Psihologie, psihologie, psihologie. Strig de trei ori cuvântul ca pe o incantație.

Îl rostesc
doar pe vârful limbii pentru că mi-e frică să îl las să pătrundă mai adânc. Mi-e frică de el
cum mi-ar fi frică de venin. Pentru că pentru mine, acest cuvânt nu îmi sugerează nici o
douăzecime de șansă de reușită. Poate să însemne numai și numai eșec, dacă mă gândesc
la cum este el privit în sistemul de învățământ românesc, atât ca materie, cât și ca domeniu
în sine. Și Doamne, cât de necesar este să facem psihologie, și asta cât mai curând și cât
mai bine. Ar trebui să fie la fel de prezentă ora săptămânală de psihologie la fel ca cea de
dirigenție din clasele de gimnaziu. Pentru că, dacă ținem cont de faptul că nu există
sisteme de învățământ statuie și că fiecare are propriile insuficiențe, ei bine, eu cred că în
cel românesc multe dintre probleme ar putea fi rezolvate cu niște ore serioase de psihologie
și cu un real interes acordat acestea materii din partea profesorilor mai întâi și apoi în mod
automat și a elevilor.

Am menționat-o eu de multe ori de-a lungul articolelor prin numeroase exemple, dar niciodată
nu i-am acordat importanța cuvenită. Acest lucru se datorează faptului că am avut nevoie de
puțin peste o lună înapoi în liceul românesc pentru a identifica o diferență fundamentală între
mine și colegii mei. Pentru că da, în America am învățat matematică, dar matematică știu și
colegii mei, doar că un pic altfel, am învățat literatură, dar cu și fără America, am colegi care
recită din Whitman. Însă, ei bine, dacă eu știu psihologie, colegii mei nu mai știu. Și nu știu
cum se face că, de fiecare dată când apare o problemă de discutat, o dezbatere, un discurs la
limba engleză, parcă mereu, mereu, argumentele mele sunt legate de materia studiată la
psihologie în America. Pentru că tot ce este viu în această lume funcționează conform unor
tipare elementare și dacă uneori aceste tipare sunt descoperite în mod natural de oameni prin
introspecție sau prin analiza lumii externe, alteori este mai bine să existe o discuție deschisă
pentru a descifra anumite lucruri. În orice caz, odată descoperit, acest set de reguli sau tipar
explică orice și nu oricum, ci teribil de bine. Mă uit în jur și în multe situații remarc cât de
mult i-ar ajuta pe copiii noștri să știe psihologie și iată, în acest articol, voi explica de ce.

Aș fi nerezonabilă să afirm că psihologia lipsește cu desăvârșire din învățământul românesc.

În clasa a X-a aceasta este studiată o oră pe săptămână la o clasă cu profil real și două ore pe
săptămână la una cu profil uman. Uitându-mă la un manual, observ că materia se împarte în
trei părți: procese psihice, structura și dezvoltarea personalității și conduita psihosocială. Nu
aș avea de unde să știu pentru că, deși am fost prezentă la ore, am învățat câteva definiții
scrise pe tablă despre senzație și percepție, alături de câteva date despre tipurile de
temperament ale lui Hippocrate și zodiac. Sunt două probleme fundamentale aici și, ca de
obicei, o să mă scuz de fiecare dată când știu că voi vorbi ceva mai acid.

Prima este una foarte simplă: în clasa a X-a, când elevul român are nu mai puțin de
unsprezece materii diferite în orar, evident că cele care apar o singură dată pe săptămână sunt
mai de grabă niște intenții de materii, decât materii în sine. Acest lucru se întâmplă pentru că,
ei bine, când un elev are de învățat pentru matematică și fizică, sigur că va sacrifica orele mai
puțin importante pentru a studia materiile unde avansatul este urgent și necesar. Atunci elevul
nu este cu adevărat prezent în ora aceea făcută doar o dată pe săptămână și este dezinteresat
iar, ca efect, profesorul este dezinteresat la rândul său. Și uite cum se pătrunde într-un
adevărat cerc vicios al stagnării. Chiar dacă nimeni nu ar fi dezinteresat, iar atât elevii, cât și
profesorii și-ar face treaba, tot nu ar fi timp destul. Desigur, o oră pe săptămână este mai bine
decât nimic, nu? Poate că acest lucru este adevărat, însă de ce să ne mulțumim cu “mai bine
decât nimic” și să nu încercăm să găsim o alternativă mai bună?