Dezvoltarea competențelor transversale în vederea exersării

gândirii critice, reflexive și a creativității

MOTTO: „Să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor
fi mari. Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.”

Maria Montessori

Disciplina Limba si literatura romana are un rol deosebit de important in formarea

personalitatii elevilor, in formarea unor deprinderi si abilitati necesare pentru a le asigura
accesul postscolar la invatarea pe toata durata vietii si integrarea activa intr-o societate
bazata pe cunoastere.
Fiind in acelasi timp o disciplina din curriculumul national si limba de scolarizare,
studierea limbii romane asigura formarea competentelor de comunicare necesare, in lumea
contemporana, in orice domeniu de cunoastere si in orice tip de activitate profesionala: sa se
exprime corect, clar si coerent in limba romana, sa asculte, sa inteleaga si sa produca mesaje
orale si scrise, in diverse situatii de comunicare.
Finalitatile disciplinei se reflecta nemijlocit in competentele generale si in setul de
valori si atitudini enuntate in programele școlare, din care deriva intreaga structura curriculara
(competente specifice, continuturi ale invatarii). Aceste finalitati isi gasesc corespondent, in
principal, in domeniul Comunicare in limba materna, asa cum apare acesta definit in
documentele Uniunii Europene (Competente cheie pentru invatamantul pe tot parcursul vietii
- Cadrul european de referinta, Anexa la Recomandarea Parlamentului si a Consiliului
European,  2006), cat si in competentele transversale, mentionate in acelasi document, din
domeniile A invata sa inveti, Competente sociale si civice, Spirit de initiativa si cultura
antreprenoriala, Constiinta si exprimare culturala.
Competenţa reprezintă un ansamblu integrat de cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
capacităţi, atitudini, valori, pe care un elev le posedă şi le mobilizează la un moment dat, cu
scopul de a rezolva o problemă. Competenţele pot fi specifice unei discipline şcolare şi
transversale (învăţarea pe tot parcursul vieţii, gândirea complexă şi critică, comunicarea
efectivă, colaborarea/lucrul în echipă, cetăţenia responsabilă, ocupabilitatea – găsirea şi
ocuparea unui loc de muncă).
Termenul „competenţe transversale” este folosit din ce în ce mai frecvent în contextul
sistemelor de învăţământ din Europa, nu numai în cadrul unor abordări de mare amploare,
precum strategiile şi politicile educaţionale, ci şi în documente specifice, orientate asupra unei
anumite probleme (planuri de învăţământ ale şcolilor, liceelor şi universităţilor, programe
analitice, rapoarte etc.). Importanţa lor este conştientizată din ce în ce mai mult la diferite
niveluri: al factorilor decizionali din învăţământ (ministere de învăţământ, autorităţi
specializate, consilii şi direcţii, personalul de conducere a şcolilor şi universităţilor), al
cadrelor didactice şi al studenţilor. În acest context pluripartit, competenţele transversale fac
obiectul unui flux bidirecţional; ele sunt incluse în cerinţele educaţionale, astfel încât
personalul didactic trebuie să asigure dezvoltarea lor în rândul elevilor (direcţie descendentă),
dar sunt din ce în ce mai cerute şi de către elevi, care conştientizează din ce în ce mai bine de
ce competenţe au nevoie pentru a deveni competitivi pe piaţa muncii (direcţie ascendentă).
Din punct de vedere terminologic, sintagma „competenţe transversale” poate fi
considerată echivalentă cu un termen care nu este folosit la fel de frecvent, însă este cu
siguranţă mai transparent, acela de „competenţe transferabile”.
Un alt aspect important referitor la competenţele transversale constă în dificultatea de a le
încadra în modelele educaţionale tradiţionale. Deşi competenţe precum comunicarea într-o
limbă străină sau cunoştinţele digitale pot fi predate şi evaluate prin metode convenţionale,
competenţe precum simţul de iniţiativă, spiritul de conducere şi conştiinţa culturală pot fi
stimulate şi dezvoltate doar prin tehnici specifice. Cel mai frecvent, astfel de tehnici impun un
nivel ridicat de creativitate şi inovaţie din partea profesorului sau a formatorului şi, desigur,
provocările sunt mult mai complexe decât în cazul predării tradiţionale. Competenţele
transversale necesită noi modalităţi de învăţare şi predare, care să depăşească limitele
convenţionale ale disciplinelor şcolare, iar factorii decizionali din învăţământ sunt extrem de
conştienţi de această realitate.
Se observă uşor că aceste competenţe transversale nu pot fi formate într-un sistem de
învăţământ centrat pe discipline, pe conţinuturile învăţării, pe teoria abstractă. Este necesară
trecerea de la monodisciplinaritate (centrarea pe disciplinele formale) la interdisciplinaritate
(o intersectare a diferitelor arii disciplinare) şi mai ales la transdisciplinaritate
(decompartimentarea completă a disciplinelor formale, cunoştinţele din diverse domenii
„fuzionează”, conducând la apariţia unor teme de studiu/proiecte integrate, centrate pe
rezolvarea unor probleme din viaţa reală) . În ţara noastră, profesorii cunosc importanţa
abordării integrate a conţinuturilor şi se încearcă prin diverse modalităţi formarea unor
competenţe transversale la elevi. Totuşi, acest curent este azi într-un stadiu incipient şi există
multe piedici în calea implementării lui. Astfel, cadrele didactice iniţiază şi derulează diverse
proiecte educaţionale, de mai mică sau mai mare anvergură, atât în timpul orelor de şcoală,
cât şi extraşcolar sau în săptămâna „Şcoala altfel”, pe teme de actualitate (educaţie ecologică,
diversitate culturală, antreprenoriat, voluntariat, democraţie etc.), prin care se doreşte
pregătirea elevilor pentru viaţă. De asemenea, există organizaţii, cluburi, cercuri educative
care au înţeles importanţa acestei „noi viziuni asupra lumii” – transdisciplinaritatea.
Cu toate acestea, consider că sunt necesare mult mai multe schimbări în organizarea
învăţământului românesc pentru ca acesta să ajungă să formeze elevilor competenţele
transversale cerute de noua paradigmă a educaţiei.
Concluzionând, afirmăm că este nevoie de o nouă viziune asupra învăţării, de multiple
transformări în învăţământ, înţelese şi acceptate de cadrele didactice din sistem, de programe
şcolare revizuite, de o formare iniţială şi continuă corespunzătoare a profesorilor, pentru ca în
viitor şcoala românească să poată forma elevilor săi nu doar competenţe specifice, ci şi
transversale – atât de necesare într-o societate în perpetuă schimbare.

Referinţe bibliografice

1. ARDELEAN A., MÂNDRUŢ O. (coord.) Didactica formării competenţelor. Arad: Editura

„Vasile Goldiş” University Press, 2012.

2. CIOLAN L. Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar. Iaşi:

Editura Polirom, 2008.

3. PACEARCĂ Şt., VINCENT B.R., DEFRANCE C.A. Competenţele în şcoală. Formare şi

evaluare. Bucureşti: Editura Aramis, 2012