UNIVERSITATEA

„LUCIAN BLAGA” –
SIBIU
FACULTATEA DE
DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
CENTRUL TERITORIAL
MIERCUREA CIUC
DREPT COMERCIAL I
SUBIECT INDIVIDUAL
Profesor de disciplină:
Lector univ. dr. Tarsia
Andreea Corina
STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
UNIVERSITATEA
„LUCIAN BLAGA” –
SIBIU
FACULTATEA DE
DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
CENTRUL TERITORIAL
MIERCUREA CIUC
DREPT COMERCIAL I
SUBIECT INDIVIDUAL
Profesor de disciplină:
Lector univ. dr. Tarsia
Andreea Corina
STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
UNIVERSITATEA
„LUCIAN BLAGA” –
SIBIU
FACULTATEA DE
DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
CENTRUL TERITORIAL
MIERCUREA CIUC
DREPT COMERCIAL I
SUBIECT INDIVIDUAL
Profesor de disciplină:
Lector univ. dr. Tarsia
Andreea Corina
STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
UNIVERSITATEA
„LUCIAN BLAGA” –
SIBIU
FACULTATEA DE
DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
CENTRUL TERITORIAL
MIERCUREA CIUC
DREPT COMERCIAL I
SUBIECT INDIVIDUAL
Profesor de disciplină:
Lector univ. dr. Tarsia
Andreea Corina
STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
UNIVERSITATEA
„LUCIAN BLAGA” –
SIBIU
FACULTATEA DE
DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
CENTRUL TERITORIAL
MIERCUREA CIUC
DREPT COMERCIAL I
SUBIECT INDIVIDUAL
Profesor de disciplină:
Lector univ. dr. Tarsia
Andreea Corina
STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
UNIVERSITATEA
„LUCIAN BLAGA” –
SIBIU
FACULTATEA DE
DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
CENTRUL TERITORIAL
MIERCUREA CIUC
DREPT COMERCIAL I
SUBIECT INDIVIDUAL
Profesor de disciplină:
Lector univ. dr. Tarsia
Andreea Corina
STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL TERITORIAL MIERCUREA CIUC

DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE

Tema de control I

„ DREPTURILE MORALE ALE AUTORILOR „

Profesor de disciplina:
Conf. Dr. CIRCA ADRIAN STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III
 Anul universitar 2019-2020
Semestrul II
DREPTURILE MORALE ALE AUTORILOR

Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr. 8/1996

1.Notiuni introductive

În dreptul roman nu exista o traditie cu privire la recunoasterea drepturilor morale ale

autorilor de opere. În acest sens, Legea nr. 126/1923 asupra proprietatii literare si artistice a fost
una din primele legi pe plan international care continea prevederi prin care se asigura protectie
dreptului moral de autor. Potrivit art. 3 din aceasta lege, autorii sau mostenitorii lor pastrau
dreptul de control al autorului asupra operei publicate, a traducerilor, reproducerilor sau a
adaptarilor facute dupa ea, avand facultatea de a retrage cesiunea sau autorizatia data pe cale de
somatie judiciara, cu dreptul ca autorul sa se adreseze justitiei in cazul in care editorul sau
reproducatorul modifica opera cedata, denatura, o denatura, o publica sau o reproducea contrar
conditiilor din contract sau intr-un mod prejudiciabil reputatiei autorului.

2.Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr. 8/1996

Desi, de-a lungul vremii, drepturile morale au facut obiectul a numeroase dispute
stiintifice, in Romania, odata cu adoptarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile
conexe a incetat orice controversa intrucat legiuitorul roman a recunoscut preeminenta
drepturilor morale, in prezent legislatia in vigoare din tara noastra fiind foarte generoasa si
recunoscand o gama larga de drepturi morale si anume (art.10):
a) dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica
(dreptul de divulgare a operei);
b) dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei (dreptul la paternitate);
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica (dreptul la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari,
precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia sa (dreptul la
respectul integritatii operei sau inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despagubind, daca este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii (dreptul de retractare).

2.1.Dreptul de divulgare
 Dreptul de divulgare reprezinta dreptul autorului de a decide daca, in ce mod si cand va
fi adusa opera la cunostinta publica, fiind denumit in literatura de specialitate si drept la prima
publicare. Dreptul de divulgare este un drept discretionar si absolut recunoscut de toate
legislatiile nationale ca unul dintre cele mai personale drepturi. În dreptul roman dreptul de
divulgare este consacrat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si
drepturile conexe. Înca din 1870, Curtea de Apel Dijon a admis ca „manuscrisul unui autor
ramas in posesiunea lui, constituie lucrul sau propriu si nimeni altul decat el nu poate hotari (…)
daca a primit forma definitiva sau daca poate deveni public”. Într-o decizie din 1927, Tribunalul
civil Seine a admis ca fapta persoanei care a reconstituit mai multe tablouri ce au fost sfasiate de
catre autorul lor si aruncate la gunoi constituie o incalcare a dreptului moral al autorului, cu alte
cuvinte s-a violat dreptul artistului de a ramane stapan pe opera sa si se a interzice sa se dispuna
de opera sa contrar vointei sale. De asemenea, reconstituirea unui film pornind de la fragmentele
care au fost aruncate si utilizarea acestuia nu constituie contrafacere, in general, si totodata, o
atingere a dreptului moral de divulgare.
Autorul este liber sa aprecieze daca si cand isi va publica opera creata, totodata, el se
poate opune ca o lucrare in proza sa fie redata in versuri, ca un roman sa fie dramatizat sau ca o
opera dramatica destinata a fi reprezentata exclusiv pe scene teatrale sa fie publicata sau numai
sa fie redat subiectul in mod sumar in ziare, depasindu-se astfel o relatare stricta de presa ce ar
insoti actiunile promotionale sau criticile respectivei opere. De asemenea, autorul unui cantec se
poate opune ca acesta sa fie reprodus partial intr-o reclama. Astfel, intr-o decizie din 2001, a
Curtii de Casatie franceza, instanta a retinut ca reproducerea partiala, fara autorizatia autorilor, a
cantecului lui Jaques Detron si Jaque Lanzmann „Et moi, et moi, et moi” intr-o reclama
audiovizuala ce nu avea drept unic scop exploatarea acestei opere, lezeaza atat dreptul moral de
divulgare cat si cel patrimonial al cesionarului dreptului de exploatare a operei.
În doctrina straina, dreptul de a divulga opera „apare ca un atribut de ordin intelectual si
moral prin excelenta, pentru ca ii permite – este aspectul moral propriu-zis – autorului sa
pastreze manuscrisul pe care nu l-a redactat decat pentru el, sau – si este aspectul intelectual – sa
nu-l publice cat timp opera nu i se va parea corespunzatoare idealului si asteptarilor sale, iar
Eugen Ulmer defineste dreptul de divulgare ca „drept la prima publicare a operei”.
Opera de creatie intelectuala este emanatia spiritului autorului, ea constituind o imagine
a personalitatii celui care a creat-o. in doctrina franceza este consacrata formula potrivit careia
opera este „oglinda personalitatii” sale. Dintre toate drepturile ce se recunosc autorului unei
opere, dreptul de divulgare este „cel mai atasat de persoana acestuia”. Prin urmare, fiind legat
indisolubil de personalitatea autorului, dreptul de divulgare apartine in exclusivitate acestuia.
Odata cu publicarea operei, autorul isi asuma atat o raspundere morala cat si o raspundere
juridica care ii revin numai daca el insusi a hotarat publicarea operei sale. Jurisprudenta vremii a
aratat ca destinatarul unor scrisori particulare, desi este proprietarul acestora, nu poate sa le
publice iar vaduva unui autor, care este singura mostenitoare, are dreptul sa se opuna publicarii
scrisorilor sotului ei. În prezent, potrivit art. 89 al Legii nr. 8/1996, utilizarea unei corespondente
adresate unei persoane necesita consimtamantul destinatarului, iar dupa moartea acestuia, timp
de 20 de ani, al succesorilor sai, daca persoana destinatara nu si-a exprimat alta dorinta.
 Problema publicarii operelor postume a generat numeroase dispute atat in literatura de
specialitate, cat si in societatea civila din tara noastra si din strainatate. Atat doctrina cat si
jurisprudenta sunt de acord in a considera ca operele postume trebuie aduse la cunostinta publica,
indiferent daca autorul si-a manifestat sau nu aceasta dorinta in timpul vietii. Din aceste
considerente sunt de apreciat modificarile aduse de legiuitorul roman prin Legea nr. 285/2004 de
modificare si de completare a Legii nr. 8/1996 prin care dreptul de divulgare se poate transmite
prin mostenire, potrivit legii civile pe durata nelimitata.
În doctrina franceza, Henri Desbois arata ca autorul isi exercita dreptul de divulgare din
momentul in care ia decizia de a-si comunica opera publicului, iar Andre Françon opineaza ca
„decizia autorului de a-si publica opera este cu atat mai importanta cu cat ea depinde de nasterea
drepturilor patrimoniale care apar din momentul in care opera este publicata. Aceasta opinie este
sustinuta si de Claude Colombet care considera ca „inaintea divulgarii opera face parte din
personalitatea sa iar odata cu divulgarea, opera devine un bun patrimonial; in acest moment
nascandu-se drepturile patrimoniale de autor”.
În literatura juridica din tara noastra, profesorul Stanciu D. Carpenaru, subliniind
caracterul absolut si discretionar legat de persoana autorului acestui drept, a afirmat ca „numai
autorul, constient de responsabilitatea morala si, uneori, chiar juridica, pe care si-o asuma, poate
aprecia, in mod discretionar, daca opera a atins un nivel corespunzator pentru a fi adusa la
cunostinta publicului. fiind unul dintre cele mai personale drepturi, dreptul de a aduce opera la
cunostinta publicului apartine exclusiv autorului. În acelasi sens, profesorul Octavian Capatana
arata ca „cel mai autorizat cenzor al creatiei sale fiind autorul, lui singur ii revine calitatea sa
aprecieze daca o opera noua la care lucreaza a atins gradul de desavarsire care sa o faca demna
de a fi data publicitatii”. De asemenea, si alti autori vorbesc despre „dreptul discretionar” al
autorului de a aduce opera la cunostinta publicului si precizeaza ca de exercitarea acestui drept
„depinde insasi existenta dreptului sau patrimonial de a se trage foloase materiale din publicarea
sau raspandirea in alt mod a operei”.
Pe aceeasi linie, profesorii Viorel Ros si Valentin Roata arata ca dreptul de divulgare are
o influenta covarsitoare asupra nasterii drepturilor patrimoniale, fapt pentru care este primul in
ordinea cronologica a nasterii drepturilor de autor. Prin exercitarea dreptului de divulgare se face
posibila exploatarea operei, autorul putand percepe foloasele materiale pe care le doreste.
Dreptul de divulgare nu se extinde numai la prima publicare, autorul unei opere de creatie
intelectuala conservandu-si, si dupa aceasta data, dreptul sau de a decide asupra publicarii operei.
În cele ce urmeaza voi prezenta cateva exemple asupra scrupulozitatii si exigentei
artistice de care au dat dovada mai multi creatori ai unor opere nemuritoare in manifestarea
dreptului lor de a decide daca, cand si in ce forma isi vor aduce opera la cunostinta publica, adica
exercitarea dreptului de divulgare.
În acest sens, Tudor Vianu vorbind despre exigenta artistica a marelui poet Mihai
Eminescu, arata ca pentru realizarea formei definitive a sonetului „Trecut-au anii”, poetul a
abandonat un numar de sapte schite premergatoare pe care le-a considerat ca „neizbutite”, iar
pentru poezia „Mai am un singur dor” a scris peste douazeci de variante, fara a considera nici
una dintre ele ca fiind definitiva.
 De asemenea, pentru a ajunge la o forma care sa asigure perfectiunea artistica a operei si
a putea fi publicata scriitorul rus Tolstoi a redactat de sapte ori unele capitole ale romanului
„Anna Karenina”, de doisprezece ori unele parti ale romanului „Razboi si pace” si de o suta cinci
ori prefata la volumul „Drumul vietii”.
Se cunosc cazuri cand autorul unei opere a interzis publicarea ei considerand ca aceasta
nu a ajuns la un nivel de perfectiune, care sa corespunda constiintei sale artistice sau stiintifice.
Sunt autori care au interzis publicarea operei sale pentru o anumita perioada de la
moartea sa.
În literatura sunt prezentate si cazuri in care autorul isi exprima in mod concis vointa ca
opera sa ramasa neterminata sa fie adusa la cunostinta publicului dupa moartea sa. În acest sens
Karl Marx i-a incredintat caietele cu manuscrisele volumelor 2 si 3 ale „Capitalului” prietenului
sau Friederich Engels pentru a le publica dupa moartea sa.
Daca autorul isi poate exercita, fara nici un impediment, dreptul de divulgare pana in
momentul incheierii unui contract prin care isi da acordul ca opera sa fie adusa la cunostinta
publicului se poate pune intrebarea daca un autor isi mai poate exercita acest drept si dupa
semnarea unui asemenea contract sau dreptul sau discretionar de a decide cu privire la aducerea
operei la cunostinta publicului inceteaza odata cu incheierea contractului?. Ciprian Raul Romitan
considera ca dreptul autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului
se mentine, insa in anumite limite, si dupa incheierea contractului. Autorul isi poate retrage
temporar sau definitiv opera pentru a-i aduce unele modificari sau completari, insa motivele
invocate trebuie sa fie justificate temeinic.
În cazul in care persoana care isi asuma responsabilitatea de a aduce opera la cunostinta
publica nu este de acord cu retragerea operei, sarcina de a stabili daca motivele prezentate de
autor sunt intemeiate si ca ele justifica incetarea sau denuntarea contractului revine instantei de
judecata, care va hotari, totodata, si cu privire la despagubirile pe care le implica nerealizarea
contractului incheiat. În acest sens, s-a pronuntat Curtea de Apel Paris intr-o cauza privind pe un
fotograf care a refuzat sa-i mai apara fotografiile realizate intr-o revista, desi, un set de fotografii
din respectiva serie au fost publicate intr-un numar anterior. Instanta a hotarat ca exercitarea
dreptului de divulgare, in speta in cauza, are o forma abuziva si refuzul de a divulga opera
pericliteaza realizarea cauzelor contractuale asupra drepturilor patrimoniale cedate. Într-o alta
speta solutionata de Tribunalul Paris s-a admis ca dreptul moral al unui pictor asupra operei sale
este imprescriptibil. Acest drept ii permite sa modifice sau sa distruga opera atata timp cat
aceasta nu a fost data publicitatii. În consecinta, actiunea unei case de decoratiuni de a refuza, la
cateva luni de la intrarea in posesie a unor schite, sa le restituie artistului, este abuziva si de
asemenea reprezinta o incalcare a drepturilor artistului.
Potrivit art. 53 din Legea nr. 8/1996 editorul este obligat sa permita autorului sa aduca
imbunatatiri sau alte modificari operei in cazul unei editii noi, cu conditia ca aceste imbunatatiri
sau modificari sa nu mareasca esential costurile editorului si sa nu schimbe caracterul operei,
daca in contract nu se prevede altfel.
De asemenea, in conformitatea cu prevederile art. 56 alin. 3, daca editorul nu publica
opera in termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiintarea
contractului si daune pentru neexecutare. În acest caz, autorul pastreaza remuneratia primita sau,
dupa caz, poate solicita plata remuneratiei integrale prevazuta in contract.
În legatura cu dreptul de divulgare, o problema ce poate da nastere unor dispute este
posibil sa apara in cazul operelor comune si colective. În aceasta situatie, solutia ne este data
chiar de lege care in art. 5 alin. 2 prevede ca dreptul de autor asupra operei comune apartine
coautorilor, intre care unul poate fi autorul principal. Deci, autorului principal ii revine dreptul
moral de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica. Calitatea de
autor principal a unei opere trebuie sa fie recunoscuta de catre ceilalti autori printr-o conventie
scrisa. În lipsa unei conventii scrise opera nu va putea fi adusa la cunostinta publicului decat de
comun acord.
În practica poate exista posibilitatea ca unul dintre coautori sa nu fie de acord cu
aducerea operei la cunostinta publica. În aceasta situatie, refuzul coautorului trebuie sa fie
temeinic justificat si poate fi atacat in instanta de ceilalti coautori.
În situatia operei colective in care contributiile personale ale coautorilor formeaza un
tot, in lipsa unei conventii contrarea, dreptul de autor asupra operei, deci inclusiv dreptul de
divulgare a operei, apartine persoanei fizice sau juridice din initiativa, sub responsabilitatea si
sub numele careia a fost creata opera. Într-o speta solutionata de Curtea de Apel Paris s-a admis
ca aducerea la cunostinta publica, prin reproducerea in revista „Auto-Journal”, a unor planse
apartinand desenatorilor societatii Citroen constituie o incalcare a drepturilor acestei companii,
deoarece s-a produs o violare a dreptului moral de divulgare.
O alta problema ce ar putea da nastere unor controverse este aceea a momentului in care
o opera se considera a fi divulgata. Prin „divulgare” se intelege actiunea prin care o opera este
adusa la cunostinta publicului prin orice modalitate, inclusiv prin publicare. Publicarea este un
act de editare a operei. Prin „publicare”, potrivit art. 3 alin. 3 al Conventiei de la Berna se
intelege „operele editate cu consimtamantul autorilor lor, oricare ar fi modul de fabricare al
exemplarelor cu conditia ca punerea la dispozitie a acestora sa poata satisface nevoile normale
ale publicului, tinand seama de natura operei. Nu constituie o publicare reprezentarea unei opere
dramatice, dramatico-muzicale, recitarea in public a unei opere literare, transmiterea sau
radiodifuzarea operelor literare sau artistice, expunerea unei opere de arta si constructia unei
opere de arhitectura”.
Dupa cum se observa, conditia esentiala ca o opera sa fie publicata este ca aceasta sa
satisfaca nevoile normale ale publicului, fara a preciza numarul exemplarelor ce ar satisface
aceste nevoi.
Avand in vedere cele prezentate, consider ca divulgarea operei are loc in momentul in
care aceasta este pusa la dispozitia publicului larg. În cazul in care opera este adusa la cunostinta
in orice loc in care se aduna un numar de persoane care nu depaseste cercul normal al membrilor
unei familii si a cunostintelor acesteia, dreptul de divulgare nu se realizeaza.
În ceea ce priveste notiunea de „cercul normal al membrilor unei familii si al
cunostintelor acesteia” nu este definita de Legea nr. 8/1996. jurisprudenta straina a delimitat
sintagma „cercul normal al membrilor unei familii si al cunostintelor acesteia” aratand ca este
constituita din reuniuni de rude, parteneri sau persoane intre care se stabilesc relatii in mod
obisnuit, sau din membrii aceleiasi familii, uniti prin legatura de sange si convietuire.
Nu este indeplinita conditia existentei cercului normal al unei familii in cazul salariatilor
unei societati, a concertelor, seratelor artistice si a altor reuniuni organizate de cercuri, cazinouri,
a unei serata organizata de o asociatie sportiva in onoarea unei echipe straine adverse, in cazul
persoanelor internate in camine de batrani sau de copii ce se reunesc in sali de joc neavand intre
ele legaturi parentale sau de alianta si nici o asociere la care orice persoana poate adera in mod
liber. De asemenea, nu se poate considera ca o „executare in cerc familial”, executarea unor
opere muzicale la un bal in prezenta a aproximativ 30 de persoane, in mare parte straine de
familie, chiar daca balul a avut loc intr-o casa particulara.
Pentru indeplinirea conditiei existentei cercului familial, este necesar ca respectiva
comunicare sa fie gratuita, ceea ce inseamna ca persoanele care formeaza cercul normal al
membrilor unei familii sa nu plateasca vreo suma de bani pentru a urmari reprezentarea.
Jurisprudenta franceza s-a pronuntat intr-o speta aratand ca orice reprezentare „privata” si
gratuita efectuata exclusiv intr-un cerc familial este exceptata de la consimtamantul titularilor de
drepturi a operei difuzate.
Dreptul de divulgare fiind un drept nepatrimonial nu poate fi transmisibil prin acte intre
vii. În acest sens, legea prevede ca dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera
la cunostinta publica nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari. Dupa moartea
autorului, exercitiul acestui drept se transmite prin mostenire, potrivit legislatiei civile, pe durata
nelimitata iar in cazul in care nu exista mostenitori, exercitiul dreptului de divulgare revine
organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile autorului sau, dupa caz,
organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv de creatie.
În prezent, ca urmare a modificarii Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, fapta de a
aduce opera la cunostinta publica fara a avea autorizarea sau, dupa caz, consimtamantul
titularului drepturilor recunoscute prin legea dreptului de autor si a drepturilor conexe a fost
dezincriminata.
Încalcarea dreptului de divulgare este sanctionata pe cale civila, printr-o actiune in
justitie din partea titularului dreptului, care poate avea obiect obligarea la incetarea incalcarii
dreptului precum si acordarea de daune interese. În acest sens, din jurisprudenta straina se poate
cita o decizie din 1992 a Tribunalului Suprem spaniol prin care, in temeiul dreptului de
divulgare, a obligat un producator de film sa divulge romanul adaptat ca scenariu cinematografic.

2.2.Dreptul la calitatea de autor

Dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei, numit in doctrina

„dreptul la paternitatea operei”, este consacrat in art. 10 lit. b) din lege si se intemeiaza pe
necesitatea de a respecta legatura fireasca dintre autor si opera sa. Dreptul la calitatea de autor
reprezinta cea mai importanta prerogativa care alcatuieste drepturile intelectuale in general si
consta in recunoasterea dreptului adevaratului autor al unei opere stiintifice, literare sau artistice.
 Asa cum s-a aratat si in literatura de specialitate dreptul la paternitatea operei are un
aspect pozitiv care consta in dreptul autorului de a revendica oricand calitatea de autor, si un
aspect negativ care consta in dreptul de a se opune oricarui act de uzurpare, de contestare a
acestei calitati din partea unor terti. Recunoasterea dreptului la paternitatea operei a impus
obligatia tuturor acelora care folosesc scurte citate, articole izolate sau scurte extrase din opere,
fara consimtamantul autorului, sa mentioneze sursa si numele autorului, cu exceptia cazului in
care acest lucru este imposibil, iar pentru operele de arta plastica, fotografica sau de arhitectura
trebuie sa se mentioneze si locul unde se gaseste originalul.
Dreptul la calitatea de autor al unei opere este recunoscut doar persoanelor fizice si,
potrivit art. 141 (Teza I) din Legea nr. 8/1996, constituie infractiune fapta persoanei care isi
insuseste, fara drept, calitatea de autor.
Dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei nu poate face obiectul
vreunei renuntari sau instrainari prin acte intre vii, insa, in viata de zi cu zi, transmiterea
dreptului la calitatea de autor catre terte persoane are loc, in acest fel, un numar insemnat de
opere facand obiectul unor renuntari sau instrainari. În acest sens, se poate exemplifica ca, in
Romania, aproape in toate centrele universitare are loc transmiterea dreptului la calitatea de autor
intre terte persoane prin elaborarea, reproducerea si vanzarea unor lucrari de licenta sau de
absolvire a cursurilor postuniversitare si de masterat.
Dreptul la paternitatea operei nu poate apartine decat persoanei fizice si se poate aplica
si in cazul operelor derivate, operelor comune sau operelor colective, insa numai pentru partea pe
care a creat-o autorul respectiv. O speta interesanta a avut de judecat Curtea de Casatie franceza,
referitoare la intentia coautorului unui film care a avut un succes de casa sa realizeze un serial de
televiziune ce constituia o continuare a filmului de lung metraj. Pentru realizarea serialului
coautorul a purtat unele negocieri cu o alta societate decat cea careia producatorul ii cesionase
drepturile patrimoniale ale filmului de succes si care era si titulara dreptului de autor asupra
filmului.
Odata nascut, dreptul la calitatea de autor este imprescriptibil. Dreptul la paternitatea
operei se transmite prin mostenire, pe durata nelimitata, potrivit legislatiei civile. Daca nu exista
mostenitori, exercitiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a
administrat drepturile autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri,
din domeniul respectiv de creatie.

2.3.Dreptul la nume

Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica, cunoscut si sub
numele de „dreptul la nume” este consacrat in art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996. acest drept este
considerat in doctrina ca parte componenta a dreptului la calitatea de autor. Din analiza acestei
formulari se poate trage concluzia ca autorul are dreptul de a decide ca opera ar putea sa apara
sub orice nume ar dori el. În realitate, daca se are in vedere prevederile art. 54 din Decretul nr.
31/1954 cu privire la persoanele fizice si juridice, potrivit carora „ persoana care a suferit o
atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, in dreptul
personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau
orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instantei judecatoresti incetarea savarsirii
faptei care aduce atingere drepturilor mai sus aratate”, dreptul autorului se limiteaza la a decide
daca utilizeaza propriul sau nume ori un pseudonim.
Mentionarea numelui autorului pe opera creata este deosebit de importanta, deoarece
prin aceasta mentiune se creeaza o legatura imateriala intre autor si publicul sau. Autorul are
dreptul de a decide daca opera va fi adusa la cunostinta publica sub numele sau, sub un
pseudonim sau fara indicare de nume. Autorul care si-a publicat opera sub un pseudonim sau
fara indicare de nume poate reveni oricand asupra acestei hotarari si isi poate dezvalui
identitatea.
Dreptul de a-si dezvalui identitatea, vointa de a renunta la anonimat sau la pseudonim,
in orice moment apartine in mod exclusiv autorului, succesorii acestuia nebeneficiind de acest
drept deoarece exercitiul dreptului la nume nu se transmite prin mostenire. Desi dreptul de a
decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica nu poate face obiectul vreunei
renuntari sau instrainari, in literatura de specialitate din tara noastra de dupa adoptarea Legi nr.
8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe se arata ca identitatea autorului poate fi
dezvaluita si prin testament.
Fie ca este al sau, fie ca este un pseudonim, numele sub care autorul a decis publicarea
operei trebuie reprodus de cesionarul drepturilor de reproducere, reprezentare, executare sau
distribuire in alt mod a operei, in forma ceruta de autor, pe coperta de operei. În cazul operelor
de arta plastica ce poarta semnatura autorului, detinatorul suportului material nu are dreptul sa
stearga sau sa inlature semnatura autorului, iar reproducerile obiectului trebuie sa poarte
mentiunea numelui creatorului operei originale. Într-o decizie din 18 august 1979 a Tribunalului
Munchen s-a aratat ca obligatia de a indica autorului nu se refera numai la fotografiile artistice,
ci si la fotografiile simple, iar in cazul operelor de arta plastica, Curtea de Apel Frankfurt a decis
ca mentionarea numelui unui artist grafician prezinta pentru autor nu numai un interes moral, dar
si unul patrimonial. Pe aceeasi linie, avand in vedere caracterul durabil al dreptului la nume,
chiar si dupa cesionarea dreptului de reproducere, autorul unei opere are dreptul moral la
respectarea acesteia in tot si in detaliu si de a se opune oricarei reproduceri a operei ce nu
include semnatura sa.
În dreptul roman, aducerea la cunostinta publica a unei opere sub un alt nume decat cel
decis de autor constituie infractiune.
Dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei supravietuieste mortii
autorului si dureaza in timp.

2.4.Dreptul la respectarea integritatii operei

Dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari

precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia autorului, mai
este denumit si in doctrina „ dreptul la respectul operei” sau „dreptul la integritatea operei” si
este consacrat in art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996.
 Datorita faptului ca opera este expresia personalitatii creatorului, ea trebuie adusa la
cunostinta publicului in forma hotarata de autor, nefiind permise nici un fel de suprimari,
completari sau modificari in opera, fara acordul acestuia. Curtea de Justitie a Comunitatilor
Europene a aratat ca protectia drepturilor morale permite mai ales autorilor si artistilor sa se
opuna oricarei reformari, mutilari sau oricarei alte modificari a operei care ar prejudicia onoarea
sau reputatia sa. Jurisprudenta din tara noastra, prin decizia nr. 815 din 17 mai 1967 s-a
pronuntat in problema restaurarii operelor de arta care, ca rezultat al inteligentei artistice,
originalitatii si indemanarii creatorului ei, au un caracter de unicitate si nu pot fi supuse unei
restaurari fara acordul artistului care le-a creat. În cazul in care o opera a fost deteriorata, fara a fi
compromisa integral, autorul ei are dreptul sa procedeze el insusi la refacerea lucrarii, restabilind
astfel identitatea ei artistica initiala. Daca restaurarea operei deteriorate nu este posibila, lucrarea
fiind compromisa total, autorul trebuie sa fie despagubit in intregime.
Desi actele si faptele care constituie atingeri aduse operei sau reputatiei autorului se pot
manifesta sub diferite forme, legea romana, ca de altfel majoritatea legislatiilor in domeniu, le
interzice doar pe acelea care sunt de natura a prejudicia onoarea si reputatia autorului, tinandu-se
astfel cont de prevederile art. 6, pct. 1 al Conventiei de la Berna conform caruia „Independent de
drepturile patrimoniale de autor si chiar daca cedarea acestor drepturi, autorul pastreaza dreptul
de a revendica paternitatea operei si de a se opune oricarei deformari a acestei opere sau oricaror
altor atingeri ale acesteia, care ii prejudiciaza onoarea sau reputatia”.
Dreptul la inviolabilitatea operei implica interzicerea oricaror modificari a acesteia si se
refera nu numai la opera propriu-zisa, ci si la titlu, subtitlu, prefata, care, toate impreuna,
formeaza un tot.
Editorul unei opere literare nu poate sa faca nicio modificare textului operei, in sensul
de a adauga sau suprima unele pasaje, o prefata, de a adauga sau a publica o opera fara
consimtamantul prealabil al autorului. În jurisprudenta franceza este cunoscuta speta privind
lucrarea „Geografia Matematica” a profesorului Henri Pierre Maxim Bouasse care si-a
incredintat opera spre publicare renumitei librarii Delagrave, insotita de o prefata intitulata
„Critique historique de bon sens”, in care polemiza cu directorul Şcolii Normale in unele teorii
stiintifice. Desi s-a semnat un contract de editare, editorul a solicitat autorului sa modifice
prefata, iar la raspunsul negativ al acestuia, a publicat lucrarea fara prefata. Fiind dat in judecata
de catre autor, editorul a fost condamnat la daune interese, instanta apreciind ca s-a prejudiciat
dreptul moral al autorului fata de valoarea integritatii operei.
În literatura sunt cunoscute cazuri in care unele opere de arta au fost modificate in mod
grosolan sau deteriorate. În acest sens, se poate aminti modificarea frescei „Judecata din urma”
pictata de Michelangelo pe peretele altarului din Capela Sixtina din insarcinarea papei Clement
al VII-lea in anul 1534.
Doctrina a stabilit ca este foarte dificil sa se stabileasca daca o anumita incalcare a
dreptului la integritatea operei este de natura a incalca onoarea sau reputatiei autorului, acest
aspect fiind lasat la aprecierea judecatorului caruia, in lipsa unor criterii de evaluare cu care sa
poata opera, ii este destul de greu sa se pronunte. În acest sens, Henri Desbois se intreaba „dupa
ce criterii se vor conduce judecatorii pentru a aprecia daca atingerile aduse operei sunt de natura
a prejudicia onoarea sau reputatia autorului?”.
Inadmisibilitatea modificarilor aduse unei opere ii priveste atat pe cesionarii dreptului
de reproducere sau difuzare in alt mod, cat si pe cei care folosesc opera in cazul licentelor legale.
Astfel, de exemplu, citarea din opere este licita numai daca fragmentul din opera citata este
reprodus fidel si intr-un context care sa nu ii denatureze sensul initial. În acest sens, Mircea
Eliade spunea ca „un citat pretuieste (in constiinta cititorului), dens, stralucitor. O pagina
intreaga citata anuleaza aceasta imagine”.
În literatura juridica recenta, Ligia Danila arata ca nu sunt considerate violari ale acestui
drept urmatoarele situatii: „modificarile acceptate de autori dupa efectuarea lor si chiar cele
acceptate anticipat, cu conditia de a nu prejudicia onoarea si reputatia scriitorului; modificarile
impuse de buna-credinta; operele colective cu privire la care acceptarea anticipata a oricaror
modificari este valabila; operele cinematografice cu privire la care se recunoaste producatorului
dreptul de a proceda la modificarile necesare adaptarii cinematografice; operele de arhitectura al
caror autor nu se poate opune la modificarile necesare in cursul realizarii operei”.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu se poate opune la corectarea greselilor de ortografie,
a celor de punctuatie precum si a celor de sintaxa, prin care nu se aduc modificari propriu-zise
operei de creatie intelectuala, ci se efectueaza doar indreptari a unor erori materiale strecurate,
din greseala, in manuscris. De asemenea, dreptul la inviolabilitatea operei nu se poate opune nici
la indreptarea unor inexactitati strecurate in manuscris in legatura cu indicarea reperelor
bibliografice sau documentare citate de autor, la operele cu caracter stiintific si, in general, la
operele care necesita o documentare.
Legea romana a dreptului de autor si drepturilor conexe, in art. 35, stabileste limitele
dreptului la integritatea operei. Transformarea unei opere fara plata unei remuneratii si fara
consimtamantul autorului, este permisa in urmatoarele situatii:
- daca este o transformare privata, care nu este destinata si nu este pusa la dispozitia
publicului;
- daca rezultatul transformarii este o parodie sau o caricatura, cu conditia ca rezultatul sa
nu creeze confuzie in ce priveste opera originala si autorul acesteia;
- daca transformarea este impusa de scopul utilizarii permise de autor;
- daca rezultatul transformarii este o prezentare rezumativa a operelor in scop didactic, cu
mentionarea autorului.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari.
Legea dreptului de autor si a drepturilor conexe prevede ca exercitiul dreptului de a pretinde
respectarea integritatii operei se transmite prin mostenire pe durata nelimitata, potrivit legislatiei
civile, iar in lipsa mostenitorilor, organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile
autorului, sau dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv
de creatie.

2.5.Dreptul de retractare
 Dreptul de retractare este consacrat in art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996 si este definit in
literatura de specialitate ca fiind contraponderea dreptului de divulgare a operei si consecinta
directa a caracterului absolut si discretionar al acestuia. Dreptul de retractare consta in
posibilitatea recunoscuta autorului de a-si retrage opera pe care a divulgat-o anterior. Autorul
unei opere isi poate exercita acest drept in orice moment care survine divulgarii, motivele ce stau
la baza deciziei apartinand exclusiv autorului. Dreptul de retractare este un drept moral distinct
care, odata activat, impune, potrivit prevederilor legale, despagubirea, daca este cazul, a
titularilor drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii.
În doctrina romana s-a admis existenta dreptului de retractare ca drept moral distinct in
continutul dreptului de autor, anterior consacrarii lui legale prin Legea nr.8/1996. astfel, se
considera ca „dreptului autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publica
persista in anumite limite si dupa incheierea contractului prin care consimte la folosirea operei
sale, ceea ce implica dreptul autorului de a reveni in mod justificat asupra hotararii luate initial,
caci nu se poate concepe ca opera de creatie intelectuala care este imaginea autorului, sa fie
raspandita in public, impotriva vointei sale”. În acest sens, profesorul Stanciu D. Carpenaru arata
ca „ dreptul de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului implica dreptul
autorului de a reveni asupra deciziei luate, chiar daca a incheiat un contract.
Unii autori au interpretat dreptul de retractare ca fiind un drept limitat datorita faptului
ca „pana la incheierea contractului prin care se consimte la folosirea operei autorul isi poate
exercita nestingherit dreptul de divulgare, iar dupa divulgarea operei, dreptul de retractare va fi
limitat de principiul fortei obligatorii a contractului, in sensul ca acesta va trebui sa justifice prin
temeinicie hotararea sa”. Alti autori au avut o opozitie categorica, considerand dreptul de
retractarea ca „o prerogativa absoluta, distincta, intrand in compunerea dreptului de autor”.
Legiuitorul roman, atat in Legea din 1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe,
cat si in Legea 285/2004 pentru completarea si modificarea Legii nr. 8/1996, recunoaste
autorului dreptul de retractare, fara a-l conditiona in privinta motivelor care il determina dar, a
recunoscut in acelasi timp, titularilor drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea
retractarii, dreptul de a fi despagubiti.
În cazul coautoratului, dreptul de retractarea al unui autor poate intra in conflict cu
dreptul de divulgare al celorlalti autori si cu principiul fortei obligatorii a contractelor iar, in
cazul operelor de arta plastica, dreptul de retractare poate veni in conflict simultan atat cu
principiul fortei obligatorii a contractelor, cat si cu dreptul proprietarului suportului material al
operei. În doctrina interna s-a retinut si opinia potrivit careia dupa ce opera de arta plastica,
considerata elaborata pe deplin, a fost predata dobanditorului care a acceptat-o, autorul nu-si mai
poate exercita acest drept. În caz contrar, ar insemna o incalcare a dreptului de proprietate,
solutie pe care legea nu o permite.
În unele cazuri, exercitiul dreptului de retractare poate veni in conflict cu dreptul de
proprietate al detinatorului suportului material, asa cum se arata intr-o hotarare Tribunalului civil
din Sena din 15 noiembrie 1927, confirmata de Curtea de Apel din Paris la 6 martie 1931, in care
se punea problema unui drept de ocupatie asupra fragmentelor si a decis ca „aceasta apropriere
nu priveaza pe pictor de dreptul sau asupra operei; de asemenea, daca autorul continua sa
considere ca tabloul sau nu trebuie sa fie pus in circulatie, el se poate opune la reconstituirea
acestuia, sau chiar sa ceara sa fie distrus”.
În doctrina straina s-a aratat ca exercitarea acestui drept in domeniul audiovizualului
este aproape imposibila deoarece, opera fiind finalizata si divulgata, s-ar putea declansa un
conflict atat cu autorul si producatorul, cat si cu celelalte parti prejudiciate de o astfel de decizie.
Dreptul de retractare nu poate opera nici in cazul programelor de calculator pentru a se
asigura certitudinea folosirii unui program realizat si achizitionat pentru o perioada de timp cat
mai indelungata si conform destinatiei sale, precum si pentru protectia persoanelor care au
investit in realizarea programelor. De asemenea, s-a avut in vedere si faptul ca majoritatea
programelor pentru calculatoarelor sunt create in exercitarea atributiilor de serviciu ori dupa
instructiunile celui care angajeaza, iar drepturile patrimoniale de autor apartin acestuia din urma.
Daca avem in vedere cheltuielile foarte mari necesare realizarii si utilizarii unui program
pentru calculator, exercitarea dreptului de retractare de catre autor este aproape imposibila,
deoarece valoarea despagubirilor catre titularii drepturilor de utilizare prejudiciati ar fi, de
asemenea, foarte mare. Prin eliminarea acestui drept, atat investitorii cat si utilizatorii unui
program de calculator sunt protejati de eventualele capricii ale autorilor de a dispune de dreptul
de retractare cu privire la programul realizat.
Dreptul moral de a retracta opera nu poate face obiectul vreunei renuntari sau
instrainari, acest drept disparand odata cu moartea autorului. În acest sens s-a pronuntat si
Tribunalul civil de la Seine care a hotarat ca „avand in vedere faptul ca dreptul moral de
retractare este imprescriptibil si nu depinde decat de vointa autorului insusi, ca este prin esenta sa
atasat persoanei artistului, disparand cu el, acest drept nu poate fi exercitat de mostenitori decat
daca ei actioneaza in virtutea unei vointe explicit manifestata a autorului, inaintea mortii sale, ca
o parte a operei sale sa fie distrusa sau sa nu fie publicata.

3.Regimul si caracterele juridice ale drepturilor morale

Desi legea romana privind dreptul de autor si drepturile conexe nu enunta in mod expres
caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, acestea se desprind din unele prevederi ale
acesteia. Astfel, dreptul moral are urmatoarele caractere specifice legate in principal intuitu
personae de autor: caracterul strict personal, caracterul inalienabil, caracterul perpetuu, caracterul
imprescriptibil, caracterul absolut, opozabil erga omnes, caracterul netransmisibil.
Caracterul strict personal face ca drepturile morale de autor sa nu poata fi exercitate, in
timpul vietii, decat de catre autorul operei. Acest caracter se manifesta in principal prin aceea ca
autorul personal are si exercita dreptul de a decide daca, in ce mod si cum va fi adusa la
cunostinta publica, sub ce nume, modalitatea in care acest lucru va fi facut, precum si retractarea
operei divulgate pentru motive care sunt lasate la aprecierea autorului.
Caracterul inalienabil se justifica prin destinatia drepturilor morale, adica asigurarea
protectiei personalitatii autorului. Drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei
renuntari sau instrainari. Acest principiu are unele exceptii care rezulta fie din vointa autorului,
fie din natura operei sau din conventiile incheiate cu tertii.
 Caracterul perpetuu consta in existenta si exercitarea drepturilor morale ale autorului de
catre succesorii sai ori de catre terti, dupa decesul titularului. Ciprian Raul Romitan considera ca
au un caracter perpetuu doar dreptul la recunoasterea calitatii de autor, dreptul la respectul
integritatii operei si dreptul de divulgare, iar dreptul la nume si dreptul la retractare, deoarece
apartin doar autorului, nu pot fi exercitate de catre mostenitori sau de catre terti.
Imprescriptibilitatea drepturilor morale de autor se refera la faptul ca acestea pot fi
exercitate atata timp cat opera ramane in memoria oamenilor si fae obiectul utilizarii. Acest
caracter imprescriptibil deriva din caracterul inalienabil si perpetuu al drepturilor morale de autor
si este necesar pentru a asigura protectia personalitatii autorului. Caracterul imprescriptibil este
consacrat in art. 1 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, potrivit caruia
„dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat
in termenul stabilit de lege”. Per a contrario, dreptul la actiune avand un obiect nepatrimonial nu
se stinge prin prescriptie.
Caracterul absolut, opozabil erga omnes al drepturilor morale decurge din faptul ca
autorului ii sunt recunoscute drepturile morale in raporturile cu tertii, care au obligatia sa nu
intreprinda nici un fel de actiune prin care acesta sa fie stanjenit in exercitiul drepturilor sale.
Existenta caracterului netransmisibil face sa se intareasca caracterul absolut al
drepturilor morale de autor. Cu privire la caracterul netransmisibilitatii drepturilor morale de
autor exista trei exceptii: dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei si dreptul la
inviolabilitatea operei, al caror exercitiu poate fi transmis prin mostenire, pe durata nelimitata,
potrivit legislatiei civile.

4.Durata drepturilor morale

Desi drepturile morale ale autorului sunt strans legate de persoana autorului acestea au
un caracter perpetuu deoarece opera supravietuieste autorului si ramane in continuare marcata de
amprenta personalitatii sale.
Perpetuitatea drepturilor morale nu inseamna ca toate prerogativele exista perpetuu. În
acest sens se poate aminti art. 6 al Conventiei de la Berna prin care se confera caracter perpetuu
dreptului de a revendica paternitatea operei si dreptul la inviolabilitatea operei, adica dreptul de a
se opune oricarei deformari, mutilari sau altei modificari a operei sau alte atingeri ale acesteia,
care-i prejudiciaza onoarea sau reputatia.
În art. 11 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 se prevede ca dupa moartea autorului se transmite
prin mostenire, potrivit legislatiei civile, pe durata nelimitata, exercitiul drepturilor prevazute in
art. 10 lit. a), adica dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta
publica; in art. 10 lit. b), adica dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei si in
art. 10 lit. d) privind dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei
modificari, precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia
autorului.
 Bibliografie:

1. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe;

2. Ciprian Raul Romitan, Drepturile morale de autor, Universul juridic, Bucuresti, 2007.