de ceea ce fac alții… Să nu gândiți și să nu spuneți: O, dacă mi
s-ar încredința o lucrare mai mare! O, dacă aș avea slujba aceea sau aceea! Faceți-vă
datoria acolo unde vă aflați. Investiți cât puteți mai bine talantul ce vi s-a încredințat
chiar acolo, în locul unde vă aflați, și acea lucrare pe care o faceți va conta cel mai
mult înaintea lui Dumnezeu. – Review and Herald, 26 octombrie 1911
FERICITA NĂDEJDE
Să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.
(Tit 2:12)
S untem îndemnați să trăim cu cumpătare, dreptate și evlavie în această lume și

să așteptăm arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hris-
tos. Unii au avut o obiecție cu privire la lucrarea mea, deoarece eu spun că este
datoria noastră să așteptăm venirea lui Hristos pe norii cerului. Ei obișnuiesc să
spună: „Ai crede că ziua Domnului este la uși când o auzi pe sora White vorbind
despre venirea Domnului Hristos; dar ea tot predică despre acest subiect de patru-
zeci de ani și Domnul nu a venit încă.” Aceeași obiecție putea fi adusă și împotri-
va cuvintelor Domnului Hristos Însuși. El a spus, prin gura ucenicului Său iubit:
„Iată, Eu vin curând”, iar Ioan a răspuns: „Amin, vino Doamne, Isuse!”
Domnul Isus a rostit aceste cuvinte ca niște cuvinte de avertizare și încurajare
pentru poporul Său. De ce nu le-am da atenție? Domnul a spus că cei credincioși
vor fi găsiți veghind și așteptându-L. Servul cel necredincios spusese: „Stăpânul
zăbovește să vină” și a început să bată pe tovarășii lui de slujbă și să mănânce și să
bea cu bețivii.
Timpul exact al celei de-a doua veniri a lui Hristos nu ne este descoperit. Dom-
nul Isus a spus: „Niciun om nu cunoaște ziua sau ceasul acela”. Însă El ne-a dat anu-
mite semne ale venirii Sale, spunându-ne: „Când veți vedea întâmplându-se aceste
lucruri, să știți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.” El a poruncit ca, pe măsură
ce apar semnele venirii Sale, „să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele pentru că
izbăvirea voastră se apropie”. Şi, în vederea acestor lucruri, apostolul a scris: „Dar
voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi
sunteți fii ai luminii și fii ai zilei.” Deoarece nu știm ceasul venirii lui Hristos, noi tre-
buie să trăim cu cumpătare în veacul de acum, „așteptând fericita noastră nădejde și
arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.”
Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne poată răscumpăra
din orice nelegiuire și să-Şi curățească pentru Sine un popor deosebit, plin de râvnă
pentru fapte bune. Poporul Său trebuie să-și păstreze caracterul deosebit de repre-
zentant al Său. Există o lucrare de făcut pentru fiecare din cei care fac parte din acest
popor… Așa cum spunea apostolul: „Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.
De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să fim treji.” – Signs of the Times,
24 iunie 1889
378
Luni, 30 decembrie
PREGĂTIREA PENTRU CERURI

Şi i-au pus o mitră curată pe cap și l-au îmbrăcat în haine.
(Zaharia 3:5)
P e măsură ce ne apropiem de pericolele zilelor din urmă, ispitele vrăjmașului

devin tot mai puternice și mai hotărâte. Satana a coborât cu mare putere, pen-
tru că știe că timpul lui este scurt, și lucrează cu „toate amăgirile nelegiuirii pentru
cei ce sunt pe calea pierzării”. Avertizarea ajunge la noi prin Cuvântul lui Dumne-
zeu pentru că, dacă i-ar fi cu putință, el i-ar înșela chiar și pe cei aleși.
Evenimente deosebite vor avea loc curând în lume. Sfârșitul tuturor lucrurilor
este aproape. Timpul încercării va veni curând asupra poporului lui Dumnezeu.
Apoi va veni acel decret care va interzice celor ce păzesc Sabatul Domnului să cum-
pere sau să vândă, și ei vor fi amenințați cu pedeapsa și chiar cu moartea dacă nu vor
ține ca Sabat ziua întâi a săptămânii. (…)
În timpul de strâmtorare, Satana îi va stârni pe cei nelegiuiți și ei îi vor înconjura
pe cei din poporul lui Dumnezeu pentru a-i distruge. Însă el nu știe că în dreptul
numelor lor, în cărțile din ceruri, a fost scris „iertat”. El nu știe că s-a dat porunca:
„Dezbrăcați-i de hainele lor murdare” și „îmbrăcați-i cu haine albe” și „puneți-le o
mitră curată pe cap”.
În timp ce vorbim despre nevoia de a ne despărți de păcat, să nu uităm că Dom-
nul Hristos a venit în această lume pentru a-i mântui pe păcătoși și că „el poate să
mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” Este privi-
legiul nostru de a crede că El ne poate curăța de orice pată sau urmă de păcat. Noi nu
trebuie să limităm puterea Sfântului lui Israel. El dorește ca noi să venim la El chiar
așa cum suntem, păcătoși și întinați. Sângele Lui își face lucrarea în mod eficient. Eu
vă rog fierbinte să nu mai întristați pe Duhul Său continuând a mai păcătui. Dacă
veți cădea în ispită, nu vă descurajați. Această făgăduință ajunge de-a lungul timpu-
lui până la noi: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos
cel neprihănit.” Ar fi suficientă și numai această făgăduință pentru ca de pe buzele
muritorilor să se înalțe continuu o cântare de recunoștință. Să adunăm, așadar, aces-
te prețioase nestemate ale făgăduinței, iar când Satana ne acuză de marea noastră
păcătoșenie și ne ispitește să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu de a ne mântui, să
repetăm cuvintele Domnului Hristos: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.”
– Review and Herald, 19 noiembrie 1908
379
CERUL JOS ŞI CERUL SUS

Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
(Romani 15:4)
A vem o singură perioadă de probă în care să ne formăm caracterul, iar destinul

nostru depinde de caracterul pe care ni-l formăm. Cei care, prin harul lui
Hristos, și-au format pe pământ caractere care poartă amprenta cerului vor ajunge
la maturitate prin influența plină de har a Duhului Sfânt în vederea dobândirii
răsplătirii veșnice. Ei devin părtași de natură divină, scăpând de întinarea care
este în lume prin pofte. Este o conștientizare a faptului că ne-am format caractere
după modelul celui al Domnului Hristos și acest lucru atrage după sine înălțarea
de cântări de laudă și recunoștință pentru Dumnezeu și pentru Miel. Cei care
apreciază bunătatea, îndurarea și iubirea Domnului Hristos și care, privind la El,
sunt schimbați după chipul Său vor primi viața veșnică. Însușirile caracterului lor
sunt asemenea celor ale lui Hristos și ei nu pot pierde odihna care rămâne pentru
poporul lui Dumnezeu. (…)
Dacă vrem să vedem cerul, trebuie să avem cerul aici jos. Trebuie să avem și
un cer în care să mergem. Trebuie să avem cerul în familiile noastre și, prin Hris-
tos, să ne apropiem continuu de Dumnezeu. Domnul Hristos este marele centru de
atracție, iar copilul lui Dumnezeu, ascuns în Hristos, se întâlnește cu Dumnezeu și
se pierde în ființa divină. Rugăciunea este viața sufletului; ea înseamnă să ne hrănim
cu Hristos; înseamnă să ne întoarcem cu totul fețele spre Soarele Neprihănirii. Şi, în
timp ce noi ne întoarcem fața către El, și El Își întoarce fața către noi. (…)
Prin rugăciuni simple, fierbinți, înălțate cu căință, dorința după cer crește mult.
Niciun alt mijloc al harului nu poate fi folosit pentru ca sănătatea sufletului să poa-
tă fi păstrată. Rugăciunea aduce sufletul în legătură imediată cu izvorul vieții și
întărește nervii și mușchii spirituali ai experienței noastre religioase, căci noi trăim
prin credință și Îl vedem pe Acela care este nevăzut. (…)
Cuvântul lui Dumnezeu este un grânar spiritual din care sufletul poate primi
hrana care îi întreține viața. Cercetând cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu, vom des-
coperi învățături, precepte, făgăduințe, sfaturi, îndemnuri și cuvinte de încurajare
care vor satisface toate nevoile oricărei minţi omeneşti. Din acesta, omul își poa-
te lua tot ce are nevoie pentru a fi destoinic pentru orice lucrare bună, căci „toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte,
să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit
și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” – Signs of the Times, 31 iulie 1893
380

Devotional 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Devotional 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din

Traducere: Elena Pridie

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ștefan Tomoiagă, președintele Bisericii

R ăscumpărătorul nostru a înțeles pe deplin nevoile oamenilor. El, care a co-

PRICEPERE PENTRU TOŢI

R ugăciunea nu este percepută așa cum ar trebui. Rugăciunile noastre nu sunt

LECŢII DIN PARTEA LUI ILIE PRIVIND RUGĂCIUNEA

M ântuitorul lumii Se retrăgea adesea în singurătate pentru a Se ruga. Într-o

E ste datoria noastră să ne rugăm; așa a rânduit Dumnezeu. Bogățiile univer-

ÎNRĂDĂCINAŢI ŞI ÎNTEMEIAŢI PE HRISTOS

EXEMPLE REMARCABILE DE RUGĂCIUNE

R ugăciunea reprezintă mijlocul prin care se obțin binecuvântări care altfel nu

S unt două feluri de rugăciuni – rugăciunea de formă și rugăciunea credinței.

RELIGIA BIBLIEI ESTE PRACTICĂ

R eligia biblică nu este un veșmânt pe care să îl punem și să îl scoatem după plă-

C ei care doresc să cunoască adevărul nu au nimic a se teme când cercetează

DUMNEZEU AUDE RUGĂCIUNILE

RUGAŢI-VĂ FĂRĂ ÎNCETARE

N u avem întotdeauna posibilitatea de a intra în cămăruță și a ne adresa lui

STUDIUL BIBLIEI DEZVOLTĂ INTELECTUL

STUDIUL PERSONAL ESTE ESENŢIAL

DOMNUL ISUS ÎL DESCOPERĂ PE TATĂL

G enerozitatea constituie o datorie care nu trebuie neglijată nicidecum; însă

STRÂNGEŢI-VĂ COMORI ÎN CER

VĂ VOI DA O MINTE NOUĂ

UN TIMP PENTRU RUGĂCIUNE BIRUITOARE

D omnul vine curând. Nelegiuirile și răzvrătirile, violența și crimele umplu lu-

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU – LUMINA NOASTRĂ

CUVÂNTUL ÎN CHIP OMENESC

CE ESTE CUVÂNTUL PENTRU NOI

B iblia conține un sistem simplu și complet de teologie și filosofie. Este car-

U cenicii nu erau conștienți de resursele nelimitate și de puterea Mântuitorului.

MESAGERUL PROFETIC SE ROAGĂ

R ugăciunea înălțată de către Ellen White la sesiunea Conferinței Generale din

Soarele apune: B 17:24, CT 17:14, IS 17:11, MS 17:25, SM 17:28, DJ 17:34, AR 17:36 37

CE SACRIFICĂM PENTRU CERURI?

Î n Domnul Isus vedem atâta frumusețe și dragoste. Vedem în El un farmec fără

38 Soarele apune: B 17:25, CT 17:16, IS 17:12, MS 17:26, SM 17:30, DJ 17:35, AR 17:38

S timate frate, suntem mâhniți să aflăm de starea fratelui B [A.W. Bartlett] și să

SĂ-I RECÂŞTIGĂM PE CEI GREŞIŢI

SECRETUL VIEŢII SPIRITUALE

S e ridică adesea întrebarea: De ce nu este mai multă putere în biserică? De ce nu

O biserică vie va fi o biserică lucrătoare. Creștinismul practic va da naștere

44 Soarele apune: B 17:34, CT 17:24, IS 17:22, MS 17:35, SM 17:39, DJ 17:44, AR 17:47

C ea mai mare binecuvântare pe care o putem avea este o cunoaștere de sine

Soarele apune: B 17:35, CT 17:25, IS 17:23, MS 17:37, SM 17:41, DJ 17:45, AR 17:48 45

A DĂRUI, UN PRINCIPIU NĂSCUT DIN DRAGOSTE

D ăruirea face parte din religia Evangheliei. Temelia planului de mântuire a

L umea este plină de tulburare, încercări și greutăți. Este un teren al vrăjmașului,

FORMAREA UNUI CARACTER

O amenii pot fi exact ceea ce aleg să fie. Caracterul nu se obține dobândind

N oi nu trebuie să ne încredem în credința noastră, ci în făgăduințele lui Dum-

UNIŢI CU CREATORUL NOSTRU

Soarele apune: B 17:43, CT 17:34, IS 17:33, MS 17:46, SM 17:50, DJ 17:53, AR 17:57 51

52 Soarele apune: B 17:45, CT 17:35, IS 17:34, MS 17:47, SM 17:52, DJ 17:55, AR 17:59

BINECUVÂNTĂRILE LUI DUMNEZEU

LUMINA VOASTRĂ SĂ LUMINEZE

Î n Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos le-a vorbit oamenilor despre faptul

NEVOIA NOASTRĂ DE DUHUL SFÂNT

D uhul Sfânt nu are ca scop doar să sfințească, ci să și convingă. Nu ne putem