CADRUL DE DEZVOLTARE AL ROMÂNIEI DUPĂ ANUL 1918

Actele Unirii din anul 1918 sau naşterea unui mit - România Mare
- 27 martie 1918 – Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România; Sfatul Ţării a
decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România;
- 28 noiembrie 1918 – Congresul general a votat unirea Bucovinei cu
România; Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei ... cu
România”;
- 1 decembrie 1918 – Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia;
- 9/22 aprilie 1918 – publicat Decretul pentru ratificarea unirii Basarabiei cu
România; potrivit acestuia doi reprezentanţi ai provinciei au fost incluşi în
guvernul României; pentru administrarea teritoriului au început să
funcţioneze Directoratele Ministeriale cu sediul la Chişinău, conduse de directori
numiţi prin decret regal.
- 13/26 decembrie 1918 – au fost promulgate: Decretul privind ratificarea
unirii Transilvaniei cu România şi cel pentru numirea în guvernul României
a trei reprezentanţi ai provinciei; printr-un alt decret s-a stabilit că „până la
definitiva organizare a României întregite” conducerea serviciilor publice din
Transilvania era încredinţată unui Consiliu Dirigent;
- prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 – s-a ratificat unirea
Bucovinei cu România; doi reprezentanţi ai provinciei au fost numiţi în guvernul
României; problemele specifice erau rezolvate de Secretariatele de Serviciu
cu sediul la Cernăuţi; tot ceea ce ţinea de politica ţării – armată, finanţe,
afaceri străine, vamă, poştă, telegraf, siguranţa statului – reprezentau, în fapt,
problemele fundamentale ale statului român şi făceau obiectul guvernului
României;
- noiembrie 1919 – au avut loc primele alegeri generale în România pe baza votului
universal (Decretul Lege pentru reforma electorală a fost adoptat în
noiembrie
1918 – potrivit acestuia, votul a devenit universal, egal, direct, secret
şi obligatoriu pentru toţi bărbaţii majori-21 ani); primul preşedinte al Consiliului
de Miniştri (prim-ministru) din noua Românie a fost Alexandru Vaida-Voievod;
- prin adoptarea Calendarului Gregorian 1 aprilie 1919 a devenit 15 aprilie 1919;
- 29 decembrie 1919 – Parlamentul a votat legile prin care s-au ratificat
unirea
Basarabiei, unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu România;
- 4 aprilie 1920 – au fost desfiinţate Consiliul Dirigent, Secretariatul de Serviciu şi
Directoratele;
- 15 octombrie 1922 – regele Ferdinand I (Întregitorul) şi Maria au fost încoronaţi
ca regi ai României Întregite la Alba Iuliae

Termeni cheie:
- România Mare – la finalul primului război mondial (1914 – 1918) datorită
condiţiilor politice externe şi interne a existat cadrul necesar pentru
revenirea
(venirea) la România a următoarelor teritorii aflate sub dominaţie
străină: Basarabia (a fost încorporată Imperiului Rus în anul 1812), Transilvania
(era sub dominaţia Imperiului Austro – Ungar; în fapt, situaţia apartenenţei
Transilvaniei
 la Ungaria datează din perioada evului mediu-sec. X), Bucovina (aparţinea
Austriei). Noul stat român constituit este cunoscut în istorie sub denumirea
de România Mare, care a devenit un ideal politic al tuturor românilor în
momentul când aceasta va dispare (anul 1940). Perioada comunistă, mai
precis în epoca Ceauşescu, exaltarea sentimentelor naţionaliste a dat naştere
la ceea ce este cunoscut sub denumirea de protocronism. După destrămarea
comunismului de la finalul anului 1989, sentimentele naţionaliste au continuat să
fie accentuate, fiind asociate cu formule ca: „Noi nu ne vindem Ţara!” Tot în
această perioadă a luat fiinţă Patidul România Mare, al cărui lider este
Corneliu Vadim Tudor, care exaltă, după cum spune şi numele său, ideea
interbelică a unei Românii Mari. De data aceasta, ca teritoriu este vizată în
special, Basarabia dar şi Bucovina sau Cadrilaterul. Noul carul european şi
mondial diferă însă cu totul de cel al anului
1918, iar un discurs naţionalist este considerat, în cele mai multe cazuri,
unul
extremist.

- România întregită – espresie echivalentă cu cea a României Mari.

- Marea Unire din anul 1918 – aşa cum am arătat mai sus, anul 1918 a
permis revenirea sau venirea la România a Transilvaniei, Basartabiei şi
Bucovinei. Prin formarea României Mari, unirea din acel an a devenit
Marea Unire, expresie scrisă (primele litere), de obicei, în istoriografia
românească, cu majuscule.

ROMÂNIA LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

- Conferinţa de Pace de la Paris a consacrat juridic noul statut teritorial şi politic al

lumii de la finalul primului război mondial;
- România a fost inclusă în rândul statelor cu „interese limitate”, ceea ce însemna
că putea participa la dezbateri numai când era invitată, dreptul de decizie
aparţinând, în fapt, Consiliului celor patru: Marea Britanie, Franţa, Italia, S.U.A.;
- România nu a fost inclusă nici în Comisia Teritorială sau în Comitetul
pentru
Studierea chestiunilor teritoriale privind România;
- discuţiile la Comisia Teritorială au început la 11 februarie 1919, Consiliul Suprem
stabilind la 11 februarie 1919 graniţa dintre România şi Ungaria;
- la 13 iunie 1919 – prin Tratatul dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Slovac a
fost recunoscută noua graniţă dintre cele două state;
- România a semnat Tratatul de Pace cu Germania la Versailles, la 28 iunie 1919,
fără a-l studia.
 Studiu de caz:
Diplomaţia între sentimentalism şi pragmatism. I.I.C. Brătianu şi direcţiile
politicii externe promovate de acesta la Conferinţa de pace de la Paris (1919)

- în luna mai 1919, Ionel Brătianu, şeful delegaţiei române de la Paris, a

luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui George
Clemanceau, preşedintele Conferinţei de Pace, de către
delegaţiile României, Poloniei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovaciei
şi Greciei, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să fie comunicate din timp,
pentru analiză;
- la 29 mai 1919 – Consiliul celor Patru a prezentat României un rezumat al
proiectului de tratat cu Austria, urmând ca a doua zi să se remită spre
semnare Austriei. În această situaţie, Ionel Brătianu a protestat (problemele
vizate de el în proiectul de tratat erau cele privind minorităţile li liberul
tranzit), semnarea amânându-se pentru 2 iunie. La această dată, Brătianu a
părăsit Conferinţa. Cu toate acestea, la 10 septembrie 1919, Tratatul cu Austria
a fost semnat la Saint- Germain fără ca delegaţia
română să fie prezentă. În noua conjunctură
internaţională, Brătianu a demisionat, locul său fiind luat de gen. Artur Văitoianu.
- la 15 noiembrie 1919 – Consiliul Suprem a dat României un ultimatum prin care
se cerea semnarea de către România a Tratatului cu Austria şi
Tratatul Minorităţilor; în caz de refuz, se specifica în document – „în ceea
ce priveşte reglementarea frontierelor, România va fi astfel, prin propria
ei acţiune, despuiată de orice sprijin din partea puterilor, precum şi de
recunoaşterea drepturilor sale din partea Conferinţei”.
- 30 noiembrie 1919 a fost consemnată şi demisia lui A. Văitoianu, locul acestuia
fiind luat de Alexandu Vaida-Voievod care a semat, prin generalul Coandă,
Tratatul cu Austria şi Tratatul Minorităţilor la Paris, la 9 decembrie 1919.

Istoriografia românească, atât cea interbelică, din perioada comunistă şi, în

cea mai mare parte, şi cea de după 1990, a prezentat acţiunea delegaţiei
României la Conferinţa de Pace de la Paris, ca una de mare forţă diplomatică,
încununată cu succes. Ceea ce dispare din cărţile şi studiile de istorie
postdecembriste sunt termeni precum: imperialism, puteri imperialiste, însă nu şi
prezentarea unei mari victorii brătieniste: unirea tuturor românilor (excepţia o
constituie lucrarea istoricului Valentin Stan intitulată România şi eşecul campaniei
pentru Vest, apărută la Editura Universităţii din Bucureşti). În realitate, politica
promovată de România la Coferinţa de Pace de la Paris a fost
un eşec, fiind foarte aproape de a se pierde totul, cu toate că pe front, pentru idealul de
unire, au murit mii de români.
La Conferinţă, marile puteri au solicitat ţărilor beneficiare de pe urma destrămării
imperiilor europene, printre care şi România, să îşi asume obligaţii speciale cu privire la
protecţia minorităţilor. Ionel Brătianu s-a opus, considerând acest regim discriminatoriu,
deoarece, recunoaşterea aparteneţei Transilvaniei la România era, potrivit
politicianului român, stipulată în Tratatul de Alianţă cu Antanta din august 1916.
Răspunsul Consiliului celor Patru a vizat nulitatea acestuia din moment ce România a
încheita pace separată cu Germania la 7 mai 1918, încălcându-se art. 5 al Tratatului
din 1916 care interzicea încheierea unei păci separate cu inamicul. Jocul sau, mai
bine zis, dansul diplomatic, a continuat, Bucureştiul afirmând că Tratatul de pace nu
a intrat niciodată în vigoare datorită faptului că nu a fost ratificat de regele
Ferdinand. A apărut atunci o nouă întrebare, pe care Parisul nu avea cum să o rateze:
De ce România, dacă nu a recunoscut
Tratatul de Pace cu Germania, ceea ce implica existenţa stării de război, a declarat la
10 noiembrie 1918 război Germaniei?
De data acesta România a răspuns că această nouă declaraţie de război venea
din faptul că Germania a încălcat Tratatul de Pace de la Bucureşti. Destul de neclar...
Semnificativ este şi faptul că eforturile lui Brătianu privind semnarea
notei colective adresate Conferinţei au fost destul de
mari. De exemplu, Venizelos, reprezentantul Greciei, afirma
„că nu se consideră ca reprezentant al unui stat independent, că marile puteri
lucrau după placul lor şi că ele singure ţin în mâinile lor condiţiile ce voiesc a le
impune”.
Poziţia intransigentă a lui Brătianu „s-a remarcat” şi cu privire la
negocieri, întrerupându-le chiar dacă instituţia supremă a Conferinţei, Consiliul Suprem a
afirmat că în cazul unei politici conciliante „Conferinţa va fi fericită să examineze
modificările ce vor putea fi aduse la clauzele interne”. La rândul său, Vaida
Voevod, deşi Consiliul Suprem a cerut semnarea Tratatelor „fără discuţie, fără rezerve
şi fără condiţiuni”, a fost pentru eliminarea art. 10 şi 11 din Tratatul cu Austria.
Totuşi, la 10 decembrie Vaida Voevod a semat, astfel încât a fost recunoscută unirea
Bucovinei cu România.

- 10 decembrie 1919 a fost semnat la Neuille sur Seine Tratatul de Pace

cu Bulgaria; frontierele dintre cele două state – România şi Bulgaria – sunt cele
din anul 1913, recunoscute prin Tratatul de la Bucureşti; astfel, Cadrilaterul
rămâne la România;
- 1919 – are loc un conflict armat direct între Ungaria şi România; Budapesta
nu recunoaşte noul statut de statînvins, refuzând retragerea trupelor din
Ardeal, atacând armata română din Munţii Apuseni;
- 20 iulie 1919 armata română a trecut la contraofensiva, ocupând Budapesta la 2
august 1919;
- 4 iunie 1920 – are loc semnarea Tratatului de Pace cu Ungaria, la Trianon;
potrivit acestuia, Transilvania aparţine României;
- 28 octombrie 1920 – a fost semnat la Paris Tratatul dintre Marea Britanie,
Franţa, Italia, Japonia cu România prin care era recunoscut noul statut al ţării.

În ceea ce priveşte despăgubirile de război, România a suferit pagube în valoare de

72 miliarde lei aur. Comisia Reparaţiilor a recunoscut 31 miliarde lei aur. La
Conferinţa de la Spa din iulie 1920, României i s-au repartizat 1,1% din reparaţiile
germane şi 10,55% din reparaţiile orientale (Austria, Ungaria, Bulgaria).

Faţă de România de dinaintea primei conflagraţii mondiale, cea din anul 1919, avea
o cu totul altă faţă, referindu-ne chiar şi la doi indicatori de bază în definirea
unui stat: populaţia şi teritoriul:
- 1915 – 138.000 km2
- 1919 -295.049 km2
- 1915 -7,9 milioane locuitori
- 1919 – 14,7 milioane locuitori.