Sunteți pe pagina 1din 18

Fascismil si Nazismul-Ideologii periculoase in comtemporaneitate

Totalitarismul reprezintă un regim politic în care puterea executivă îşi subordonează

toate celelalte sfere de activitate, îngrădeşte libertăţile democratice ale individului, înlătură

partidele politice de opoziţie şi practică o politică de forţă şi de violenţă.

Gheorghi Dimitrov oferea o definiţie mai completă noţiunii de stat totalitar spunând că

acesta “urmăreşte dizolvarea prin forţă a tuturor celorlate partide şi organizaţii “ şi în al doilea

rând “unificarea instituţiilor economice, de stat, culturale, militare, sportive, de tineret,

religioase şi altele, a presei, propagandei ș. a. m. d.”, pe scurt, unificarea întregii vieţi sociale.1

Fascismul şi nazismul sunt ideologii politice totalitare, antidemocratice şi

anticomuniste. Nu de puţine ori nazismul a fost confundat cu fascismul, şi aceasta s-a datorat

în primul rând fondului relativ comun pe care îl prezintă cele două ideologii. Nazismul a

preluat unele elemente din fascism, de pildă dicatura, iredentismul teritorial şi bazele teoriei

economice. Totuşi, fascismul nu a avut o ideologie clară şi enunţată în mod direct precum

nazismul sau comunismul.

În forma sa incipientă, când fasciştii italieni ajung la putere în 1921, fascismul a fost

privit ca “o revoluţie mic-burgheză” şi ca o “luptă pentru supravieţuire a păturilor mijlocii”.

La fel afirma şi Luigi Longo, definind mişcarea fascistă ca “rezultat al răzvrătirii micii

burghezii în teama ei de a nu fi strivită în încleştarea dintre marele capital şi mişcarea

muncitorească.”2

Într-o altă ordine de idei, fascismul reprezintă înlocuirea unei forme de stat a stăpânirii

de clasă- burghezo-democratică- printr-o altă formă de stăpânire şi anume, dictatura deschisă

teroristă. Alţi teoreticieni, precum Otto Bauer, au susţinut ideea că fascismul este un sistem de

guvernare care încearcă să elimine lupta de clasă, statul fiind arbitrul suprem între exploataţi

şi exploatatori. Realitatea a dovedit exact contrariul acestor idei utopice întrucât, regimul a

accentuat şi mai mult aceste contradicţii.3

Fascismul a apărut în Italia în 1920 şi a constituit doctrina Partidului Naţional Fascist,

în fruntea căruia s-a aflat dictatorul Benito Mussolini. În forma sa incipientă, ideologia se
caracteriza printr-un naţionalism radical, numit adesea “ultra-naționalism”, dar fără a prezenta

tendinţe antisemite. Spre deosebire de fascism, nazismul lui Hitler a manifestat un rasism

acerb, punând accent pe virtuţile poporului german, văzut ca un popor superior, care are

menirea de a conduce lumea. Rasiştii germani şi-au însuşit denumirea de arieni pentru

1 Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică,
1992, p. 45.

2 Ibid., p. 37.

3 Fascismul, Note, 1945, p. 4.

populaţiile de origine germanică nordică, considerate ca rase superioare.1 În lungul său şir de

predici halucinante, Hitler declara: “Arianul este Prometeul omenirii. Capul său lucid a fost

înzestrat cu scânteia divină a geniului, lui i-a fost dat să aprindă primele focuri ale raţiunii

omeneşti [...].”2 Ideea “rasei pure” va merge mână-n mână cu teroarea, iar scopul

conducătorilor nazişti este instaurarea fricii, a stării de război şi impunerea dominaţiei

permanente la nivel mondial.

O diferenţă fundamentală între cele două ideologii constă în modul de difuziune al

acestora. Fasciştii sunt preocupaţi să organizeze o naţiune în conformitate cu valorile şi

sistemele corporatiste, urmăresc mobilizarea în masă a unei naţiuni şi crearea unui “om nou”,

în timp ce naziştii doresc să instaureze monopolul mondial şi să acapareze toată puterea

politică. Pentru a lămuri mai bine această distincţie, este necesar să analizăm îndeaproape

etapele instaurării doctrinei naziste şi să vedem care au fost cu adevărat intenţiile lui Hitler.

Nazismul german s-a dovedit a fi cel mai agresiv dintre toate regimurile fasciste,

având ca scop instaurarea dominaţiei mondiale prin înrobirea popoarelor şi transformarea

acestora în sclavi ai celui de-al treilea Reich. În acest sens, hitleriştii au încălcat tratatele

internaţionale şi au pregătit în secret terenul pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi

intenţiile lui Hitler fuseseră exprimate încă dinaintea venirii sale la putere, odată cu

consolidarea regimului şi cu refacerea potenţialului militar al Reich-ului, acţiunile Germaniei

în politica externă au fost îndreptate într-o singură direcţie şi anume, câştigarea hegemoniei.
După cum afirma Sir Hartley Schawcross la 4 decembrie 1945:

“Din clipa când, în 1933, Hitler a devenit cancelar […] însuşi cerul deasupra lumii s-a

întunecat, speranţele omenirii au început să pălească, tratatele nu mai păreau a conţine

angajamente solemne; ele se încheiau cu un cinism fără seamăn spre a fi folosite ca

mijloc de înşelare a altor state în ceea ce priveşte intenţiile militare ale Germaniei.”3

În cadrul reuniunilor cu caracter secret, Hitler a dezvăluit că îşi propunea să creeze un

mare stat al germanilor care să-i reunească pe toţi germanii din Europa, formând ulterior un

imperiu continental capabil să concureze pe plan internaţional cu SUA şi cu Marea Britanie.

De aici derivă şi ideea spaţiului vital întrucât, pentru a se extinde, statul german avea nevoie

de spaţiu şi tocmai în acest scop a cucerit şi subjugat popoarele naţionale.

1 Adolf Hitler, Mein Kampf, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi,
1999, p. 18.

2 G. Alexandrov, Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii, Moscova: editura în limbi străine,
1943, p. 23.

3 A. Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938- 1939, Colecția Clepsidra, Editura Eminescu,
1983, p. 12.

Politica înşelătoare pe care o adoptase Hitler este reflectată în numeroase situaţii

petrecute pe scena internaţională. Pe data de 17 mai 1933, răspunzând unui mesaj adresat de

preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, conducătorilor de state, prin care acesta cerea

renunţarea la armele ofensive, Adolf Hitler şi-a proclamat voinţa sa de pace. Declaraţia sa a

stârnit uimire în rândul liderilor naţionali, aceştia luând de bună atitudinea înşelătoare a

Fuhrer-ului.1

Realitatea cumplită din Germania şi declaraţia lui Hitler cu privire la retragerea

statului de la conferinţa dezarmării şi din cadrul Societăţii Naţiunilor, pe 14 octombrie 1933,

ar fi trebuit să dea de gândit tuturor şefilor de state.

Pe 26 februarie 1935, statul german a trecut la crearea Luftwaffei sub pretextul că

teritoriul său este survolat de avioane necunoscute. Iar pe 16 martie, Hitler îşi face cunoscute

adevăratele intenţii prin întroducerea serviciului militar obligatoriu şi constituirea unei armate
complete, compusă din 12 corpuri şi 36 de divizii.

Deşi planurile sale devin tot mai evidente, puţinii oameni politici care cunoasteau

fundamentul ideologiei naziste, ori nu se aflau în funcţii importante care să le permită

influenţarea deciziilor, ori fuseseră eliminaţi de agenţii nazişti.

Pe plan diplomatic, Hitler a urmărit separarea Marii Britanii de foştii săi aliaţi. Întrucât

s-a bucurat de un teren propice în spaţiul britanic, sprijinit de numeroşi oameni politici care

simpatizau cu regimul Germaniei, Hitler îşi atinge cel mai influent obiectiv care avea să

zdruncine securitatea colectivă a statelor naţionale. Astfel, pe 8 iunie 1935, guvernul englez a

semnat acordul naval cu Berlinul, acord prin care Germania primea dreptul de a construi o

flotă de 420 000 de tone, în loc de 144 000 de tone, cât îi îngăduia Tratatul de la Versailles.

Semnarea acestui acord i-a oferit lui Hitler răgazul şi posibilitatea de a-şi făuri maşina

de război şi totodată, i-a dat impulsul de a se angaja în cuceriri militare cu certitudinea că nu

va întâmpina o rezistenţă organizată din partea popoarelor.

Pe 22 octombrie 1936, la Berlin ia naştere o alianţă agresivă, denumită Axa Berlin-

Roma, care apare ca rezultat al unor protocoale care reglementau cooperarea germano-italiana

în problemele fundamentale pentru cele două regimuri fasciste. Din încheierea acordului,

Hitler lăsa să se înţeleagă ce aşteptări avea de la respectiva alianţă: “În Germania şi Italiaafirma

dictatorul nazist- progresele reînarmării sunt mai rapide decât în Marea Britanie. [...]

Peste trei ani Germania va fi gata.”2

1 A. Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938- 1939, Colecția Clepsidra, Editura Eminescu,
1983, p14- 15.

2 Ibid., p. 25.

Totuşi, relaţiile dintre statele fasciste au rămas foarte tensionate, de vreme ce Hitler nu

renunţase definitiv la Austria şi dorea unirea acestui stat get-beget german cu Reich-ul.

Anul 1937 a adus schimbări substanţiale pe plan politic şi drept urmare, ministrul de

război Werner von Blomberg a elaborat o “Directivă cu privire la efectuarea pregătirii

coordonate în vederea războiului”, un document ce ilustra schimbarea de atitudine a

conducătorilor germani. Hitler mergea pe premisa că odată cu extinderea agresiunilor la nivel


mondial, creştea şi posibilitatea declanşării unui război generalizat, lucru care s-a şi întâmplat

de altfel.

Petre Pandrea a fost unul dintre intelectualii europeni care au sesizat pericolul ce stătea

la baza propagandei hitleriste. În urma studiilor de doctorat juridic, gânditorul român cunoștea

în profunzime realităţile politicii germane. Într-una din lucrările sale, acesta încearcă să

explice căile care au făcut posibilă ascensiunea lui Hitler la putere, dar şi veneraţia sa dusă

până la misticism: “A. Hitler a avut îndrăzneala minciunii, făcând promisiuni apropiate, tăiate

pe măsură: 1) domnia politică cu brutalitate tinerească, 2) munca printr-un nou sistem

economic, 3) repartiţia socialistă a bunurilor, 4) izgonirea evreilor, 5) remilitarizarea patriei,

6) nobleţea rasei <<nordice şi 7) fondarea celui de-al treilea Imperiu>>.”1

După 1933, Hitler şi-a exercitat puterea asupra instrumentelor de dominaţie şi asupra

aparatului de coerciţie al statului. Prăbuşirea democraţiei de la Weimar în 1930 şi

fragmentarea societăţii civile au creat cadrul ideal pentru ca puterea statului german să fie

reconstituită pe baze “despotice”.2 “În genere, formele de guvernământ dur, îndeosebi

sistemele de conducere dictatorială, valorează atât cât reprezintă ca valoare personală

dictatorul care a instaurat şi diriguit regimul.”3

Pe lângă ceilalţi factori care au permis preluarea puterii de către forţele naziste, trebuie

amintit şi conceptul de “conducere charismatică”. Această formă de guvernare are la bază

percepţia eroismului şi a misiunii pe care o are un “lider” în cadrul statului. Totodată,

“dominaţia charismatică” derivă din interacţiunea crizei din Germania după Primul Război

Mondial cu caracteristicile specifice culturii politice germane.4

În vederea atingerii propriilor sale interese, statul fascist realizează o propagandă fără

scrupule. În Mein Kampf, Hitler subliniază rolul prioritar al propagandei: ‘Folosind

1 Petre Pandrea, Germania hitleristă, în Petre Pandrea Eseuri, București: Editura Minerva, 1971, p.
195.

2 Ian Kershaw, Hitler între trecut și viitor, traducere Ligia Caranfil, Longman Group UK Limited, 1991,
p. 82.

3 Petre Ghiață, Dictaturi, București: Editura Ideia, 1938, p. 7.


4 Ian Kershaw, op. cit., p. 22.

propaganda cu dibăcie şi perseverenţă, poţi prezenta poporului cerul drept iad, şi invers- poţi

prezenta viaţa cea mai săracă drept rai.”1

Scopul propagandei a fost manipularea opiniei publice şi obţinerea consensului.

Zeificarea efectivă a conducătorului de către aparatul de stat şi de mişcarea nazistă i-au creat

Fuhrer-ului o imagine cu calităţi supradimensionale: “Neîndoios, Hitler a trăit într-o lume a

fantasmelor, în care realitatea şi visele aberante se împletesc. Se vedea stăpânul lumii, un

semizeu.”2 Suportul popular reprezenta veriga slabă a liderului german. Hitler era extrem de

alergic la tot ce ar fi putut dăuna popularităţii sale. În acest sens, el a recunoscut nevoia

constantă a unui succes repetat, precum şi necesitatea mobilizării maselor.3

Propaganda este, de altfel, o armă politică specifică ambelor ideologii. În cadrul

statului, toate organizaţiile şi instituţiile fac propagandă, iar opinia publică şi cea oficială sunt

una şi aceeaşi. Nu sunt prezentate publicului decât acele evenimente interne şi internaţionale

care sunt favorabile regimului. Spre exemplu, întreaga presă internaţională scrie ani în şir

despre existenţa unor lagăre de concentrare în Germania însă, aceste lucruri sunt trecute sub

tăcere în spaţiul german pentru a nu compromite regimul. Totodată, dacă anumite ştiri

nefavorabile regimului nu se pot evita, acestea sunt prezentate poporului într-o lumină

denaturată, informaţiile şi aprecierile fiind falsificate.4

Hitler manifesta un soi de aversiune pentru conceptul de independenţă şi pentru ideea

de popor naţional. În concepţia sa, celelalte naţiuni constituiau o gloată de indivizi fără raţiune

ce trebuiesc înrobiţi pentru a lucra în slujba statului german. Acesta afirma: “capacitatea de

înţelegere a maselor este foarte mărginită, orizontul lor este îngust”; “poporul este rob; numai

puţini sunt meniţi să fie stăpâni”; “la adunările masei nu este loc pentru gânduri, iată de ce o

astfel de atmosferă asigură un succes maximal discursurilor mele.”5

Reacţionar şi antiuman, statul fascist recurge la izolaţionism pentru a-şi proteja

regimul; el trebuie să lupte împotriva propagandei străine prin mijloace şi forţe proprii.

Aparatul poliţienesc adoptă câteva măsuri radicale de izolare: sigilează aparatele de radio
pentru a nu difuza decât posturile naţionale; introduce bruierea emisiunilor străine în limba

germană; impune un control riguros asupra literaturii şi presei aduse din străinătate; distruge

1 Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică,
1992, p. 243.

2 Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, București : Editura politică, p. 535.

3 Ian Kershaw, Hitler între trecut și viitor, traducere Ligia Caranfil, Longman Group UK Limited, 1991,
pp. 123-129.

4 Dr. Jeliu Jelev, op. cit., pp. 246- 247.

5 G. Alexandrov, Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii, Moscova: editura în limbi străine,
1943, p. 11.

literatura care ar putea inspira idei democratice; limitează riguros plecarea cetăţenilor săi în

străinătate.1

Adolf Hitler nu se putea angaja în cuceririle militare plănuite, decât după eliminarea

opoziţiei din propria sa ţară. După preluarea puterii, naziştii au lichidat adversarii politici,

represiunile fiind îndreptate către reprezentanţii clasei muncitoreşti, dar şi împotriva

catolicilor şi a evreilor.2

Pentru acest scop, s-a înfiinţat partidul unic, care se poate identifica foarte bine cu

sintagma “stat în stat”. Contopirea aparatului de stat cu aparatul de partid este profundă

întrucât organele de stat au un pronunţat caracter politic, iar cele de partid sunt întreţinute de

stat şi au caracter birocratic- poliţist. Totuşi, partidul fascist, în calitatea sa de partid unic de

guvernământ, se constituie ca o instituţie ce se situează deasupra statului. Astfel, el

dobândeşte statutul de “stat în stat”, întrucât comandă şi controlează statul: “Nu statul ne dă

ordine, ci noi dăm ordine statului”- declara Hitler.3

În condiţiile totalitarismului, unificarea s-a realizat nu doar în plan politic, ci şi din

punct de vedere economic. Hitler clarifica faptul că scopul său era să dispară acea linie de

demarcaţie între săraci şi bogaţi. “Partidul [nazist] intenţiona să schimbe întregul concept al

relaţiilor de muncă, bazându-se pe principiul co-determinarii şi împărţirii responsabilităţii


între conducere şi muncitori.”4 Dacă retorica se potrivea cu realitatea, asta nu mai conta, dar

atracţia exercitată de un asemenea ţel era profundă. Astfel, promisiunile lui Hitler de a

întemeia un socialism protector, dar disciplinat au găsit urechi foarte receptive.

Sub pretextul unor idei bine ambalate şi cosmetizate, întemeietorii regimului şi-au

rezervat dreptul de a comite tâlharii şi crime şi au iscat războaie sângeroase pentru a-şi însuşi

bunurile altor popoare şi pentru a-şi afirma pe cale opresivă supremaţia. Astfel, măsurile de

violenţă şi constrângere vor duce la concentrarea bogăţiilor şi puterii economice în mâinile

unui grup restrâns de oameni ce aparţin partidului hitlerist. 5

Conform situaţiei din ţările cucerite de Germania şi Italia, putem spune fără îndoială

că aceşti adepţi ai răului au distrus independenţa naţională şi integritatea statelor, au ruinat

industria şi au jefuit rezerve de produse alimentare, răspândind teroare, foamete şi moarte

printre milioane de oameni.

1 Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică,
1992, pp. 249- 250.

2 A. Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938- 1939, Colecția Clepsidra, Editura Eminescu,
1983, p. 14.

3 Dr. Jeliu Jelev, op. cit., p. 98.

4 Jonah Goldberg, Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la politica
semnificației, Editura Polirom, 2010, p. 131.

5 Fascismul, Note, 1945, p. 5.

Înrobirea oamenilor din ţările ocupate precum Franţa, Cehoslovacia, Polonia,

Norvegia, Belgia, Danemarca, Olanda, Grecia, Iugoslavia, România a stârnit revolte de temut

împotriva conducătorilor fascişti. Trupele fasciste exportau din aceste ţări produse alimentare

şi obiecte de primă necesitate, confiscau materiile prime, maşinăriile, vindeau produsele

agricole la preţuri de nimic provocând ruinarea în masă a ţărănimii.

Cazul Poloniei ilustrează cel mai bine chinurile şi suferinţele provocate de acest regim.
Fasciştii au omorât în mod barbar sute de mii de polonezi şi au alungat zeci de mii de familii

din casele lor, confiscându-le avutul şi privându-le de libertate.1

Regimul şi-a extins monopolul atât în viaţa socială, cât şi în cea spirituală. Fascismul

s-a dovedit a fi şi duşmanul culturii de vreme ce elementul de noutate şi noţiunea de progres

nu făceau parte din ideile teoretice ale doctrinei. În viziunea fascistă, savanţii, intelectualii,

scriitorii reprezentau un pericol la adresa regimului, iar eliminarea acestora devenise un scop

în sine. Controlul vieţii spirituale s-a realizat aşadar, prin “înregimentarea” tuturor

intelectualilor în “uniuni de creaţie” controlate de stat şi prin impunerea obligatorie a

normelor de partid în ceea ce priveşte noţiunile de frumos, minunat, bine, rău, echitabil etc.

“Fuhrer-ul îi cere artistului german să renunţe la izolare şi să vorbească despre

ataşamentul său faţă de popor, lucru ce trebuie să se manifeste prin alegerea

temei reflectate, care trebuie să fie populară şi accesibilă şi să se încadreze în

idealul naţional-socialist privind vitejia şi eroismul.”2

Fasciştilor nu le-a scăpat din vedere nici organizaţiile religioase şi pornind de la

premisa că acestea pot fi potenţiale purtătoare a unor noi ideologii, partidul unic trece la

lichidarea acestora. De altfel, Hitler avea o atitudine ostilă faţă de creştinism, acuzându-l de

prea multă toleranţă. Fuhrer-ul aspira la o religie ideală, care să se muleze pe ideile ideologiei

sale şi care să pună pe primul plan sacrificiul pentru patrie.3

După cum am menţionat şi la începutul lucrării, cele două ideologii, fascismul şi

nazismul au purtat o politică anticomunistă. În perioada cuprinsă între 1920 şi 1924, Hitler a

fost preocupat de problema bolşevismului din Rusia.4 Acesta îşi conturează o viziune generală

potrivit căreia, bolşevismul, marxismul şi Rusia sovietică se vor uni într-o hegemonie a

1 G. Alexandrov, Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii, Moscova: editura în limbi străine,
1943, p. 6.

2 Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică,
1992, p. 149.

3 Ibid., p. 106.
4 Bolșevism- cuvânt folosit adesea într-un sens polemic spre a desemna comunismul rus. Bolșevismul
a fost o

tactică adoptată, începand din 1900- 1905 de majoritatea socialiștilor ruși grupați în jurul lui Lenin,
opuși

minorității socialiste ruse (menșevici). Bolșevicii doreau un partid centralizat compus din
revoluționari

profesioniști si refuzau aderarea elementelor progresive burgheze. În 1912, bolșevicii se separă de


menșevici și

se constituie într-un partid marxist independent, care înfăptuiește Revoluția socialistă din octombrie
1917,

transformându-se, în 1918, în Partid Comunist (b) al Uniunii Sovietice. (În Adolf Hitler, Mein Kampf,
Îndreptar

terminologic, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi, 1999, p. 18.)

evreilor care, după presupunerile sale, vor pătrunde în mod inevitabil şi în spaţiul german.

Pentru aceasta, statul german urma să se angajeze într-o luptă împotriva bolşevismului, dar şi

împotriva duşmanului de moarte care era evreul: “Statul înseamnă doar mijlocul pentru

atingerea obiectivului protejării răsei, iar [...] concepţia lui despre legătura axială dintre

antisemitism şi antibolsevism avea să atingă apogeul dezvoltării sale, punct din care avea să

domine misiunea lui politică până la sfârşitul vieţii.”1

Ura faţă de evrei a luat naştere din două considerente. Pe de-o parte, Hitler avea

convingerea că aceştia au fost vinovaţi de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi

de moartea a milioane de germani. Pe de altă parte, dictatorul îi considera pe evrei inamici

neîmblânziţi, acuzându-i de faptul că au acaparat afacerile pe plan internaţional şi că ei ar fi

puterea pe care se sprijină marxismul sovietic.2

“Este adevărat că el (adică evreul) continuă să distrugă mereu mai în adâncime

bazele unei economii politice cu adevărat folositoare poporului. Prin căile

ocolite ale societăţilor pe acţiuni, el îşi face intrarea în circuitul producţiei

naţionale, făcând din aceasta obiectul unui comerţ de ocazie pentru orice este

venal, sau, mai bine zis, negociabil; el despoaie astfel industriile de bazele pe

care s-ar putea edifica o proprietate particulară. Atunci apare între patroni şi
angajaţi o stare de spirit care-i înstrăinează pe unii de ceilalţi şi care conduce

apoi la divizarea societăţii în clase.”3

Pentru a înţelege mai bine această aversiune faţă de evrei, manifestată de către liderii

totalitari, este necesar să aruncăm o privire asupra felului în care erau priviţi aceştia şi asupra

statutului comunităţii evreieşti din secolul al XIX- lea. Această perioadă a însemnat apogeul

dezvoltării statului naţional care acorda locuitorilor săi evrei egalitatea în drepturi. Odată cu

prăbuşirea ordinii feudale apare conceptul revoluţionar al egalităţii conform căruia o “naţiune

în cadrul naţiunii” nu mai putea fi tolerată. Astfel, restricţiile şi privilegiile evreilor trebuiau

abolite. La sfârşitul secolului al XVIII- lea se iveşte nevoia de credit de stat şi se produce o

expansiune a intereselor şi afacerilor economice. Întrucât populaţiile europene nu erau

pregătite să contribuie la dezvoltarea afacerilor de stat, era firesc ca atenţia să se îndrepte către

cămătarii evrei care aveau destulă experienţă în acest domeniu. Astfel, statul a acordat

anumite privilegii acestora şi au fost trataţi ca un grup separat. Deşi în mod iniţial, un grup

restrâns de evrei înstăriţi au beneficiat de aceste privilegii, cu timpul, acest grup mic n-a mai

1 Ian Kershaw, Hitler între trecut și viitor, traducere Ligia Caranfil, Longman Group UK Limited, 1991,
p. 37.

2 Ibid., pp. 35- 36.

3 Adolf Hitler, Mein Kampf, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi,
1999, p. 279.

putut satisface cererile crescânde ale statului, iar privilegiile au fost extinse la întreaga

populaţie evreiască din Europa Occidentală şi Centrală.1

Totuşi, trebuie menţionat faptul că evreii nu formau o clasă a lor, nu erau nici

muncitori, nici burghezi, nici proprietari de pământuri, ci erau delimitaţi doar prin relaţia cu o

altă clasă. Faptul că beneficiau de o protecţie specială din partea statului împiedica asimilarea

lor în sistemul de clasă, cât şi propria lor consolidare ca o clasă.

Cercetând cu atenţie originile antisemitismului ce s-a manifestat în Germania

hitleristă, putem constata că procesul de exterminare nazist nu s-a dezvoltat printr-o iniţiativă
spontană, ci a fost mai degrabă rezultatul unei evoluţii ciclice. La sfârşitul Antichităţii şi în

timpul Evului Mediu, Biserica catolică a încercat cu perseverenţă să-i determine pe evrei să

renunţe la iudaism. Acest demers a fost iniţiat nu din dorinţa Bisericii de a avea în subordine

mai mulţi enoriaşi, ci a recurs din ideea că religia creştină era singura şi adevărata religie,

având datoria de a-i salva pe ceilalţi necredincioşi.2

Pentru a evidenţia mai bine influenţa acestor precedente în conturarea şi adoptarea

ideologiei naziste, trebuie menţionat faptul că politicile practicate de Biserică pentru a-i

determina pe evrei să se convertească au fost preluate aproape în totalitate de aparatul de stat

nazist. Astfel, dreptul canonic a inspirat cu multă convingere măsurile naziste, chiar dacă în

forma sa incipientă nu a avut destulă forţă “să rezolve” problema evreiască. Biserica a luat

măsuri defensive împotriva adepţilor iudaismului şi a elaborat o nouă legislaţie care interzicea

căsătoriile mixte, îi excludea pe evrei din orice funcţie publică, interzicea convieţuirea

acestora laolaltă cu creştinii, ordona distrugerea Talmudului şi a altor cărţi cu învăţături

iudaice, promulga interdicţia pentru creştini de a fi îngrijiţi de medici evrei, îi obliga pe evrei

să plătească aceleaşi taxe ca şi creştinii pentru întreţinerea Bisericii, deşi le interzicea acestora

să discute despre doctrina religiei catolice cu persoane creştine, a introdus semne distinctive

pentru veşmintele evreilor şi multe alte reguli şi restricţii care aveau mai târziu să constituie

bazele ideologiei naziste.3

A doua formă istorică a politicii antievreieşti a fost expulzarea. În perioada cuprinsă

între secolul al XIII- lea şi secolul al XVI- lea, în Anglia, Franţa, Germania, Spania, Boemia şi

Italia, evreii au fost puşi în situaţia de a alege între convertire şi expulzare. După despărţirea

1 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere din engleză de Ion Dur și Mircea Ivănescu,
București:

Editura Humanitas, 2006, pp. 25- 26.

2 După anul 300, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Biserica creștină a dobândit la Roma o
influență atât

de mare, încât a devenit religie de stat. Din acel moment ea a inspirat acțiunile autorității civile și a
dictat
atitudinea care trebuia adoptată față de evrei. (În Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Vol.
I,

traducere de Dina Georgescu, București: Editura Hasefer, 1997, p. 11).

3 Raul Hilberg, op. cit., pp. 15- 17.

Bisericii de Stat, antisemiţii din secolul al XIX- lea voiau să-i silească pe evrei să emigreze.

Noii duşmani ai comunităţii evreieşti au moştenit de la Biserică convingerea că evreii

nu pot fi schimbaţi, nici convertiţi, nici asimilaţi.

Mai târziu, această politică de expulzare a fost preluată de nazişti şi a fost impusă cu

forţa. Drept urmare, adepţii ideologiei au găsit “soluţia finală a problemei evreieşti în

Europa”, care prevedea moartea evreilor de pe întreg continentul. Fiind menţionate cele de

mai sus, putem deduce că au existat trei politici antievreieşti succesive: cea a convertirii, cea a

expulzării şi cea a anihilării. Ultima fază, care a fost considerată şi cea mai distructivă dintre

toate, avea nevoie de o evidenţă administrativă, iar anihilarea lor a avut la bază o birocraţie

sistematizată care nu putea da greş.1

De altfel, în secolul XVI, una din cele mai importante personalităţi ale gândirii

germanice, Martin Luther, a scris un tratat despre evrei în care le aducea acestora învinuiri şi

condamnări. Potrivit opiniei sale, “ei vor să conducă întreaga lume”, “ei sunt nişte supercriminali,

sunt ucigaşii lui Christos şi ai întregii creştinătăţi.”2

Totuşi, trebuie menţionat faptul că în scrierile vechi şi cele mai recente există o

deosebire importantă. Noţiunea de rasă s-a constituit abia după 1800, ceea ce indică evoluţia

ideologică de foarte lungă durată. Rasiştii din secolul al XIX- lea susţineau că toate

caracteristicile culturale recurgeau din caracteristicile fizice.

Luând în considerare stereotipul deja existent cu privire la problema evreiască, odată

ajuns la putere, Hitler nu a făcut decât să reînvie o atitudine medievală. Expulzarea evreilor şi

instituirea lagărelor de concentrare ilustrează caracterul terorist al sistemului în ansamblu.

Închisorile erau prea puţine şi foarte costisitoare pentru numărul mare de condamnaţi la

detenţie, astfel, lagărele de concentrare au reprezentat soluţia cea mai eficientă de epurare şi

totodată de exploatare în masă a forţei de muncă. Statul fascist le prezintă ca pe o modalitate


de reeducare prin muncă forţată a deţinuţilor politici. Această practică totalitară avea însă o

finalitate prestabilita- lichidarea deţinuţilor întrucât, statul nu dorea punerea în libertate a unor

potenţiali duşmani ai regimului.3

Lagărele de concentrare ale regimurilor totalitare au fost menite nu doar să extermine

oameni, ci prin ele se urmărea anihilarea spontaneităţii de expresie a comportamentului uman

şi transformarea personalităţii umane într-un singur obiect. Aşa cum stabilitatea regimului

1 Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Vol. I, traducere de Dina Georgescu, București:
Editura

Hasefer, 1997, pp. 13- 20.

2 Ibid., p. 22.

3 Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică,
1992, p. 219.

depindea de izolarea în care societatea era ţinută sub influenţa ideilor fasciste, la fel dominaţia

totală din lagăre depindea de sustragerea asupriţilor din lumea celorlalţi, lumea celor vii în

general.1

Aceste lagăre de concentrare nu aveau nicio utilitate economică, ci singura lor funcţie

era finanţarea propriului lor aparat de supraveghere. Pe de altă parte, obiectivul ideologic era

transformarea fiinţelor umane în forţă de muncă ieftină.

În ceea ce priveşte instaurarea dominaţiei totalitare, trebuie ştiut faptul că, în primă

fază, teroarea are ca scop eliminarea oponenţilor şi inducerea sentimentului de frică; odată ce

regimul se stabilizează, accentul va cădea pe mijloacele terorii. Toate măsurile întreprinse de

organul de stat au fost atât de cumplite şi de nemiloase încât, oamenilor le era greu să creadă

că realitatea pe care o trăiesc nu este un coşmar. De fapt, această izolare explică lipsa de

credibilitate şi ridică dificultăţi pentru înţelegerea dominaţiei totalitare.

Un aspect nelipsit de importanţă este acela că eforturile germane şi costurile necesare

pentru rezolvarea problemei evreieşti au fost influenţate în mare măsură de comportamentul

victimelor. Atitudinea victimelor, analizată în decursul istoriei, a rămas constantă. În perioada


cuprinsă între 1933 şi 1945, au existat puţine exemple de rezistenţă din partea evreilor, reacţia

tipică a acestora limitându-se adesea la încercări de uşurare a greutăţilor îndurate. Din cauză

că nu aparţineau unui stat evreiesc bine consolidat, evreii nu şi-au putut manifesta niciun fel

de opoziţie, ci din contră, au înaintat propuneri de conciliere care luau forma unor jalbe, unor

acorduri de protecţie sau de eliberare prin plata unor sume de bani, ajutoare caritabile sau

supuneri preventive. Toate aceste acţiuni aveau ca scop să înlăture primejdia sau cel puţin să-i

atenueze efectele.2

Întrucât evreii trăiseră o experienţă anterioară a persecuţiilor şi marginalizării, aceştia

au recurs la o supunere anticipată. Chiar înainte de 1933, evreii au încercat să modifice

structura socioprofesională a populaţiei, lărgind aria domeniilor în care aceştia activau. Astfel,

pe lângă funcţiile standard de comercianţi sau jurişti, evreii au fost îndemnaţi să devină şi

ingineri, muncitori calificaţi, agricultori. Ocupând noi locuri în economie, aceştia sperau că se

vor pune la adăpost şi că nu vor mai fi consideraţi neproductivi.

O altă metodă de anticipare au iniţiat-o unele întreprinderi evreieşti care, din proprie

iniţiativă, au restrâns procentajul de funcţionari evrei din personalul lor pentru a nu mai atrage

privirile publicului.

1 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere din engleză de Ion Dur si Mircea Ivănescu,
București:

Editura Humanitas, 2006, p. 540.

2 Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Vol. I, traducere de Dina Georgescu, București:
Editura

Hasefer, 1997, p. 28.

În urma unor analize mai atente reiese faptul că evreii au privit foarte puţin evadarea

ca pe o soluţie de scăpare, ei aşteptându-se la mai puţine rezultate prin adoptarea acestei

atitudini. Desigur, evreii emigrau frecvent dintr-o ţară în alta, dar acest lucru se întâmpla fie

că erau constrânşi de expulzare, ori din cauza crizei economice. Se poate spune că evreii

păreau cuprinşi de pasivitate, iar în faţa unei acţiuni antievreieşti, aveau tendinţa de a coexista.

Această atitudine i-a împiedicat să fugă la timp şi totodată i-a convins că nu există nicio
modalitate de scăpare.

O ultimă reacţie a evreilor în faţa agresiunilor a fost aceea de supunere. Respectarea

legilor şi ordinelor care le constrângeau existenţa a reprezentat pentru ei un mijloc de

supravieţuire. Acest comportament de supunere în faţa adversarului a fost mai degrabă o

măsură prin care aceştia reuşeau să reducă din pierderile de bunuri şi de vieţi omeneşti, după

cum afirma un istoric: “Nu omorî vaca pe care vrei s-o mulgi.”1

După o trecere în revistă a tuturor trăsăturilor naziste, care în mare parte au fost

inspirate din ideologia fascistă, dar care prin caracterul rasial şi prin dorinţa deţinerii

monopolului mondial, se diferenţiază în mod fundamental, putem afirma că cea dintâi

ideologie a fost rasistă, antisemită, devastatoare, iar cealaltă şi-a manifestat un caracter
ultranaționalist

şi un autoritarism mai edulcorat. Totuşi, e uşor de văzut că ambele au însemnat

lupta pentru existenţă, selecţia naturală a oamenilor şi au dat undă verde barbarilor pentru a-şi

manifesta demagogia şi companiile organizate pline de minciuni.

În conţinutul lucrării sale, Mein Kampf, Hitler îşi exprima ideile smintite cu privire la

teoria “rasei pure.” Împărţind popoarele lumii în două grupuri, dictatorul afirma că popoarele

nordice sunt rase superioare spre deosebire de toate celelalte civilizaţii pe care le numeşte

‘rase inferioare”, fără “valoare”, “lepădături ale haosului de rasă.”2

Această “rasă superioară” menită să domnească asupra lumii a însemnat mai degrabă

răspândirea desfrâului şi a prostituţiei, a fost rasa care a înlocuit învăţământul cu muştruluirea

indobitocitoare, artistul cu soldatul, ştiinţă cu cazarma, medicina cu vrăjitoria. Sigur că toate

aceste tendinţe de asuprire au atras de-a lungul timpului nu doar ruşinea poporului german, ci

au umbrit tradiţiile sale glorioase şi i-au atrofiat mecanismele progresiste. Oamenii au fost

împărţiţi în robi şi stăpâni de robi.3

1 Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Vol. I, traducere de Dina Georgescu, București:
Editura

Hasefer, 1997, pp. 29- 32.

2 G. Alexandrov, Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii, Moscova: editura în limbi străine,
1943, p. 21.
3 Ibid., p. 6.

“Scopul nu poate fi atins prin unirea indivizilor de valori diferite, ci numai prin

victoria totală şi definitivă a celor ce întruchipează valorile cele mai înalte.

Rolul celui mai puternic este să domine şi nicidecum să se contopească cu cel

mai slab, sacrificându-şi astfel propria măreţie.”1

Răspândirea ideologiei a permis împlinirea sângeroaselor ţeluri banditeşti, iar noţiunea

“purităţii sângelui” a înlocuit totul pentru liderii opresivi: ideea de istorie, cultură, civilizaţie,

progres, conceptul de umanitarism ș. a.

1 Adolf Hitler, Mein Kampf, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi,
1999, p. 255.

Bibliografia :

A. Corpus de texte:

HITLER, Adolf: Mein Kampf. Vol. I. Ediție completă. Traducere Josua Călin. Craiova:

Editura Beladi, 1999.

B. Bibliografie critică si teoretică:

ALEXANDROV, G.: Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii. Moscova: editura în

limbi străine, 1943.

ARENDT, Hannah: Originile totalitarismului. Traducere din engleză de Ion Dur si Mircea

Ivănescu. București: Editura Humanitas, 2006.

Fascismul, Note, 1945.

GHIAȚĂ, Petre: Dictaturi. București: Editura Ideia, 1938.

GOLDBERG, Jonah: Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la

politica semnificației. Editura Polirom, 2010.

HILBERG, Raul: Exterminarea evreilor din Europa. Vol. I. Traducere de Dina Georgescu.

București: Editura Hasefer, 1997.

HEYDECKER, Joe; LEEB, Johannes: Procesul de la Nurnberg. București: Editura politică.

JELEV, Dr. Jeliu: Fascismul.Traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan. București: Editura
Stiințifică, 1992.

KERSHAW, Ian: Hitler între trecut și viitor. Traducere Ligia Caranfil. Longman Group UK

Limited, 1991.

PANDREA, Petre: Germania hitleristă. În Petre Pandrea: Eseuri.București: Editura Minerva,

1971.

SIMION, A.: Agresiunile naziste din Europa în anii 1938- 1939. Colecția Clepsidra: Editura

Eminescu, 1983.