3.

Modele macroeconomice pentru cazul unei economii deschise

3.1 Modelul unei economii deschise, cu sector guvernamental

Scurt istoric
Sectorul extern reprezintă acea parte a economiei unei țări care interacționează cu celelalte
economii. Pe piața bunurilor și a serviciilor sectorul extern implică schimburi economice de tipul
importurilor și al exporturilor, iar pe piața financiară fluxuri de capital.
Exporturile, definite în comerțul internațional ca fiind bunurile și serviciile produse într-o țară și
vândute pe alte piețe internaționale, și importurile, considerate a fi produse în altă țară și transportate
peste cel puțin o graniță, s-au dezvoltat foarte mult de-a lungul timpului.

a) Perioada mercantilistă – până în 1820

Până la începutul secolului al XVIII-lea, sectorul extern al țărilor reprezenta doar o mică parte din
economia unei ţări, comparativ cu output-ul naţional.
La început a fost foarte bine reglementat mai întâi la nivel local, iar după aceea la nivel naţional,
începând cu secolul al XVI-lea.
Creşterile economice corespunzătoare perioadei 1700-1820 erau de cel mult 0.1% anual.

b) Perioada comerţului liber

Adam Smith este principalul economist ce susţine comerţul liber, iar Marea Britanie este prima
ţară care îl încurajează, exporturile de capital ducând la creşterea balanţei globale.
Aurul este considerat etalon în cadrul schimburilor comerciale, contribuind la apropierea relaţiilor
internaţionale.1
Folosind etalonul aurului, agenții comerciali ce doreau să tranzacționeze mărfuri pe o piață
internațională trebuiau să își convertească monedele naționale în aur pentru a putea achiziționa monedă
străină, putând, astfel, să își onoreze plățile. Dacă în țara respectivă există, totuși, un surplus al balanței
de plăți, atunci agenții urmau să primească în schimbul mărfurilor tranzacționate aur.
Spre deosebire de prima perioadă, aceasta a fost marcată de creşteri economice importante, dar o
dată cu acestea încep să apară şi primele crize ale balanţei de plăi.

c) Perioada celor două războaie mondiale

În anii ’20, majoritatea țărilor s-a confruntat cu inflații seminificative, având ca efect o modificare
a nivelului ratelor de schimb și a puterii de cumpărare.
După primul Război Mondial, majoritatea țărilor a revenit la folosirea aurului ca etalon.
Această perioadă este marcată de Marea Criză Economică, ce a avut ca efect renunţarea la
folosirea aurului ca etalon în cazul schimburilor comerciale. Comerţul internaional este caracterizat de
o scădere accentuată, îndesindu-se crizele balanţelor de plăţi.

d) Sistemul Bretton Woods I (1945-1971)

În anii 1930 toate economiile experimentaseră un sistem fix, fie cu rate de schimb fluctuante, fie
cu rate fixe, ce a contribuit la Marea Criză. Reprezentanții mai multor ţări s-au întâlnit la Bretton Woods
(New Hampshire) în anul 1944 pentru a facilita un sistem de rate de schimb adecvate, ce aveau să susţină
un flux comercial liber. Principalele forumuri internaţionale care s-au ocupat de implementarea
politicilor au fost Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Obiectivele sistemului de la Bretton Woods au fost: crearea unui set de reguli ce periteau
menţinerea ratelor de schimb fixe, chiar şi în condiţiile apariţiei unor fluctuaţii pe termen scurt;
garantarea că modificarea ratelor de schimb se va face numai în cazul existenţei deficituri sau surplusuri

1
Etalonul aur a fost dominant în Marea Britanie în perioada 1700-1931, existând totuși două întreruperi semnificative: în timpul războaielor
napoleniene și în timpul Primului Război Mondial. În Statele Unite s-a renunțat la etalonul aurului în perioada 1860-1873.
Dolarul American a fost creat prin Actul Monetar din anul 1972, având ca etalon atât argintul, cât și aurul. Argintul fiind subevaluat, iar
aurul supraevaluat, conform legii lui Gresham, în circulație se aflau efectiv doar monedele de argint, iar aurul a fost depozitat până în anul
1834, bancnotele apărând după 1865.
importante apărute în balanţa comercială; asigurarea că în situaţia existenţei unor schimbări importante,
devalorizările se vor face pe principiul competitivităţii.
Menţinerea convertibilităţii monedelor urma să se facă prin asigurarea unor rezerve și creanțe
apreciabile de valută străină. De fapt, principalul avantaj al acestui sistem era că dolarii americani
deținuți de alte țări urmau să fie convertibili în aur la un curs fixat de Guvernul Statelor Unite și fiecare
Guvern stabilea cursul pentru propria monedă, realiyându-se în acest fel un standard de schimb în aur.
Acest sistem a funcţionat bine vreme de douăzeci de ani, iar cele două monede cheie dolarl şi lira
sterlină s-au confruntat cu atacuri speculative.
Au existat totuși trei probleme majore ale acestui sistem:
- Creșterea accentuată a comerțului internațional a avut ca efect o creștere puternică a cererii
pentru rezervele valutare;
- Ajustarea greoaie la dezechilibrele pe termen scurt, din cauza caracteristicilor sistemelor cu
rate de schimb fixe, având drept efect mai multe crize speculative;
- Existența crizelor speculative.
În anul 1971, Statele Unite renunță la convertirea dolarului în aur, ducând la o devalorizare
puternică a acestuia. În acest context a fost semnat un acord la Institutul Smithsonian, prin care se
devaloriza dolarul cu 7,9% față de celelalte monede.
Existența crizelor speculative, dar și adaptarea greoaie la dezechilibrele pe termen scurt au făcut
ca sistemul Bretton Woods să se prăbușeasă, fiind declarat sfârșit efectiv în primăvara anului 1973.
e) Sistemul Bretton Woods II (1971-2009) – Washington Consensus
Această perioadă este marcată de încercarea statelor de a-şi controla în mod independent
cursurile de schimb sau intervenind pe pieţe de schimb valutar internaţionale.
În anul 1979, ţările membre ale Comunităţii Europene au urmat o abordare unitară pentru
stabilizarea ratelor de schimb între membri, dar permiţănd monedelor să fluctueze în bloc în faţa altor
monede. Astfel, la începutul anilor 70, a fost adoptat Şarpele valutar (numit inițial Șarpele în tunel),
evoluând către Mecanismul European al Ratei de Schimb (1979). Astfel au fost puse bazele Unității
Monetare Europene (ECU), fiind privit drept un coș ponderat al monedelor naționale.2
În anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht, s-a decis crearea unei unități monetare unice, ce
avea să devină, în final, moneda EURO.
Un moment marcant al acestei perioade a fost anul 1997 când s-a înregistrat Criza Asiatică.

f) Perioada post 2009

În 2009, în cadrul Summitului de la Londra, G20 anunţă că Washington Consensus ia sfârşit.
Această perioadă este marcată de o criză economică, începută în anul 2007, când cel mai mare
surplus de cont curent s-a înregistrat în China, urmată de Japonia şi Germania, iar cel mai mare deficit
s-a înregistrat în SUA, Marea Britanie, Spania şi Australia.

Concepte fundamentale în comerţul internaţional

O economie implicată în comerţul internaţional se numeşte economie deschisă. Dacă o ţară nu

participă la comerţul internaţional se numeşte autarhică sau închisă.
Comerţul între diferiţi indivizi le permite acestora să se specializeze, iar acest principiu se apliă
atât diferitelor regiuni, cât şi economiilor naţionale.

Necesitatea comerţului internaţional

Există situaţii în care trebuie reglementate cantităţile de bunuri tranzacționate sau sunt impuse
taxe. Necesitatea schimburilor comerciale apare în mai multe situații:
➢ Diferitele produse agricole nu pot fi cultivate în orice zonă a globului;
➢ Resursele naturale nu sunt disponibile unitar pe glob;
➢ Tehnologiile şi aptitudinile oamenilor diferă de la o regiune la alta;
➢ În situaţiile în care factorii de producţie nu sunt mobili, se recurge la specializare.
Specializarea şi schimbul cresc nivelul producţiei în întreaga lume şi asigură posibilitatea
atingerii unei productivități mai înalte, având drept consecință creșterea nivelului de trai.

2
Banca Centrală a Germaniei (Bundesbank) a fost cea care și-a asumat rolul principal.
 Câştigurile din comerţ sunt cel mai bine evidenţiate în situaţia în care există un avantaj absolut.
O economie are avantaj absolut asupra altei economii în situaţia în care cu aceeaşi cantitate de resurse
produce mai mult decât concurenta sa. Avantajul absolut reciproc presupune ca fiecare din cele două
economii să aibă avantaj absolut pentru câte un produs. Câştigurile obţinute în urma specializării vor
conduce la câştigurile obţinute în urma comerţului internaţional. Dar existenţa avantajului absolut, fără
existenţa avantajului comparativ, nu implică şi câştiguri comerciale. Avantajele comparative pot fi
exprimate în termenii costurilor de oportunitate, ce diferă de la o ţară la alta, iar câştigurile din comerţ
rezultă din diferenţa dintre costurile de oportunitate.

Principiul avantajului comparativ. Legea costurilor comparative demonstrează că ţările pot

câştiga din specializare, iar schimbul bunurilor arată diferenţele de cost relativ în producerea acelor
bunuri. Dacă bunurile sunt produse în condiţii de concurenţă perfectă în fiecare ţară, atunci preţurile vor
reflecta costurile (la echilibru: preţ = cost marginal), iar aceste costuri reflectă cantităţile de factori de
producţie (pământ, capital, muncă şi alte resurse) utilizate în procesul productiv*.

Tabelul 3.2
Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) a1/a2
a1 a2 a1 a2 a1 a2
A 500 100 20 20 25 5 5
B 100 500 10 10 10 50 0,2
Producţie totală
înainte de 600 600 30 30 20 20 1
specializare

Din Tabelul 3.2 se constată că economia A are un avantaj comparativ în producerea bunului a1
în comparaţie cu a2, deoarece productivitatea medie a muncii YMLa1 este de 5 ori mai mare decât YMLa2
(a se vedea ultima coloană a tabelului). Analog, economia B are un avantaj comparativ în producerea
bunului a2.
Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea bunului în care este mai eficientă, atunci
rezultatul este prezentat în tabelul 3.2:

Tabelul 3.2 Producția și productivitatea muncii în țările A și B după specializare

Ţara Producţie Muncă YML
(unităţi) (unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 1000 - 40 - 25 -
B - 1000 - 20 - 50
Producţie totală
după specializare 1000 1000 40 20 25 50

Câştigul net din specializare este de 400 unităţi din g1 şi 400 unităţi din g2. Pentru simplificare,
am considerat că forța de muncă nu pierde din productivitate prin trecerea de la o activitate la alta.

În realitate, în termenii schimbului comercial, decizia de specializare trebuie să se bazeze pe

câştigurile aşteptate (deci şi dependenţa de preţuri) dacă producţia se modifică, adică în expresie
valorică:
a1A P2A
Pentru ţara A: P1A  a1A > P2A  a 2A sau >
a 2A P1 A

*
Abordarea are la bază teoria schimbului formulată de D. Ricardo (sau pe teoria costului muncii). Acesta a precizat că valoarea unui produs
este influențată pe termen lung de costurile de producţie, în timp ce munca necesară obținerii acestuia este un etalon al costurilor de producţie.
 a 2B P1B
Pentru ţara B: P2B  a 2B > P1B  a1B sau > (3.1)
a1B P2B

A B A B
unde: Pi , Pi , a i , a i (i = 1,2) sunt preţurile, respectiv cantităţile corespunzătoare bunurilor
produse în economiile A şi B.

Cu toate acestea este greu de precizat în ce economie produsul obţinut va avea un preţ mai mic, acesta
determinându-se în funcţie de cererea şi oferta existente. Volumul produselor tranzacţionate va fi dat de
cursul de schimb, iar apoi poate fi determinat profitul obținut.

Principiul avantajului absolut. Dacă una dintre ţări este mai eficientă în producţia ambelor
bunuri, atunci aceasta are un avantaj absolut.
În exemplul care urmează vom ilustra principiul avantajului absolut. Considerăm ţările A şi B
ce fac comerţ cu bunurile a1 şi a2. Economiile A şi B deţin stocuri comparabile de capital şi forţă de
muncă ce vor fi implicate în procesul de producţie a celor două bunuri. Totuşi în A bunul g1 este produs
în condiţii favorabile, în timp ce în B firmele sunt specializate în producerea bunului g2. Considerăm că
factorii de producţie sunt utilizaţi integral, iar resursele utilizate sunt identice. În exemplul din Tabelul
3.3. am considerat munca fiind singurul factor de producție.
Să presupunem că modificăm condiţiile iniţiale prezentate în tabelul 3.1. conform datelor din
tabelul 3.3.

Tabelul 3.3 Producția și productivitatea muncii în țările A și B înainte de specializare

Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) a1/a2
a1 a2 a1 a2 a1 a2
A 2000 800 20 20 100 40 2,5
B 500 700 20 20 25 35 0,71
Producţie totală înainte
de specializare 2500 1500 40 40 62.5 37,5 -

Așa cum rezultă din Tabelul 3.3., folosind aceeași cantitate de muncă, productivitatea este
diferită, deoarece eficiența muncii diferă de la o economie la alta. Economia A deține avantaj absolut
în cazul ambelor bunuri.
Chiar dacă una dintre ţări are avantaj absolut, atunci poate fi profitabil pentru aceasta să se
specializeze în producţia acelui bun pentru care are avantaj relativ mai mare iar ţara ce este în dezavantaj
absolut să se specializeze în producţia bunului cu dezavantajul relativ mai mic.

Tabelul 3.4 Producția și productivitatea muncii în țările A și B după specializare

Ţara Producţie Muncă YML Raport

(unităţi) (unităţi) a1/a2
a1 a2 a1 a2 a1 a2
A 3000 400 30 10 100 40 2,5
B - 1400 - 40 - 35 -
Producţie totală înainte
de specializare 3000 1800 30 50 100 36 2,77

Schimbul comercial evidențiază schimburile de bunuri realizate între două ţări, acestea fiind
schimbate pentru un preţ plătit în diverse monede. Indicelui termenilor de schimb (ITS) este definit ca
fiind:
 Indicele preturilor bunurilor exportate
ITS =  100 (3.2)
Indicele preturilor bunurilor importate

O scădere a indicelui ITS înseamnă o înrăutăţire a termenilor de schimb (raport nefavorabil),

adică aceluiași volum al exporturilor îi corespunde o cantitate mai mică de bunuri importate.

La începutul secolului XX, doi economişti suedezi, Eli Heckscher (1879-1952) şi Bertil Ohlin
(1899-1979), au subliniat că diferenţele de costuri internaţionale, ce nu sunt direct legate de avantajele
comparative, apar datirtă înzestrărilor diferite cu factori de producţie. În cazul unei ţări, a cărei populaţie
este mică, dar înzestrată cu un pământ fertil, se va înregistra un preţ mic al pământului, dar un preţ ridicat
pentru forţa de muncă, producând iefin bunuri agricole ce necesită pământ fertil şi forţă de muncă puţină.
În schimb, în cazul unei ţări mici cu populaţie numeroasă, forţa de muncă va fi ieftină.

Astfel, conform teoriei Ohlin-Heckscher, ţările au avantaj comparativ în cazul producerii

produselor ce utilizează factorii de producţie cu care acestea sunt înzestrate.

Restricţii asupra schimbului (comerţului).

Există două tipuri de argumente pentru a impune diferite restricţii asupra comerţului
internaţional. Primul argument vizează obiectivele naţionale, iar cel de-al doilea dorinţa de a creşte
venitul naţional.

Motivele protecţionismului ce vizează creşterea venitului naţional:

- Modificarea condiţiilor comerciale;
- Protecţia împotriva acţiunilor necinstite întreprinse de firmele şi guvernele străine;
- Protecţia firmelor mici;
- Încurajarea învăţării din practică;
- Protejarea unei industrii interne de concurena străină;
- Crearea sau exploatarea unui avantaj comercial strategic;
Deși este posibil ca venitul național să fie mai mare în condițiile existenței unui comerț liber,
totuși există situații când acesta este restricționat, printre care menționăm:
- protejarea anumitor categorii sociale;
- riscurile specializării;
- apărarea naţională;
- eliminarea deficitului balanţei de plăţi externe;
- protejarea unor grupuri specifice;
- protejarea industriilor strategice (cum ar fi cele siderurgice şi oţelului sau construcţia de
nave);
- protejarea economiei interne de o competiţie neloială, incorectă, (în particular de politica
de dumping).
Modalităţi de realizare a restricţiilor:

- creşterea preţului produsului importat prin taxe asupra importurilor;

- impunerea de cote sau restricţii voluntare de export limitând fizic cantităţile dintr-un bun
importat sau exportat;
- acordarea de subvenţii - presupun plata anumitor sume producătorilor interni în scopul de
a reduce preţurile lor de producţie sub cele ale concurenţei externe;
- reglementarea (controlul) cursului de schimb – presupune limitarea sumelor în monedă
străină disponibile pentru plata importurilor;
- controlul fizic – implică limitarea sau interzicerea accesului anumitor bunuri pe teritoriul
ţării (embargoul).

Remedierea comerţului şi şi impunerea de bariere nontarifare

 Începând cu anul 1947, ţările care doreau să-şi protejeze industriile autohtone au început să
folosească o serie de restricţii comerciale, cunoscute ca bariere nontarifare, scopul acestora fiind
remedierea anumitor probleme. Când acestea nu sunt utilizate corect ele sunt cunoscute sub
denumirea de metode de protecţie contingente:
- clauza de evitare – o creștere masivă a comerțului internațional poate poate amenința
desfășurarea activtății anumitor producători naționali, acordându-se acestora o scutire
temporară, prin creșterea ratelor tarifelor peste cele stabilite în cadrul acordurilor internaționale;
- dumping-ul – este o formă de discriminare prin preț. Majoritatea economiilor naționale au
impus taxe anti dumping pentru a își proteja industriile naționale. De regulă, pe termen scurt,
dumping-ul este o modalitate de eliminare a surplusurilor nedorite sau o încercare de a scăpa de
anumiți concurenți. În prezent, orice discriminare prin preț este clasificată ca fiind o formă a
dumping-ului.
- Taxe suplimentare de import – acestea pot deveni, în anumite circumstanțe, forme ale
barierelor netarifare.
Costul protejării industriilor (sectoarelor) interne de concurenţa externă, pentru a le asigura
supravieţuirea, îl reprezintă, pe termen lung, o pierdere de eficienţă şi inventivitate.

3.2. Balanţa de Plăţi Externe (B.P.)

Conform Băncii Naționale a României, balanţa de plăţi reprezintă sinteza tranzacţiilor

economice şi financiare ale României cu restul lumii, pe o perioadă de timp determinată, referitoare la
bunuri, servicii, venituri primare, transferuri fără contraprestaţie (donaţii, ajutoare şi altele asemenea),
precum şi la creanţe şi obligaţii financiare.
Prin intermediul Balanţei de Plăţi (Externe) se înregistrează tranzacţiile rezidenţilor unei ţări cu
restul lumii.
Balanţa de plăti externă se realizează prin comportamentul optimizator al agenților economici
din țară și din străinătate. Diferitele disturbații externe se resimt în tranzacțiile cu sectorul extern,
influențând astfel economia națională. Analog, influenţele economiei naţionale se pot resimţi
internaţional. În Balanța de Plăți se regăsesc informații legate de cererea și oferta de monedă a unei țări.
Aceasta poate fi privit ca un semnal transmis celorlalte state/agenților economici internaționali indicând
potențialul de business al țării respective. Dacă o ţară înregistrează un deficit major al balanţei de plăţi,
atunci nu va putea să îşi crească importurile, putând recurge la măsur de restricţionare a acestora,
descurajând astfel outflow-urile de capital. Un surplus poate avea ca efect o creştere a importurilor,
încurajând relaţiile cu firmele străine. Balanţa de plăţi poate fi utilă în estimarea competitivităţii
economice dintr-o ţară. Astfel, un deficit al acesteia înregistrat mai mulți ani la rând poate semnala o
competitivitate redusă în cadrul ramurilor naționale. Efectele unei anumite politici depind de modul în
care agenţii răspund perturbaţiilor.
Asemenea oricărei balanţe contabile, şi balanţa de plăţi (privită ca întreg) trebuie să se găsească
în echilibru. Pentru explicitarea rezultatelor este necesară analiza performanţelor obținute în cadrul
secţiunilor componente.
Balanța de plăți este formată din următoarele conturi: contul curent (a) și contul de capital (b),
contul financiar (c) și contul de erori și omisiuni (d).
De regulă, tranzacțiile se înregistrează în moneda națională.

a) Contul curent

Contul curent reflectă furnizarea sau achiziţionarea de resurse reale de către economia României
către sau de la restul lumii, precum şi tranzacţii unilaterale, fără contraprestaţie economică. 3

3Tranzacţiile înregistrate pe credit exprimă partea din produsul intern al economiei raportoare furnizat altor economii (export
de bunuri şi servicii), venituri din utilizarea factorilor de producţie în procesul de producţie desfăşurat în străinătate (venituri
din muncă şi venituri din investiţii), precum şi primirea din străinătate a unor resurse reale sau financiare fără contraprestaţie
economică.
Tranzacţiile înregistrate pe debit reflectă achiziţia de bunuri şi servicii din străinătate (import), venituri cuvenite nerezidenţilor
pentru utilizarea de factori de producţie aparţinând acestora, acordarea de resurse reale sau financiare fără contraprestaţie
 Dacă soldul contului curent este pozitiv, atunci încasările sunt mai mari decât cheltuielile,
realizându-se surplus, în caz contrar se înregistrează deficit.
În contul curent se regăsesc operaţiuni referitoare la bunuri (valoarea bunurilor mobile care fac obiectul
unui transfer de proprietate între rezidenţi şi nerezidenţi, indiferent dacă bunurile trec sau nu frontiera
ţării) şi servicii (de prelucrare a bunurilor, transport, turism călătorii, construcții, asigurări și fonduri de
pensii, financiare, taxe pentru utilizarea proprietății intelectuale, de telecomunicații, informatice și
informaționale), venituri primare (remunerarea salariaților, venituri din investiții și alte venituri
primare) şi venituri secundare (administrația publică și alte sectoare).
Creșterea deficitului balanței de plăți apare în urma efectuării unei plăți de către rezidenții din
țară.
Surplusul contului curent apare în situaţia în care exporturile devansează importurile la care se
adaugă transferul net către străinătate.

b) Contul de capital

Contul de capital acoperă achiziţionarea/vânzarea de active nefinanciare neproduse şi

transferurile de capital (se pot realiza în numerar sau în natură).

c) Contul financiar

Contul finaniciar înregistrează tranzacţii nete care implică active şi pasive financiare între
rezidenţi şi nerezidenţi. Achiziţia netă de active financiare reprezintă diferenţa dintre achiziţia de active
şi reducerea de active, iar acumularea netă de pasive se determină ca diferenţă între acumularea de pasive
şi reducerea de pasive. În funcţie de categoria funcţională, tranzacţiile financiare sunt clasificate ca:
(i) investiţii directe;
(ii) investiţii de portofoliu;
(iii) derivate financiare;
(iv) alte investiţii;
(v) active de rezervă. 4

d) Contul de erori și omisiuni

Pentru a fi în echilibru balanţa de plăţi, suma soldurilor celor trei conturi trebuie să fie
întotdeauna nulă.
Deficitul şi surplusul balanţei de plăti ar trebui să se refere la la un anume cont.
Plata deficitului de cont curent se realizează fie scăzând rezervele oficiale, fie prin obținerea de
împrumuturi externe.
O dată cu creşterea rezervelor oficiale se obţine un surplus total al balanţei de plăţi.

Altfel spus:
Surplusul balanţei de plăţi = creşterea rezervelor oficiale =
= surplusul contului curent + fluxul net privat de capital către interior.

Politici de corectare a deficitului

Pentru a corecta balanţa de plăţi se pot impune următoarele politici specifice:

- devalorizarea monedei naţionale (exporturile mai ieftine şi importurile mai scumpe);
- controlul importurilor;

economică nerezidenţilor. (Sursa http://www.bnr.ro/Balanta-de-plati-%E2%80%93-Precizari-metodologice-11753-

Mobile.aspx )
4
Sursa http://www.bnr.ro/Balanta-de-plati-%E2%80%93-Precizari-metodologice-11753-Mobile.aspx
 - politici de reducere a cheltuielilor (consumului) - scade cererea internă pentru toate bunurile
(produse sau importate), având ca efect un cost înalt în raport cu producţia internă şi cu
utilizarea forţei de muncă;
- politici de substituire a cheltuielilor – prin care să se modifice cheltuielile prin deplasarea
acestora de la achiziţionarea bunurilor importate către cele produse în interior.
- acordarea de subvenţii sau ajutoare pentru exportatori;
- creşterea ratelor dobânzilor interne pentru a atrage fluxuri de capital.

.3. Ratele (cursurile) de schimb

Piaţa monetară a schimburilor externe (piaţa valutară) reprezintă piaţa internaţională pe care o
monedă naţională poate fi convertită în altă monedă. Ca şi în situaţia altor pieţe, şi piaţa valutară poate
fi abordată din perspectiva cererii şi ofertei. Apariţia acestei pieţe este direct legată de existenţa
comerţului internaţional.

Piaţa valutară. Piaţa valutară este un sistem de relaţii financiar – valutare prin care se
realizează vânzări sau cumpărări de valută, atât efectiv, cât şi în cont, dar şi de devize.
Valutele reprezintă monede naţionale străine care sunt în circulaţie la momentul realizării
schimbului, puttând fi folosite atât la realizarea plăţilor, cât şi pentru a putea efectua rezerve.
Devizele reprezintă mijloace de plată sau active financiare ce sunt formate din valute efective şi
cecuri, disponibilităţi la bănci în străinătate, titluri de valoare externă, dar şi alte disponibilităţi folosite
drept mod de plată în cadrul relaţiile comerciale internaţionale. Titlurile de credit, titlurile comerciale
(cambia, trata, biletul la ordin, consonamentul, warantul5), cele bancare (cambia, cecul, certificatul de
depozit), financiare (acţiunile, obligaţiunile, rentele, bonurile de tezaur), exprimate în valută, devin
instrumente de plată şi de credit internaţionale (devize).
Cotaţia reprezintă modalitatea de stabilire a cursului valutar pe o anumită piaţă, având la bază
mecanismul cererii şi al ofertei.

Monedele internaţionale sunt valute care au o mare putere liberatoare şi circulă în afara statului
emitent, servind ca mijloc de plată şi rezerve pe piaţa internaţională. Există două categorii de monede
internaţionale, respectiv monede naţionale consacrate şi înstrumente monetare şi unităţi de cont. Printre
monedele naţionale se pot aminti: dolarul american ($, USD), lira sterlină (£), Euro, Yenul japonez, etc.
Există însă şi instrumentele monetare pentru care unităţile de cont sunt emise de către organisme
financiare internaţionale şi în cele mai multe situaţii sunt unităţi monetare artificiale: D.S.T., E.C.U.,
EURCO, E.U.A.6 etc
Un trend mai recent îl reprezintă apariţia monedei virtuale denumită Bitcoin (BTC), atribuită
lui Satoshi Nakamoto, ce poate fi considerat şi sistem de plată în cadrul tranzacţiilor realizate on line (în
mediul virtual). Acesta a apărut în anul 2008. Schimburile/tranzacţiile de monedă se realizează direct
între agenţii comerciali, fără a fi prezent un intermediar, existând o reţea şi un software ce ce verifică
tranzacţiile realizate. Deoarece tranzacţiile nu sunt verificate de o Bancă Centrală, bitcoin-ul este
denumit monedă virtuală descentralizată. Pentru a putea realiza o plată în Bitcoin este necesară o
semnătură digitală, iar numărul vânzătorilor ce acceptă această monedă a depăsit 100 000 în anul 2015.

Preţul la care o monedă se schimbă cu alta se numeşte rata de schimb sau curs de schimb.
Deoarece rata de schimb reprezintă valoarea unei monede exprimată în alta, însemnă că
aprecierea unei se face în detrimentul celeilalte.
Referindu-ne la România, cursul de schimb al leului reprezintă preţul leului în alte monede. Ca
şi orice alt preţ, cursul de schimb este determinat de raportul cerere – ofertă.

5
Cambia este un titlu comercial care atestă existenţa unei creanţe plătibile imediat sau la termen.
Trata este un ordin scris, necondiţionat şi formal, adresat de emitent, prin care se solicită unui agent economic să achite o sumă.
Biletul la ordin este un înscris formal, titlu de credit la ordin prin care subscriitorul / emitentul se obligă să achite o anumită sumă.
6
D.S.T. (Drept Special de Tragere) este o unitate de cont emisă de Fondul Monetar Internaţional, care are circulaţie în cadrul instituţiilor
financiare internaţionale şi poate fi utilizat ca rezervă valutară.
E.C.U. (European Currency Unit) este o unitate de cont utilizată de către instituţiile financiare europene
EURCO (European Composite Unit) a fost o unitate de cont folosită în C.E.E.
 Cererea de lei pe piaţa externă reprezintă suma pe care agenţii economici doresc să o cumpere
într-o anumită zi pentru un anumit curs de schimb dacă vor găsi un vânzător. O sursă importantă a cererii
o reprezintă străinii care doresc achiziționarea de bunuri și servicii produse în România, dar care nu
dețin lei. O altă sursă a cererii de lei provine din dorința străinilor de a achiziționa active românești.
În cazul altor monede, cererea poate proveni de la diferite Guverne ce doresc acumularea de
rezerve valutare. Rezervele se realizează, de regulă, sub forma unor active ce aduc dobânzi.
Oferta de lei reprezintă suma de monedă pe care agenţii doresc să o vândă pe piaţă dacă vor găsi
un cumpărător.
Există două motive pentru care legea cererii se aplică şi monedei naţionale: efectul tranzacţiilor
şi efectul câştigului de capital aşteptat.
Efectul tranzacţiilor provine din exporturile firmelor româneşti şi din costul tranzacţiilor.
Cererea de monedă depinde de cererea străinilor pentru bunuri interne, ceea ce implică necesitatea de a
avea moneda internă pentru a le plăti. Pentru o valoare aşteptată dată a monedei, cu cât este mai scăzută
valoarea acesteia faţă de acel nivel, cu atât este mai mare câştigul de capital aşteptat din păstrarea
monedei interne şi ca urmare este mai mare cantitatea de monedă cerută.
Oferta de monedă depinde de cererea agenţilor interni pentru bunuri străine (pentru importuri)
ceea ce necesită monede străine pentru a le plăti. Schimbul monedei interne pentru cele străine va creşte
oferta de monedă internă.
Valoarea monedei unei ţări depinde în ultimă instanţă de performanţele sale în comerţul
internaţional. Un surplus al balanţei comerciale indica o cerere mai mare pentru moneda naţională,
respectiv o cerere mai mare de bunuri interne. În acest caz, cursul de schimb va fi relativ ridicat în raport
cu alte monede. Un deficit al balanţei comerciale va indica un exces de ofertă de monedă internă şi în
consecinţă o monedă slabă.

Cursul de schimb (e) poate fi de două feluri:

▪ cursul de schimb nominal bilateral (exprimă preţul monedei străine în moneda naţională)
pentr care se poate calcula rata efectivă sau multilaterală (reprezintă preţul unui coş
reprezentativ de valute străine, fiecare multiplicată cu ponderea comerţului cu ţara respectivă);
▪ cursul de schimb efectiv real sau, simplu, cursul de schimb real (se calculează pentru a stabili
dacă preţurile naţionale au evoluat comparativ cu acelea de pe pieţele internaţionale).

Pentru determinarea ratelor de schimb există mai multe situaţii:

- rata de schimb flexibilă sau fluctuantă – în această situaţie cursul de schimb se stabileşte
liber pe piaţă, fără intervenţia Băncii Centrale, doar pe baza cererii şi a ofertei de
monedă;
- rată de schimb fixă sau rigidă – Banca Centrală doreşte menţinerea unei rate de schimb
la o anume valoare. În această situație rezervele valutare oficiale pot fi considerate ca
fiind un stoc de active nominalizate în monedă străină pe care Banca Centrală le deține
și folosește pentru a interveni pe piața valutară externă. Dacă ratele de schimb sunt fixe,
iar moneda supraevaluată, atunci se înregistrează o scădere a rezervelor, ceea ce va avea
ca efect o criză a balanței de plăți;
- Existența unei situații intermediare celor două prezentate anterior, incluzând fixarea
ajustabilă și fluctuația direcționată.

Cursul de schimb real se calculează ca fiind raportul dintre preţurile străine şi cele interne
măsurat în aceeași monedă. Caracterizează competitivitatea ţării în contextul comerţul internaţional.

Adică, cursul real de schimb este:

Pf  e
er = (3.3)
P

unde: Pf – nivelul preţurilor din străinătate;

P – nivelul preţurilor interne;
 e – cursul de schimb nominal, respectiv preţul în lei a unei unităţi monetare străine (de
exemplu lei/dolari).

Numărătorul (Pf . e) exprimă preţurile din străinătate măsurate în lei iar numitorul (P) reprezintă
preţurile interne; astfel cursul real de schimb exprimă raportul preţurilor din străinătate şi cele interne.
Cursul de schimb real er se determină tot pe baza relaţiei (3.3) dar folosind indicele preţurilor
(general sau de consum) atât pentru ţările cu care se realizează schimburi comerciale (în loc de Pf), cât
și pentru ţara de rezidenţă (în loc de P). Astfel se va ajusta cursul efectiv (nominal) de schimb la
modificările preţurilor externe şi interne.
Modificările ratelor de schimb survin în următoarele situații:
- Atunci când se înregistrează o creștere a prețului autohton al exporturilor;
- Când survin modificări ale nivelurilor prețurilor;
- Când se înregistrează o creștere a prețului importurilor;
- Apariția unei modificări importante a fondurilor de investiții (are ca efect aprecierea
monedei țării importatoare).
Conform teoriei parității puterii de cumpărare, pe termen lung, valoarea medie a ratei de schimb
între două monede depinde de puterea relativă a lor de cumpărare.

3.4. Echilibrul şi ajustări ale acestuia într-o economie deschisă

În modelul IS-LM prezentat in capitolele anterioare considerăm atât sectorul extern, cât şi
comerţul internaţional. Iniţial presupunem că, deşi nivelul preţului este dat, oferta satisface orice cerere,
ipoteză ce va fi relaxată. Odată considerată existența comerțului internațional și a sectorului extern
(adică economia nu mai este autarhică, ci deschisă), atunci outputul intern este determinat atât de
consumul intern, cât şi de cererea pentru export, adică:

Y= A + NX = (C + I + G) + (Exp – Imp)
= (C + I + G) + NX (3.3)
unde Exp reprezintă exportul iar Imp importul.

Dar din ecuațiile modelului IS avem:

𝐶 = 𝐶0 + 𝑌 𝑑
𝑌 𝑑 = 𝑌 + 𝑇𝑅 − 𝑇0 + 𝑡𝑌
𝐼 = 𝐼0 − 𝑏𝑟
𝑁𝑋 = 𝑁𝑋0 − 𝑚𝑌 − 𝑛𝑟

unde NX0 este componenta autonomă a soldului balanței comerciale, parametrul m indică
dependența soldului balanței comerciale de nivelul PIb-ului, iar parametrul n indică dependența soldului
balanței comerciale de rata reală a dobânzii. Parametrii m și respectiv n pot fi pozitivi, negativi sau nuli.

Înlocuind în relația (3.3) obținem:

𝑌 = 𝐶0 + 𝑐(𝑌 + 𝑇𝑅 − 𝑇0 + 𝑡𝑌) + 𝐼0 − 𝑏𝑟 + 𝐺 + 𝑁𝑋0 − 𝑚𝑌 − 𝑛𝑟 (3.4)

Astfel, ecuația curbei IS devine:

1
(IS): 𝑌= [𝐶 + 𝑐𝑇𝑅 − 𝑐𝑇0 + 𝐼0 + 𝐺 + 𝑁𝑋0 − 𝑟(𝑏 + 𝑛)] (3.5)
1−𝑐(1−𝑡)+𝑚 0

În cadrul unei economii deschise (având sector extern) în curba IS sunt incluse exporturile nete
sub forma unei componente a cererii agregate.
 O parte a venitului fiind utilizată pentru importul bunurilor, obținem o verticalizare a curbei IS
spre deosebire de cazul unei economii închise. Scăderea ratei dobânzii atrage după sine o creştere mai
mică a venitului, dar şi a producţiei pentru restabilirea echilibrului pieţei.
Înclinaţia marginală către importuri (z) se calculează ca raport între sporul de importuri şi cel
de venituri (z = IMP/Y), arătând cât din veniturile suplimentare realizate se cheltuieşte pentru
importuri.

Multiplicatorul cheltuielilor publice G devine  G

*

 1
 G = 1−𝑐(1−𝑡)+𝑚< G (3.6)

O scădere reală a exporturilor are ca efect o creștere a cererii de bunuri interne. Acest lucru
însemnă o deplasare spre dreapta a curbei IS. O creştere a lui Yf, dar și a cheltuielilor realizate prin
intermediul sectorului extern are ca efect o creștere a exporturilor nete.
Dacă se înregistrează o creștere a cererii externe, atunci observăm o creștere a ratei dobânzii, a
producţiei interne şi a gradului de ocupare a factorilor.
O creștere a venitului atrage după sine o creștere a cheltuielilor interne, a veniturilor externe, având
ca efect o depreciere reală. O scădere a exportului net are ca efect o scădere a cheltuielilor interne, o
creștere a veniturilor externe, ducând, de asemenea, la o depreciere a cursului de schimb.

3.5. Fluxurile de capital şi balanţa de plăţi. Modelul Mundell - Fleming (Modelul IS-LM-BP)

Acest model a fost dezvoltat independent de Rober Mundell (ce a obținut în anul 1990 premiul
Nobel pentru economie pentru contribuțiile aduse în studiul piețelor de capital și dezvoltării politicilor
macroeconomice) şi Marcus Fleming, fiind o generalizare a modelului IS-LM. Astfel, se evidneţiază
relaţia pe termen scurt între rata de schimb nominală, rata dobânzii şi output. Acest model a fost folosit
pentru a demonstra că într-o economie nu pot exista simultan o rată de schimb fixă, o mişcare liberă a
capitalului şi o politică monetară independentă.

Ipotezele modelului:
- taxele şi economiile sunt crescătoare în raport cu venitul
- balanţa comercială depinde doar de venit şi de rata de schimb;
- capitalul este perfect mobil (investitorii pot achiziţiona active în orice ţară);
- în sistem există doar investitori neutri la risc, rezultând o cerere de bani dependentă doar de
venit şi de rata dobânzii, iar investiţiile sunt influenţate doar de rata dobânzii;
- ţara considerată este suficient de mică, pentru a nu putea influenţa nivelul dobânzilor din
alte economii;

Curba IS: 𝑌 = 𝐶 + 𝐼 + 𝐺 + 𝑁𝑋
NX – exportul net depinde de rata de schimb nominală, de PIB şi de PIB-ul ţărilor cu
care se realizează comerţul internaţional.
- Un PIB mai mare are ca efect o creştere a cheltuielilor cu importul, ducând la
scăderea exporturilor nete;
- Creşterea veniturilor străine duc la creşterea cheltuielilor făcute de străini în
exporturile ţării, ceea ce are ca efect o creştere a exporturilor nete.
- O creştere a ratei de schimb nominală duce la o scădere a exporturilor nete;
Dacă rata de schimb este flexibilă, atunci rata de schimb este cea de-a treia variabilă endogenă.
Dacă rata de schimb este fixă, atunci, în model, este o variabilă exogenă, rezultând, în urma calculelor,
surplusul balanţei de plăţi.
Curba LM:
𝑀
= 𝑘𝑌 − ℎ𝑟
𝑃
( o rată a dobânzii mare sau un venit mai mic au ca efect o scădere a cererii de bani)
De unde:
1𝑀 𝑙
𝑌= + 𝑟
𝑘𝑃 𝑘
Astfel, rata dobânzii este:
𝑘 1𝑀
𝑟= 𝑌−
𝑙 𝑙 𝑃

BP (ecuația balanţei de plăţi) = contul curent + contul de capital

(vom neglija erorile și omisiunile statistice)

BP = Nx(Y, Yf, R) + CF(r – rf)

Fluxurile de capital (CF) depind de diferenţele dintre rata internă a dobânzii (r) şi ratele
dobânzilor din străinătate (rf), astfel că surplusul/ deficitul balanţei de plăţi (BP) este:
Când soldul balanţei de plăţi este zero se înregistrează echilibrul extern, în caz contrar Banca
Centrală va fi obligată se recurgă la rezerve. Echilibrul intern se atinge atunci când economia se află la
nivelul ocupării complete a factorilor.
Dacă înregistrăm o mobilitate perfectă a capitalului, atunci echilibrul extern se atinge doar în
situația în care r = rf.

Curba IS devine:

1 1𝑀
𝑌= 𝑘 [𝐶0 + 𝑐𝑇𝑅 − 𝑐𝑇0 + 𝐼0 + 𝐺 + 𝑁𝑋0 + ℎ 𝑃 (𝑏 + 𝑛)]
1−𝑐(1−𝑡)+𝑚+ (𝑏+𝑛)
ℎ
De unde, obținem multiplicatorul cheltuielilor publice:
1
𝛼𝐺 = 𝑘
1−𝑐(1−𝑡)+𝑚+ (𝑏+𝑛)
ℎ

Multiplicatorul politicii fiscale este:

(𝑏+𝑛)
𝛼Γ = 𝛼𝐺 ℎ

Curba LM este:

𝑀
= 𝑘𝑌 − 𝑙𝑟
𝑃

Dacă are loc o modificare a cheltuielilor guvernamentale (ΔG), atunci din (IS) rezultă:

Δ𝑌 = 𝛼𝐺 Δ𝐺
iar din (LM) obținem:
𝑘
Δ𝑟 = 𝑙 Δ𝑌.

Dacă într-o anumită perioadă are loc o modificare a taxelor autonome (ΔT0), atunci, din curba
(IS) obținem:
Δ𝑌 = −𝛼𝐺 cΔ𝑇0
iar din (LM) variația ratei dobânzii este:
𝑘
Δ𝑟 = Δ𝑌
𝑙
Dacă rata de taxare variază (Δt), atunci:
Δ𝑌 = −𝛼𝐺 cΔt𝑌 ∗
𝑀
Dacă în economie ne confruntăm cu Δ 𝑃, atunci din (IS) obținem variația output-ului:
𝑀
ΔY = α𝐺 Δ
𝑃
iar din (LM) variația ratei dobânzii este:
𝑘 1 𝑀
Δr = ΔY − Δ
𝑙 𝑙 𝑃

În situația unei politici monetare expansioniste se observă o îmbunătățire a utilizării factorilor

dar, efectul va fi înrăutăţirea balanţei de plăţi, deoarece se înregistrează o scădere a ratei interne a
dobânzii r. Astfel, fluxurile de capital, sensibile la rata dobânzii, sugerează soluţia problemei: o creştere
a ratei dobânzii implică o finanţare a deficitului comercial. Pentru a avea echilibru intern şi extern trebuie
folosite atât politici fiscale, cât şi politici monetare.
Deoarece punctele de echilibru se situează la intersecţia curbelor IS şi LM, ajustările vor fi direct
legate de regimul cursului de schimb.
Cu ajutorul modelului Mundell – Fleming putem studia economiile în cadrul cărora
înregistrăm o mobilitate perfectă a capitalului.

Influenţa preţurilor într-o economie deschisă. În continuare considerăm că preţurile sunt variabile,
iar capitalul nu este perfect mobil, ceea ce implică faptul că ecuaţia BP nu mai este o dreaptă orizontală.
Dacă Yf , Pf şi rf sunt constante, atunci:

BP = X(P, e) – Z(Y, P, e) – CF (r) (4.7)

(cu CF(r) = fluxul de capital net către exterior).

Componentele BP din relaţia 3.7 sunt descrise astfel:

X
a) funcţia exporturilor EXP = X(P, e), cu < 0  (P  X)
P
X
< 0  (e  X)
e

Z
b) funcţia importurilor IMP = Z(Y, P, e), cu > 0  (Y  Z)
Y
Z
> 0  (P  Z)
P
Z
> 0  (e  Z)
e

CF
c) funcţia fluxului de capital CF = CF(r), cu < 0  (r CF către exterior )
r

Echilibrul contului curent în expresie monetară, respectiv surplusul balanţei de plăţi sunt:

IMP – EXP = PX(P, e) – Pf  e  Z(Y, P, e) (3.8)

BP = Nx(Y, P, e) – CF(r) (3.9)

Din relaţia (3.9) rezultă că BP = 0 dacă și numai dacă Nx(Y, P, e) = CF(r).

În cazul unui sistem cu rate de schimb fixe, relația (4.9) indică deficitul (surplusul) balanţei de plăţi.
Dacă avem, în schimb, un sistem cu rate de schimb flexibile BP = 0 şi ecuaţia (4.9) indică punctul
de echilibru al cursului de schimb nominal e.

Pe baza relaţiei (3.9) putem obţine forma curbei BP (pentru BP = 0). Utilizând reprezentarea în 4
cadrane descrisă în modelul IS – LM vom obţine curba BP în cadranul I (figura 3.8). Pentru un nivel
dat al preţurilor externe Pf şi un curs de schimb fixat e şi cu nivelul iniţial al preţurilor interne P0
rezultă în cadranul IV funcţia exportului net în raport cu Y (o funcţie descrescătoare).

Fluxul net de capital către exterior este prezentat în cadranul II. Cadranul III conţine restricţia Nx =
CF (export net = flux net de capital). Curba BP arată combinaţiile de rate ale dobânzii interne şi
nivele ale producţiei (r, Y) pentru care exporturile nete sunt egale cu fluxul net de capital către
exterior. Pe curba B0P0 este asigurat echilibrul balanţei de plăţi (BP = 0). Orice punct de sub BP
(zona E1) arată un deficit al balanţei de plăţi, în timp ce orice punct de deasupra BP (zona E2) indică
un surplus al balanţei de plăţi.

Pentru a verifica dacă un punct de echilibru intern (r, Y),( situat la intersecţia curbelor IS şi LM)
conduce la un deficit (sau un surplus) al balanţei de plăţi este suficient să suprapunem diagrama BP
peste diagrama IS – LM.

E2
r P0
Surplus
BP>0 E1
r Deficit
BP<0
II
I
CF(r)
r
B0

F 45o Y Y Y
Figura 3.8 Determinarea în patru cadrane a balanței de plăți

P0X(P0)-pf  e 
III Z(P0)
P0X – pf  e  Z IV
= CF
X-Z

Observaţii:
Pornind de la un nivel iniţial Y0 se determină r0 (urmând schema IV – III – II – I de succesiune
a cadranelor). Aceasta va conduce la punctul (Y0, r0) pentru care BP = 0. Punctele ce satisfac
această condiţie formează dreapta B0P0.
Precizăm că în relaţia (4.8) şi în figura 4.8 se consideră că rata de schimb este definită ca
monedă naţională pe monedă străină.