UNIVESITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA : DREPT
CENTRUL: SIBIU

Teoria generală a dreptului

Tema:”Clasificarea normelor juridice”

COORDONATOR
Lect.univ.dr. Ana Mocanu-Suciu

Student :Răduleț Sebastian-Mihai

Anul I
 Definiția normei juridice

Normele nu sunt altceva decât reguli care prefigurează comportamente viitoare

indiferent de natura lor: morală, politică, juridică, artistică etc. Normele juridice nu pot
exista în sine, rupte de condițiile materiale ale vieții sociale pe care le reflectă. Ele
constituie structura internă a dreptului, elementele sale constitutive.
Norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă de conduită elaborată sau
recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale şi care poate fi adusă la
îndeplinire, în caz de nevoie, prin forță de constrângere a statului.

Trăsăturile normelor juridice

Dintr-o perspectivă socială mai largă, norma juridică se deosebeşte de alte reguli-
legalități prin faptul că poate fi încălcată, nerespectată, ignorată, adică prin aceea că este
violabilă.
Norma juridică are un caracter prescriptive şi nu descriptiv întrucât stabileşte,
impune o conduită care poate consta într-o acțiune sau inacțiune îndreptată într-un anume
scop şi direcție dorite de legislator şi totodată prestabilite de către acesta.
Norma juridică are un caracter volitiv sau volițional deoarece deosebit de legitățile
sociale, ori ale naturii, care există independent de voința colectivității şi exprimă
determinismul obiectiv al fenomenelor - legile juridice, sunt produsul voinței umane, iar
normele de drept întruchipează şi oficializează tocmai această voință socială.
Norma juridică este o expresie valorică, instituind un model de comportament care
exprimă exigențele societății care a creat-o sau a recunoscut-o, ca o aspirație a unor
interese şi idealuri de comportament.
Aceste trăsături implică faptul că norma juridică prescrie o conduită standard,
destinată unui subiect generic. Faptul că este generală, nu înseamnă că se adresează
întotdeauna şi tuturor subiecților şi nici că ar cuprinde toate situațiile în care aceştia s-ar
putea afla.
Norma juridică se aplică la un număr nelimitat şi nenominalizat de cazuri, atâta
timp cât este în vigoare. Ca regulă de conduită ea prescrie modul în care trebuie să se
comporte orice subiect care se află sub incidența ei; din acest motiv ea se aplică în mod
continuu şi ori de câte ori este cazul şi se întâlnesc împrejurările stipulate de ipoteza ei. Ea
nu îşi pierde forța sa juridică după cum se aplică la una, sau la o infinitate de situații.
Unele norme juridice se aplică tuturor cetățenilor şi persoanelor pe teritoriul
statului, indiferent de sex, domiciliu, funcție, naționalitate etc. Art. 22 din Constituție
prevede că “dreptul la viață şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei, sunt
garantate.”

O altă categorie de norme juridice pot avea în vedere numai anumite persoane. De
exemplu, normele care se referă la protecția persoanelor handicapate, a copiilor, sau
normele care condiționează antrenarea răspunderii juridice de calitatea de funcționar sau a
celei de tutore, salariat, administrator etc.
Unele norme juridice au un grad şi mai redus de generalitate şi privesc doar
anumite organe, organizații, autorități publice etc. Spre exemplu, normele juridice care
reglementează organizarea şi funcționarea Parlamentului, Administrația Publică Locală,
fundațiile şi așa mai departe.

Norma juridică este abstractă în sensul că, priveşte conduita de urmat în modul cel
mai esențializat cu putință, fiind rezultatul trecerii de la concret la abstract, de la particular
la general, în cadrul procesului de elaborare a dreptului.

Norma juridică este tipică, întrucât prescrie conduita standard, etalon pe care
trebuie să o urmeze destinatarii ei, prevede drepturile şi obligațiile generice în cadrul
raporturilor juridice ipotetice. Norma juridică impune un tip de comportament care reduce
şi egalizează diferențele individuale nesemnificative. În felul acesta societatea apreciază
conduita membrilor ei în anumite situații concrete, caracterizând-o ca fiind licită sau
ilicită .

O trăsătură importantă a normei juridice o reprezintă obligativitatea ei.

Obligativitatea normei reprezintă condiția stabilității relațiilor sociale în acord cu voința
generală. Sunt obligatorii de urmat atât normele permisive de conduită, cât şi cele
prohibitive sau onerative, dacă sunt îndeplinite condițiile fixate de legiuitor.
Din acest caracter obligatoriu al normei juridice nu trebuie să se concluzioneze că norma ar
cuprinde numai obligații de conduită. În situația în care subiectelor le este permisă o
anume libertate de a acționa, odată încheiate raporturile juridice şi opțiunea juridică fiind
exprimată, obligativitatea normelor este de necontestat şi ea nu îşi pierde valabilitatea.
Spre deosebire de celelalte norme sociale, normele juridice sunt exigibile, adică
beneficiază de garanții exterioare, oferite de stat pentru aducerea lor la îndeplinire prin
mijloace şi organe specializate de constrângere. Obligativitatea normei juridice se referă şi
la faptul că acestea se aplică continuu, de la intrarea la ieşirea sa în vigoare, în mod
necondiționat şi imediat.

Norma juridică este de aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de situații, ori

de câte ori sunt prezente împrejurările, condițiile stipulate de ea, iar în cazul în care
asemenea situații sau împrejurări nu sunt întrunite, norma nu se aplică.

Norma juridică este publică în sensul că, pentru repetarea comportamentului

stipulat de ea trebuie adusă la cunoştința destinatarilor ei, adică trebuie făcută publică.
Acest lucru se realizează prin intermediul voinței legiuitorului, transpusă într-un text, care
se dă spre publicare, iar rezultatul tipizat al normei depinde de înțelegerea comună a
majorității subiecților. Publicitatea normei constă în faptul că ea se bazează pe conştiința
destinatarilor ei, cel puțin la fel de mult ca şi pe voința legiuitorului.

Încălcarea normei juridice atrage răspundere juridică a celui vinovat de încălcarea

ei, răspundere care diferă în funcție de natura juridică a normei încălcate penală, civilă,
administrativă etc. putându-se da naştere astfel, unor raporturi juridice de răspundere
penală, civilă, administrativă etc. .

Structura normei juridice

Structura normei juridice trebuie analizată sub cele două ipostaze şi anume: internă
şi externă. În vreme ce primul aspect are în vedere structura logico-juridică, cel de-al
doilea, priveşte modul de exprimare a normei în cadrul actului normativ sau a altui izvor de
drept din care face parte, şi poartă denumirea de structura tehnico-juridică sau tehnico-
legislativă a normei juridice.

A. Structura internă sau logico-juridică a normei juridice

 Structura internă a normei juridice alcătuieşte partea stabilă a regulii de conduită
prescrisă. Ea arată din ce elemente componente şi reciproc dependente este organizată
prescripția normei, indiferent de modul de formulare sau de ramura de drept căreia îi
aparține. Structura logico-juridică a normei, înseamnă componentele sale şi anume:
ipoteza, dispoziția şi sancțiunea.

1). Ipoteza
Ipoteza este acea parte a normei juridice prin care sunt stabilite condițiile,
împrejurările sau faptele în prezența cărora se aplică dispoziția normei juridice precum şi
categoria de subiecți la care se referă prevederile dispoziției.

Clasificarea normelor juridice în funcție de ipoteză

a) După modul în care sunt determinate împrejurările în prezența cărora operează
dispoziția, ipotezele pot fi determinate, relativ determinate şi nedeterminate.

Ipotezele care stabilesc concret condițiile de aplicare a dispoziției se numesc ipoteze strict
determinate. Ipotezele sunt relativ determinate atunci când împrejurările de aplicare a
normei sunt circumscrise cu relativitate, nefiind descrise în toate detaliile lor.

Ipotezele nedeterminate sunt ipotezele în care împrejurările în prezența cărora se aplică

dispoziția nu sunt circumstanțiate, nici măcar în mod relativ. Aceste norme în care nu este
determinată ipoteza, se mai numesc şi “norme în alb” .

b) După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidența

normei, ipotezele pot fi simple şi ipoteze complexe care prevăd mai multe situații sau
împrejurări care, fie împreună, fie fiecare în parte condiționează aplicarea dispoziției.

c) După un alt criteriu, cel al numărului împrejurărilor avute în vedere la aplicarea

dispoziției, ipoteza poate fi unică atunci când este prevăzută o singură împrejurare care
duce la declanşarea normei şi alternativa când sunt stipulate mai multe modalități de
realizare a incidenței legii.

d) După modul de enunțare a condițiilor de aplicare ipoteza poate fi generică când

prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea şi
cauzală când enumără limitativ sau exemplificativ împrejurările în care este incidentă
legea.

2). Dispoziția
Dispoziția normei juridice stabileşte conduita ce trebuie urmată în prezența stării
descrise de ipoteză, sau altfel spus, este elementul normei juridice care precizează care sunt
drepturile şi obligațiile subiectelor vizate de norma sau care arată ce conduită să urmeze
acestea.
Dispoziția este partea cea mai importantă a normei juridice, este „miezul” ei, elementul său
esențial şi care formează de fapt conținutul normei.

Clasificarea normelor juridice în funcție de dispozițiiă

a) Ținând seama de modul cum este formulată, prescrisă conduita de urmat,
dispoziția poate fi determinată şi relativ determinată
Ea este determinată când stabileşte strict, categoric conduita subiecților, fără vreo
posibilitatea de derogare.
Dispoziția relativ determinată prevede mai multe variante posibile de conduită sau
limite ale conduitei de urmat, iar subiecții pot să aleagă una dintre aceste posibilități, ori în
cadrul acestor limite să aleagă conduita dorită.

b) După criteriul modului de conformare a subiecților față de conduita prescrisă,

sau după caracterul acestei conduite, dispozițiile pot fi imperative sau categorice şi
dispoziții permisive.
Dispozițiile imperative impun o anumită acțiune sau inacțiune şi de aceea se mai
numesc şi categorice. Dispozițiile onerative sunt dispoziții care prevăd obligația de a
săvârşi anumite acțiuni.
Dispozițiile interpretative ca şi normele de acest gen, au drept scop explicarea unor
reglementări anterioare, cu care fac corp comun şi care se aplică retroactiv, de la data
intrării în vigoare a normei interpretate.
Dispozițiile permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor acțiuni,
lăsând la latitudinea părților să aleagă conduita pe care să o urmeze.

c) Ținând seama de gradul de generalitate şi de sfera aplicării lor, dispozițiile pot fi

generale, speciale şi de excepție.
 Dispozițiile generale au o sferă largă de aplicabilitate şi guvernează în general o
ramură de drept.
Cele speciale cuprind numai o categorie de relații dintr-o ramură de drept.
Dispozițiile de excepție reprezintă o completare fie a celor generale, fie a celor
speciale. Aceste dispoziții sunt cunoscute şi sub denumirea de dispoziții derogatorii.

3). Sancțiunea

Sancțiunea este al treilea element structural al normelor juridice care conține, indică
urmările nerespectării dispoziției normei juridice. Aceste urmări sunt de fapt măsurile luate
împotriva voinței celui care a încălcat norma de drept de către organele împuternicite de
stat şi prin care se urmăreşte atât stabilirea ordinii juridice încălcate cât şi prevenirea unor
noi violări a normelor juridice.

Clasificarea normelor juridice în funcție de sancțiune

a) După modul de determinare distingem sancțiuni absolut determinate, relativ
determinate, alternative şi cumulative.
Sancțiunile absolut determinate sunt formulate exact şi nu pot fi majorate sau
micşorate de organul abilitat cu aplicarea normelor juridice.
Sancțiunile relativ determinate stabilesc limitele minime şi maxime, iar sancțiunea
concretă urmează a fi stabilită de organul de aplicare a dreptului.
Sancțiunile alternative sunt cele care oferă posibilitatea organului de aplicare să
aleagă între două sau mai multe sancțiuni.

b) După criteriul naturii raporturilor sociale reglementate şi încălcate, sancțiunile

pot fi: penale, administrative, civile, disciplinare.
Exemple de sancțiuni penale sunt: pedepse principale, pedepsele complimentare
(interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) care se aplică ulterior executării pedepsei
principale şi pedepsele accesorii ale interzicerii unor drepturi, care se aplică pe perioada
executării pedepsei principale.
Sancțiunile civile constau în: despăgubiri la care poate fi obligat cel care este
răspunzător de prejudiciul cauzat, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea unui
act etc.
Sancțiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul încălcării unei norme de drept al
muncii şi pot avea caracter patrimonial sau cu caracter nepatrimonial .
 În dreptul internațional cele mai eficace sancțiuni sunt blocada, ruperea relațiilor
diplomatice, embargoul, intervenția armată, represalii, declararea războiului - sancțiuni
aplicate de state altor state.

c) După numărul sancțiunilor aplicate distingem: sancțiuni unice

d) După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancțiunile pot fi sancțiuni de anulare sau
de desființare a actului încheiat în disprețul normei juridice, sancțiuni reparatorii (adică de
reparare sau de desdăunare pentru paguba produsă) şi sancțiuni coercitive sau represive
(adică de constrângere exercitată asupra subiectului vinovat de violare a normei juridice).

B. Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă

Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă, spre deosebire de structura

logică, la forma exterioară de exprimare a conținutului normei şi la modul ei de redactare,
care trebuie să fie clar, concis şi concret.
Sub aspectul tehnicii legislative, o normă juridică este cuprinsă de regulă, în acte
normative. Actul normativ poate fi structurat pe capitole, secțiuni, articole, paragrafe.
Articolul reprezintă elementul structural, de bază al actului normativ şi conține prevederi
de sine stătătoare.
Nu orice articol de lege va coincide cu o regulă de conduită, într-o situație putând
conține mai multe reguli de conduită, în alta, printr-un articol exprimându-se un singur
element al normei juridice. Există şi situații când mai multe articole cuprind o singură
normă.

Normele juridice acționează nu numai pe coordonata timpului, ci și pe aceea a

spațiului, adică pe un teritoriu determinat.Ele sunt emanația statului și a organelor sale,
caracterizate printr-o anumită competență teritorială. 

Acțiunea normelor în limite teritoriale strict delimitate reprezintă de fapt acțiunea

lor asupra persoanelor aflate în acest spațiu. Oamenii sunt propriu-zis obiectul
reglementării juridice. Cercetarea coordonatei spațiale a acțiunii normelor implică atât
aspectul intern, cât și acela internațional.

Diversitatea criteriilor de clasificare a normelor de drept se datorează, în ultima

instanță, conținuturilor sociale diferite pe care le reglementează legiuitorul, dar și rațiunilor
de ordin tehnic ale reglementării juridice.

Normele de drept nu reprezintă o imperativitate în sine, imuabilă. Ele sunt o

realitatea prescriptivă vie, acționând în timp, în spațiu și asupra persoanelor. Acțiunea lor
în acest cadru se conformează unor principii directoare precum acela al suveranității
legislative, ale căror excepții, admise din rațiuni sociale ,precum aceea a retroacțiunii legii
penale mai blânde sau din motive de coerența a aplicării dreptului prin admiterea, spre
exemplu, a retroacțiunii normei interpretative, dau elasticitate și viabilitate sistemului
normativ, acestea putând astfel să răspundă provocărilor vieții sociale, dar și să obiectiveze
autentica voință a legiuitorului.

Bibliografie

1. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a statului şi

dreptului, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008

2. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, C.H.Beck, 2008

3. Ioan Santai, Introducere în studiul dreptului, Alba Iulia, 2008

4.Gheorghe C.Mihai, Radu I.Motica, Fundamentele dreptului, Juridică, 2008

5.Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Sylvi, 2008