PREGĂTIREA FIZICĂ ÎN SPORTURILE DE ECHIPĂ

(VOLEI ȘI HANDBAL)

1
CUPRINS

INTRODUCERE
1. TENDINȚE ACTUALE ÎN SPORTURILE DE ECHIPĂ (HANDBAL
ȘI VOLEI)
1.1. Tendinţe actuale ale jocului de handbal pe plan mondial
1.2. Tendinţe actuale ale jocului de volei pe plan mondial
2. ARGUMENT
3. MODELUL DE JOC LA NIVELUL SENIOARELOR (HANDBAL ȘI
VOLEI)
3.1. Modelul de joc la nivelul senioarelor – handbal
3.2. Modelul de joc la nivelul senioarelor – volei
4. PREGATIREA FIZICĂ GENERALITĂȚI
5. CALITĂȚI MOTRICE IMPORTANTE CE TREBUIESC
DEZVOLTATE CA PARTE A PREGĂTIRII FIZICE GENERALE ȘI
SPECIFICE LA NIVELUL JUNIOARELOR ÎN HANDBAL ȘI VOLEI

5.1. Definiția vitezei

5.2. Parametrii constitutivi ai calităţii de viteză
5.3. Modalităţi de manifestare a capacităţii de viteză.
5.4. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reacţie
5.5. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unei mişcări izolate (gest
aciclic).
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

Sportul este un fenomen mondial în continuă dezvoltare. Fiecare competiție majoră,

Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale precum și Campionatele Continentale determină
modificări în abordarea ulterioară a pregătirii sportive din punct de vedere fizic, tehnic, tactic și
nu în ultimul rând din punctul de vedere al tehnologiei folosite.

Obținerea performanțelor de nivel înalt într-o astfel de competiție necesită un bagaj

informațional multi și interdisciplinar și a tehnologiei la cel mai înalt nivel de eficiență, din care
pe baza unor strategii realiste, să se poată selecta acele repere care oferă cele mai sigure soluții
de realizre a obiectivelor, în contextul condițiilor concrete în care se desfățoară activitatea.

Toate aceste performanțe sportive au la bază pregătirea fizică fără de care nu se poate
vorbi în nicio ramură sportivă. Pregătire fizică ce se regăsește la toate nivelele de
pregătire/instruire.

Tocmai de aceea am considerat oportun ca prin lucrarea aceasta să identific câteva calități
motrice comune jocurilor sportive handbal și volei care trebuiesc dezvoltate încă din primii ani
de pregătire ale copiilor și juniorilor, calități care reies atât din tendințele actuale ale celor două
jocuri sportive cât și modelele de joc ale acestora.

3
 1. ARGUMENT

Indiferent de specificul sportului practicat, sarcina de baza a pregatirii fizice este de

imbunatatire a capacitatii de efort. Aceasta incarcatura de lucru permite organismului o adaptare
la cresterea continua a cerintelor de pregatire fizica si psihologica.
 Exercitiile generale nu au o asemanare directa cu practica sportiva, ca de exemplu
alergarea pentru un ciclist sau canotor. Nu influenteaza mult performanta; insa indeplinesc un rol
insemnat in pregatirea fizica, pentru a compensa carentele si pot constitui substitute a lucrului
fundamental opusa cand este imposibila organizarea acestuia. (R. Manno - 1996).
Pregătirea fizică este componenta cu un rol deosebit de important în procesul de pregătire
sportivă, constituindu-se în elementul de bază pentru ceilalţi factori ai antrenamentului.
Pregătirea fizică în jocurile sportive are un rol deosebit în întregul procesde pregătire,
determinând în ultima instanţa randamentul sportivilor în antrenamente şi competiţii. Propriu-zis,
pregătirea fizică constituie pivotul pentru toate celelalte componente aleantrenamentului,
constituind chiar baza de plecare pentru întregul proces de pregătire. Pregătirea fizică a tuturor
sportivilor este premisa indispensabilăa valorificării capacităţii de exprimare tehnico-tactice.
Performanţe înalte se obţin în jocuri sportive numai de către jucători multilateral
dezvoltaţi, rapizi, puternici şi abili, în stare să se orienteze bine în cele mai complicate faze de
joc, posedând o rezistenţă care să le permită să joace şi să lupte, la cel mai  înalt nivel până la
ultimul minut al partidei.
Fiind elevă în clasa a XII-a a Liceului cu Program Sportiv, într-un colectiv în care noi
colegii practicăm sporturi de echipă și anume Handbal și Volei și cunoscând totodată importanța
pregătirii fizice în procesul nostrum de dezvoltare ca sportive, am încercat să înțeleg care dintre
calitățile motrice ce se dezvoltă în cadrul pregătirii fizice sunt commune celor două sporturi.
Astfel am ajuns la concluzia că viteza de reacție și viteza de execuție, sunt două
componente ale calității motrice viteza, foarte importante în pregătirea tinerilor sportivi.
De aceea consider că tema lucrării alese (PREGĂTIREA FIZICĂ ÎN SPORTURILE DE
ECHIPĂ (VOLEI ȘI HANDBAL) este o temă de actualitate și care trebuie să preocupe pe
fiecare sportiv și profesor/antrenor deopotrivă.

4
 2. TENDINȚE ACTUALE ÎN SPORTURILE DE ECHIPĂ (HANDBAL
ȘI VOLEI)

a. Tendinţe actuale ale jocului de handbal pe plan mondial

Jocul de handbal şi tot ceea ce conferă complexitatea pregătirii, instruirii este într-o
continuă schimbare şi evoluţie, în mod cert cu o dinamică permanent accelerată a pregătirii.
Concurenţa la toate nivelele performanţei este acerbă, fiecare caută mereu şi cercetează
atent mijloace şi soluţii de perfecţionare a jocului şi a procesului de antrenament încercând să-i
surprindă şi să-i depăşească pe ceilalţi.
Principalele direcţii şi tendinţe de dezvoltare a handbalului modern sunt:

a. Rapiditatea jocului în continuă creştere.

Pentru a realiza o creştere a rapidităţii jocului pot fi utilizate următoarele posibilităţi
tactice:
- creşterea ritmului şi a vitezei de joc, a vitezei de execuţie şi scurtarea timpului de
finalizare.
- folosirea cu preponderenţă a contraatacului şi a contraatacului susţinut (faza a II-a).
- trecerea foarte rapidă a tuturor jucătorilor din apărare în atac.
- scurtarea fazelor de organizare a jocului, chiar după o combinaţie tactică reuşită, în
scopul unei presiuni continue.
- creşterea spectaculozităţii jocului de handbal prin manevrarea mingii cu precizie şi
rapiditate, prin rezolvarea situaţiilor de joc neprevăzute şi prin poziţii şi forme de
deplasare diferite.
- apariţia în fiecare echipă a unor superjucători cu manifestari universale, care conduc
echipa şi imprimă ritmul de joc, sau cu mare eficienţă şi randament în joc.

b. Creativitatea şi variabilitatea sistemelor de apărare.

5
 Sistemele de apărare ofensive domină la această oră tactica.
Majoritatea echipelor pleacă de la sistemul 3+2+1, sistem pe care îl adapteaza în functie
de adversar.
Sistemul 6-0 a devenit de asemenea ofensiv prin acţiunile apărătorilor centrali şi
intermediari de-a întrerupe continuitatea fazei de atac.
În handbalul modern, modalitatea de aplicare a sistemelor de apărare va fi:
- cu un pronunţat caracter ofensiv-agresiv-avansat, atât în cadrul sistemului şi ansamblului
echipei, cât şi toate acţiunile tehnico-tactice individuale.
- tendinţa permanentă de-a nu lăsa adversarul să joace în voie, urmărindu-se împiedicarea
oricărei acţiuni de construcţie a jocului, începând cu declanşarea contraatacului.
- caracterul tot mai elaborat şi mai exact al mecanismului jocului în apărare.
- accentul tot mai mare pe contribuţia intelectuală în apărare, gândirea activă, rapidă şi
anticipativă.
- folosirea ca element surpriză alternanţa mai multor sisteme sau variante de apărare, în
acelaşi meci sau faze, mergându-se de la folosirea unor capcane şi marcaj fals până la
trecerea rapidă şi acţionarea într-un alt sistem.
Tot ceea ce s-a arătat până acum duce la schimbarea condiţiilor cunoscute:
- suprafaţa de acţionare şi mişcare a unui apărător s-a mărit considerabil.
- contactul direct cu adversarul este permanent, aspru şi în forţă.
- apărătorul se află în permanentă mişcare şi acţionare, aproape fără momente de pauză,
fiind permanent solicitat fizic şi psihic la cote maxime.
- bagajul de cunostinţe tehnico-tactice a crescut foarte mult.
O altă caracteristică apare în modificarea sistemelor de apărare în funcţie de situaţiile joc-
scor; situaţiile speciale sunt pregătite din punct de vedere tactic (superioritatea sau inferioritatea
numerică).
Sistemele de apărare sunt de multe ori dominate de calităţile jucătorilor. Aceşti jucători
specializaţi pentru apărare trebuie să-şi bazeze jocul pe intuiţie şi varietatea de acţiuni.

c. Creativitatea şi eficienţa atacului determinate de varietatea apărării.

Sistemele de apărare variate scad eficacitatea atacului bazat pe acţiuni standard, cu
traiectorii stabilite de deplasare a jucătorilor şi de transmitere a mingii.

6
 Jocul viitorului în atac aparţine celui tactic de echipă bazat pe acţiuni tehnico-tactice în 2-
3 jucători cu posibilităţi mult mai mari de adaptare la situaţiile de apărare şi mult mai flexibili.
Jocul în atac este determinat de schimbul de locuri între atacanţi după încrucişări sau pase
şi de selecţia în loturi a unor jucători compleţi, cu posibilităţi de acţionare pe mai multe posturi.
Indiferent de varietatea manevrelor tactice (circulaţii, combinaţii) în faza de prefinalizare
şi mai ales în cea de finalizare apar următoarele situaţii:
- raportul 1-1 în care depăşirea ca sumă a componentelor tehnico-tactice individuale, dar şi
psiho-fizice, apare ca o determinantă a jocului.
- relaţia de colaborare în cuplu (doi, maxim trei jucători) este apreciată ca nucleul
fundamental al oricărei acţiuni tactice de atac.
- jocul fără minge creşte în prezent în mod considerabil în importanţă, fie în actiunea de
favorizare a coechipierilor pentru valorificarea raportului 1-1, 2-2 şi mai ales în
exploatarea spaţiilor temporar lăsate libere în jocul avansat sau nesincronizat al apărării.
Datorită acestor tendinţe pe plan mondial, România a rămas în urmă din punct de vedere
tehnico-tactic şi al organizării jocului.
Într-o echipă de handbal trebuie să se ţină cont de modul de pregătire fizică, tehnico-
tactică, teoretică şi psihologică a fiecărui jucător.
După anul 1990 şcoala românească de handbal a început să piardă teren şi datorită
faptului că coordonatorul de joc nu mai are valoarea puterii exemplului şi nici inteligenţa
necesară dirijării unei echipe.
Având în vedere că marile rezultate ale echipei României au fost realizate cu trei
conducători de joc (Cornel Oţelea, Cristian Gaţu şi Radu Voinea), că în ultima perioadă atât la
nivel de loturi naţionale (mai ales cel feminin) cât şi la nivelul echipelor de club se joacă prin
improvizaţii pe acest post, sperăm ca noile generaţii de handbalişti să aducă rezolvarea acestei
probleme.

b. Tendinţe actuale ale jocului de volei pe plan mondial

Jocul de volei cunoaste in ultima perioda o evolutie atat de dinamica, incat echipele,
pentru a se mentine in varful piramidei, trebuie sa prezinte de fiecare data valente noi in toate
componentele jocului : fizic, tehnico-tactic,psihologic, etc.

7
            Faptul ca fiecare actiune a jocului de volei se poate incheia cu castigarea sau pierderea
punctului sau a serviciului si ar putea determina in final castigarea sau pierderea jocului, isi pune
amprenta pe toate executiile sau interventiile jucatorilor.
 Realizarea unei selectii riguroase ca si a unei  pregatiri stiintifice are ca efect cresterea
maiestriei  jucatorilor, implicit a echipelor pe plan national si  mondial, determinand modificari
esentiale in conceptia jocului de volei.
            Daca urmarim modul de desfasurare a jocului practicat in confruntari mondiale si
continentale, ca si a tendintelor de dezvoltare ale jocului actual si a evolutiei in
perspectiva,  putem desprinde unele aspecte:
- jocul de volei a devenit variat si rapid, avand o viteza si o forta de derulare rapida
a fazelor de joc, imprimand un ritm crescut actiunilor de joc;
- exploatarea spre  limitele bio-psiho-motrice ale viitorului voleibalist de
performanta, ca urmare a implicarii totale a jucatorului, scurtarii fazelor de joc,
ceea ce solicita executii precise din partea jucatorilor pe fond de oboseala si
incarcatura psiho-emotionala, precum si prin impunerea unui ritm tempo marit a
actiunilor tehnico-tactice; 
- marirea capacitatii de interceptie a intervenetiei adversarului, analiza, selectarea si
decizia cu scopul selectarii intr-un timp mai scurt a celei mai eficiente solutii;
- calitatile morale si de vointa sunt dezvoltate la cote superioare, fapt ce isi pune
amprenta asupra victoriei;
- in timpul jocului, jucatorii sustin un  efort intens, de durata lunga, in conditii
anaerobe, lucru care ii obliga sa cunoasca si sa foloseasca mijloacele de refacere
in timpul fazelor de joc, pentru a rezista pe tot parcursul jocului;
- pregatirea fizica se face in stransa concordanta si simultan cu cea etnica, tactica,
psihologica si mentala. Complexitatea pregatirii fizice si individuale  a jucatorilor
se caracterizeaza printr-o capacitate de efort , prin indici superiori ai calitatilor
fizice specifice jocului de volei;
- complexitatea pregatirii tehnico-tactice a jucatorilor, in voleiul contemporan, la
nivelul formatiilor de mare valoare, necesita o pregatire completa, ceea ce impune
iesirea din cadrul strict al specializarii pe posturi.  Jucatorii devin polivalenti,
capabili sa execute orice actiune de joc, in orice moment al jocului;

8
 - pregatirea psihologica completa consta in posibilitatea depasirii punctelor critice
in cadrul jocului, rapiditate in gandire, analiza si actionare cu mare
responsabilitate in actiunile de atac;
- se observa o generalizare, la nivelul echipelor de varf, a sistemului 5+1, cu un
singur coordonator de joc;
- jucatorul coordonator de joc (fost ridicator) , devine rotita intregului sistem,
coordoneaza intreg mecanismul actiunilor de atac, este un jucator cu o mare
capacitate in cooperare, prezinta  calitati superioare de mobilitate a gandirii,
creativitate si stapanire de sine in momentele critice ale jocului, caracteristici
care-l recomanda  ca lider in sustinerea spiritului de combativitate al echipei;
- actiunile de atac sunt preluate cu responsabilitate de catre jucatorii tragatori lideri
si se constata, la nivelul echipelor de mare performanta, existenta a cel putin doi
lideri: unul in linia I si altul in linia a II-a.
            Bagajul tehnic si tactic este de o calitate foarte ridicata, cu posibilitati de adaptare
imediata la orice situatie.
            Odata cu aparitia acestei noi tendinte in jocul de volei, apar automat modificari in
principalele actiuni de joc.
            Tendintele de dezvoltare ale voleiului in urmatorii ani s-ar putea indrepta spre noi
rezolvari ale actiunilor de aparare, care la ora actuala au ramas devansate de cele de atac. Este
necesar sa se formuleze noi ipoteze de lucru care sa permita, in final, obtinerea unui randament
crescut al actiunilor de aparare.
            Iata cateva aspecte care pot conduce la optimizarea jocului de volei in perspectiva:
- orientarea selectiei spre valori crescute ale staturii, 189-194 cm la baieti si 176-183
cm la fete, care sa dispuna de calitati motrice si de cunostinte tehnico-tactice la nivel
ridicat;
- reconsiderarea calitatilor motrice de baza ale selectiei,in stransa corelare cu aspectul
somatic foarte inalt al sportivilor, pregatirea acestora sa se faca la un nivel inalt,
individualizat, cunoscand carentele manifestate de fiecare sportiv in parte;
- depistarea sportivilor care pot deveni lideri si coordonatori de joc, precum si a unor
tragatori complecsi;

9
 - trebuie urmarit ca ridicatorul sa poata actiona in linia I pe orice zona, la plasa, blocaj
sau atac, constructia atacului, cu sau fara intrare, sa se poata face dinspre zonele 2-3
sau 4-3;
            Pe plan intern, necesitatile trebuie abordate in functie de calitatile si deficientele
sportivilor nostri, iar pregatirea lor sa fie orientata in functie de acestia, fara a prelua de la altii
practici ale jocului care nu pot fi asimilate.

10
 3. MODELUL DE JOC LA NIVELUL SENIOARELOR (HANDBAL ȘI
VOLEI)

Stabilirea clară, precisă a modelului de joc, constituie o cerință de bază a performațelor în

jocurile sportive. Modelul structurează, ordonează conținutul jocului pe toate compartimentele
lui, subliniind elementele semnificative. Ele reprezintă o sinteză sub aspectul structurii și al
conținutului de acțiuni în diferite faze ale jocului. Stabilirea corectă a modelului de joc crează
premise, pe de-o parte pentru aplicarea unor variante, în funcție de situațiile ivite și pe de altă
parte, pentru sporirea eficienței în pregătire și în competiții. Lipsa sau existența unui model
neadecvat, constituie factori limitativi în obținerea performanțelor sportive.

a. Modelul de joc la nivelul senioarelor – handbal

Caracterizarea jucătoarei de handbal specializată pe posturi în atac :

INTERII: sunt consideraţi, pe bună dreptate, temelia oricărei echipe deoarece interii
înscriu golurile de la distanţă, finalizează pe faza a II-a (din alergare, săritură) în atacul
poziţional finalizează din depăşire sau de pe picioare, angajează extremele şi pivoţii, se retrag
primii în apărare. În jocul modern, interii sunt jucători care acţionează de la distanţă, 10-14 metri
de poartă, în zonele laterale.
Interii sunt jucători înalţi, dar cu greutate potrivită mai aproape de tipul săritorilor din
atletism. Ei trebuie să fie curajoşi, ofensivi, viguroşi, cu o forţă mare de desprindere şi aruncare
la poartă, precauţi şi cu o bună viteză de deplasare şi execuţie.
Din punct de vedere al calităţilor motrice, interul se diferenţiază de ceilalţi jucători. Forţa
generală la care se adaugă o forţă de aruncare foarte bună şi săritura în înălţime cu elan scurt,
care tinde să se scurteze şi mai mult, sunt principalele calităţi ale jucătorului specializat pe acest
post.
Interul este un jucător de tip atletic bine proporţionat, dezvoltat fizic şi cu calităţi motrice

11
asemănătoare celorlalţi jucători, deşi este mult mai înalt având cote de performanţă ceva mai
ridicate la forţa scapulo-humerală şi elasticitate musculară.
Principalele atribuţii în joc ale interilor se pot sintetiza astfel:
- să ştie să arunce la poartă din săritură peste unul sau doi apărători,
- să ştie să arunce la poartă de pe picioare cu paşi adaugaţi, prin evitare, pe lângă
şold pe lângă apărător sau prin breşele dintre apărători,
- să aibă o bună tehnică în prinderea şi pasarea mingii, să ştie să-şi aleagă cel mai
bun plasament spre poartă,
- să fie siguri în folosirea fentelor de aruncare şi să cunoască procedeele necesare
angajării pivotului,
- să cunoască şi să aplice succesiunea activităţilor şi acţiunilor necesare deplasării
unui apărător.
CENTRUL: Jucătorul specializat pe postul de centru îndeplineşte o funcţie cheie în atacul
echipei pe care o conduce. Atacul echipei trebuie condus, dirijat,elementele de judecată fiind atât
de multiple şi variate, întotdeauna fiind dependent de numeroşi factori, unii chiar perturbatori,
ceea ce reclamă şi un profil psihologic adecvat a acestui jucător.
Din punct de vedere al calităţilor motrice nu întâlnim deosebiri mari faţă de cele ale
interului. Valorile sunt în general apropiate.
Centrii sunt jucători de mare viteză, mobilitate şi îndemanare. Viteza de execuţie şi
îndemânarea sunt două calităţi indispensabile şi nu pot fi compensate în cazul în care lipsesc,
prin nici o altă calitate, de orice natură ar fi ea. Îndemânarea îl ajută pe jucătorul de pe centru să
execute cu iscusinţă procedee tehnice grele, complicate, în executarea cărora este de cele mai
multe ori stânjenit de prezenţa sau acţiunea adversarilor.
Viteza de execuţie îl favorizează pe jucătorul centru ca după ce a descoperit o posibilitate
de aruncare la poartă, sau a unei angajări la semicerc să o poată efectua în timp util.
Timpul pe care îl are la dispoziţie atunci când acţionează în faţa semicercului aglomerat
de apărători şi de multe ori de proprii coechipieri, este din ce în ce mai scăzut, datorită pregătirii
speciale pe care o face antrenorul preocupat de perfecţionarea jocului în apărare.
Instruirea specială a centrului pentru specificul jocului său trebuie să devină o preocupare
deosebită a antrenorului. Centrul acţionează în zona centrală a terenului, mai departe sau mai
aproape de poartă, în funcţie de sistemul de apărare advers. El îşi dirijează, iniţiază şi participă

12
activ la circulaţia mingii, încrucişări, paravane, blocaje. Aceste acţiuni cer centrului o gândire
tactică avansată, cunoştinţe tehnico-tactice deosebite, implicate în manevrarea mingii precum şi
probleme de colaborare şi sincronizare, bogată experienţă de joc şi fantezie creatoare. Centrul va
ameninţa permanent poarta prin plasamentul său, va folosi tactic procedee tehnice, va executa
rapid şi fulgerator aruncările la poartă, pătrunderile hotărâte şi depăşirile. Acţiunile lui
periculoase întreprinse pe centrul terenului constituie elemente hotărâtoare în demarcajul indirect
al pivoţilor. Împreună cu interii asigură ducerea mingii spre poarta adversă; în atacul organizat
este jucătorul cheie şi tot el trebuie să se replieze primul. Acţiunile lui contribuie la executarea
unor îmbinări ale acţiunilor specifice jucătorilor inter-centru, inter-extremă-pivot.
Indici antropometrici pentru jucatoarele specializate pe postul inter-centru:
INTER CENTRU

Indici antropometrici IO CA IO CA
Talie (cm) 175 172-182 172 168-176
Greutate (kg) 74 70-80 69 65-73
Talie/Greutate 1.01 1.02 1.04 1.04
Deschidere palmă 22 20 22 20
Anvergura 184 180-191 178 174-183
Diametru biacr. 30 37 38 37
Diametru bitroh. 34 32-37 34 32-36
IO-indice optim ; CA-cote admise.
Cerinţele performanţei în handbal la nivelul seniorilor sunt:
JUCĂTORI DE NOUĂ METRI

Tip somatic 45% Capacitate motrică 30% Capacitate psihică 25%

talie 55% forţă 50% încredere în sine 45%
talie/greutate 30% viteză 25% decizie rapidă 35%
lungimea braţelor 15% îndemânare 25% combativitate 25%

Cerinţele la selecţia jucătoarelor de handbal-senioare pentru jucătorii de nouă metri:

JUCĂTORI DE NOUĂ METRI

Tip somatic50% Capacitate motrică 30% Capacitate psihică 20%

talie 60% forţă 50% încredere în sine 45%

13
talie/greutate 25% viteză 30% decizie rapidă 30%
lungimea braţelor 15% îndemânare 20% combativitate 25%

Raportul parametrilor definitorii ai jucătorilor specializaţi pe posturi

Portar Jucător de 6 m Jucător de 9 m

Tip somatic.

Capacitate motrică.

Capacitate psihică

14
 b. Modelul de joc la nivelul senioarelor – volei

Modelul de joc cuprinde conţinutul jocului sistematizat în structuri determinate de

succesiunea, frecvenţa şi eficienţa acţiunilor de joc, aşa cum apar ele în timpul jocului
competiţional. În realizarea modelului de joc este necesar să avem în vedere următoarele
aspecte:
- caracteristicile pe plan internaţional care se referă la dezvoltarea permanentă
cu indici calitativi superiori a jocului de volei, determinate şi de creşterea
numărului de echipe;
- tendinţe de dezvoltare care fac referire la apariţia unor noutăţi în rezolvarea
acţiunilor de apărare;
- necesităţi pe plan intern care trebuie abordate în funcţie de calităţile şi
lipsurile sportivilor, iar orientarea pregătirii trebuie făcută în funcţie de
acestea.
Modelele de joc se aleg în funcţie de posibilităţile de exprimare (tehnice, fizice) ale
sportivilor în vederea valorificării superioare a potenţialului acestora. La nivel de performanţă,
echipa se formează în funcţie de concepţiile tactice ale antrenorului ţinându-se seama însă strict
de valoare şi de posturile deficitare din echipă sau de înlocuirea unor jucători care devin
indisponibili din diferite motive (accidentare, retragere din viaţa sportivă, formă sportivă slabă
etc.) Cunoaşterea acţiunilor de joc asigură posibilitatea de a participa eficient în concursuri şi
adoptarea modelului tehnico-tactic care să corespundă nivelului valoric al sportivilor.
Modelul de joc este structurat astfel:
- la serviciul propriu – dispozitiv de pregătire a apărării;
- la preluarea din serviciu – dispozitiv de pregătire a atacului;
- combinaţii în atac după preluarea din serviciu;
- la preluarea din atac – dispozitiv cu pondere de apărare;
- la combinaţii în atac după preluarea din atac.
În stabilirea modelelor de joc pentru performanţă se va ţine seama de alegerea variantelor
tactice pentru a valorifica posibilităţile motrice ale sportivilor. Urmărind succesiunea aspectelor
enunţate mai sus cu privire la modelul de joc, putem spune că:

15
 - la serviciul propriu se utilizează deplasări false pentru inducerea în
eroare a adversarului;
- preluarea din serviciu se bazează pe anumiţi jucători specializaţi, cu
eficienţa superioară la această acţiune;
- combinaţiile tactice în atac după preluarea din serviciu caută să includă
3-4 jucători cu două variante de atac rapid şi una de siguranţă,
incluzând de multe ori şi un jucător din linia a doua;
- tactica la preluarea din atac se adaptează după adversar;
- combinaţiile tactice în atac după preluarea din atac includ acelaşi
număr de jucători ca la preluarea din serviciu, dar numai cu o variantă
de atac rapid şi una de siguranţă.
O necesitate de prim ordin pentru modelarea pregătirii viitoare o reprezintă
înregistrările acţiunilor de joc individual şi colectiv din timpul jocurilor oficiale de unde
deducem eficienţa fiecărei structuri de joc. Acţiunile de joc şi formaţia de bază nu se
schimbă dacă sunt eficiente şi adaptate la jocul adversarilor. În funcţie de structuri şi de
repetabilitatea acestora în joc, se va pregăti jocul pentru cele şase poziţii în care va ajunge
fiecare jucător prin rotaţie. Modelul trebuie conceput întotdeauna ca realizabil din punct
de vedere practic, iar pentru stabilirea acestuia, orientativ, este necesar ca antrenorul să
cunoască jocul echipelor, posibilităţile propriei echipe, să fie la curent cu toate noutăţile.
Pregătirea meciurilor şi stabilirea modelului de joc pentru fiecare joc în parte se
realizează prin mobilizarea jucătorilor, pe plan fizic şi psihic, la cote înalte şi se
desfăşoară în cadrul unui proces în care se îmbină teoria cu practica.
Abordarea acţiunii se face în trei faze:
1. înainte de joc constă în discutarea sarcinilor de joc cu sportivii, anunţarea
formaţiei şi încălzirea generală şi specifică;
2. în timpul jocului la time-outuri cu indicaţii scurte şi la obiect, schimbări de
jucători;
3. după joc se face analiza evoluţiei echipei per ansamblu şi a fiecărui jucător în
parte.
Analiza jocului este obligatorie pentru a se putea acţiona astfel încât să se obţină
rezultate superioare la competiţiile următoare.

16
 Această analiză cuprinde următoarele aspecte:
- probleme tehnice ale echipei şi jucătorilor;
- probleme tactice ale echipei şi jucătorilor;
- probleme psihice din timpul jocului;
- probleme de joc ale adversarilor.
Modelul de pregătire Acesta se realizează în funcţie de modelul de joc al echipei,
de cunoaşterea eficienţei acţiunii de joc pe jucător, de eficienţa unei anumite acţiuni
tehnicotactice, toate acestea rezultând din prelucrarea înregistrărilor. Cunoaşterea
caracteristicilor şi a structurii jocului este necesară pentru modelarea acţiunilor de joc,
stabilirea priorităţilor şi sporirea calităţii instruirii. Modelul de pregătire pentru un an
competiţional are modele intermediare pe perioade, etape de pregătire. În cazul în care un
obiectiv al unui model intermediar nu a fost soluţionat, ulterior se modifică programarea
pentru a rezolva problemele. Deci, etapele nu sunt fixe, ci flexibile în funcţie de
îndeplinirea obiectivelor.
În general, modelul de pregătire va cuprinde pe verticală componentele
procedeelor de pregătire (modelul jocului la cîştigarea punctului, câştigarea serviciului,
modelul jucătorilor, obiective de performanţă etc.), iar pe orizontală eşalonarea temporară
a modelului de pregătire (perioade de timp). Modelul de pregătire cuprinde perioade,
etape, volumul efortului, conţinut eşalonat, mijloace specifice, metode specifice,
verificări, probe de control intermediare şi finale.
Componentele modelului de pregătire se referă în linii mari la:
- componenta tehnico-tactică;
- componenta fizică;
- componenta psiho-teoretică.

17
 Componenta tehnico-tactică Schemele tehnico-tactice se aleg în funcţie de
posibilităţile individuale ale sportivilor şi se adaptează la viitorii adversari. Această
componentă vizează concepţia de joc şi organizarea generală a jocului la câştigarea
punctului. În plus, precizează metodele şi mijloacele de pregătire, inclusiv sistemele de
exerciţii. Fiecare sistem de acţionare se prezintă ca un algoritm sau ca un model
operaţional, în care ultimul exerciţiu din fiecare sistem este un exerciţiu de control identic
cu faza de joc, respectând condiţiile din timpul jocului. Exerciţiile sunt realizate pentru:
joc, set, situaţii fundamentale pentru câştigarea punctului, faze de joc pentru câştigarea
punctului, acţiuni de joc izolate. Componenta fizică Această componentă are următoarele
caracteristici:
- menţinerea capacităţii fizice depinde de fiecare jucător în parte şi se
desfăşoară sub îndrumarea colectivului tehnic;
- creşterea capacităţii de efort se realizează în cadrul echipei;
- refacerea şi recuperarea la sfârşitul anului competiţional se bazează pe
odihnă activă.
Mai specific, pregătirea fizică la volei se adresează:
- detentei la nivelul membrelor inferioare pentru obţinerea unor indici
superiori la săritura pe verticală;
- viteza de execuţie şi deplasare;
- îndemânarea la jucarea mingii folosind toate procedeele tehnice;
- detenta la nivelul membrelor superioare;
- dezvoltarea rezistenţei specifice.
Trebuie să ţinem seama că tipul de efort variază în funcţie de postul ocupat în
echipă, pentru trăgători efortul este mixt cu predominanţă aerobă, în timp ce pentru
ridicători efortul este mixt cu predominanţă aerobă. Şi la această componentă a modelului
de pregătire se prevăd modele de exerciţii, în care ultimul este exerciţiu de control identic
cu executarea acţiunii de joc în regim de evidenţiere a calităţilor motrice specifice.
Componenta psiho-teoretică Această componentă asigură adaptarea jucătorilor la
situaţiile posibile din jocul următor, având o importanţă la fel de mare ca şi celelalte
componente.

18
 Pregătiriea psihică trebuie să aibă în vedere capacitatea de concentrare a atenţiei,
stabilitatea psihică specifică, respectarea particularităţilor psihice specifice proprii
fiecărei acţiuni de joc în parte. În acest moment al pregătirii se pune problema recuperării
psihice a unor jucători, putând apărea probleme la sportivii noi din echipă sau la cei aflaţi
la sfârşitul carierei competiţionale.
Problemele sunt diverse şi numeroase, dar nu există reţete standard pentru
rezolvarea lor, acestea putându-se face de la caz la caz şi ţin de competenţa antrenorului
sau a persoanelor specializate.
Şi în această etapă se prevăd sisteme de acţionare concretizate prin acţiuni de joc cu
accent pe calităţile psihice implicate în timpul jocului.
Optimizarea capacităţii de performanţă se realizează pe baza dezvoltării,
interacţiunii şi autoreglării diferitelor subsisteme ale ansamblului psihic: cognitiv, afectiv,
psihomotric, volitiv şi a componentelor personalităţii (atitudini, aptitudini, caracter etc.).
Volumul şi intensitatea efortului, conţinutul şi caracterul antrenamentului depind
de perioada de pregătire. Planificarea şi evidenţa sunt necesare pentru desfăşurarea
ordonată a procesului de antrenament, ajutând la îndeplinirea obiectivelor propuse.
Analiza cu privire la realizarea modelului se face periodic pentru a observa drumul corect
al pregătirii. Datorită specializării jucătorilor pe posturi, se impun orientări precise în
ceea ce priveşte individualizarea, pregătirea pentru toţi factorii antrenamentului, selecţia
în funcţie de particularităţile psihologice ale fiecărui post. Atunci când se determină un
model al voleiului la o echipă, structura acestuia este necesară şi suficientă. În consecinţă,
modelul de joc al echipei respective va evidenţia structurile acesteia pe niveluri, în
concordanţă cu esenţa şi funcţionalitatea sa. Aceasta înseamnă că modelul va contura
felul în care echipa respectivă îşi finalizează elementele, acţiunile, fazele, situaţiile
fundamentale şi seturile.

19
 În voleiul de performanţă ca şi în orice alt sport, orice obiectiv final devine pe
parcurs obiectiv intermediar, pentru determinarea modelului de concurs sau a celui
competiţional se recurge la prognoza dinamicii locului pe care echipa îl va ocupa în
competiţiile oficiale majore. Acest model optimal urmează să cuprindă indicatorii de
eficienţă la acţiunile de joc pe care trebuie să-i atingă echipa în competiţie. La nivel
filosofic este suficient să precizăm că esenţa jocului de volei constă în: „să nu se
greşească tot ce se realizează în propriul teren şi să se câştige ot ce se joacă spre sau în
terenul advers”.

20
 4. PREGATIREA FIZICĂ GENERALITĂȚI

Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv este posibilă numai dacă se urmăreşte în

mod sistematic –lecţie de lecţie- pe durata unui întreg ciclu, desăvârşirea unor finalităţi de primă
importanţă pentru instruirea motrică şi educaţia acestora, cum ar fi: dezvoltarea calităţilor
motrice, însuşirea unui sistem de cunoştinţe, valorificarea influienţelor exerciţiului fizic în
sprijinul realizării obiectivelor generale ale antrenamentului, contribuind astfel, la întregirea
personalităţii sportivului.
Noţiunea de dezvoltare înglobează atât procesul creşterii dimensiunii celulelor,
ţesuturilor, organelor aparatelor şi sistemelor implicate în effort { de exemplu hipertrofia
musculară obţinută în urma eforturilor de forţă }, cât şi diferenţierea funcţiilor fiziologice fine ale
acestora, de exemplu perfecţionarea sinergismului funcţional al sistemului cardiovascular şi
aparatul respirator în urma antrenamentului sistematic de rezistenţă. Deci, termenul de dezvoltare
defineşte modificările morfologice şi funcţionale produse în organismul sportivilor supuşi
eforturilor în acest scop.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului uman care se dezvoltă pe parcursul
vieţii, dar se pot şi educa prin proces special de instruire.
Calităţilor motrice le sunt proprii unii parametrii prin intermediul cărora se poate
determina valoarea şi contribuţia fiecăreia la realizarea diferitelor acţiuni motrice. Astfel, pentru
determinarea valorii forţei se utilizează ca parametrul etalon- încărcătura, pentru viteză –
repeziciunea mişcărilor, pentru rezistenţă – durata acţiunii, iar pentru îndemânare –
complexitatea şi precizia acţiunii. Acţionarea specială asupra educării unei calităţi motrice
implică şi efecte indirecte asupra celorlalte calităţi motrice { numai exerciţiile speciale pentru
viteză nu dau transfer negativ pentru celelalte calităţi motrice }. Apreciind măsura în care aceşti
parametrii sunt prezenţi, mai mult sau mai puţin, într-o acţiune motrică sau un şir de acţiuni, ne
dăm seama, cu uşurinţă, de rolul, de contribuţia calitătii sau calităţilor motrice în executarea
actiunilor respective.
Unul din factorii de bază pentru obţinerea unor performanţe superioare îl constituie
capacitatea de efort. Aceasta se referă la capacitatea organismului de a presta o activitate fizică în

21
principal, un timp mai îndelungat. Capacitatea de effort se dobândeşte, în special, în cadrul unui
proces de instruire care urmăreşte dezvoltarea calităţţilor motrice – rezistenţă, forţă şi viteză,
perfecţionarea acestora determinând şi adaptarea organelor şi marilor funcţiuni la un nivel
superior de solicitare.
Capacitatea de efort a organismului are influenţe favorabile nu numai în activitatea
sportivă ci şi asupra activităţii psihice care, după cum se ştie ocupă peste 70% din timpul de
muncă.
Dezvoltarea calităţilor motrice reprezintă un domeniu care nu oferă posibilităţi largi şi
concrete de apreciere obiectivă a proceselor realizate de elevi, a calităţilor muncii efectuate de
sportivi şi de antrenori.
Obiectivizarea procesului de dezvoltare a calităţilor motrice pretinde antrenorului:
- să cunoască nivelul de pregătire a elevilor, de la ce stadiu se porneşte;
- să stabilească probe şi norme specifice fiecărei calităţi motrice şi să le aplice periodic
în activitatea sportivilor;
- să elaboreze modelul final privind dezvoltarea calităţilor motrice şi structurile de
exerciţii utilizate pentru realizarea acestuia; să aprecieze periodic prin probe şi norme,
valoarea sistemelor de acţionare utilizate pentru dezvoltarea calităţilor motrice
conform modelului elaborat;
- să ţină bine o evidenţă , precisă a tuturor datelor obţinute şi să o utilizeze
corespunzător pentru aprecierea critică a activităţii desfăşurate, reţinând
învăţămintele ce se impun
Concluzia ce se poate trage din cele enumerate mai sus este că dezvoltarea calităţilor motrice în
lecţia de antrenament trebuie realizată pe căi şi mijloace specifice.
Locul acţiunilor pentru dezvoltarea calităţilor motrice în structura lecţiei de antrenament
trebuie stabilit în funcţie de natura efortului respectiv, pentru a se putea asigura un volum sau o
intensitate optimă în vederea dezvoltării calităţii şi pentru asigurarea posibilităţii de revenire a
organismului la starea obişnuită.

22
 5. CALITĂȚI MOTRICE IMPORTANTE CE TREBUIESC
DEZVOLTATE CA PARTE A PREGĂTIRII FIZICE GENERALE ȘI
SPECIFICE LA NIVELUL JUNIOARELOR ÎN HANDBAL ȘI VOLEI

Pregătirea fizică este ansamblul de măsuri luate de profesor (antrenor) în vederea

asigurării unei capacităţi funcţionale superioare a organismului, prin obţinerea unor valori optime
ale indicilor somatofuncţionali, printr-un nivel ridicat de dezvoltare a calităţilor motrice de bază
şi specifice, stăpânirea deplină a exerciţiilor utilizate şi prin asigurarea unei stări de sănătate
perfectă.
Indicatorii prevăzuţi pentru ponderea pregătirii fizice se realizează pe două căi:
- prin mijloacele specifice jocului sportiv;
- prin exerciţii de atletism;
Din cele două modele de joc prezentate mai sus reiese faptul că există calități motrice
comune ce pot fi educate în cadrul pregătirii fizice generale și specifice atât la volei cât și
la handbal.
Mai specific, pregătirea fizică la handbal și volei, la nivelul copiilor și juniorilor, se
adresează în foarte mare măsura dezvoltării vitezei de reacție și de execuție.
În consecință, în continuare, vom prezenta viteza, ca și calitate motrică, parametrii
constitutivi ai acesteia, modalităţi de manifestare, precum și mijloace pentru dezvoltarea vitezei
de reacţie și execuție.

a. Definiția vitezei

Chiar dacă viteza este definită tradiţional ca fiind distanţa parcursă în unitatea de
timp, această abordare nu prezintă decât un interes relativ în cazul în care conceptul este
tratat din perspectiva calităţilor fizice. O astfel de definiţie nu este corespunzătoare pentru
viteza umană, rezultat al unui ansamblu coordonat de contracţii musculare, de deplasări
ale unor pârghii osoase, de percepere a unor semnale, de prelucrare a informaţiei etc.
Viteza este capacitatea de a executa o serie de acţiuni motrice provocând o
deplasare cât mai rapidă a corpului sau a uneia din părţile sale în unităţi scurte de timp
23
fără să ducă la apariţie semnelor de oboseală. Am putea adăuga că pentru a putea
identifica exclusiv această capacitate este necesr ca acţiunile să nu fie împiedicate de
rezistenţe externe importante, putându-se manifesta în condiţii în care sportivul nu trebuie
să înfrunte decât efectele gravitaţiei. Părăsind acest context, pătrundem în domeniul de
manifestare a vitezei-forţă sau chiar a forţei pure.
În toate cazurile, capacitatea globală de manifestare a vitezei gestuale implică
stăpânirea şi însuşirea celor mai elementare forme de viteză care, dat fiind că nu posedă
nişte relaţii directe între ele, trebuie să fie lucrate independent unele faţă de celelalte.
La acest nivel se deosebesc două mari categorii de parametrii necesari dobândirii
vitezei globale:
- parametrii constitutivi ai calităţii de viteză;
- modalităţile de manifestare a calităţii de viteză.

b. Parametrii constitutivi ai calităţii de viteză

Viteza de reacţie: caracterizează capacitatea sportivilui de a percepe, de a analiza

şi de a prelucra în cel mai scurt timp posibil semnalul care declanşează acţiunea, astfel
încât aceasta să debuteze cu o pierdere minimă de timp. Se înţelege că această capacitate,
susţinută de elemente esenţial bio-informaţionale, este determinantă într-un număr mare
de exerciţii de viteză, îndeosebi la cele limitate la o durată scurtă de timp (1-2 secunde).
De asemenea, este clar că natura foarte diferenţiată a semnalelor utilizabile în
numeroasele activităţi sportive impune necesitatea de a antrena concomitent dezvoltarea
globală şi transferabilă a acestei capacităţi printr-o aplicare extrem de specifică a
disciplinei practicate.
Viteza de execuţie a unei mişcări izolate: acest parametru constitutiv al vitezei
globale a unui subiect este strâns legat de elementele fiziologice, anatomice şi
morfologice ale sistemelorosteotendinos şi neuromuscular (caliatea influxului nervos,
natura fibrelor musculare, pârghii osoase etc); de asemenea, el depinde de caracteristicile
psihologice în măsură să favorizeze contracţia musculară (motivaţia, concentrarea,
24
vigilenţa). La modul mai specific, el este susţinut de calităţile coordonatoare care se
exprimă prin stăpânirea tehnică a gestului urmărit şi care determină procedurile de
dezvoltare proprii activităţii practicate.
Prin urmare, pentru dezvoltarea parametrului de viteză, ne aflăm în faţa dublei
necesităţi de a propuneexerciţii variate generale, asociate cu exerciţii foarte specifice fără
de care ameliorarea potenţialului general al sportivului nu ar mai prezenta interes.
Frecvenţa gestuală: ultim parametru constitutiv al calităţii de viteză, această
capacitate îşi găseşte domeniul de manifestare în toate activităţile sportive de tip ciclic,
cele în care este reprodusă, permanent sau regulat, o aceeaşi schemă gestuală. Acest tip
de motricitate este utilizat într-un număr mare de discipline sportive (alergări, înot,
ciclism, canotaj), de unde importanţa frecvenţei gestuale în dezvoltarea vitezei globale a
unui sportiv.
Acest parametru poate fi definit ca fiind capacitatea de a reproduce un acelaşi ciclu
gestual, de cât mai multe ori în unitatea de timp. Numeroasele elemente constitutive ale
acestei capacităţi, indiferent de natura lor, ne conduc din nou la acea dublă exigenţă care
constă din punerea la punct a unor proceduri de dezvoltare vizând ameliorarea
parametrilor de bază ai acestei capacităţi şi permiţând sportivului utilizarea sa în domenii
variate, menţinând în acelaşi timp exerciţii foarte specifice pentru respectiva disciplină
sportivă.
Dacă este adevărat că asocierea şi dezvoltarea simultană a acestor trei parametri
constitutivi ai calităţii de viteză contribuie la creşterea potenţialului sportivului în acest
sector, trebuie, de asemenea, să fie înţelese şi elementele care îi vor permite să manifeste
această potenţialitate în condiţii concrete. Viteza umană nu este de fapt un fenomen liniar,
obţinut la modul uniform şi constant. Cel mai adesea, ea este rezultatul unei aplicări
progresive, uneori regulate, alteori discontinue şi ale cărei modalităţi de manifestare este
necesar să fie bine stăpânite.

25
 c. Modalităţi de manifestare a capacităţii de viteză.

Capacitatea de acceleraţie: în cazul unui anumit individ, nivelul relativ al celor

trei parametrii constitutivi ai vitezei va determina capacitatea sa de a atinge rapid viteza
maximală de deplasare. Viteza reacţiei sale motrice, cea a contraţiei musculare şi viteza
sa gestuală, asociate nivelului său de forţă musculară (deoarece trebuie învinsă inerţia
iniţială) sunt cele ce alcătuiesc capacitatea sa de accelerare. De observat că această
capacitate nu se combină obligatoriu cu cea care permite atingerea unei viteze ridicate de
deplasare, de unde şi necesitatea de a lucra separat cele două laturi. De altfel, una dintre
caracteristicile vitezei este tocmai aceea că ea este constituită din parametri relativ
independenţi unii faţă de ceilalţi, implicând o dezvoltare generală care necesită utilizarea
unor proceduri foarte variate.
Nu înseamnă că dacă s-a reuşit atingerea foarte rapidă a vitezei maximale, ea poate
fi susţinută pe o durată considerabilă. Prin urmare, rămâne să se definească şi această a
doua modalitate de manifestare a vitezei globale.
Capacitatea de susţinere a vitezei maximale: influenţată de toţi parametrii amintiţi
deja, această componentă a vitezei este totuşi dependentă, înmare măsură de două
caracteristici proprii: pe de-o parte capacitatea energetică produsă de diferitele grupe
musculare solicitate de efort şi, în mod special, de resursele energetice alactacide, pe de
altă parte, randamentul mecanic obţinut în cazul contracţiei musculare şi care conferă
gestului eficacitatea sa. La acest nivel, măiestria tehnică capătă un rol esenţial, ceea ce ne
aduce din nou la această primă caracteristică a lucrului de viteză, în care o parte a
activităţii trebuie să vizeze dezvoltarea aspectelor globale şi transferabile ale vitezei, în
timp ce o altă parte trebuie să urmărească dezvoltarea aspectelor foarte specifice ale
sportului practicat. Dat fiind aportul său, se înţelege că pregătirea fizică sub diferitele sale
aspecte reprezintă o etapă obligatorie.

26
 d. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reacţie

Toate acestea au la bază acelaşi principiu: să se solicite sportivului executarea cât

mai rapidă a unui gest simplu sau bine stăpânit tehnic, după perceperea unui semnal
stabilit în prealabil.
Dacă acest principiu este simplu, posibilităţile de evoluţie sunt multiple. Ele răspund
necesităţii absolute de a proceda astfel încât toţi parametrii constitutivi ai exerciţiului de
bază să varieze în permanenţă. Într-adevăr, orice repetiţie monotonă şi prea prelungită a
unui acelaşi exerciţiu provoacă apariţia unei limite artificiale în viteza de execuţie a
gestului (bariera de viteză), care constituie un obstacol major, deoarece este foarte greu
de învins, putând bloca orice posibilitate de progres. Următorii parametri sunt cei
recomandaţi să fie diversificaţi la maximum:

a) Intensitatea semnalelor:
Diminuarea progresivă a intensităţii semnalului de declanşare a acţiunii reprezintă
o stimulare puternică pentru menţinerea la cel mai înalt nivel a vigilenţei şi
concentrării sportivului. Dificuitatea crescută în perceperea semnalului pare să antreneze,
în schimb, o creştere a excitabilităţii neuromusculare, garanţia unei reacţii mai
performante.
Să observăm totuşi că cele mai bune rezultate sunt obţinute în situaţia în care
există o alternanţă neregulată în intensitatea semnalelor: semnale sonore din ce în ce mai
slabe, întrerupte de semnale sonore mai puternice, chiar de semnale din competiţie
(pocnet de pistol, de exemplu).

b) Natura semnalelor:
De asemenea, e de dorit să se evite limitarea la un singur tip de semnal (sonor, vizual,
tactil), chiar dacă activitatea sportivă practicată ţine de un tip cât se poate
de precis (cel mai adesea, semnal sonor). Variaţiile în ceea ce priveşte natura semnalelor
par să reducă pozitiv timpul de latenţă al reacţiei motrice.

27
 c) Poziţia iniţială adoptată de sportiv la începutul mişcării.
Deşi neglijată adesea de antrenori, ea reprezintă un factor important şi eficient
pentru a evita apariţia "barierei de viteză". Sportivului care execută exerciţii pentru
dezvoltarea vitezei de reacţie i se recomandă să modifice foarte frecvent poziţia de
aşteptare adoptată pentru perceperea semnalului. Aceasta îl împiedică să reacţioneze
întotdeauna în funcţie de aceeaşi formă gestuală, ceea ce va avea drept efect crearea mult
prea rapidă a unui stereotip motric fixat definitiv. O modificare, fie ea cât de mică, a
acestei poziţii este suficientă pentru a evita acest inconvenient permiţând să se aibă în
vedere o ameliorare a vitezei de reacţie.

d) Natura acţiunii de executat după perceperea semnalului.

Această posibilitate de organizare urmează acelaşi principiu logic. Stimulând sportivul să
reacţioneze în funcţie de nişte scheme motrice care nu sunt întotdeauna identice, se evită
crearea unor stereotip şi se influenţeaza favorabil posibilităţile de câştig la nivelul vitezei
globale de reacţie. Chiar şi în cazulîn care se abordează perioadele de antrenament mai
specifice, în care o parte considerabilă o ocupă antrenamentul pentru tehnică, e necesar să
se rezerve anumite intervale pentru activităţi care apelează la acest tip de organizare. De
altfel, dacă se urmăreşte să se acţioneze asupra dezvoltării vitezei de reacţie, trebuie să se
evite solicitarea prea frecventă a unor coordonări gestuale prea complexe, propunând mai
multe acţiuni mai simple, care nu necesită o învăţare tehnică specială (de exemplu: bătut
din mâini, sărituri pe loc, prins din zbor etc.).
Transferul câştigurilor de viteză de reacţie obţinute datorită acestor situaţii simple
se va putea efectua în decursul situaţiilor sportive mai complexe, având grijă să se
alterneze periodic secvenţe tehnice, care nu vizează neapărat viteza gestuală, cu aceste
secvenţe axate pe viteza de reactie.

28
 Caracteristici ale exerciţiilor de dezvoltare a vitezei de reacţie în situaţii
comportând incertitudini
INTENSITATE Aşa cum se întâmplă des în acest domeniu, majoritatea exerciţiilor
A trebuie să se efectueze cu o intensitate maximală, chiar supramaximală. E
EXERCIŢIILOR avantajos să se intercaleze cu regularitate o serie de exerciţii care ţin, în cea
mai mare parte a timpului, de o învăţare tehnică a gestului: acestea se vor
executa cu intensitate moderată, atenţia îndreptându-se asupra calităţii
gestuale şi se va urmări chiar să fie concepute nişte strategii de răspuns mai
bine adaptate.
DURATA Apelând la noţiuni de apreciere, de anticipare, care uneori se
EXERCIŢIILOR manifestă în succesiuni de acţiuni, aceste exerciţii pot fi mai lungi decât
exerciţiile de viteză de reacţie pură. Ele trebuie să rămână, totuşi, cantonate
în domeniul strict alatactic; de aceea, nu recomandăm duratele de efort care
depăşesc 7 secunde.
DURATA Din această cauză, durata refacerilor poate fi uşor mai lungă în acest
REFACERII tip de exerciţii. Extrem de solicitante la nivelul concentrării şi motivaţiei, ele
necesită un timp suficient de remobilizare după fiecare efort. Excitabilitatea
neuromusculară trebuie să fie totuşi menţinută, ceea ce ne determină să
propunem refaceri cuprinse între 1 minut şi 3 minute, în funcţie de eforturile
realizate.
NATURA Preocuparea de a menţine la un nivel suficient motivaţia şi
ACŢIUNILOR excitabilitatea conduc la rezervarea unor refaceri destul de active în timpul
cărora se poate propune sportivului să se gândească la noi posibilităţi sau la
strategii diferite. În această perspectivă, i se poate cere ca să propună el
personal modificări în natura exerciţiilor viitoare.
CANTITATEA Date fiind varietatea şi mai mare a situaţiilor, precum şi caracterul
TOTALĂ adesea general al acestor secvenţe, cantitatea de lucru posibil va fi mărită în
DE LUCRU raport cu cea a lucrului de viteză de reacţie pură, fără ca totuşi ea să acopere
întreaga unitate de antrenament. Jumătate dintr-o lecţie de 45 de minute ni se
pare o durată suficientă. Aceste secvenţe pot introduce cu eficacitate
antrenamente de viteză energetică sau forţă.
Progresiv, sarcinile impuse şi semnalele emise vor deveni tot mai specifice
activităţii sportive practicate şi sectorului tehnic ales; se va avea însă grijă să se rezerve

29
nişte intervale cu activităţi mai generale care vor garanta o rezervă de progres mai
importantă. Va trebui să se supravegheze permanent ca la exerciţiile propuse să se vină cu
numeroase variante, ceea ce se va obţine prin creşterea numărului de opţiuni posibile ale
reacţiei motrice şi creşterea gradului de incertitudine a situaţiei.
Deşi destul de identice cu caracteristicile exerciţiilor de viteză de reacţie pură
prezentate anterior, caracteristicile specifice acestui tip de viteză de reacţie ni se par
suficient de importante pentru ca să le prezentăm şi pe ele tot sub formă de tabel. O serie
de proceduri sunt, de fapt, destul de specifice pentru a putea fi detaliate; acelaşi lucru este
vaiabil şi pentru ilustraţiile sub formă de secvenţe tip, care pot ajuta preparatorul fizic să
conceapă şi să adopte situaţii personale.

e. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unei mişcări izolate

(gest aciclic).

Datorită faptului că este supus mai mult exigenţeior specialităţii practicate, acest
parametru special al vitezei globale este poate şi cei mai complicat de izolat în cadrul
pregătirii fizice. El ţine totuşi de caracteristicile generale care influenţează mai mult sau
mai puţin direct viteza de contracţie musculară. După cum am amintit deja, dacă
aspectele fiziologice ale acestei contracţii predomină (natura fibrelor, coordonare
intra şi intermusculară, excitabilitate neuromusculară), ele pot fi valorificate considerabil
printr-o serie de aspecte mai psihologice având posibilitatea să fie
antrenate în cadrul pregătirii fizice.

a) Exerciţii care influenţează parametrii fiziologici.

În principal, acestea provin din metodele de dezvoltare a forţei musculare amintite
deja. Este cazul, îndeosebi, al exerciţiilor legate de dezvoltarea vitezei-forţă.
În consecinţă, se înregistrează aici:
- intensităţi maximale pentru sarcini cuprinse între 30% şi 50%.
- durate scurte de efort: de la 2s la 15s.
30
 - durate de refacere cuprinse între 1 min30 şi 5min.
- o refacere foarte activă.
- o cantitate de lucru permiţând menţinerea calităţii la cel mai înalt nivel.
O serie de exerciţii au însă un caracter foarte specific, neinfluenţând, se pare, decât
acest parametru. Este vorba de exerciţii care se efectuează cu rezistenţe foarte slabe (sub
25%, dar, cel mai adesea, cuprinse între 5% şi 10% din forţa maximală). Desigur, aceste
exerciţii realizate cu aceleaşi obiective de intensitate, durată şi cantitate de lucru ca şi
exerciţiile de viteză-forţă nu pot influenţa forţa maximală a contracţiei musculare; cu
toate acestea, ele par să aibă un efect extrem de favorabil asupra vitezei acestei contracţii.
Este ceea ce, cu alte cuvinte, Schmidtbleicher (1980) califică drept exerciţii de dezvoltare
a forţei de start şi care desemnează, de fapt, viteza absolută a contracţiei musculare fără
încărcătură.

b) Exerciţii care influenţează parametrii psihologici ai vitezei de contracţie

musculară:
Cel mai frecvent, acestea sunt organizate în jurul unor situaţii vizând însuşirea tehnică a
unor scheme gestuale importante din activitatea practicată. Ele se structurează pe baza
repetării unor gesturi binecunoscute tehnic, în care sportivul urmăreşte să-şi mărească
progresiv viteza de execuţie pentru a ajunge la o viteză maximală sau chiar
supramaximală (caz în care pot fi utilizate ajutoare externe). Cea mai mare eficacitate în
acest domeniu este obţinută prin alternanţa regulată a unor viteze de execuţie diferite,
uneori destul de lente, alteori rapide, lucrul integral "temeinic" antrenând în foarte scurt
timp o stabilizare a vitezei maximale. Un alt element indispensabil: motivaţia sportivului,
fără care nu pot fi concepute efectiv nişte ameliorări. În consecinţă, trebuie să se
urmărească menţinerea permanentă a acelei voinţe de "a executa bine" diversificând la
maximum exerciţiile propuse. Vor fi prevăzute astfel următoarele măsuri, care privesc
toate aspectele situaţiei:
- alternanţa între formele competiţionale şi cele libere, personale (stabilirea
de recorduri obiective).

31
 - variaţia amplitudinii şi a complexităţii gestului executat.
- variaţia formei gestuale lucrate şi luarea în consideraţie a opţiunii personale
a sportivului.
- concentrarea şi reprezentarea mentală a sarcinii de realizat, îndeosebi în
cazul încercărilor executate cu viteză maximă.
- lucru pe fond de prospeţime şi, în toate cazurile, înaintea unor serii în care
consumul energetic este deosebit de important etc.
Dat fiind caracterul oarecum limitat şi, mai ales, foarte specific al acestui tip de
lucru, nu vom prezenta nişte tabele recapitulative şi nici nişte secvenţe tip. Antrenorilor le
revine sarcina să conceapă şi să imagineze cele mai specifice exerciţii pentru disciplina
lor, respectând regulile fundamentale amintite.

32
 Criteriile permanente de organizare care stau la baza structurării exerciţiilor de
dezvoltare a vitezei.

INTENSITATE În cele mai multe cazuri se vor urmări intensităţi de peste 100% din
A viteza maximă gestuală pe care o poate produce sportivul. Exerciţiile de
EXERCIŢIILOR supraviteză vor fi realizate cu suport extern (centuri elastice, elan iniţial,
coborâri), cu adaptări speciale (turnantă, şipci, reducerea pârghiilor, diferite
facilitări etc.). Trebuie totuşi să se prevadă mai des revenirea la frecvenţe
gestuale inferioare (până la 50%) între seriile de exerciţii maximale.
DURATA Foarte costisitoare la nivel neuromuscular, exerciţiile de viteză
EXERCIŢIILOR necesită o prospeţime fizică efectivă pentru a fi eficiente. În consecinţă,
durataexerciţiilor trebuie să fie scurtă, limitată la sectorul alactacid,
întotdeauna sub 15 secunde, ea depăşeşte de fapt rareori 7 secunde, limita
procesului alactacid pur.
DURATA Pentru ca exerciţiile să fie demarate din nou cu un potenţial fizic
REFACERII refăcut, durata refacerilor va fi destul de lungă (1-3 minute).
Pot fi totuşi prevăzute încălziri mai scurte pentru a obţine un efect de
stimulare neuromusculară pentru eforturi foarte scurte.
Exemplu: 3 eforturi de 7 secunde separate prin intervale de refacere
de 30 secunde, apoi printr-o refacere de 3 minute.
NATURA Aceasta este în funcţie de următoarele 2 necesităţi:
REFACERII - menţinerea unei bune excitabilităţi neuromusculare şi a unei
motivaţii a sportivului.
- refacerea rezervelor energetice şi neuromusculare ale sportivului
înaintea fiecărei reluări a unui exerciţiu.
La nivelul acestei refaceri se disting deci 2 faze:
- o primă fază de repaos semiactiv (mers).
- o a doua fază, în care se solicită sportivului o nouă concentrare
asupra exerciţiului care urmează (reprezentare mentală).
CANTITATEA Foarte dependentă de nivelul de antrenament al sportivului în acest
TOTALĂ DE tip de exerciţii, aceasta se bazează în primul rând pe capacitatea de a
LUCRU reproduce şi de a ameliora frecvenţele gestuale de la un exerciţiu la altul.

33
Imediat ce se înregistrează cea mai mică scădere a vitezei, este cazul să se
înceteze acest tip de lucru. În general, această scădere intervine după
maximum 5-10 repetări.

34
CONCLUZII

Instruirea sistematică printr-un program dezvoltat rațional de pregătire fizică la jocurile

sportive reprezintă baza pregătirii în sporturile de echipă.
Ansamblul mijloacelor folosite în pregătirea fizică a sportivilor au în vedere profilurile
individuale ale acestora precum și parametrii modelului de joc.
Pregătirea fizică în jocurile sportive presupune folosirea diferitelor mijloace care
acționează asupra dezvoltării unei anume calități motrice.
În această lucrare am subliniat faptul că anumite componente ale pregătirii fizice sunt
comune cele două ramuri de sport (handbal și volei)

35
BIBLIOGRAFIE

1. Bâc, O., Volleyball, Editura Universităţii din Oradea, 1998

2. Bompa, T. O., Performanţa în jocurile sportive – Teoria şi metodologia antrenamentului,
Şcoala Naţională de Antrenori, Editura Ex Ponto, Bucureşti, 2003
3. Croitoru, D., Volei, Editura ANEFS, Bucureşti, 1999
4. Dragnea, A; Mate-Teodorescu, S; Știința Sportului, Editura, Ed. FEST, Bucureşti, 2002.
5. Dragnea A. şi colab. - Educaţie fizică şi sport – teorie şi didactică, Ed. FEST, Bucureşti,
2006.
6. Drăgan, A., Volei, noţiuni de bază, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
2002
7. Ghenadi, V. şi colab., Obiectivizarea instruirii în volei, Editura Plumb, Bacău, 1995
8. Ghenadi, V., Volei, modelarea instruirii copiilor şi juniorilor, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1989
9. Grosu, E. F., Psihomotricitate și Gimnastică educativă, Editura G.M.I. Cluj-Napoca, 2002
10. Hantău, C., Handbal – antrenamentul copiilor şi juniorilor, Editura Printech, Bucureşti,
2004 8. Ivoilov, A., Volei, Editura CNEFS, Bucureşti, 1984
11. Gagea, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţia fizică şi sport, Editura „Fundaţia
de Mâine”, Bucureşti, 1999

36