Universitatea Ecologica din Bucuresti

Facultatea de Drept

DREPT COMERCIAL 2
DREPTUL DE RETENȚIE ÎN OPERAȚIUNILE
DE INTERMEDIERE ÎN AFACERI

Coordonator:
Conf. univ. dr. Sorana Popa

Student:
Dan Cristina Eliza
Cuprins
1. Introducere 1
2. Dreptul de retenție 3
3. Operațiunile de intermediere în afaceri 6
4. Concluzii 8
5. Bibliografie 9
1. Introducere

Dreptul de retenţie beneficiază de o reglementare generală în cuprinsul art. 2495-2499 Noul

Cod Civil. De asemenea, actualul Cod prevede diverse cazuri de aplicare a dreptului de retenţie în
diferite materii ale dreptului civil.
Ceea ce justifică existenţa dreptului de retenţie este prezenţa unei legături speciale între
creanţa creditorului retentor şi bun, denumită conexitate materială sau obiectivă (debitum cum re
iunctum).
Intermedierea în activitatea comercială este o operaţiune complexă, care include în
conţinutul său o multitudine de raporturi juridice ce se încheie între parteneri contractuali având
denumiri ĩi calităţi diferite, desfăĩurate în plan intern ori internaţional.
Intermedierea este legiferată de Codul civil în art. 2.096-2.102 ca şi convenţie a părţilor, sub
denumirea de contractul de intermediere.
Conţinutul juridic al operaţiunii de intermediere este consacrat în cuprinsul art. 2.096 care
dispune: „intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în
legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract.
Potrivit accepţiunii tradiţionale, civiliste, a noţiunii de intermediere, aceasta are la bază ideea
de reprezentare, în sensul de procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denumită reprezentant,
încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, efectele actului
juridic încheiat urmând a se produce în mod direct și nemijlocit asupra persoanei reprezentatului.
Prin urmare, instituţia intermedierii își are, în dreptul român, fundamentul în contractul de
mandat, însă nu poate fi redusă la acest tip de contract.
În activitatea comercială, noţiunea de intermediere, ca și cea de reprezentare, care stă la baza
celei dintâi, are o sferă mai largă, desemnând situaţia în care mandatarul acţionează pe seama
mandantului (principalului), fie în nume propriu, fie în numele mandantului. Astfel, potrivit
concepţiei sistemului de drept romanist, din care dreptul român face parte, există o distincţie între
desfăĩurarea de activităţi în numele și pe seama mandantului, sub forma unui contract de mandat
cu reprezentare, sau în nume propriu de către mandatar dar pe seama mandantului, sub forma unui
contract de mandat fără reprezentare (comision, consignaţie etc.).

1
2. DREPTUL DE RETENȚIE

Dreptul de retenție este prevăzut în art. 2.495 Codul civil și dispune: alin.1 – ” Cel care este
dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația
sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește
pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care
bunul i le-a cauzat” și alin. 2 - ”Prin lege se pot stabili și alte situații în care o persoană poate
exercita un drept de retenție”.
Caracterele juridice ale dreptului de retenţie
- Caracterul legal al dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie se naşte în temeiul legii,
independent de orice manifestare de voinţă a creditorului, atunci când sunt îndeplinite cerinţele
naşterii sale.
- Caracterul real al dreptului de retenţie. Codul civil priveşte dreptul de retenţie ca fiind o
garanţie reală, alături de ipotecă şi gaj. Este adevărat că o asemenea calificare nu rezultă în mod
expres, dar spre această concluzie conduce aşezarea topografică a dispoziţiilor legale ce îl
reglementează.
Pe de-o parte, dreptul de retenţie nu conferă titularului său niciun drept de preferinţă. Chiar
dacă art. 2339 alin. (1) lit. b) noul Cod Civil recunoaşte în materie mobiliară creditorului retentor
un privilegiu, această garanţie se asociază dreptului de retenţie, fără a-i modifica prerogativele.
Pe de altă parte, dreptul de retenţie nu conferă titularului său un veritabil drept urmărire,
creditorul retentor are posibilitatea redobândirii bunului în ipoteza deposedării sale involuntare, dar
acţiunea sa este subsumată regulilor aplicabile prescripţiei acţiunii principale, art. 2499 alin. (2)
Cod Civil.
- Caracterul accesoriu. Dreptul de retenţie nu are o existenţă de sine stătătoare. El se
constituie pentru a însoţi şi garanta un drept de creanţă. Această relaţie de dependenţă legitimează
caracterizarea retenţiei drept un accesoriu al creanţei garantate. Ca o consecinţă: naşterea dreptului
de retenţie nu poate fi concepută în absenţa unei creanţe pe care să o garanteze; transmiterea
dreptului de creanţă implică şi cedarea dreptului de retenţie, cu precizarea că această ultimă
operaţiune nu se poate realiza decât dacă cesionarul intră în stăpânirea bunului; oricare ar fi cauza
ce provoacă stingerea creanţei, ea atrage şi pierderea dreptului de retenţie.

2
 Condiţiile naşterii dreptului de retenţie
Naşterea dreptului de retenţie nu poate fi concepută în afara unei conexităţi materiale dintre
creanţă şi bun. Naşterea dreptului de retenţie depinde de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- creanţa garantată trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă. De asemenea, ea trebuie să fie
posterioară sau, cel mult, concomitentă cu momentul intrării retentorului în stăpânirea bunului;
- bunul grevat trebuie să se afle în detenţia creditorului retentor. Trebuie menţionat faptul că
detenţia bunului trebuie să nu provină dintr-o faptă ilicită, să nu fie abuzivă ori nelegală potrivit
art. 2496 alin.1 Cod Civil;
- bunul grevat trebuie să fie unul corporal. Este indiferent dacă bunul este unul mobil sau
unul imobil. Nu pot face însă obiect al dreptului de retenţie bunurile insesizabile potrivit art. 2496
alin. 1 Cod Civil.
Stingerea dreptului de retenţie
Pierderea dreptului de retenţie poate avea loc pe cale accesorie, ca urmare a stingerii
obligaţiei garantate sau pe cale principală, când creanţa pe care o garantează supravieţuieşte
retenţiei.
Codul civil reglementează două modalităţi de stingere a dreptului de retenţie pe cale
principală:
- potrivit art. 2499 alin. (1) noul Cod Civil, dreptul de retenţie se stinge în ipoteza în care cel
interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă. In aceste situaţii,
dispare raţiunea recunoaşterii dreptului de retenţie, din moment ce realizarea creanţei retentorului
poate avea loc prin îndestularea creditorului din suma consemnată sau prin valorificarea garanţiei
constituite în favoarea lui;
- în conformitate cu art. 2499 alin. (2) noul Cod Civil, dreptul de retenţie nu se stinge prin
deposedarea involuntară a retentorului de bunul grevat, el având posibilitatea să solicite restituirea
lui sub rezerva incidenţei prescripţiei acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către
posesorul de bună-credinţă. 

Pe lângă aceste modalităţi de stingere expres prevăzute de lege, dreptul de retenţie se mai
stinge: prin pieirea materială a bunului și ca urmare a decăderii creditorului retentor, cu titlu de
sancţiune, atunci când abuzează de folosinţa bunului sau chiar ca urmare a simplului fapt al
folosirii lui.

3
3. OPERAȚIUNILE DE INTERMEDIERE ÎN AFACERI

Noţiunea de intermediere are o semnificaţie juridică bine definită prin reglementările

Codului civil, intermediarul desemnează persoana care încheie şi acte juridice, nu doar mijloceşte
încheierea unor tranzacţii între două sau mai multe persoane. în accepţiunea non-juridică,
intermediarul cumulează şi calitatea de reprezentant al părţilor sau doar a uneia dintre ele.
În accepţiunea riguroasă a Codului civil, intermedierea este operaţiunea prin care
intermediarul efectuează doar fapte materiale şi nu încheie acte juridice. Cu alte cuvinte,
intermedierea poartă doar asupra faptelor materiale şi nu are ca obiect încheierea de acte juridice.
Concluzia se desprinde fără echivoc din conţinutul art. 2.096 Noul Cod Civil, potrivit
căruia intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în
legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract. Acelaşi art. 2.096 prevede în alin. (2) că
intermediarul nu este prepusul părţilor intermediate şi este independent faţă de acestea în
executarea obligaţiilor sale. Rezultă aşadar că intermediarul este un auxiliar independent al
comerciantului.
Intermediarul nu are puterea de reprezentare cum are reprezentantul şi mandatarii, în
sensul că intermediarul nu este împuternicit să încheie acte juridice cu terţii, ci doar să mijlocească
perfectarea acestora. Faţă de reglementările actuale, intermediarul poate negocia şi stabili toate
elementele esenţiale ale unui contract sau ale unei afaceri, dar nu poate să încheie el actul juridic în
numele şi pe seama clientului său.
Activitatea de intermediere are la bază contractul intervenit între intermediar şi părţi ori
numai una dintre ele, fiind similar unui contract de prestări servicii. Ca atare, competenţele
intermediarilor sunt stabilite în cuprinsul contractului de intermediere.
Intermediarul nu răspunde de executarea contractului încheiat de părţi. De aceea,
remuneraţia lui este condiţionată doar de încheierea actului juridic, iar dreptul de a o încasa se
naşte din momentul perfectării actului pe care l-a mijlocit.
Principala obligaţie a intermediarului este de informare a clientului. În acest sens, art.
2.100 Cod Civil prevede că intermediarul este obligat să comunice terţului toate informaţiile cu
privire la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiţia să nu
prejudicieze în mod culpabil interesele clientului. Aşadar, în virtutea reglementărilor care

4
guvernează intermedierea, intermediarul este obligat să depună toate diligenţele pentru a pune faţă
în faţă părţile şi a le determina să încheie unul sau mai multe acte juridice.
În mod excepţional când este împuternicit cu puterea de reprezentare, intermediarul va
încheia actul juridic cu terţul în numele şi pe seama clientului.
Una dintre cele mai răspândite operaţiuni de intermediere este mijlocirea în materia
tranzacţiilor imobiliare. Agenţii imobiliari nu încheie actul de vânzare-cumpărare în numele
vreuneia dintre părţi, ci doar le prezintă detalii despre imobil şi despre preţ, urmând ca părţile să
decidă şi să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare.

5
4. Concluzii
Dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor, reprezentând uneori
şi o formă de manifestare a excepţiei de neexecutare, constând în dreptul creditorului de a refuza să
restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi
datorează în legătură cu acel bun.
Potrivit legii, se bucură de un drept de retenţie: vânzătorul asupra lucrului vândut, până la
plata preţului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de
păstrarea lui; comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului, până la plata sumelor ce i se
cuvin pentru cheltuieli sau îmbunătăţiri; creditorul gaj ist asupra bunului gajat, până la plata
integrală a datoriei cu dobânzile şi cheltuielile aferente; locatarul, asupra bunului închiriat, până la
plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii etc. în principiu, nimic nu se
opune ca un drept de retenţie să fie constituit şi în alte cazuri, prin convenţia părţilor, singura
condiţie ce trebuie respectată este ca, între bunul deţinut de creditor şi datoria debitorului să existe
o legătură obiectivă de conexitate (datoria să se fi născut în legătură cu acel lucru).
Intermedierea este o operaţiune care cuprinde mai multe contracte, inclusiv contractul de
mandat, de comision, de consignaţie de expediţie, de agenţie şi contractul de curtaj. Curtierul a fost
definit drept un intermediar care, cu titlu profesional şi în schimbul unei remuneraţii, pune în
legătură două persoane care doresc să încheie un contract. Codul civil actual reglementează această
operaţiune sub denumirea de contract de intermediere. Potrivit art. 2096 alin. 1 C.civ.,
„intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură
cu un terţ, în vederea încheierii unui contract”.
Specific contractelor de intermediere este faptul că, în baza puterilor conferite
intermediarului de către principal, intermediarul acţionează în sensul perfectării de operaţiuni
civile sau comerciale ale căror efecte se răsfrâng exclusiv ori parţial asupra persoanei principalului.
Din punct de vedere al reglementării actuale, intermedierea reprezintă un contract ce
poate fi uzitat la fel de bine atât de profesioniştii care desfăşoară o activitate lucrativă, cât şi de cei
care nu desfăşoară o activitate lucrativă, precum şi de neprofesionişti.

6
Bibliografie

1. D.A. Sitaru, C.P. Buglea, S.A. Stănescu, ”Dreptul comerţului internaţional”;

2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”;
3. Noul Cod Civil.