CAPITOLUL 2: CARDIOLOGIE

7. BOALA CORONARIANĂ

7.1 BOALA CORONARIANĂ CRONICĂ STABILĂ - Angina pectorală stabilă

Definiţie. Epidemiologie
Boala coronariană cronică este cel mai frecvent expresia afectării aterosclerotice a
arterelor coronare, cu reducerea progresivă a lumenului prin dezvoltarea plăcilor de aterom.
Multipli factori de risc se asociază cu apariţia şi progresia bolii aterosclerotice.
Angina pectorală este una dintre manifestările clinice predominante ale bolii
coronariene cronice, fiind prezentă la aproximativ 50% dintre pacienţii diagnosticaţi cu boală
coronariană;
Frecvenţa anginei pectorale atinge un maxim intre 55 şi 65 de ani la barbaţi.

Alte forme de manifestare ale bolii coronariene cronice nu asociază durerea toracică:
1. ischemia miocardică silenţioasa,
2. insuficienţa cardiacă ischemică,
3. aritmiile cardiace ischemice,
4. insuficienţa mitrală ischemică
5. moartea subită de cauza ischemică.

Cauze non-aterosclerotice de afectare coronariană includ:

1. malformaţii congenitale:
i. originea unei artere coronare în artera pulmonară,
ii. fistule coronaro-camerale,
2. punţile musculare,
3. afectarea coronară post-iradiere,
4. afectarea coronară prin vasculite sistemice (lupus eritematos, poliarterită nodoasă),
5. coronarita ostială luetică.

Ischemia miocardică şi angina pectorală pot să apară şi în absenţa afectării organice

coronariene, prin perturbări hemodinamice ale perfuziei coronare în:
1. unele valvulopatii:

1
 i. stenoza aortică severă,
ii. regurgitarea aortică severă,
2. cardiomiopatii
i. cardiomiopatia hipertrofică obstructivă,
ii. cardiomiopatii dilatative.

Conform datelor din studiul Framingham, riscul de apariţie a bolii coronariene

simptomatice dupa varsta de 40 de ani este de 49% pentru barbaţi şi de 32% pentru femei.
Boala coronariană reprezintă în prezent principala cauză de deces în lume şi
această tendinţă se va menţine şi în deceniul urmator prin îmbătrânirea populaţiei, creşterea
epidemică a prevalenţei obezităţii şi diabetului zaharat de tip II şi creşterea prevalenţei
factorilor de risc la tineri.
Estimarea OMS este că în 2025 se vor înregistra peste 11 milioane de decese prin
boală coronariană, faţă de 7,6 milioane în 2005.
Boala coronariană genereaza costuri mari, prin spitalizari repetate datorate apariţiei
complicatţilor şi prin pierderea capacităţii de muncă.

Fiziopatologie
Apariţia anginei pectorale este consecinţa dezechilibrului între:
A. necesarul miocardic de oxigen crescut în timpul:
a. efortului fizic,
b. stressului emoţional sau mental :
i. creşterea frecvenţei cardiace,
ii. creșterea tensiunii sistolice parietale
iii. creșterea contractilităţi
B. oferta redusă de flux coronarian datorită leziunilor aterosclerotice critice;
Se poate asocia reducerea tranzitorie de flux coronarian prin asocierea
vasospasmului arterial tranzitor şi disfuncţia microvasculară;
Date epidemiologice sugerează că tulburarile vasomotorii sunt prezente la
aproximativ doua treimi din pacienţii cu angină stabilă şi fără stenoze angiografic.
Mecanismele durerii anginoase nu sunt bine cunoscute; ischemia miocardică
produce eliberarea de adenozină şi bradikinină, care stimulează terminaţii vegetative vagale
şi simpatice, transmise apoi la talamus şi la cortex.
Absenţa durerii la pacienţii diabetici poate fi legată de alterarea conducerii autonome
a stimulilor la cortex.

2
 Diagnostic pozitiv

Tablou clinic.
Descrierea clinică iniţiala formulată de Heberden pentru angina pectorală, ca
senzatie de constricţie toracică anterioară si anxietate, este acceptată şi astăzi;

Alte tipuri de discomfort toracic anterior includ:

- senzaţia de opresiune,
- greutatea aparute la efort
şi care diminuă la intreruperea efortului, sau la administrarea de nitroglicerina în
5-10 minute.
- Unii pacienti descriu doar o jena sau apasare uşoară toracică anterioară.

Localizarea cea mai tipica a durerii este retrosternală, cu caracter difuz, iar iradierile
tipice sunt:
o la baza gâtului,
o în mandibulă,
o pe marginea ulnară a braţului stâng,
o în ambele braţe,
o în umeri,
o dorsal
o în brăţară.
o Uneori, discomfortul poate fi localizat în epigastru, cu iradiere
retrosternală.
Criza anginoasă are un debut crescendo, la efort sau frig, şi se remite progresiv la
întreruperea efortului.
Echivalenţele anginoase pot fi singurele manifestări clinice ale bolii coronariene
stabile:
o accese de dispnee,
o slabiciune,
o stari prelipotimice,
o eructaţii;
Echivalentele anginoase se întalnesc mai frecvent la femei şi la vârstnici.
Caractere atipice pentru angina pectorală sunt:
1. durerile accentuate cu mişcarea sau respiraţia, cu presiunea
exercitată asupra toracelui, modificate de pozitie;

3
 2. înţepăturile;
3. durerile localizate latero-toracic stâng;
4. durerile persistente şi care nu cedeaza în 5-10 minute la nitroglicerină;
5. durerea ce tine doar câteva secunde.
Durerea care apare la începutul efortului, apoi dispare odata cu continuarea efortului,
dupa o perioadă de repaus, este considerată ca fiind expresia precondiţionarii ischemice.

Clasif. Canadiană funcţională a anginei pectorale se bazează pe nivelul de efort la

care apare angina:

1. CC I: angina apare doar la efort foarte intens şi prelungit. Pacientii pot face
orice efort necesitând peste 7 METs.
2. CC II: limitare uşoară a activităţii fizice obişnuite; mersul rapid, urcatul
scărilor, în aer rece sau vânt precipită angina. Pacienții fără angină pot face efort necesitând
peste 5 METs, dar peste 7 METs prezintă angină.
3. CC III: limitare marcată a activităţii fizice. Pacienţii nu pot face efort fizic
necesitând mai mult de 5 METs.
4. CC IV: incapacitate de exercitare a oricărui efort uzual (de îngrijire) fără
discomfot toracic. Nu pot face efort necesitand peste 2 METs.

Examenul clinic poate fi normal;

Ocazional pot fi prezente semne clinice exprimând factori de risc, cum ar fi:
- obezitate abdominală,
- tensiunea arteriala crescută,
- xantoame.
Examenul aparatului cardiovascular poate evidenţia semnele unei afectări
aterosclerotice polivasculare:
- puls arterial periferic diminuat sau abolit,
- sufluri vasculare (la auscultaţia abdomenului, a arterelor carotide sau
femurale).
Examenul cordului este frecvent normal în afara durerii;
- dacă pacientul este examinat în timpul durerii, poate prezenta tahicardie
sinusală şi uşoară creştere tensională.

4
 Explorarea paraclinică ne-invazivă.
Explorarea parametrilor biologici trebuie să identifice factorii de risc pentru boala
aterosclerotică:
- dislipidemia cu hipercolesterolemie (LDL crescut, HDL redus),
- anomaliile metabolismului glucidic (toleranţa alterată la glucoză, diabet
zaharat),
- alterarea funcţiei renale, etc.
- Proteina C-reactiva (hs-CRP) ca marker de inflamaţie are valoare aditivă faţă
de factorii de risc convenţionali în predicţia riscului de evenimente cardiovasculare.

A. ECG de repaus este recomandată tuturor pacienţilor cu durere toracică suspectă

de a fi angină pectorală.
ECG poate fi normală în afara crizei anginoase.
Sugerează prognostic sever:
1. Prezenţa undelor Q patologice în mai multe derivaţii,
2. Prezenta inversărilor de ST-T,
3. BRS,
4. blocurilor bi- şi tri- fasciculare,
5. blocului AV de grad III,
6. prezenta aritmiilor ventriculare
7. prezenta hipertrofiei ventriculare stângi.
Monitorizarea ambulatorie ECG este indicată daca se suspectează:

o prezenta tulburărilor de ritm,

o Prezenta anginei vasospastice.

B. Testul ECG de efort este un prim test de screening pentru pacienţii cu

probabilitate moderată de boală coronariană, care au ECG de repaus normală.
Rezultatele trebuie interpretate în contextul factorilor de risc;
Sensibilitatea testului ECG de efort este de 68%, iar specificitatea de 77%.
C. Testele scintigrafice de efort sunt recomandate ca primă explorare pentru
pacienţii:
1. cu test ECG de efort neconcludent
2. cu anomalii ECG de repaus semnificative:
a. BRS,
b. sindrom WPW,
c. HVS,

5
 d. tulburări importante de repolarizare,
e. stimulare VVI;

D. Tehnica SPECT („single-photon emission computed tomography”) cuplată cu efort

fizic are o sensibilitate de 88% şi specificitate de 72%,
SPECT cu stress farmacologic (adenozina) are o sensibilitate de 90% şi specificitate
de 82%.

E. Ecocardiografia de stress (farmacologic sau efort fizic) are avantajul disponibilităţii

mai mari;
Acurateţea metodei a crescut prin utilizarea contrastului,
- reproductibilitatea metodei fiind înaltă (peste 85%);
- are o sensibilitate de 85%
- specificitate de 81%.
F. Ecocardiografia transtoracică permite evaluarea structurala şi funcţională a
cordului şi diagnosticul diferenţial, fără însă a avea rol diagnostic direct.

G. Examenul de rezonanţă magnetică cardiac permite cuantificarea exactă a ariilor

de fibroză miocardică şi evaluarea miocardului viabil (necontractil, dar fără fibroză).
Este utilă în stabilirea indicaţiei de revascularizare la pacienţii cu boală coronariană
cronică şi disfuncţie ventriculară severă.

H. Tomografia computerizata cardiaca (MDCT) permite calculul scorului de calciu,

care se corelează cu încarcatura aterosclerotică coronariană;
- capacitatea metodei de a indica boala obstructivă coronariană este relativ
redusă (50%),
- valoarea predictiva negativă este înaltă, motiv pentru care se recomanda ca
metoda de screening non-invaziv la pacienti cu risc redus.

I. Radiografia toracica este recomandată pentru evaluarea altor cauze de durere

toracică şi în prezenţa insuficienţei cardiace

J. Explorarea invazivă va fi discutată dupa stratificarea riscului.

Diagnostic diferenţial

6
 Principalele afecţiuni cu care trebuie facut diagnosticul diferenţial al durerii
anginoase sunt afecţiuni cardiace, digestive, respiratorii, musculoscheletale, şi tulburări
psihice.
1. Afecţiunile cardiace care intră în diagnosticul diferenţial al anginei
pectorale sunt:

1) Pericardita şi miopericardita acută.

2) Sindroamele coronariene acute cu durere de durată scurtă.
3) Disecţia de aortă toracică (forme atipice, cu durere de scurtă durată).

2. Afecţiunile digestive care intră în diagnosticul diferenţial al anginei

pectorale sunt:
1) Tulburările de motilitate şi refluxul gastroesofagian;
a. acestea pot produce discomfort retrosternal iradiat spre
baza gâtului,
b. de obicei legat de alimentaţie,
c. cu durată mai lunga
d. poate ceda la nitroglicerină (reduce spasmul esofagian);
e. necesită explorare endoscopică pentru evaluare.
2) Boala ulceroasă;
a. aceasta poate produce durere epigastrică şi la baza
sternului, nelegată de efort, cu durere crescută de palparea
epigastrică.
3) Colica biliară;
a. aceasta poate iradia în epigastru, substernal şi
interscapulovertebral;
b. durerea este persistentă
c. asociază modificări biologice şi imagistice.

3. Afecţiunile pleuropulmonare care intră în diagnosticul diferenţial al anginei

pectorale sunt:

1) Pleurita,
2) Pleurezia.
3) Hipertensiunea arterială pulmonară severă asociată cu
angina prin ischemie de ventricul drept precipitată de efort fizic.

7
 4) Tromboembolismul pulmonar produce tipic dispnee, dar
durerea toracică poate fi prezentă (mai ales in infarctul pulmonar).

4. Afecţiuni musculoscheletale care intră în diagnosticul diferenţial al anginei

pectorale sunt:

1) Sindromul Tietze (costocondrita cu durere de perete

toracic anterior, accentuată la palpare).
2) Radiculita cervicală.
3) Sindromul de compresie a plexului cervical prin coasta
cervicala.

5. Afecţiuni psihice care intră în diagnosticul diferenţial al anginei pectorale

sunt:

1) Anxietatea, atacurile de panică.

2) Hiperventilaţia.
3) Depresia.
4) Tulburări somatiforme.
Condiţii clinice care pot genera angina pectorală în absenţa unor leziuni
semnificative coronariene şi care trebuie evaluate în diagnosticul diferenţial sunt:
- Hipertiroidia,
- anemia,
- hipoxemia datorată bolilor pulmonare avansate,
- valvulopatiile aortice severe,
- cardiomiopatia hipertrofică obstructivă,
- abuzul de cocaină

Stratificarea riscului
Algoritmul de stratificare a riscului în boala coronariană stabilă se bazează pe
evaluarea neinvazivă, stabilită în raport cu probabilitatea pre-test de boala coronariana şi
anume:
Risc înalt (mortalitate > 3%/an):
1. Disfuncţie ventricularî stângă severă de repaus (FEVS <35%);
2. Disfuncţie ventriculară stăngă severă la efort (FEVS <35%);

8
 3. Test ECG de efort pozitiv, cu criterii de severitate;
4. Defecte mari de perfuzie la scintigrafia de stress sau defecte multiple;
5. Defecte fixe, întinse, de perfuzie, dilataţie ventriculară şi captare
pulmonară de radioizotop (Tl-201);
6. Tulburări de cinetică pe mai mult de 2 segmente la ecocardiografia de
stress, la doze mici de dobutamina (<10 µg/kg/min);
7. Ischemie extensivă la ecocardiografia de stress.

Risc intermediar (mortalitate 1-3%/an):

1. Disfuncţie ventriculară stângă uşoară-moderată (FEVS 35-49%);

2. Scor de risc intermediar la testul ECG de efort;

3. Defecte moderate de perfuzie la scintigrafia miocardică de stress;

4. Tulburări limitate de cinetică la ecocardiografia de stress, induse la doze mari

de dobutamină.

Risc redus (mortalitate <1%/an):

1. Scor de risc redus la testul ECG de efort;
2. Defecte mici sau absente la scintigrafia miocardică de stres;
3. Absenta tulburarilor de cinetica la ecocardiografia de stress, sau tulburari
minime.
Arteriografia coronariana in urma evaluarii ne-invazive este recomandata
pacientilor cu risc inalt.

Arteriografia coronariana ca prima metoda de evaluare este recomandata la:

1) Pacientii supravietuitori unui stop cardiac.
2) Pacientii cu aritmii ventriculare maligne,
3) Pacientilor cu boala coronariana cronica ce dezvolta manifestari de insuficienta cardiaca.
Tratament -
Obiectivele majore ale tratamentului sunt:
1. Reducerea deceselor premature;
2. Prevenirea complicaţiilor bolii coronariene (infarctul miocardic,
insuficienţa cardiacă);
3. Menţinerea/restaurarea nivelului de activitate şi capacităţii funcţionale;
4. Eliminarea/reducerea simptomelor de ischemie miocardică;

9
 5. Reducerea costurilor de îngrijire, reducând efectele adverse ale
terapiilor, spitalizarile şi investigaţiile ne-necesare.
Pentru a atinge aceste obiective sunt necesare mai multe strategii:

- educarea pacienţilor privind stilul de viaţă şi opţiunile terapeutice,

- identificarea factorilor agravanţi ai bolii coronariene,
- modificarea factorilor de risc prin metode farmacologice şi non-farmacologice,
- utilizarea tratamentelor farmacologice cu dovezi de ameliorarea
prognosticului,
- utilizarea terapiei de revascularizare interventionala sau chirurgicală atunci
când sunt dovezi de ameliorare a evoluţiei pacientului.

Controlul factorilor de risc include:

1. Renunţarea la fumat;

2. Tratamentul şi controlul hipertensiunii arteriale, dislipidemiei, diabetului

zaharat şi obezităţii;

3. Antrenamentul fizic şi includerea în programe de reabilitare cardiacă;

4. Evaluarea simptomelor de depresie şi consiliere psihologică.

Terapia de prevenţie a riscului de infarct şi deces se realizează cu:
1. aspirină 75-160 mg/zi, indefinit;
2. clopidogrel 75 mg/zi la pacienţii intoleranţi la aspirină;
3. beta-blocante la:
- pacienţii care au avut un sindrom coronarian acut,
- la toti pacienţii cu FEVS <40% - de elecţie:
1. carvedilol,
2. metoprolol succinat,
3. bisoprolol,
4. nebivolol;
4. inhibitori de enzima de conversie (IEC) pentru toţi pacienţii care asociază:
- diabet zaharat,
- hipertensiune arteriala,
- FEVS <40%;
5. Antagonişti de receptori de angiotensină (sartani) pentru pacienţii
intoleranţi la IEC;
6. statine.
Terapia medicamentoasă antianginoasă consta în:

10
 1. nitroglicerina sublingual este recomandată pentru ameliorarea promptă a
anginei pectorale;
2. beta-blocantele trebuie administrate în prima linie pentru ameliorarea
simptomelor;
3. calciu-blocantele sau nitraţi cu acţiune prelungită sunt recomandate:
- pentru controlul simptomelor la pacienţii care nu tolerează beta-
blocante;
- in combinaţie cu beta-blocante la pacienţii care nu au raspuns iniţial la
beta-blocante;
4. calciu-blocantele non-dihidropiridinice (verapamil sau diltiazem) pot fi alese ca
primă opţiune în loc de beta-blocant, în special la cei cu contraindicaţii la beta-blocante;
5. alte terapii antianginoase sunt recomandate la pacienţii intoleranţi la beta-
blocante, sau în asociere cu beta-blocante. Acestea ar fi:
- nicorandilul (activator de canale de K),
- ivabradina (inhibitor de curent If),
- ranolazina
- trimetazidina
Ghidul ESC 2013 recomandă:
Prima linie
- nitraţi cu durată scurtă în asociere cu beta-blocante sau calciu-
blocante, sau combinaţia lor,
A doua linie:
- ivabradina,
- nitraţi cu acţiune prelungită,
- nicorandil,
- ranolazina,
- trimetazidina.

Terapia de revascularizare.
Scopul terapiei de revascularizare este ameliorarea supravieţuirii şi controlul
simptomelor;
Revascularizarea vizează:
- leziunile vasculare critice, >70%,
- pentru trunchiul coronarei stangi >50%.
Angioplastia coronariana (PCI) sau by-pass-ul aortocoronarian (CABG) sunt
recomandate pentru pacienţi cu una sau mai multe stenoze coronariene semnificative şi

11
care continuă sa prezinte angină sub tratament farmacologic maximal sau prezinta risc înalt
la stratificarea riscului.
PCI vs. terapia farmacologică maximală.
Nici unul dintre studiile majore (BARI, COURAGE) nu a demonstrat creşterea
supravieţuirii sau reducerea riscului de infarct miocardic cu PCI;
Beneficiul obţinut constă în principal iîn controlul simptomelor .

CABG vs. terapia farmacologică maximală.

Dovezile de superioritate a CABG versus terapia medicamentoasă provin din studii
din anii 1980, care au documentat eficacitatea CABG în:
- boala tricoronariană
- leziunea de trunchi de arteră coronară stângă.

7.2. ALTE FORME DE BOALĂ CARDIACĂ ISCHEMICĂ:

1. ANGINA MICROVASCULARĂ

Definiţie
Angina microvasculară sau sindromul X coronarian reprezintă prezenţa simptomelor
tipice de ischemie miocardică, însoţite de modificări obiective de ischemie, dar cu artere
coronare normale angiografic.
Boala este mai frecventă la femei, cu un raport femei/barbati de 3:1.

Fiziopatologie
Patogeneza anginei microvasculare este neclară până în acest moment.
Probabil aceasta este multifactorială şi este legată de factorii de risc cardiovasculari.
Numeroase mecanisme au fost propuse pentru a explica apariţia acestui sindrom, cum ar fi:
- disfunctia endotelială,
- insulinorezistena,
- ischemia microvasculară,
- controlul autonom anormal,
- deficienţa de estrogeni etc.

Diagnostic pozitiv
Tablou clinic.

12
 Pacienţii cu angina microvasculara sunt de obicei mai tineri ca cei cu angină
datorată bolii coronariene aterosclerotice,
70-80% dintre pacienti sunt femei în premenopauză.
Durerea este de cele mai multe ori indusă de efort şi calmată de repaus,
- în doar 50% dintre cazuri este tipică.

Afectarea microvasculară este sugerată de:

1. durata mai lungă a durerii după înteruperea efortului,
2. de relaţia inconstantă cu modificarile ECG
3. de raspunsul lent sau inconstant la administrarea de nitroglicerină.
De asemenea, pacienţii pot relata oboseală generalizată după cuparea episodului
dureros.
Examenul fizic este de obicei normal.

Investigaţii paraclinice.
ECG de repaus este normal între episoadele dureroase.
În timpul durerii pot apărea modificări de segment ST şi undă T sugestive de
ischemie.
Pentru diagnostic, trebuie sa fie pozitiv cel puţin un test de inducere al ischemiei
miocardice:
a) ECG de efort,
b) scintigrama de perfuzie de efort
c) ecocardiografia de stress.
Coronarografia este obligatorie pentru eliminarea bolii coronariene aterosclerotice.
Determinarea rezervei de flux coronarian prin metode invazive reprezintă testul
standard de diagnostic al ischemiei microvasculare.

Diagnosticul diferenţial se va face cu:

a. alte forme de angina pectorală:
i. angina vasospastică,
ii. angina datorată bolii coronariene,
b. cu afecţiuni ale tubului digestiv,
c. boli neuromusculare,
d. boli pulmonare
e. afectiuni psihiatrice.

13
Tratament
Întrucat prognosticul acestei boli este bun, tratamentul se adresează mai ales
ameliorarii calitaţii vieţii.
Nu există terapie standard, abordarea fiind una empirică şi individualizată, şi anume:
1. Modificarea stilului de viață, măsurile vizează:
o abandonul fumatului,
o dieta,
o scăderea ponderală,
o exercițiul fizic.

2. Tratament farmacologic:
o β blocantele, mai ales cele β1 selective, par a fi cea mai eficientă
terapie pentru reducerea frecvenţei şi severitaţii episoadelor anginoase,
ameliorând toleranta la efort.
o IEC sunt eficienţi, probabil prin ameliorarea disfuncţiei endoteliale.
o Substituţia estrogenică reduce semnificativ frecvenţa episoadelor
anginoase; acest beneficiu trebuie pus în balanţă cu creşterea riscului de
maladie tromboembolică venoasa şi cancer de sân.
o Nitraţii cu durată lungă de acţiune au efect la cei la care nitroglicerina
administrată sublingual opreşte episodul anginos.
o Nicorandilul sau trimetazidina pot reduce frecvenţa episoadelor
anginoase.

2. ISCHEMIA SILENŢIOASĂ

Definiţie

Ischemia silenţioasă reprezintă documentarea ischemiei în absenta anginei sau

echivalenţelor de angină.
Dovezile obiective ale ischemiei miocardice în absenţa simptomelor anginoase pot fi
obţinute prin mai multe modalitaţi care evidenţiaza:
1. modificări tranzitorii de segment ST
2. anomalii de cinetică,.
Modalitati de obitinere a dovezilor sunt:

14
 - Holter ECG,
- test ECG de efort,
- ecocardiografie de stress,
Prevalenţa ischemiei silenţioase este de aproximativ 5%.
La bolnavii cu angină pectorală stabilă prezenţa episoadelor silentioase este de cca
36-38%, iar la cei cu angină instabilă, în aproape toate cazurile.
La risc sunt pacienţii cu antecedente de infarct miocardic şi pacienţii diabetici.
Cardiomiopatia indusă de episoadele de ischemie silentioasă este printre cele mai
frecvente cauze de insuficienţă cardiacă.

Fiziopatologie
Mecanismul ischemiei silenţioase este neclar, rezultând probabil din combinaţia
dintre sensibilitatea scazută la stimuli dureroşi şi disfuncţia microvasculară.
Pacienţii cu ischemie silenţioasă par să aibă un prag crescut al durerii şi pentru alte
forme ale acesteia.
O alta ipoteză propusă este aceea că angina este ultima care apare în secvenţa
modificărilor ischemice, iar în cazul ischemiei silenţioase stimulul ischemic este mai puţin
intens.
Diabeticii au şi neuropatie, ca factor adiţional ce contribuie la apariţia ischemiei
silenţioase.

Diagnostic pozitiv
Monitorizarea Holter ECG
1. oferă informaţii diagnostice importante şi ajută la stratificarea riscului.
2. Are o sensibilitate de cca 79% şi o specificitate de cca 75%.
3. În aproximativ 30% dintre cazuri Holterul ECG nu este suficient pentru a
detecta ischemia silenţioasă.
4. Episoadele de ischemie silentioasă au o variaţie circadiană şi sunt mai
frecvente în timpul dimineţii.
5. Prezenţa episoadelor ischemice nocturne indica o afectare bi- sau tri-
coronariană sau a trunchiului coronarei stângi.
Testul ECG de efort
1. are sensibilitate de 68% şi specificitate de 77% în detectarea
ischemiei silenţioase (modificari ECG semnificative la efort, fără să fie
însoţite de angina), cu valori mai mici ale acestor parametri la femei .

15
 Ecocardiografia de stress
1. poate pune în evidenţă apariţia de anomalii de cinetica parietală în
absenţa simptomelor anginoase.

Coronarografia este indicată la pacienţii cu risc înalt.

Prognostic
Prognosticul este cu atât mai prost cu cât:
- episoadele de ischemie silenţioasă sunt mai frecvente, mai lungi
- subdenivelarea segmentului ST este mai mare (risc înalt).

Tratament
Deşi cele mai multe dintre medicamentele antiischemice sunt eficiente pentru
reducerea frecvenţei şi severităţii episoadelor anginoase, eficacitatea lor în tratamentul
ischemiei silenţioase este variabilă.
Astfel:
1. beta-blocantele par să fie cele mai eficiente, scazând durata
episoadelor de ischemie silenţioasă cu 69% şi frecvenţei acestora cu
59%;
2. antagonistii de canale de calciu sunt mai puţin eficienţi decât beta-
blocantele în timp ce
3. nitraţii suprimă ischemia la doar 35% din pacienţi.

3. ANGINA VARIANTĂ (PRINZMETAL)

Definţie.
Angina variantă este forma de angină pectorală produsă prin spasm coronarian
localizat la nivelul unei artere coronare epicardice mari, determinând ischemie critică, de
obicei transmurală, în regiunea tributară acelei artere.
Pe ECG se asociază supradenivelare de segment ST tranzitorie.
Angina:
1. apare mai ales in a doua jumatate a noptii si in primele ore ale diminetii,…
2. …caracterizându-se prin orar fix și…
3. …apariție în repaus
4. are durata prelungită (de obicei sub 30 min).
5. Se poate asocia cu episoade de aritmii şi/sau progresia către un SCA.

16
 Prinzmetal a folosit termenul de angină variantă şi a speculat că afecţiunea se
datorează vasospasmului.
Angina vasospastică reprezintă aproximativ 2% din totalul cazurilor de angină.
Vârsta de apariţie este în majoritatea cazurilor între 50-60 de ani, iar raportul pe sexe
este de 5:1 barbaţi/femei.
Fumatul reprezintă singurul factor de risc recunoscut pentru angina vascospastică.
Rar, se poate asocia cu alte afecţiuni ce au ca substrat vasospasmul:
o migrena,
o sindromul Raynaud.

Fiziopatologie

Spasmul coronarian rezultă din interacţiunea a doi factori:

1. Hiper-reactivitatea locală la stimuli vasoconstrictori a unui segment
coronarian;
2. Stimuli vasoconstrictori care declansează spasmul în segmentul
hiperreactiv.

Diagnostic pozitiv
Tablou clinic
Angina Prinzmetal se manifestă tipic prin:
1. simptome de tip anginos, de repaus, cu pattern circadian,
2. Angina apare mai ales în a doua jumatate a nopţii şi în primele ore ale dimineţii,…
3. …caracterizându-se prin orar fix și…
4. …apariție în repaus
5. Durata episoadelor este variabila între 30 secunde şi până la episoade de 15-20
minute.
6. De obicei durerea răspunde prompt la administrarea de nitraţi sublingual.
7. Capacitatea de efort a pacienţilor cu angină vasospastică este păstrată, însă la
aproximativ un sfert dintre acestia efortul poate induce vasospasmul coronarian.
8. Afecţiunea poate evolua în perioade în care atacurile anginoase să fie frecvente
pentru ca apoi pacientul să fie liber de simptome zile - săptamani.
9. În cazuri severe, se poate asocia cu aritmii ventriculare maligne sau blocuri atrio-
ventriculare, astfel încat poate să survină moartea subită.
o Tipul de aritmie este determinat de vasul implicat, aparând mai ales:
 blocuri când spasmul este pe coronara dreaptă

17
  tahicardie ventriculară când spasmul este pe interventriculara anterioară.
10. În majoritatea cazurilor, vasospasmul apare pe stenoze fixe, însă o proporţie variabilă de
pacienţi au coronare epicardice aparent normale angiografic.
11. Deşi spasmul este mai probabil să apară în prezenţa leziunilor aterosclerotice, absenţa
factorilor de risc tradiţionali pentru ateroscleroză, cu exceptia fumatului, pledează, pentru
angina vasospastică.

Examenul clinic
1. între episoadele dureroase poate fi în întregime normal.
2. În timpul durerii poate fi normal sau pot apărea fen. datorate insuficienţei
ventriculare, cum ar fi:
a. raluri pulmonare,
b. galop,
c. suflu de insuficienţa mitrală.

ECG in durere pune în evidenţă:

o supradenivelarea segmentului ST în 2 derivaţii contigue, cu dispariţia
modificării în afara durerii.
o În cazuri severe se poate produce inversiunea undei T care poate
persista ore-zile.
o Supradenivelarea de segment ST poate apărea succesiv/concomitent
în teritorii diferite, ceea ce reprezinta un marker de prognostic prost.
o Mai pot apărea:
 unde R gigante,
 tulburări de ritm şi de conducere.

Monitorizarea Holter ECG permite caracterizarea cu acurateţe mai mare a

frecvenţei şi duratei episoadelor de vasospasm, întrucât unele episoade pot fi
asimptomatice.
Testul ECG de efort are valoare limitată în diagnosticul anginei vasospastice.
Ecocardiografia este utilă în diagnosticul diferenţial cu alte cauze de durere
toracică.

18
Testele de provocare sunt rar folosite în practica clinică.
1. Cel mai folosit este testul la ergonovină.
2. Ergonovina este un alcaloid extras din secara cornută care stimuleaza
receptorii α-adrenergici şi serotoninergici.
3. Coronarele normale raspund la ergonovină prin spasm usor difuz, în timp ce
coronarele anormale vor raspunde prin spasm focal intens.
4. Pentru un test valid nitraţii şi blocantele de calciu trebuie oprite cu 48 de ore
înainte.
5. Administrarea intracoronariană este preferată, putandu-se evalua succesiv
atat sistemul coronarian stâng cât şi cel drept.
6. Testul la ergonovină va fi efectuat doar la cei cu coronare normale, în
condiţiile unei monitorizări stricte, întrucât există risc de aritmii şi necroză
miocardică.
7. Contraindicaţiile testului sunt reprezentate de:
a. sarcină,
b. hipertensiunea severă,
c. disfuncţia sistolică severă de ventricul stâng,
d. aritmii ventriculare necontrolate,
e. infarct miocardic recent.

Coronarografia
1. este recomandată tuturor pacienţii cu angină Prinzmetal.
2. Majoritatea pacienţilor prezintă plăci excentrice de 30-50%.
3. Spasmul focal apare mai frecvent în primul centimetru al unei obstrucţii
coronariene şi mai frecvent pe coronara dreaptă.
4. Evidenţierea unei punţi miocardice are implicaţii, acestea fiind asociate cu
vasospasm mai sever.
Diagnosticul diferenţial se face cu:
1. SCA;
2. Disecţia de aortă;
3. Spasmul esofagian / boala de reflux gastroesofagian;
4. Pericardita acută;
5. Consumul de cocaină (care induce vasospasm).

Complicaţiile cele mai importante sunt reprezentate de:

1. infarctul miocardic
2. aritmiile ventriculare

19
 3. blocurile atrioventriculare.

Rata de aparitie a infarctului miocardic la pacienţii cu angină Prinzmetal poate atinge

30%. Prognosticul e determinat de boala coronariana subiacentă.
Aritmiile ventriculare/blocurile atrioventriculare pot genera instabilitate hemodinamică
şi moarte subită.
Riscul de moarte subită este de circa 2% şi este mai mare la pacienţii cu spasm pe
mai multe coronare şi cu istoric de aritmii în timpul atacurilor.
În cazuri selecţionate poate fi luat în discuţie defibrilatorul implantabil.
Angina Prinzmetal se poate asocia cu mortalitate şi morbiditate semnificativă,
supravieţuirea fără infarct fiind de 60-95% la 5 ani.
Determinanţi independenţi ai supravieţuirii fără infarct sunt:
1. folosirea antagonistilor canalelor de calciu,
2. existenţa şi severitatea bolii coronariene,
3. spasmul multicoronarian.
Prognosticul s-a ameliorat net de la introducerea în terapie a antagonistilor canalelor
de calciu.
Prognosticul este favorabil la pacienţii fără leziuni coronariene, fiind mai putin
favorabil la pacienţii care asociază leziuni coronariene semnificative.

Tratamentul
constă în:
1. Schimbarea stilului de viaţă
a) oprirea fumatului,
b) scădere ponderală,
c) dietă şi
d) antrenament fizic);
2. Tratament farmacologic.
a) Antagoniştii canalelor de calciu,
 indiferent de clasă/generaţie, sunt eficienţi în tratamentul anginei
Prinzmetal;
 în plus, previn recurenţa aritmiilor ventriculare la supravieţuitorii unei
morţi subite cardiace.
 Durata tratamentului este, de obicei, pentru toată viaţa.
 La oprirea tratamentului se poate produce rebound.
b) Nitraţii
 tratează eficient episoadele de angină în câteva minute;

20
  nu previn însă vasospasmul.
c) Βetablocantele
 sunt eficiente în combinaţie cu antagonistii canalelor de calciu în
controlul simptomelor în angina vasospastică;
 cu toate acestea, beta-blocantele singure (neasociate unui calciu
blocant) sunt contraindicate, întrucat blocarea receptorilor β
defrenează receptorii α care mediază coronaroconstricţia şi astfel
simptomele pot fi agravate.
O cincime dintre pacienţi pot continua să dezvolte vasospasm, în ciuda terapiei maxime
medicamentoase.

3. Revascularizarea miocardică
a) a fost folosită la pacienţii cu vasospasm rezistent la terapia medicamentoasă.
b) Rezultatele revascularizării chirurgicale au fost variabile, în medie intervenţia
de by-pass aorto-coronarian oferind beneficii clinice la mai putin de 50%
dintre pacienţi.
c) Eficienţa tratamentului chirurgical este mai mare la pacienţii care au leziuni
coronariene semnificative (în caz contrar există risc ridicat de obstrucţie
precoce a graftului).
d) Astfel, by-pass-ul aortocoronarian la cei fără stenoze coronariene ar trebui
rezervat pacienţilor cu ischemie ameninţătoare de viaţă, refractari la terapia
medicamentoasă maximală.
e) Efectuarea unei plexectomii complete oferă beneficii aditionale.
f) Revascularizarea prin angioplastie coronariană cu stent poate fi eficientă la
pacienţi selectionaţi cu vasospasm refractar la tratamentul medical, care
asociază boala coronariană aterosclerotică cu stenoze usoare-moderate, la
care segmentul vasospastic poate fi clar identificat.
g) Cu toate acestea, spasmul coronarian poate apărea în alte zone ale
coronarelor şi de aceea este importantă continuarea terapiei
medicamentoase cel putin 6 luni de la efectuarea angioplastiei.

4. INSUFICIENŢA MITRALĂ ISCHEMICĂ

21
Definiţie
Insuficienţa mitrală ischemică, complicaţie a bolii coronariene ischemice acute sau
cronice, este o entitate frecventă ce determină prognostic nefavorabil.
Din punct de vedere clinic, insuficienţa mitrală ischemică poate fi acută şi cronică.
- Insuficienţa mitrală ischemică acută, discutată la complicaţiile STEMI, este
prost tolerată clinic şi are un prognostic nefavorabil, fără un tratament adecvat rapid.
- Insuficienţa mitrală ischemică cronică, secundară unui infarct miocardic,
determină un risc relativ dublu de mortalitate pe termen scurt şi creşte incidenţa
insuficienţei cardiace.

Fiziopatologie
Insuficienţa mitrală ischemică acută determină o supraîncărcare de volum bruscă
atât a atriului stâng cât şi a ventriculului stâng, conducând la o creştere a presiunii în atriul
stâng şi în amonte;
Acest lucru provoacă congestie pulmonară acută.
Insuficienţa mitrală ischemică cronică se dezvoltă lent, determinând hipertrofia
excentrică a ventriculului stâng secundar supraâncărcării de volum.
Insuficienţa mitrală ischemică cronică poate avea un caracter dinamic, severitatea ei
accentuându-se în timpul episoadelor de ischemie miocardică.

Diagnostic pozitiv
Tabloul clinic
Insuficienţa mitrală ischemică acută determină edem pulmonar acut, cu risc vital
imediat.
Insuficienţa mitrală ischemică cronică este bine tolerată, dar dilatarea ventriculului
stâng determină în cele din urmă insuficienţă cardiacă. Persoanele în faza cronică
compensată pot fi asimptomatice şi au toleranţă normală de efort. Suflul sistolic este semnul
clinic cel mai important.
Ecocardiografia transtoracică (şi eventual transesofagiană) este examinarea
principală şi trebuie să includă:
- evaluarea severităţii,
- evaluarea mecanismului de apariţie,
- evaluarea posibilităţilor de reparare
- evaluarea consecinţelor hemodinamice.

22
 În cazul în care se suspectează o insuficienţă mitrală dinamică, cuantificarea
acesteia în timpul efortului, prin ecocardiografie de stress, este recomandată.
Coronarografia este indicată pentru detectarea bolii coronariene asociate, atunci
când insuficienţa mitrală este severă şi se planifică o intervenţie chirurgicală.

Diagnosticul diferenţial se face cu alte etiologii de insuficienţă mitrală cum ar fi

cea:
- reumatismală,
- degenerativă
- post-endocarditica.

Prognostic.
Prezenţa insuficienţei mitrale ischemice este asociată cu morbiditate şi mortalitate
crescută.
Insuficienţa mitrală ischemică cronica este un predictor independent de deces
cardiovascular.

Tratament.

Tratamentul insuficienţei mitrale ischemice acute presupune intervenţie chirurgicală

de urgenţă, după stabilizarea hemodinamică prin balon de contrapulsaţie şi vasodilatatoare.
Pentru insuficienţa mitrală ischemică cronică, tratamentul medicamentos este de
primă intenţie, înainte de a apela la terapia chirurgicală.
Sunt recomandate urmatoarele clase de medicamente:
1. inhibitorii enzimei de conversie (sau un blocant al receptorilor de
angiotensina, dacă IEC nu sunt toleraţi),
2. beta-blocantele,
3. antagonistii de aldosteron;
4. un diuretic de ansă este recomandat a se adăuga în prezenţa
semnelor şi/sau simptomelor de insuficienţă cardiacă.
5. La pacienţii cu componentă dinamică, episoadele de dispnee acuta
pot fi tratate cu nitroglicerina sublingual şi/sau nitraţi retard.

23
 Angioplastia coronariană poate determina reducerea insuficienţei mitrale cronice
ischemice, în special la pacienţii cu regurgitare moderată şi boală bi- sau tri- vasculară
complet revascularizabilă.
Insuficienţa mitrală ischemică cronică severă are indicaţie chirurgicală, mai ales
daca FE este >30% şi pacientul necesită by-pass aorto-coronarian.
Pentru insuficienţa mitrală ischemică cronică moderată, terapia chirurgicală este de
preferat la pacienţii la care se efectueaza by-pass aortocoronarian, dacă este posibilă
repararea valvulară (nu înlocuirea cu o proteză).
Mortalitatea operatorie este mai mare decât în insuficienţa mitrală non-ischemică iar
prognosticul pe termen lung mai puţin satisfăcător.
Deşi insuficienţa mitrală ischemică "per se" nu este o indicaţie pentru terapia de
resincronizare cardiacă, aceasta produce o scădere a insuficienţei mitrale ischemice prin:
- creşterea forţei de închidere
- resincronizarea muşchilor papilari.
Recent, au fost puse la punct mai multe tehnici percutane pentru tratamentul
insuficienţei mitrale ischemice.
Dintre acestea, cea mai bine studiată este implantarea de clipsuri, care “prind” cele
două foiţe mitrale cu menţinerea coaptării şi apoziţiei corecte în sistolă a acestora (tehnica
Alfieri)

7.3 SD. CORONARIENE ACUTE CU SUPRADENIVELARE DE SEGMENT

ST

Definiţia şi clasificarea sindroamelor coronariene acute (SCA) au fost discutate în

cadrul capitolului „Sindroamele coronariene acute fără supradenivelare de segment ST".
Acest capitol abordează în particular infarctul miocardic cu supradenivelare de segment
ST (STEMI).

Etiologie
Necroza miocardică din STEMI este consecinţa ocluziei unei artere coronare mari
prin tromboză sau, mai rar, embolie.

24
 Tromboza intracoronariană este cel mai frecvent o complicaţie a unei leziuni
aterosclerotice preexistente, o placă de aterom complexă, neregulată, instabilă, care
prezintă rupturi sau fisuri superficiale.
O mare parte dintre trombozele coronariene (până la 75%) se produc la nivelul
plăcilor de aterom ce realizează stenoze largi sau moderate, potenţiale plăci de aterom cu
risc de tromboză putând exista chiar şi la nivelul unor segmente ale arborelui coronarian
aparent normale angiografic.
În situaţii particulare, STEMI se poate produce în lipsa aterosclerozei coronariene
(aproximativ 10% din cazuri), în cadrul unor boli ale arterelor coronare care se pot asocia în
evoluţie cu ocluzie arterială. De exemplu:
1. vasculitele cu determinare coronariană,
2. disecţia de aortă propagată la nivelul arterelor coronare,
3. traumatismele arterelor coronare,
4. spasmul coronarian prelungit,
Ocluzia coronariană poate să apară şi secundar unor embolii coronariene în
contextul:
1. endocarditei infecţioase,
2. prezenţei trombilor sau tumorilor în cordul stâng,
3. emboliei paradoxale în cazul existenţei unei tromboze venoase profunde, etc.
Morfopatologie
Din punct de vedere morfopatologic sunt descrise trei stadii de evoluţie a STEMI:
1. faza acută (necroza miocardică),
2. faza de evoluţie (dezvoltarea ţesutului de granulaţie)
3. faza de infarct miocardic vechi (cicatrizarea zonei necrozate).
Examenul morfopatologic arată în majoritatea cazurilor ocluzia totală a arterei
coronare implicate în producerea STEMI.
Trombii sunt de obicei:
 mari,
 aderenţi de endoteliu,
 conţin:
 plachete,
 fibrină,
 eritrocite
 leucocite.
În cele mai multe cazuri tromboza survine la nivelul unei plăci de aterom instabile,
la care analiza histopatologică evidenţiază existenţa unui proces de inflamaţie activă la
nivelul arterei coronare implicate.

25
 Inflamaţia poate fi pusă în evidenţă prin nivelele crescute ale markerilor serici de
inflamaţie (proteina C reactivă, interleukina-6).
Există un număr mic de pacienţi cu STEMI (<5%) care prezintă la examenul
morfopatologic artere coronare normale.
La aceştia mecanismele implicate ar putea fi:
1. liza spontană a unui embol intracoronarian,
2. un agregat plachetar ocluziv tranzitoriu
3. un episod prelungit de spasm coronarian sever.

Fiziopatologie
La nivelul zonei de miocard vascularizat de artera coronară ocluzionată miocitele işi
pierd capacitatea de a se contracta, alterarea funcţiei lor progresând în raport cu severitatea
ischemiei.
Cu cât fluxul anterograd prin artera care deserveşte teritoriul afectat este mai slab şi
cu cât reţeaua de colaterale de la nivel miocardic este mai puţin dezvoltată, cu atât
ischemia va fi mai severă şi consecinţele ei asupra funcţiei contractile vor fi mai mari.
Studiile de imunohistochimie şi microscopie electronică au arătat că în primele 30 de
minute de la debutul unei ischemii severe modificările sunt potenţial reversibile.
După aproximativ 30 de minute de ischemie severă începe să apară necroza
miocardică, care progresează dinspre zona subendocardică (cea mai vulnerabilă la
ischemie) spre zona subepicardică.

Procesul de remodelare ventriculară stângă postinfarct miocardic

Include modificările de morfologie şi geometrie ventriculară care implică atât zona

miocardului infarctat cât şi segmentele adiacente şi pe cele aflate la distanţă.
Ca o consecinţă a STEMI, funcţia ventriculului stâng (VS) va fi afectată.
Creşterea rigidităţii peretelui VS în diastolă apare precoce chiar şi în infarctele de
mici dimensiuni, cu:
1. apariţia disfuncţiei diastolice,
2. cu creşterea presiunii telediastolice intraventriculare stângi.
Funcţia de pompă a VS (funcţia sistolică) scade în condiţiile în care o cantitate
mare de miocard este supusă injuriei ischemice.
Apariţia semnelor şi simptomelor de insuficienţă cardiacă şi amploarea acestora
depind de cantitatea de miocard cu contractilitate afectată;
Astfel:

26
 1. tabloul clinic de insuficienţă cardiacă apare dacă peste 25% din miocardul
VS este afectat,
2. şocul cardiogen apare de obicei la o afectare a peste 40% din miocardul VS.

Iniţial, în zonele neinfarctate poate să apară o creştere compensatorie a funcţiei

contractile ca rezultat al stimulării sistemului nervos simpatic şi mecanismului Frank-
Starling.
Ulterior, în aproximativ 2 săptămâni, aceste modificări dispar treptat.
În evoluţia unui STEMI, în zona irigată de artera ocluzionată există atât arii de
miocard necrozat cât şi zone de miocard cu ischemie potenţial reversibilă. Recuperarea
funcţiei miocardice depinde de durata ischemiei.
După o ischemie acută urmată de restabilirea fluxului coronarian o parte din
miocardul reperfuzat poate continua să prezinte disfuncţie contractilă în ciuda reperfuziei,
disfuncţie reversibilă într-o perioadă de zile sau săptămâni, situaţie care poartă numele de
miocard siderat.
În condiţii de ischemie cronică, cu reducerea de durată a fluxului coronarian, pot
exista de asemenea zone de miocard cu disfuncţie contractilă care se menţin viabile printr-
o serie de mecanisme de reducere a consumului de oxigen, situaţie care poartă numele de
miocard hibernant.
După restabilirea fluxului coronarian disfuncţia contractilă a acestor zone de
miocard hibernant este reversibilă, identificarea lor în practică fiind extrem de importantă
pentru decizia de revascularizare miocardică post infarct.

Diagnostic pozitiv
Prezentarea clinică

Anamneza şi examenul clinic sunt foarte importante pentru stabilirea diagnosticului

de STEMI şi pentru stratificarea riscului.
Din anamneză, principalul element care orientează către diagnosticul de STEMI
este:
1. prezenţa anginei pectorale
a. cu durata peste 30 de minute,
b. fără răspuns complet la nitroglicerină.
2. Ca simptome asociate pot fi prezente:
a. transpiraţii,
b. palpitaţii,
c. confuzie,

27
 d. greaţă, vărsături (simptomele gastrointestinale sunt mai frecvent asociate
cu localizarea inferioară a STEMI).
3. Istoricul cunoscut de boală coronariană,
4. prezenţa factorilor de risc cardiovascular şi a
5. factorilor precipitanţi ajută la stabilirea diagnosticului.
La peste jumătate dintre pacienţii cu STEMI se poate identifica:
o un factor precipitant - de exemplu:
 efortul fizic intens,
 stres emoţional,
 intervenţie chirurgicală,
 hipoxie,
 hipotensiune arterială
o prezenţa în istoricul recent a unui prodrom:
 frecvent angină agravată,
 angină de novo.
In cazuri particulare, simptomatologia poate fi minimă sau prezentarea atipică, cu:
1. fatigabilitate extremă
2. tablou clinic de insuficienţă cardiacă,
3. accident vascular cerebral prin hipoperfuzie,
4. sincopă,
5. embolie periferică.
Aceste cazuri particulare cu simptomatologii atipice se intalnesc mai frecvent la:
o la vârstnici,
o la pacienţii diabetici,
o la pacienţii aflaţi în secţii de terapie intensivă postoperator
o la pacienţii cu transplant cardiac

Examenul fizic
Este util pentru evaluarea semnelor de insuficienţă cardiacă şi stratificarea riscului şi
serveşte ca evaluare clinică de referinţă în urmărirea ulterioară a pacientului pentru
evidenţierea eventualelor complicaţii.
Pacienţii cu STEMI au:
- tegumente palide, transpirate în contextul stimulării sistemului nervos
simpatic.
- Ritmul cardiac este frecvent tahicardic,
- tensiunea arterială (TA) poate fi:

28
 o normală,
o crescută - la pacienţii hipertensivi sau la normotensivi în condiţiile
stimulării adrenergice
o scăzută (în contextul scăderii volumului bătaie din cauza tahicardiei
sau a scăderii funcţiei de pompă a VS la pacienţii cu infarct întins).
O tensiune arterială sistolică sub 90 mmHg cu semne clinice de hipoperfuzie
tisulară în condiţiile unui STEMI este caracteristică pacienţilor cu şoc cardiogen.
Prezenţa hipotensiunii „per se” nu semnifică însă existenţa şocului cardiogen, unii
pacienţi cu STEMI inferior putând avea tranzitor TA sistolică sub 90 mmHg.
S-a observat că:
- mai mult de 50% dintre pacienţii cu STEMI inferior au la prezentare sau pe
parcursul primelor ore de evoluţie semne de stimulare a sistemului nervos parasimpatic
(hipotensiune, bradicardie)
- în timp ce aproape jumătate dintre pacienţii cu STEMI anterior au semne de
activare simpatică (hipertensiune, tahicardie).

Examenul aparatului cardiovascular în STEMI poate să nu fie caracteristic.

- La auscultaţia cordului zgomotele sunt diminuate în intensitate, mai ales
zgomotul 1.
- În contextul apariţiei disfuncţiei VS în infarctele întinse poate să apară
zgomotul 3 (galop protodiastolic).
- Prezenţa unui suflu sistolic intens la pacientul cu STEMI ridică suspiciunea
prezenţei unei complicaţii:
o regurgitare mitrală:
 prin dilatarea şi disfuncţia ventriculului stâng
 prin ruptura unui muşchi papilar
o ruptura septului interventricular.
- Frecătura pericardică poate să apară la pacienţii cu infarcte transmurale
întinse.
La auscultaţia pulmonară pot fi prezente raluri de stază (raluri umede) la pacienţii cu
STEMI care dezvoltă insuficienţă VS.

În funcţie de tabloul clinic la internare, Killip a clasificat pacienţii cu STEMI în patru

clase (Tabelul 7.1.). Clasificarea Killip se foloseşte pe scară largă în practica clinică şi
este utilă pentru stratificarea riscului la prezentare, mortalitatea la 30 de zile fiind mai
crescută la pacienţii aflaţi întro clasă Killip mai avansată.

29
 Tabelul 7.1. Clasificarea Killip a infarctului miocardic acut

Clasa Tablou clinic la prezentare Mortalitatea la 30 de zile

Killip conform [4]
I Fără raluri pulmonare de stază 5%
sau zgomot 3
II Congestie pulmonară cu raluri 14%
de stază în sub 50% din câmpurile
pulmonare, jugulare turgescente sau
zgomot 3 prezent
III Edem pulmonar acut cu raluri 32%
de stază în peste 50% din câmpul
pulmonar
IV Şoc cardiogen 58%

Pentru diferenţierea diferitelor cauze de afectare hemodinamică la pacienţii cu

STEMI se foloseşte clasificarea hemodinamică propusă în 1977 de Forrester , care
corelează semnele clinice cu parametrii hemodinamici (valorile indexului cardiac şi ale
presiunii din capilarul pulmonar, obţinute prin cateterism cardiac drept) (Figura 7.1).

Indexul cardiac reprezintă raportul dintre:

- debitul cardiac
- suprafaţa corporală
Indexul cardiac exprimă funcţia de pompă a VS;
Presiunea din capilarul pulmonar reflectă presiunile de umplere VS şi creşte în
condiţii de scădere a funcţiei contractile VS, expresia clinică a acestei creşteri fiind congestia
pulmonară.

Figura 7.1.
Clasificarea
hemodinamică Forrester.
Şocul cardiogen se
caracterizează prin creşterea
presiunii din capilarul
pulmonar peste 18 mmHg în
condiţii de scădere a indexului

30
cardiac sub 2,2 l/min/m2. Pacienţii cu şoc hipovolemic au
atât un index cardiac cât şi presiune capilară scăzute.

Explorări paraclinice
Electrocardiograma
1. În cazul pacienţilor care se prezintă cu durere toracică sugestivă pentru
ischemie, obţinerea şi interpretarea ECG trebuie efectuate în cel mai scurt timp
posibil (de dorit sub 10 minute de la prezentare).
2. ECG este importantă atât pentru stabilirea diagnosticului cât şi pentru
stratificarea riscului şi aplicarea rapidă a terapiei optime.
3. Majoritatea pacienţilor cu STEMI au în primele ore modificări ECG tipice.
4. Cele mai precoce modificări care apar în ischemia miocardică implică
segmentul ST şi unda T.
a. Creşterea amplitudinii undelor T, care devin simetrice, înalte (unde T
„hiper-acute”) poate preceda apariţia supradenivelării de segment
ST.
b. Supradenivelarea de segment ST nou apărută, care persistă un
interval mai mare de timp (peste 20 de minute) reflectă de obicei
ocluzie coronariană acută şi se asociază cu necroză miocardică.
5. Dacă ECG iniţială este nondiagnostică şi pacientul se menţine simptomatic
este necesară monitorizarea ECG continuă sau repetarea ECG la 15-30 de
minute.
6. În absenţa hipertrofiei VS şi a BRS modificarea ECG diagnostică pentru
STEMI este:
a. supradenivelarea de segment ST (măsurată la punctul J)
i. nou apărută,
ii. prezentă în două derivaţii contigue ≥0.1 mV
iii. cu excepţia derivaţiilor V2-V3 în care valorile prag sunt de:
1. ≥0.2 mV la bărbaţii peste 40 de ani,
2. ≥0.25 mV la bărbaţii <40 de ani,
3. ≥0.15 mV la femei).
Termenul de derivaţii contigue se referă la grupele de derivaţii distribuite în funcţie
de teritoriul coronarian:
1. anterior (V1V6),
2. inferior (DII, DIII, aVF)
3. lateral (DI, aVL).

31
 Derivaţii suplimentare trebuie efectuate în toate cazurile în care ECG standard nu
este diagnostică şi la pacienţii cu STEMI inferior. Acestea sunt:
o V3R şi V4R care reflectă peretele liber al ventriculului drept
o V7–V9 care arată peretele infero-bazal VS

Cu cât modificările segmentului ST apar în mai multe derivaţii, cu atât gradul de

extensie a ischemiei este mai mare şi prognosticul mai nefavorabil.
- Blocul de ramură stângă nou apărut (sau presupus a fi nou apărut)
reprezintă o modalitate de prezentare a STEMI destul de rară.
- În context clinic sugestiv pentru ischemie miocardică şi în prezenţa unei
dinamici a markerilor serici de necroză miocardică, BRS nou apărut este diagnostic
pentru STEMI.

Modificările ECG sugestive pentru un IMA vechi sunt reprezentate de

- undele Q „patologice”:
 ≥0.02 s sau
 complex QS în derivaţiile V2-V3, ≥0.03 s şi ≥0.1 mV amplitudine sau
 complex QS în oricare două derivaţii contigue dintre derivaţiile DI,
DII, aVL, aVF sau V4-V6).
Prezenţa unei unde R înalte (≥0.04 s) în V1-V2 + raport R/S ≥ 1 + unda T
pozitivă, în absenţa unei tulburări de conducere, pot fi semnele unui infarct miocardic
infero-bazal

32
 Figura 7.2. Electrocardiograma unui pacient cu STEMI anterior la 5 ore de la
debut. Se observă supradenivelare de segment ST în derivaţiile V1-V5, DI şi aVL (maxim
6 mm în V2 şi V3) cu subdenivelare de ST de 1-2 mm „în oglindă" în DII, DIII, aVF şi mici
unde Q în V2 şi V3.

Markerii de necroză miocardică.

- În cursul necrozei miocardice ruperea membranelor miocitare conduce la
eliberarea din zona afectată de infarct a unor macromolecule intracelulare specifice
care pot fi detectate în sânge la un anumit interval de timp de la debutul necrozei -
markeri de necroză miocardică.
- Markerii preferaţi pentru depistarea necrozei miocardice sunt troponinele
cardiace T şi I, care au specificitate şi sensibilitate înalte.
- O valoare crescută a troponinei cardiace este definită ca depăşind a 99-a
percentilă a valorilor obţinute într-o populaţie normală de referinţă.
- Detectarea creşterii şi/sau scăderii nivelului seric al troponinelor cardiace în
prezenţa unui context clinic înalt sugestiv pentru ischemie miocardică stă astăzi în centrul
algoritmului de diagnostic al STEMI.

33
 - Demonstrarea acestei dinamici a markerilor serici este necesară pentru a
diferenţia creşterea acută a troponinelor serice (în context de necroză miocardică
ischemică) ,de creşterea acută sau cronică a troponinei în contextul altor patologii
asociate cu injurie miocardică, precum:
o insuficienţa renală acută sau cronică,
o insuficienţa cardiacă congestivă severă,
o criza hipertensivă,
o tahi- sau bradiaritmiile,
o embolia pulmonară,
o miocardita,
o accidentul vascular cerebral sau hemoragia subarahnoidiană,
o disecţia de aortă,
o sindromul de balonizare apicală (cardiomiopatia Tako-Tsubo),
o pacienţi critici, cu sepsis sau arsuri întinse.
- Măsurarea nivelului seric al troponinelor trebuie efectuată la prezentarea
pacientului cu suspiciune de STEMI şi se repetă la 3-6 ore si la 12 ore de la
determinarea iniţială.

Cea mai bună alternativă dacă determinarea troponinelor cardiace nu este

disponibilă este folosirea izoenzimei MB a creatinkinazei (CK-MB).
Este importantă dozarea repetată pentru a surprinde dinamica nivelului seric.
Pentru stabilirea diagnosticului de STEMI, dozarea CK-MB trebuie făcută la prima
evaluare a pacientului şi la 6-9 ore mai târziu cu scopul de a demonstra creşterea şi/sau
scăderea.
Dacă nivelul iniţial nu este diagnostic şi suspiciunea clinică de STEMI este înaltă,
se poate repeta dozarea între 12-24 h.
CK-MB creşte şi în cazul altor injurii miocardice, cum ar fi:
 miocardite,
 traumatism,
 stări de şoc,
 manevre invazive.
Comparativ cu troponinele cardiace, CK-MB are sensibilitate mai mică în detectarea
necrozei miocardice iar nivelul seric al acestei enzime scade mai rapid după STEMI
(Tabelul 2).

34
 Faptul că troponinele cardiace rămân crescute în serul pacienţilor cu STEMI pentru
o perioadă lungă de timp are avantajul posibilităţii de diagnostic tardiv al necrozei
miocardice.

Tabelul 2.2. Dinamica markerilor serici folosiţi pentru diagnosticul STEMI

Interval de timp Interval de timp Interval de timp

Marker până la apariţia în până la atingerea nivelului până la normalizarea
sânge maxim valorilor serice
(fără reperfuzie)*
Troponina I 3-12 h 24 h 5-10 zile
Troponina T 3-12 h 12-48 h 5-14 zile
CK-MB 3-12 h 24 h 48-72 h

Radiografia cord-pulmon deşi nu are un rol în stabilirea diagnosticului de STEMI

aduce informaţii utile privind:
- dimensiunea cordului,
- prezenţa stazei pulmonare
- poate ridica suspiciunea unor diagnostice alternative:
o pericardită lichidiană,
o dilatare de aortă/disecţie de aortă,
o tromboembolism pulmonar.
- Gradul congestiei venoase pulmonare şi dimensiunea cordului stâng sunt
semne radiologice utile pentru identificarea pacienţilor cu STEMI cu risc crescut.

Ecocardiografia este o metodă larg disponibilă ce permite evaluarea funcţiei

contractile a VS (evaluarea cineticii parietale).
Prin demonstrarea tulburărilor regionale de cinetică ecocardiografia susţine
diagnosticul de ischemie miocardică şi ajută la evaluarea prognosticului.
Ecocardiografia este în mod particular utilă în următoarele situaţii:
1. diagnosticul diferenţial al durerii toracice sau dispneei în absenţa unui tablou
clinic şi ECG diagnostic pentru STEMI - permite evidenţierea altor cauze posibile:
o pericardită,
o miocardită,
o disecţie de aortă,
o leziuni valvulare,
o tromboembolism pulmonar;

35
 2. pacienţii cu BRS de durată neprecizată - în lipsa tulburărilor de cinetică
regională diagnosticul de IMA devine puţin probabil;
3. evidenţierea complicaţiilor la pacienţii cu STEMI cu semne de deteriorare
hemodinamică:
 regurgitare mitrală severă,
 ruptură de sept interventricular
 perete liber ventricular stâng
Dincolo de faza acută a STEMI, ecocardiografia este utilă pentru:
- aprecierea remodelării ventriculare stângi şi a funcţiei sistolice a VS,
- pentru evaluarea cantităţii de miocard potenţial viabil (siderat, hibernant).

Ecocardiografia de stres permite diagnosticul ischemiei reziduale.

Angiografia coronariană va fi discutată la subcapitolul referitor la tratamentul
STEMI.
Imagistica nucleară. Tehnicile cu radionuclizi oferă informaţii despre:
- perfuzia miocardică
- funcţia contractilă a VS la prezentarea pacienţilor cu STEMI,
Au dezavantajul major al întârzierii pe care o presupune achiziţia imaginilor (până
la 60-90 de minute).
Avantajul lor constă însă în posibilitatatea de detecţie directă a viabilităţii
miocardice, fiind utile post-infarct la pacienţii la care se ia în discuţie revascularizarea
miocardică.
Rezonanţa magnetică este o metodă imagistică utilă pentru evaluarea funcţiei
miocardice regionale şi globale, greu de utilizat în practică în faza acută a STEMI.
Tehnica permite în schimb multiple posibilităţi de:
- evaluare a perfuziei miocardice,
- identificarea edemului,
- identificarea fibrozei,
- identificarea grosimii peretelui ventricular,
- evaluarea cineticii segmentare
- evaluarea funcţiei globale ventriculare, informaţii utile dincolo de faza acută
a STEMI.

Tomografia computerizată are un rol important pentru excluderea în situaţii

clinice particulare a unor patologii cu tablou clinic asemănător STEMI, în principal disecţia
de aortă şi tromboembolismul pulmonar.

36
 Diagnostic diferenţial
La pacienţii cu STEMI intră în discuţie pentru diagnosticul diferenţial următoarele
entităţi:
1. pericardita acută
o durerea toracică se accentuează de obicei în inspir şi se atenuează în
poziţie şezând cu toracele aplecat în faţă,
o la auscultaţie apare în unele cazuri frecătură pericardică;
o modificările de segment ST sunt difuze, apar în multe derivaţii fără a
respecta un anumit teritoriu de vascularizaţie coronariană;
o ecocardiografia tranşează diagnosticul diferenţial;
2. disecţia acută de aortă –
o durerea are intensitate mare, caracter „sfâşietor”,
o iradiază către posterior, interscapulovertebral stâng şi către zona
lombară;
o ecocardiografia şi tomografia computerizată stabilesc diagnosticul;
3. embolia pulmonară –
o de obicei durerea este laterotoracică, de natură pleuritică
o se poate asocia cu tuse şi hemoptizii,
o există de regulă condiţii predispozante;
4. durerea articulară –
o are caracter de junghi, înţepătură şi se accentuează la palpare; -
5. pneumotoraxul spontan –
o durerea se instalează brusc după efort de tuse sau strănut,
o se asociază cu dispnee intensă,
o este prezent timpanismul toracic la percuţie şi murmurul vezicular este
absent;
6. afecţiuni gastroenterologice:
o esofagite,
o spasm esofagian
o se pot însoţi de durere retrosternală.

37
Tratament
Principalul obiectiv al tratamentului în STEMI este deschiderea arterei
responsabile de infarct cât mai devreme după instalarea simptomelor, în scopul salvării
unei cantităţi cât mai mari de miocard aflat în ischemie.
Restabilirea precoce a fluxului coronarian şi reperfuzia tisulară miocardică
reprezintă baza tratamentului la pacienţii cu STEMI, conducând la reducerea
dimensiunii infarctului, păstrarea funcţiei VS şi scăderea semnificativă a mortalităţii şi
morbidităţii.
Faza pre-spital.
În condiţiile în care majoritatea deceselor prin STEMI survin în primele ore de la
debutul simptomelor şi terapia de reperfuzie miocardică este cu atât mai eficientă cu cât
este aplicată mai precoce, îngrijirea pacientului în faza iniţială a STEMI are un rol extrem
de important.
Aceasta presupune un diagnostic cât mai rapid stabilit de personalul medical care
vine primul în contact cu pacientul şi un sistem eficient de preluare şi îndrumare rapidă a
pacienţilor către spitale cu posibilitate de efectuare a terapiei intervenţionale de reperfuzie
miocardică.
Recomandările de ghid referitoare la tratamentul în faza pre-spital includ:
1. controlul durerii prin administrarea intravenoasă de opioizi (morfină),
2. controlul dispneei prin administrare de oxigen pe mască la pacienţii cu
hipoxie (saturaţie de oxigen sub 95%), dispnee sau semne de insuficienţă
cardiacă acută,
3. controlul anxietăţii (prin administrare de tranchilizante la nevoie).

Terapia de reperfuzie.
Restabilirea fluxului coronarian la nivelul arterei ocluzionate se poate realiza:
- mecanic prin metode intervenţionale (angioplastie coronariană)
- farmacologic prin administrare de substanţe fibrinolitice care au ca efect
dizolvarea trombului.
Terapia de reperfuzie trebuie instituită în cel mai scurt timp posibil in cazul
pacienţilor care se prezintă cu:
- tablou clinic de STEMI în primele 12 ore de la debutul simptomelor,
- cu supradenivelare persistentă de segment ST sau BRS nou/presupus nou,
Terapia de reperfuzie miocardică (de preferat prin angioplastie coronariană) trebuie
luată în considerare şi în contextul în care există dovezi clinice şi/sau ECG de ischemie

38
miocardică în desfăşurare, chiar dacă potrivit anamnezei debutul simptomatologiei este cu
peste 12 ore anterior prezentării sau nu poate fi clar precizat.

Angioplastia coronariană primară definită ca intervenţie coronariană percutană

efectuată în urgenţă în context de STEMI, fără a fi precedată de terapie fibrinolitică, este
strategia de reperfuzie preferată.
Rezultatele studiilor clinice care au comparat angioplastia primară (cu sau fără
stent) cu tratamentul fibrinolitic au arătat o reducere semnificativă a mortalităţii,
reinfarctizării, accidentelor vasculare cerebrale ischemice şi hemoragice la pacienţii trataţi
intervenţional.
Beneficiul angioplastiei primare comparativ cu tratamentul fibrinolitic este cu atât
mai mare cu cât ea este efectuată mai aproape de momentul debutului STEMI.
Diferenţa de timp estimată dintre intervalul de timp de la primul contact medical
până la umflarea balonului de angioplastie trebuie să fie cât mai mică (maxim 120 minute).
Procedura include:
1. efectuarea angiografiei coronariene pentru:
a. evaluarea extinderii leziunilor coronariene,
b. identificarea leziunii incriminate în producerea infarctului (luând în
considerare aspectul ECG şi aspectul angiografic al leziunii)
2. montarea unui stent la nivelul leziunii (eventual după aspirarea
materialului trombotic).
În ceea ce priveşte rezultatul imediat al procedurii:
1. la peste 90% dintre pacienţi se reuşeşte obţinerea unui flux coronarian bun
(Fig. 3),
2. spre deosebire de tratamentul fibrinolitic la care rata de succes al
reperfuziei este de sub 65%.

Angiografie coronariană şi ECG în cazul unui pacient cu STEMI inferior la 6 ore de

la debut, cu ocluzie proximală de arteră coronară dreaptă şi aspect de tromb în lumen (a,
săgeată), care a fost tratat prin angioplastie primară cu montare de stent (b), cu evoluţie
clinică şi ECG bună. Se remarcă pe primul traseu ECG existenţa undelor Q şi a
supradenivelării de segment ST în DII, DIII, aVF, cu subdenivelare în DI şi aVL, Regresia

39
supradenivelării de ST şi persistenţa undelor q în teritoriul inferior pe cel de-al doilea
traseu

Tratamentul fibrinolitic trebuie luat în considerare în toate situaţiile în care se

estimează că angioplastia primară nu se poate efectua în primele 2 ore de la primul
contact medical, mai ales dacă agentul fibrinolitic poate fi administrat foarte precoce (chiar
în faza pre-spital, în ambulanţă).
Cu cât pacientul se prezintă mai târziu la spital (peste 6 ore), cu atât beneficiul
trombolizei va fi mai mic.
Cele mai importante complicaţii ale fibrinolizei sunt reprezentate de:
 hemoragiile intracraniene şi
 hemoragiile extracraniene majore potenţial letale (cu o incidenţă de aproximativ
1%).
Hemoragiile intracraniene:
1. apar mai frecvent în primele 24 de ore,
2. principalii factori de risc pentru hemoragie intracraniană după fibrinoliză sunt:
a. vârsta avansată,
b. sexul feminin,
c. greutatea corporală mică
d. asocierea hipertensiunii arteriale la prezentare
e. istoricul de boli cerebrovasculare
Având în vedere riscul crescut de sângerare, există mai multe situaţii în care
terapia fibrinolitică este contraindicată (Tabelul 2.3).

Tabelul 7.3. Contraindicaţiile tratamentului fibrinolitic

Absolute

40
 1. Hemoragie intracraniană sau accident vascular cerebral cu substrat incert în
antecedente
2. AVC documentat ca ischemic în ultimele 6 luni
3. Leziuni/malformaţii arteriovenoase/neoplazii ale sistemului nervos central
4. Traumatism major/chirurgie majoră/traumatism cranian major în ultimele 3 săptămâni
5. Sângerare gastrointestinală în ultima lună
6. Boală cunoscută, cu sângerare (cu excepţia menstrelor)
7. Disecţie de aortă
8. Puncţii în zone necompresibile în ultimele 24 de ore (ex. puncţie hepatică, lombară)

Relative
1. Accidente ischemice tranzitorii în ultimele 6 luni
2. Tratament anticoagulant oral
3. Sarcină/prima săptămână postpartum
4. Hipertensiune arterială refractară (TA sistolică >180 mmHg sau TA diastolică >110
mmHg)
5. Afecţiuni hepatice severe
6. Endocardită infecţioasă
7. Ulcer peptic activ
8. Resuscitare cardiacă prelungită

Agenţii fibrinolitici fibrin specifici sunt recomandaţi în prezent, având în vedere rata
mai mare de succes a reperfuziei miocardice.
Din această grupă fac parte:
1. alteplaza (t-PA),
2. reteplaza (rPA)
3. tenecteplaza (TNK-tPA).

Agenţi fibrinolitici non-fibrin specifici (streptokinaza - SK) determină liza

plasminogenului de la nivelul trombului dar şi a celui circulant;
- se administrează în perfuzie i.v.

41
 - poate fi folosită în cazul în care agenţii fibrin-specifici nu sunt disponibili.
- Administrarea ei poate fi asociată cu hipotensiune arterială dar reacţiile
alergice severe sunt rare.

Pentru aprecierea succesului fibrinolizei este esenţială monitorizarea atentă a

simptomatologiei şi a aspectului ECG după iniţierea fibrinolizei.
Ghidul actual de management al pacienţilor cu STEMI recomandă ca după iniţierea
fibrinolizei pacienţii să fie transferaţi într-un centru cu posibilitatea efectuării de intervenţii
coronariene percutane.
Dacă fibrinoliza a eşuat sau există dovezi de reocluzie sau reinfarctizare cu reapariţia
supradenivelării de ST, pacientul trebuie investigat urgent prin coronarografie în scopul
efectuării unei angioplastii „de salvare".

Indicatorii fibrinolizei eşuate sunt:

1. persistenţa anginei,
2. absenţa rezoluţiei supradenivelării de ST,
3. persistenţa instabilităţii hemodinamice şi/sau electrice.

Markeri de succes ai fibrinolizei sunt:

1. dispariţia durerii toracice,
2. rezoluţia segmentului ST cu >50% la 60-90 minute,
3. aritmii tipice de reperfuzie,
Coronarografia precoce de rutină trebuie efectuată tuturor pacienţilor cu STEMI într-
un interval de timp cuprins între 3-24 ore de la tromboliză, în lipsa contraindicaţiilor, pentru a
reduce riscul de reinfarctizare şi ischemie recurentă, chiar dacă există markeri de succes al
fibrinolizei.
Revascularizarea chirurgicală.
By-pass-ul aortocoronarian este indicat rar în STEMI în faza acută, atunci când
anatomia coronariană nu se pretează la angioplastie.
Revascularizarea chirurgicală poate fi o soluţie la pacienţii cu şoc cardiogen şi
anatomie coronariană care nu se pretează la angioplastie sau în prezenţa complicaţiilor
mecanice ale STEMI.
Beneficiul by-pass-ului aortocoronarian la pacienţii la care angioplastia a eşuat sau
în prezenţa simptomelor refractare după angioplastie este incert, abordarea chirurgicală a
leziunilor avand un risc chirurgical mare.

42
 La pacienţii cu boală multivasculară se recomandă tratarea leziunii responsabile de
infarct prin angioplastie şi efectuarea intervenţiei chirurgicale ulterior, în condiţii de
stabilitate clinică.
Tratamentul antitrombotic asociat terapiei de reperfuzie.
În ceea ce priveşte terapia antitrombotică,
A. La pacienţii cu STEMI la care se efectuează angioplastie primară trebuie să
primească precoce:
1. terapie antiagregantă dublă (combinaţie de aspirină şi un blocant de receptor
de ADP) plus
2. tratament anticoagulant parenteral.
Aspirina se administrează în doză de 150-300 mg.
Inhibitorii receptorilor P2Y12 preferaţi la pacienţii cu STEMI sunt:
1. prasugrel 2. ticagrelor.
Aceştia au o durată mai rapidă a instalării efectului şi o potenţă mai mare a acţiunii
lor antiagregante comparativ cu clopidogrelul.
În situaţiile în care acestia nu sunt disponibili sau există contraindicaţii pentru
administrarea lor, se recomandă clopidogrel (pentru detalii şi doze vezi şi SCA fără
supradenivelare de segment ST).
Opţiunile de tratament anticoagulant asociat angioplastiei primare includ:
- heparina nefracţionată,
- enoxaparina
- bivalirudina.
Tratamentul anticoagulant poate fi oprit după angioplastia primară dacă nu există
alte indicaţii de anticoagulare cum ar fi:
1. anevrism de VS,
2. tromb intraventricular,
3. fibrilaţie atrială,
4. prezenţa de proteze metalice
5. indicaţie de administrare a anticoagulantului pentru profilaxia
tromboembolismului venos la pacienţii care necesită repaus prelungit la pat.
Utilizarea fondaparinei ca trat. anticoagulant asociat angioplastiei primare este
contraindicată.
Administrarea de rutină a inhibitorilor de glicoproteina IIa/IIIb la pacienţii cu
STEMI la care se efectuează angioplastie primară este controversată.
Aceştia sunt indicaţi doar la pacienţii la care se evidenţiază angiografic:

43
 - prezenţa unui tromb masiv intracoronarian,
- flux coronarian lent sau absent după deschiderea arterei responsabile de
infarct
- alte complicaţii trombotice periprocedurale.

B. Pentru pacienţii cu STEMI la care se efectuează fibrinoliză se recomandă

asocierea terapiei duble antiagregante cu:
- aspirină
- clopidogrel
- → doză de încărcare de 300 mg la pacienţii ≤75 de ani urmată de o doză de
întreţinere de 75 mg/zi.
- Prasugrelul şi ticagrelorul nu au fost studiate la pacienţii cu STEMI trataţi cu
fibrinolitic, ei nefiind în prezent recomandaţi în acest context.
Tratamentul anticoagulant este recomandat pacienţilor cu STEMI trataţi cu
fibrinolitic, în timpul şi după fibrinoliză, până la efectuarea procedurii de revascularizare
sau, în lipsa acesteia, pentru cel puţin 48 de ore sau pe durata spitalizării până la 8 zile.
Ca regimuri anticoagulante sunt recomandate:
- enoxaparina sau heparina nefracţionată
- în doze ajustate în funcţie de:
o vârstă,
o greutate
o funcţia renală (Tabelul 2.4).
Studiile clinice au demonstrat un beneficiu net al enoxaparinei versus heparină
nefracţionată în ceea ce priveşte mortalitatea şi rata de reinfarctizare.
La pacienţii trataţi cu streptokinază se poate administra fondaparina i.v. în bolus,
apoi s.c. la 24 de ore.

Tabelul 7.4. Tratamentul anticoagulant asociat terapiei fibrinolitice

Doze
Heparină 60-70 UI/kg i.v. bolus (max. 5000 UI), urmat de perfuzie i.v. 12-15 UI/kg/h (maxim
nefracţionată 1000 UI/h) pt. 24-48 de ore, cu control aPTT (ţinta 50-70 s)

Enoxaparină La pacienţii <75 de ani: 30 mg i.v. bolus urmat la 15 minute de 1 mg/kg s.c. la 12
ore, pâna la externare pentru maxim 8 zile;
La pacienţii >75 de ani: fără bolus i.v., 0.75 mg/kg s.c. la 12 ore

44
 La pacienţii cu clearance al creatininei sub 30 ml/min, indiferent de vârstă,
dozele s.c. se administrează la 24 ore
Fondaparinux 2.5 mg i.v. bolus, urmat de 2.5 mg s.c. zilnic până la maxim 8 zile sau până la
externare

C. În cazul pacienţilor care nu beneficiază de terapie de reperfuzie se recomandă

ca terapia antitrombotică să fie administrată cât mai precoce.
Aceasta constă în:
o administrarea terapiei antiplachetare duble cu aspirină şi clopidogrel
o administrarea tratamentului anticoagulant cu:
 heparină nefracţionată,
 enoxaparină
 fondaparina
 în doze similare cu cele menţionate pentru pacienţii trataţi cu fibrinolitic.

Terapia medicală.
1. Beta-blocantele.
1. Administrarea i.v. a beta-blocantelor în faza acută a STEMI nu se recomandă decât
pentru:
a) pacienţii tahicardici şi cu TA crescută la prezentare
b) este contraindicată la pacienţii cu hipotensiune şi semne de insuficienţă
cardiacă.
2. Folosirea în faza acută în administrare per os s-a dovedit benefică doar la pacienţii
cu risc mic, stabili hemodinamic.
3. Tratamentul pe termen lung trebuie luat în considerare tuturor pacienţii încă din
perioada spitalizării, în lipsa contraindicaţiilor.
4. La pacienţii cu STEMI şi disfuncţie VS sau insuficienţă cardiacă, beta-blocantele au
un beneficiu cert, demonstrat pe termen lung, ele fiind recomandate în administrare
orală imediat după stabilizarea pacientului.
5. Dintre beta-blocante, principalele studii clinice la pacienţii cu STEMI au fost
efectuate cu:
a) metoprolol,
b) bisoprolol
c) carvedilol.

45
 2. Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (IEC) şi blocanţii
receptorilor de angiotensină (sartani).
1) Inhibiţia sistemului renină-angiotensină-aldosteron are un efect favorabil demonstrat
asupra
a) remodelării VS,
b) cu reducerea fenomenelor de insuficienţă cardiacă şi
c) îmbunătăţirea statusului hemodinamic.
2) Administrarea IEC este recomandată tuturor pacienţilor cu STEMI indiferent de risc.
3) In absenţa contraindicaţiilor, se recomandă administrarea precoce a IEC, în primele
24 de ore, pacienţilor cu STEMI cu:
a) disfuncţie sistolică VS
b) care au prezentat fenomene de insuficienţă cardiacă precoce post-infarct,
c) cu diabet zaharat
d) STEMI anterior,.
4) IEC recomandati in situatiile de mai sus sunt:
a) captopril,
b) ramipril,
c) lisinopril,
d) zofenopril,
e) trandolapril
f) perindopril
5) Administrarea unui sartan (preferabil valsartan) este o alternativă la IEC, în cazul
pacienţilor care nu tolerează IEC.
3. Antagoniştii de aldosteron.
1) Eplerenona, un blocant selectiv al adosteronului, s-a dovedit eficient la pacienţii cu
STEMI.
2) Datele din literatura susţin folosirea eplerenonei la pacienţii post STEMI, în condiţiile
existenţei:
a) disfuncţiei VS
b) a insuficienţei cardiace
c) a diabetului zaharat,
3) Se poate folosi în absenţa:
a) insuficienţei renale
b) hiperpotasemiei.
4) Monitorizarea de rutină a potasiului seric este obligatorie.

46
 4. Hipolipemiantele.
1. Statinele şi-au demonstrat un beneficiu cert în reducerea evenimentelor ischemice şi
scăderea mortalităţii şi
2. sunt indicate tuturor pacienţilor cu STEMI, indiferent de nivelul colesterolului, iniţiate cât
mai repede în doze mari, pentru a avea un beneficiu clinic precoce şi susţinut.
3. Valoarea ţintă pentru LDL-Colesterol este de <70 mg/dl.
4. Cele mai multe dovezi susţin utilizarea atorvastatinei în doze de 80 mg/zi la pacienţii cu
STEMI, dacă aceasta este bine tolerată.
5. Tratamentul cu ezetimib reprezintă o alternativă la pacienţii care nu tolerează statinele
5. Nitraţii.
1. Folosirea de rutină a nitraţilor i.v. în STEMI nu are beneficii demonstrate şi nu este
recomandată.
2. Aceştia pot fi utili în faza acută a STEMI la pacienţii cu:
a. hipertensiune arterială
b. cu insuficienţă VS,
3. Pot fi administrati în lipsa:
a. hipotensiuniii arteriale
b. infarctului de ventricul drept.
4. Pe termen lung pot fi utili în administrare orală pentru controlul simptomatologiei
anginoase.
6. Blocantele canalelor de calciu.
1. În ciuda efectului lor antiischemic, nu s-au dovedit eficiente în faza acută a STEMI,
existând chiar date care susţin un efect de creştere al mortalităţii.
2. Administrarea lor în faza acută a STEMI nu este recomandată.
3. Pe termen lung, utilizarea verapamilului la pacienţii cu contraindicaţii la beta-blocante ar
putea fi utilă pentru prevenirea reinfarctizării şi a decesului la pacienţii fără insuficienţă
cardiacă

Prevenţia secundară
Schimbarea stilului de viaţă.
Pacienţii care au suferit un STEMI au risc mai mare decât populaţia generală de a
repeta evenimente coronariene cu potenţial fatal.
Un rol important în prevenţia secundară îl ocupă măsurile de schimbare a stilului
de viaţă, si anume:
- Incetarea fumatului reprezinta cea mai importantă măsură de prevenţie
secundară.

47
 o Pacienţii trebuie informaţi asupra efectelor:
▪ pro-trombotice ale fumatului,
▪ creşterea riscului de evenimente coronariene
o Pacientii trebuie asistaţi în tentativa de renunţare la fumat;
o poate fi folosit:
▪ tratamentul substitutiv nicotinic,
▪ bupropiona,
▪ antidepresivele
▪ patch-urile cu nicotină.
- Dieta şi controlul ponderal, cu ajustarea aportului caloric pentru a evita
greutatea excesivă.
o Se recomanda consumul crescut de fructe şi legume, cereale
integrale, peşte, carne albă şi produse degresate, înlocuirea grăsimilor
saturate şi trans cu grăsimi mono- şi poli- nesaturate din legume şi surse
marine, precum şi reducerea grăsimilor la <30% din aportul caloric total.
- Exerciţiul fizic este recomandat pentru recuperarea pacienţilor postinfarct
dar şi ca prevenţie secundară, fiind asociat cu o reducere cu 26% a mortalităţii cardiace.

- Controlul valorilor tensionale, diabetului zaharat şi al lipidelor serice.

Medicaţia recomandată în prevenţia secundară (beta-blocante, IEC/sartani,

antagonisti de aldosteron, hipolipemiante) a fost discutată anterior.
În ceea ce priveşte medicaţia antiagregantă plachetară, aspirina (75-100 mg/zi)
trebuie administrată tuturor pacienţilor cu STEMI pe termen indefinit.
Pacienţii care nu tolerează aspirina trebuie să primească clopidogrel 75 mg/zi.
Terapia antiagregantă dublă trebuie continuată până la 1 an.
Tratamentul anticoagulant oral pe termen lung este recomandat pacienţilor cu:
- tromboză intraventriculară pentru cel puţin 3 luni
- pe termen indefinit pacienţilor cu fibrilaţie atrială sau proteze mecanice.
Dacă pacientul necesită atât dublă antiagregare plachetară cât şi tratament
anticoagulant oral, durata terapii antiagregante duble trebuie scurtată pentru a reduce
riscul de sângerare.

Complicaţiile STEMI

A. Insuficienţa cardiacă.

48
 Disfuncţia VS este frecventă la pacienţii cu STEMI, severitatea acesteia
corelându-se cu dimensiunea infarctului.
 Insuficienţa cardiacă poate fi şi urmarea complicaţiilor mecanice ale STEMI
sau a tulburărilor de ritm.
 Reprezintă cel mai important predictor al mortalităţii după producerea unui
STEMI.
 În funcţie de semnele clinice şi parametrii hemodinamici pacienţii cu STEMI
sunt încadraţi într-una dintre clasele Killip şi Forrester amintite anterior,
 Tratamentul aplicat este individualizat în funcţie de valorile TA şi prezenţa
stazei pulmonare. Astfel:
 la pacienţii cu insuficienţă cardiacă uşoară (clasa Killip II) se
administrează:
 oxigen,
 diuretice de ansă (furosemid i.v.),
 nitraţi i.v., în funcţie de valorile TA;
 tratamentul cu IEC (sartani, dacă IEC nu e tolerat),
trebuie iniţiat în primele 24h în absenţa:
 hipotensiunii,
 hipovolemiei
 insuficienţei renale semnificative.
 La pacienţii cu edem pulmonar (clasa Killip III) se administrează:
 morfină i.v., care reduce presarcina, precum şi dispneea şi
anxietatea;
 se iniţiază tratament cu nitraţi i.v si diuretic de ansa în absenţa
hipotensiunii arteriale (TA sistolică > 90 mmHg).
 in funcţie de valorile TA se poate adm. medicaţie inotrop
pozitivă sau/şi vasopresoare:
 dopamină, dacă TA <90 mmHg,
 dobutamină sau levosimendan, dacă TA >90 mmHg.
 Pentru pacienţii cu edem pulmonar acut refractar la tratamentul
medicamentos se indică:
 ventilaţia cu presiune pozitivă,
 iar în cazul în care se menţine hipoxia sau există semne de
epuizare respiratorie cu hipercapnie este necesară intubarea
orotraheală şi suportul respirator invaziv.
 În toate cazurile este indicată revascularizarea miocardică de
urgenţă dacă ea nu a fost efectuată în prealabil.

49
  La pacienţii în şoc cardiogen (clasa Killip IV) se încearcă stabilizarea
pacientului prin:
 tratament inotrop pozitiv şi vasopresor, pentru a menţine o TA
>90 mmHg.
 Se recomandă în toate cazurile în care este posibil transferul
către un centru terţiar de cardiologie şi revascularizare miocardică de
urgenţă prin angioplastie sau chiar by-pass aortocoronarian.

B. Infarctul de ventricul drept (VD)

 este cel mai frecvent asociat cu STEMI inferior şi are un tablou ce poate varia
de la o disfuncţie uşoară de VD până la tablou clinic şi hemodinamic de şoc
cardiogen.
 De obicei recuperarea este completă, peretele VD fiind subţire (cu un necesar
scăzut de oxigen) şi irigat şi de ramuri colaterale din artera descendentă
anterioară.
 Cel mai frecvent se prezintă cu:
 hipotensiune,
 lipsa stazei pulmonare
 creşterea presiunii venoase centrale.
 Electrocardiograma arată supradenivelare de segment ST în derivaţiile V1-
V4R
 Ecocardiografia demonstrează dilatarea şi disfuncţia VD.
 Tratamentul trebuie să includă:
 fluide i.v. administrate rapid cu monitorizarea hemodinamică atentă,
pentru menţinerea umplerii eficiente a VD.
 Diureticele şi vasodilatatoarele trebuie evitate, ele agravând
hipotensiunea arterială.

C. Complicaţiile mecanice.
 Aceste complicaţii implică ruptura ţesutului infarctat, pot să apară între 1-14 zile de
la debutul infarctului, mai frecvent în primele 3-5 zile şi au scăzut ca incidenţă în
ultimii ani, odată cu aplicarea noilor strategii de management în STEMI.
 Au un tablou clinic de cele mai multe ori dramatic, uneori cu evoluţie rapidă către
deces şi necesită intervenţie chirurgicală de urgenţă.
 Ruptura peretelui liber ventricular
 este de obicei fatală, în câteva minute conducând:

50
  la hemopericard şi tamponadă cardiacă cu colaps cardiovascular si
disociaţie electromecanică (activitate electrică pastrata, cu pierderea
debitului cardiac şi a pulsului).
 Ruptura subacută, în doi timpi, cu formarea de tromb sau adeziuni care
închid într-o primă fază soluţia de continuitate de la nivelul peretelui liber
ventricular, oferă uneori timpul necesar pentru realizarea intervenţiei
chirurgicale.
 Ruptura septului interventricular
 poate duce la deteriorare clinică brutală şi severă şi este confirmată de
auscultaţia unui suflu sistolic intens.
 În cazul STEMI anterioare ruptura septului interventricular este de regulă
localizată la nivel apical,
 în infarctele inferioare se produce de regulă ruptura septului la nivel bazal,
asociată cu tulburări de conducere şi cu un prognostic mai defavorabil.
 Ruptura de muşchi papilar
 survine mai frecvent la nivelul muşchiului papilar posteromedial şi complică
STEMI inferior.
 Ruptura completă a muşchiului papilar este incompatibilă cu supravieţuirea,
ea conducând la apariţia unei regurgitări mitrale masive, imposibil de tolerat
hemodinamic.
 Ruptura unei porţiuni a muşchiului papilar, de obicei vârful acestuia, este
mai frecvent întâlnită şi duce la apariţia unei regurgitări mitrale acute
severe.
 Clinic, ruptura de muşchi papilar se manifestă prin:
 apariţia unui suflu holosistolic
 aparitia fenomenelor de insuficienţă VS cu deteriorare
hemodinamică, ca şi ruptura septului interventricular.
 Diagnosticul diferenţial este facilitat de ecocardiografie.

D. Aritmiile şi tulburările de conducere.

 Cel mai frecvent mecanism incriminat în apariţia aritmiilor în faza acută a STEMI
este mecanismul de reintrare în contextul inomogenităţii electrice a miocardului
ischemic.
 Extrasistolele ventriculare
 sunt frecvente în faza iniţială a STEMI. Indiferent de complexitatea lor nu
necesită terapie specifică.

51
  Tahicardia ventriculară (TV) nesusţinută (sub 30 de secunde) şi ritmul
idioventricular accelerat, survenind în contextul unui STEMI, nu prezic neapărat
apariţia fibrilaţiei ventriculare (FV) precoce şi nu necesită tratament antiaritmic
profilactic.
 În cazul TV cu instabilitate hemodinamică sau al TV persistente cardioversia
electrică este întotdeauna indicată.
 La pacienţii stabili hemodinamic se poate încerca conversia farmacologică prin
administrarea antiaritmicelor i.v. (amiodaronă, sotalol, lidocaină), dar eficienţa
acestora este scăzută.
 Amiodarona este singurul antiaritmic care se poate administra fără efecte
proaritmice severe la pacienţii cu disfuncţie VS.
 Incidenţa FV la pacienţii cu STEMI în primele 48 de ore de la debut a scăzut în
ultimii ani, odată cu folosirea frecventă a terapiei de reperfuzie şi a beta-
blocantelor.
 Aceasta are un prognostic mai bun decât FV tardivă, care survine la peste 48 de
ore de la debutul STEMI şi se asociază de cele mai multe ori cu prezenţa
infarctelor întinse, cu disfuncţie sistolică VS şi cu mortalitate crescută.
 Pacienţii cu disfuncţie sistolică VS severă, supravieţuitorii unei FV sau TV susţinute
cu deteriorare hemodinamică care survin la peste 24-48 de ore de la debutul
STEMI au indicaţie de implantare a unui defibrilator cardiac, măsură care scade
semnificativ mortalitatea pe termen lung comparativ cu tratamentul cu antiaritmice.
 Dintre aritmiile supraventriculare, cea mai frecventă la pacienţii cu STEMI este:
 fibrilaţia atrială, care complică de cele mai multe ori infarctele întinse, cu
disfuncţie VS.
 În cazul în care instalarea fibrilaţiei atriale conduce la instabilitate
hemodinamică se recomandă cardioversia rapidă.

E. Bradicardia sinusală
 este frecventă în prima oră, în special în STEMI inferioare.
 Dacă se asociază cu degradare hemodinamică (hipotensiune severă) se
recomandă tratament cu atropină i.v. sau stimulare cardiacă temporară în cazul
absenţei răspunsului la atropină.
 Ischemia severă în cadrul STEMI poate produce tulburări de conducere la orice
nivel al nodului atrioventricular şi al sistemului de conducere intraventricular.
 Blocul atrioventricular (BAV) de gradul I nu necesită tratament.

52
  BAV de gradul II tip 1 se asociază de obicei cu STEMI inferior şi rar are
impact hemodinamic.
 BAV de grad înalt sau BAV complet au o semnificaţie diferită în funcţie de
localizarea STEMI. Astfel:
 BAV asociat STEMI inferior este:
 de obicei tranzitoriu,
 cu complexe QRS înguste,
 cu ritm de scăpare peste 40/minut
 nu se asociază cu creşterea mortalităţii,
 BAV asociat STEMI anterior este:
 mai frecvent localizat infranodal
 se asociază cu un ritm de scăpare instabil,
 cu complexe QRS largi,
 secundar unei necroze miocardice extinse.
 BRS nou apărut indică necroză anterioară întinsă cu
probabilitate mare de a dezvolta BAV complet şi insuficienţă
cardiacă.
 BAV de grad înalt sau complet necesită stimulare temporară dacă
se însoţesc de:
 hipotensiune
 insuficienţă cardiacă.
 Stimularea permanentă este indicată la:
 pacienţii la care persistă BAV complet,
 la cei cu BAV de grad II care asociază şi bloc de ramură
 la cei cu BAV de grad II sau complet tranzitor asociat cu bloc de
ramură nou instalat.

F. Pericardita acută
 poate complica STEMI cu necroză transmurală, incidenţa ei fiind în scădere în
prezent.
 Clinic, apare:
 durere toracică cu caracter de junghi influenţată de poziţia corpului şi
respiraţie.
 Se însoţeşte deseori de frecătură pericardică.
 Răspunde la tratament cu doze mari de:
 aspirină,

53
  paracetamol
 colchicină.
 Corticoterapia şi antinflamatoarele nesteroidiene trebuie evitate, ele interferând cu
formarea cicatricei postinfarct.

G. Anevrismul VS
 apare cel mai frecvent ca urmare a infarctelor anterioare printr-un proces de
remodelare VS patologică .
 Se însoţeşte de:
 apariţia sau agravarea insuficienţei cardiace,
 complicaţii aritmice
 tromboză intraventriculară cu risc de embolii sistemice.

7.4. SINDROAMELE CORONARIENE ACUTE FĂRĂ SUPRADENIVELARE

DE SEGMENT ST

Definiţii
Termenul general de sindroame coronariene acute (SCA) cuprinde un spectru larg
de prezentări clinice care variază de la angina de efort agravată la infarctul miocardic acut
(IMA) şi angina pectorală postinfarct.
În funcţie de modificările electrocardiogramei (ECG) şi nivelul markerilor serici care
detectează necroza miocardică, SCA pot fi încadrate in:
1. angină instabilă (în care modificările ECG sunt variate şi pot include şi
prezenţa supradenivelării tranzitorii de segment ST);

54
 2. IMA (cu sau fără supradenivelare de segment ST, în funcţie de aspectul
ECG).
Electrocardiograma în 12 derivaţii este investigaţia cheie pentru încadrarea
pacienţilor cu IMA în cele două tipuri principale:
A. cu supradenivelare persistentă de segment ST (ST Elevation Myocardial
Infarction, STEMI)
B. fără supradenivelare de segment ST (non-ST),
…element extrem de important pentru stabilirea terapiei ulterioare.

Infarctul miocardic acut reprezintă necroza miocardică datorată unei ischemii

miocardice acute prelungite.
Termenul de IMA trebuie folosit doar dacă există dovada necrozei miocardice într-
un context clinic sugestiv pentru ischemie miocardică.

Necroza miocardică poate fi demonstrată prin:

A. detectarea creşterii în sânge a markerilor de necroză miocardică;
B. demonstrarea pierderii de miocard viabil folosind diverse metode
imagistice;
C. detectarea prezenţei undelor Q patologice noi pe ECG;
D. examen morfopatologic.
Metodele biochimice şi imagistice actuale permit detectarea unor zone mici de
miocard necrozat, ceea ce a condus la elaborarea de către cele mai importante societăţi
de cardiologie a unor criterii bine stabilite de definiţie a IMA.
Dintre acestea, în practica clinică diagnosticul de IMA se stabileşte cel mai frecvent
prin detectarea creşterii şi/sau scăderii markerilor de necroză miocardică (preferabil
troponina) împreună cu cel puţin unul dintre următoarele:
1. simptome de ischemie miocardică;
2. modificări ECG sugestive pentru ischemie nouă:
a. modificări noi de segment ST-T
b. bloc de ramură stângă (BRS) nou apărut;
3. apariţia de unde Q patologice pe ECG;
4. dovada imagistică a unei pierderi recente de miocard viabil sau apariţia unei
modificări noi a cineticii peretelui ventriculului stâng (VS).

55
 Diagnosticul de IMA se poate stabili în anumite condiţii şi la pacienţii cu moarte
subită cardiacă, chiar în absenţa detectării nivelului markerilor de necroză miocardică,
dacă:
A. există simptome sugestive de ischemie miocardică…
B. …însoţite de o supradenivelare recentă de segment ST sau de BRS nou
apărut
C. …şi/sau dovada de tromb proaspăt la coronarografie şi/sau la autopsie.
Incidenţa sindroamelor coronariene acute (SCA) fără supradenivelare de segment
ST (SCA non-ST) în populaţie este în jur de 3 la 1000 locuitori, depăşind incidenţa
infarctului miocardic cu supradenivelare de segment ST (STEMI).
La nivel european, mortalitatea iniţială, în spital, este de 3-5%;
Mortalitatea este mai mică decât la pacientii cu STEMI (de cca.7%).
După 6 luni, rata de mortalitate se egalizează (12-13%) pentru ambele forme de
sindroame coronariene acute, SCA non-ST şi STEMI.
La distanţă, prognosticul pacienţilor cu SCA non-ST rămâne mai rezervat decât al
pacienţilor cu STEMI, la acesta contribuind revascularizarea precoce în STEMI, vârsta
pacienţilor si comorbidităţile, în special diabetul zaharat şi boala cronică de rinichi.

Fiziopatologie
SCA includ o paletă largă de situatii clinice al caror mecanism principal este
ischemia miocardică, caracterizata prin reducerea brutală, acută sau subacută, a perfuziei
miocardice.
Aceasta apare prin ruptura sau fisura unei placi coronariene ATS, peste care se
suprapun:
1. diverse grade de tromboză coronariană,
2. embolizare distală
3. vasoconstricţie (Figura 7.4.).

56
 Astfel:
4. tromboza coronariană acută şi non-ocluzivă, suprapusă pe o placa de
aterom complicată (ruptă sau fisurată), apare in cazul placilor…
o vulnerabile,
o de tip fibro-aterom,
o cu înveliş fibros subţire și
o miez lipidic bogat,
o ce apar de obicei la subiecţii cu:
▪ disfuncţie endotelială,

57
 ▪ inflamaţie pancoronariană
▪ şi/sau aterotromboză accelerată;
5. vasospasmul coronarian este frecvent asociat; reprezintă mecanismul
principal în:
▪ angina Prinzmetal (spasm intens focal pe o artera
coronară epicardică, afectată aterosclerotic),
▪ în angina microvasculară.

Există și forma ne-aterosclerotică, cele mai frecvente cauze fiind:

6. anomaliile coronariene,
7. traumatismele toracice complicate cu:
o hematom
o disecţie coronariană sau/şi aortică,
8. vasculitele cu determinare coronariană (boala Takayasu),
9. emboliile coronariene:
o fibrilaţia atrială,
o aortita luetică,
o depresurizare bruscă la scafandrii de adâncime,
10. consumul de droguri vasoactive (cocaină).

SCA pot fi precipitate de factori extracoronarieni ce determină:

(1) creşterea consumului miocardic de oxigen:
a. febră,
b. tahiaritmii,
c. tireotoxicoză;
(2) reducerea fluxului coronarian (hipotensiune arterială prelungită);
(3) sau reducerea eliberarii de oxigen la nivel miocardic:
a. anemie
b. hipoxemie de diverse cauze.

Diagnostic pozitiv
Diagnosticul pozitiv, precum şi stratificarea riscului de deces şi de evenimente
cardiace ischemice non-fatale, la pacientii cu simptomatologie sugestivă pentru SCA se
face pe baza:

11. anamnezei,

58
 12. examenului clinic,
13. ECG-ului
14. determinarii markerilor cardiaci.

Diagnosticul initial al unui SCA fara supradenivelare de segment ST este un

diagnostic de excludere, bazat pe lipsa unei supradenivelări persistente de ST pe ECG.
Ulterior, diferentierea dintre SCA non-ST si angina instabila se va face pe baza
markerilor de necroza miocardica.
Investigațiile imagistice se vor utiliza pt a confirma/infirma diagnosticele diferenţiale.
Prezentarea clinică.
Durerea coronariană tipică este simptomul principal.
Este obligatoriu să se facă diagnosticul diferential cu alte cauze de durere toracică,
cum ar fi:

15. embolia pulmonară,

16. disectia de aortă,
17. pericarditele,
18. pneumotoraxul,
19. pneumonia,
20. pleureziile, etc.

Există câteva forme clinice particulare în SCA non-ST:

 Angina de novo sau cu debut recent (mai puţin de 30 de zile)
 la o persoană care nu are istoric de boală coronariană;
 această formă are o frecvenţă ridicată (până la 20% din formele de
prezentare)
 evoluază adesea (20-25% din cazuri) spre infarct de miocard.
 Angina agravată sau crescendo este caracterizată de:
 Accese dureroase mai intense şi mai numeroase sau cu durată mai
prelungită, la eforturi mai mici sau în condiţii altă dată neutre (emoţii,
frig, postprandial etc);
 Elemente de risc crescut sunt
 intensificarea simptomelor şi
 răspunsul tardiv la nitroglicerină.
 Angina de repaus,

59
  uneori nocturnă, alteori prelungita (cu durată de peste 15 minute),
de obicei fără un factor declanşator;
 Elemente de risc crescut sunt
 apariția ei la un anginos vechi, cu repetarea zilnică și cu
intensitate crescută.
 Angina post infarct precoce (în primele 30 de zile de la un infarct miocardic)
 reprezintă un alt tip particular, cu risc foarte înalt.
 Apariția ei la pacientul ne-revascularizat intervențional reprezinta o
indicație fermă ca pacientul respectiv sa fie trimis de urgenţă către
un laborator de cateterism cardiac.
 Angina post revascularizare coronariană,,
 indiferent de momentul apariţiei sau de motivul care a dus iniţial la
revascularizare, este de asemenea încadrată în formele clinice de
SCA non-ST.

Există de asemenea forme clinice atipice în SCA, cum ar fi durerea toracică

nespecifică sau asa-zisele echivalente de durere, cum ar fi:
1. dispneea progresivă,
2. fatigabilitatea neexplicată,
3. manifestări de insuficienţă ventriculară stângă.
Prezentările atipice sunt mai frecvente la:
A. pacienţii peste 75 de ani,
B. femei,
C. diabetici
D. cei cu boală renală cronică.

Braunwald a propus o clasificare bazată pe severitatea simptomelor,

circumstanşelor de apariţie ale episoadelor de angină şi intensitatea tratamentului, după
cum urmează:

Severitatea anginei:
I Debut recent, sever sau accelerat. Fără durere în repaus în ultimele luni.
II Angina pectorală în repaus apărută în ultima lună (fără episoade anginoase
în ultimele 48 ore).

60
 III Angina pectorala în repaus şi acută (cu episoade anginoase în ultimele 48
de ore)

Circumstanţele clinice:
A. Angină instabilă secundară (în anemie, infecţie, febră, etc.). Are loc în prezenţa
unor condiţii extracardiace particulare, care intensifică ischemia miocardică.
B. Angină instabilă primară.
C. Angină post infarct (<2 săptămâni).

Intensitatea tratamentului:
1 Fără tratament sau tratament minim.

2 Simptomele nu dispar sub tratamentul medicamentos standard.

3 Simptomele persistă chiar şi sub tratamentul maxim tolerat cu beta-blocanţi,
nitraţi şi blocanţi ai canalelor de calciu.

Modalitatea de a combina cele trei categorii descrise mai sus este utilă în
clasificarea SCA non-ST; spre exemplu, tipul III C 3 Braunwald descrie angina de
repaus, aparută precoce post infarct, sub tratament maximal.

Examenul fizic: Examenul fizic este frecvent normal când se efectuează în afara
episoadelor anginoase.
Există câteva semne care reprezinta criterii de risc înalt, cum ar fi:
1. galopul ventricular,
2. suflul sistolic de regurgitare mitrală (prin insuficiență mitrală ischemică),
3. aritmiile ventriculare sau supraventriculare,
4. semnele de insuficiență cardiacă
5. instabilitatea hemodinamica.

Pot fi prezente, de asemenea, semnele de ateroscleroză periferică sau

cerebrovasculară sau elemente clinice de patologie asociată care ar putea favoriza
apariţia anginei pectorale instabile secundare cum ar fi:

61
 1. anemie,
2. hipertiroidie,
3. insuficienţă respiratorie,
4. infecţie cu localizare variată,
5. febră de diverse cauze, etc.

Electrocardiograma (ECG) are valoare diagnostică de primă linie în evaluarea

pacienţilor cu suspiciune de SCA.
ECG-ul standard în 12 derivatii trebuie obţinut şi interpretat în primele 10 minute de
la primul contact medical.
Dacă ECG-ul iniţial este normal sau neconcludent, şi pacientul redevine
simptomatic, înregistrări seriate ale ECG in timpul durerii trebuie obţinute şi comparate
cu traseul electric din afara simptomelor.
Comparaţia cu înregistrările ECG anterioare, dacă sunt disponibile, este importantă
mai ales la pacientii cu hipertrofie ventriculară stângă sau infarct miocardic în antecedente.
Înregistrarile ECG trebuie repetate la:
21. 3 ore,
22. 6-9 ore
23. la 24 de ore după prezentare
24. În caz de recurenţă a anginei
25. precum şi înainte de externare.

Derivaţiile suplimentare (V7-V9) şi precordiale drepte sunt frecvent necesare pentru

diagnosticul ischemiei în teritoriul arterei circumflexe sau în teritoriul ventriculului drept.

Modificarile ECG caracteristice în SCA non-ST sunt (Figura 7.5):

1. subdenivelări de segment ST;
2. modificări de undă T;
3. supradenivelare tranzitorie ≤30 de min. de segment ST;
4. blocuri de ramură tranzitorii în timpul accesului anginos.

62
 De menţionat că ECG-ul initial complet normal nu exclude posibilitatea de SCA, iar
modificările dinamice de ST-T reprezintă un criteriu de risc inalt.

Modificări ECG caracteristice pentru SCA non-ST. Subdenivelare de

segment ST în teritoriul antero-lat.

Testul ECG de efort este recomandat la pacienţii cu durere toracica care

sugerează un SCA, dar cu ECG de repaus şi markeri cardiaci normale in mod repetat.

Markerii cardiaci - troponinele T şi I au un rol central în diagnosticul şi

stratificarea riscului, făcând distincţia între angina instabila şi SCA non-ST, aşa cum am
arătat mai sus.
Ele sunt mai specifice şi mai sensibile decat markerii tradiţionali (CK, CK-MB şi
mioglobina).
Nu există practic diferenţe importante între semnificaţia troponinei I sau T.
Creşterea troponinelor reflectă leziune miocardică secundară embolizării distale de
la nivelul trombilor bogați în plachete din placa ruptă sau fisurata. În consecinţă,
troponinele pot fi considerate un marker al trombozei coronariene active, reprezentând un
criteriu de risc înalt.
Creşterea de troponine survine la 4-6 ore de la debutul simptomelor, iar troponinele
rămân crescute pâna la 2 săptămani.

Determinarile de troponine se realizează la

1. momentul prezentării şi, dacă prima determinare este negativă, se repetă la:
2. 3-6 ore
3. şi la 12 ore de la prezentare.

63
 Dacă este disponibilă, se recomandă determinarea troponinei înalt-sensibile („high-
sensitive troponin”) la momentul prezentării la spital şi cu re-testare la 3 ore.
Trebuie avut în vedere diagnosticul diferenţial cu alte cauze care determină creşteri
de troponine, cum ar fi:
1. insuficienţa renală acută sau cronică,
2. insuficienţa cardiacă congestivă severă,
3. criza hipertensivă,
4. tahi- sau bradiaritmiile,
5. embolia pulmonară,
6. miocardita,
7. accidentul vascular cerebral sau
8. hemoragia subarahnoidiană,
9. disecţia de aortă,
10. sindromul de balonizare apicală (cardiomiopatia Tako-Tsubo),
11. pacienţi critici, cu sepsis sau
12. pacienți critici cu arsuri întinse.

Explorările imagistice.
Ecocardiografia reprezintă cea mai importantă tehnică imagistică neinvazivă în
SCA.
Este recomandată de rutină, tuturor pacienţii cu suspiciune de SCA, înca din
camera de gardă.
Permite:

1. evaluarea funcţiei sistolice a ventriculului stâng,

2. identificarea tulburarilor tranzitorii de cinetică segmentară,
3. identificarea regurgitării mitrale dinamice din timpul episoadelor ischemice.

Ecocardiografia permite diagnosticul diferenţial cu:

1. disecţia de aortă,
2. embolia pulmonară,

64
 3. stenoza aortică,
4. cardiomiopatia hipertofică
5. pericardita.

Ecocardiografia de stress sau scintigrafia miocardică de perfuzie sunt

recomandate

 la pacienţii
o cu durere toracica care sugerează un SCA,
o dar cu ECG de repaus şi markeri cardiaci normale în mod
repetat,
o la care testul ECG de efort nu poate fi făcut sau este neconcludent.

IRM cardiac este rar indicat, de obicei în cazurile care necesită diagnosticul
diferențial cu miocarditele.
Tomografia computerizată cu secţiuni multiple este de asemenea rar indicată
din cauza accesului dificil și a costurilor mari; permite vizualizarea neinvazivă a arterelor
coronare şi poate fi utilă pentru diagnosticul de excludere al:
26. bolii coronariene aterosclerotice
27. unor anomalii coronarien.

Coronarografia
 reprezintă standardul de aur pentru identificarea prezenţei şi severităţii bolii
coronariene (Figura 7.6.).
 Permite de asemenea evaluarea concomitentă a funcţiei ventricului stâng
prin ventriculografie.
 Trebuie efectuată de urgenţă (vezi detaliile la tratament), în scop diagnostic,
în urmatoarele situaţii:
(1) pacienţi cu SCA-nonST cu risc înalt (vezi mai jos);
(2) pacienţi cu angină recurentă şi modificari dinamice ST-T sau
pacienți cu angină recurentă și troponine crescute (în absenţa
modificărilor ECG);
(3) pacienţi cu diagnostic diferenţial neclar în pofida examinarilor
imagistice neinvazive.
La pacienţii cu SCA non-ST, coronarografia evidentiază
 leziuni semnificative (stenoze cu diametru >50%):

65
 o univasculare în 30-40% din cazuri,
o multivasculare la 45-60% din cazuri
o leziuni de trunchi comun de artera coronara stângă în 4-8% din cazuri;
 10-15% din pacienții cu SCA non-ST prezintă artere coronare epicardice
normale angiografic sau fără leziuni semnificative.
Prezenţa afectării multivasculare şi a trombusului intracoronarian reprezintă criterii
de risc înalt.

Figura 7.6. Stenoza subocluzivă de arteră coronară dreaptă, la pacient

cu SCA non-ST, cu modificări pe electrocardiogramă în teritoriul inferior.

Diagnostic diferenţial
SCA non-ST trebuie diferenţiate de:
(1) STEMI,
(2) de angina stabilă,
(3) de alte condiţii cardiace şi extracardiace care produc dureri toracice
(Tabelul 7.5.).

Diferenţa dintre SCA-nonST şi angina instabilă nu are o importanţă deosebită,

ambele condiţii având o atitudine terapeutică similară.

Tabelul 7.5. Principalele afecțiuni cardiace şi non-cardiace care fac obiectul

diagnosticului diferențial în SCA non-ST.

66
 Cauze cardiace Cauze Cauze Cauze Cauze Altele
pulmonare vasculare hematologice gastrointestinale

Miocardite Embolie Disecţie de Anemii Spasm esofagian Discopatie

pulmonara aorta cervicală
Pericardite Preumonie Anevrism Criza de Esofagite Leziuni
de aorta sicklemie musculare
traumatice/
inflamatorii
Cardiomiopatii Pleurezii Ulcer peptic Costocondrita
Valvulopatii Preumotorax Pancreatite Herpes zoster
Cardiomiopatia Colecistite
Tako-Tsubo
Traumatisme
cardiace

Stratificarea riscului

De îndată ce a fost pus diagnosticul de SCA non-ST, urmatorul pas este cel de
încadrare într-o clasă de risc, cu scopul de a alege strategia terapeutica optimă, pentru
prevenţia şi reducerea complicaţiilor şi îmbunătăţirea prognosticului.

Clasele de risc, conform clasificarii lui Topol, sunt urmatoarele:

Risc crescut implică cel puţin una dintre următoarele caracteristici:

1. accentuarea simptomelor ischemice în ultimele 48 de ore;
2. durere continuă prelungită (>20 minute) în repaus sau ne-
ameliorată de nitroglicerină;
3. edem pulmonar, cauzat cel mai probabil de ischemie;
4. prezenţa de galop sau raluri noi/agravate;
5. prezenţa de hipotensiune, bradi- sau tahicardie;
6. prezenţa de suflu de regurgitare mitrală nou sau agravat;
7. prezenţa de artitmii ventriculare maligne;
8. angină de repaus cu modificări dinamice de ST ≥0.5 mm;
9. vârsta >75 de ani;
10. BRS/BRD nou aparute (sau presupus a fi nou);
11. funcţie sistolică deprimată cu FE <40%;
12. nivele de troponină crescute.

67
 Risc intermediar înseamna absenţa modificărilor enumerate mai sus, dar prezenţa
oricăreia dintre următoarele:
1. infarct miocardic în antecedente;
2. istoric de boală arterială periferică sau cerebrovasculară;
3. angină prelungită (>20 de minute), ameliorată la repaus sau cu
nitroglicerină;
4. angină pectorală nocturnă;
5. angină pectorală cu modificări dinamice de undă T;
6. unde Q patologice sau subdenivelare ST <1 mm în mai multe
derivaţii;
7. vârsta >70 de ani;
8. nivele de troponină uşor crescute.

Risc scăzut înseamna absenţa modificărilor enumerate mai sus, dar prezenţa
oricăreia dintre următoarele (în condiţiile unui ECG normal sau nemodificat în timpul unui
episod de disconfort toracic şi a unor nivele de troponină normale):
1. creşterea frecvenţei, severităţii sau a duratei anginei;
2. scăderea pragului anginos;
3. angină cu debut recent (între 2 săptămani şi 2 luni).

Tratamentul
Măsurile iniţiale se adresează combaterii durerii prin administrare de:

1. oxigen pe mască/sondă nazală 4-6 l/min, în special dacă SaO2 <90%;

2. nitroglicerină sublingual sau intravenos;
3. morfină 3-5 mg i.v., dacă durerea este severă.

Medicaţia antiischemică acţionează prin:

A. reducerea consumului miocardic de oxigen:
1. prin reducerea frecvenţei cardiace,
2. reducerea tensiunii arteriale,

68
 3. reducerea presarcinii
4. reducerea contractilităţii miocardice
B. prin creşterea aportului miocardic de oxigen
1. prin vasodilataţie coronariană

Beta-blocantele
 inhibă efectele miocardice ale catecolaminelor circulante
 reduc consumul miocardic de oxigen.
 Tratamentul oral cu beta-blocante cardioselective este indicat tuturor pacienţii cu
SCA non-ST, în special la cei cu disfuncţie ventriculară stangă, în absenţa
contraindicaţiilor majore:
o bradicardia sau bloc atrioventricular de grad înalt,
o bronhospasm activ,
o hipotensiune,
o şoc cardiogen.
 Beta blocante cardioselective sunt:
1. metoprolol,
2. carvedilol,
3. bisoprolol
 Ţinta tratamentului este dispariţia durerii şi menţinerea frecvenţei cardiace între 50-
60 bpm.

Nitraţii
 actionează prin urmatoarele mecanisme:
o scad consumul miocardic de oxigen prin efect venodilatator, cu reducerea
consecutivă a presarcinii;
o cresc aportul miocardic de oxigen prin vasodilataţie coronariană (la nivelul
coronarelor epicardice, coronarelor mici şi colateralelor).
 La pacienţii cu angina recurentă şi/sau semne de insuficienţă ventriculară stângă
se recomandă nitroglicerina i.v. 12-24 de ore, cu evitarea hipotensiunii.

 Datorită riscului de vasodilataţie excesivă şi hipotensiune severă, este

contraindicată administrarea de nitraţi la pacienţii tratati cu inhibitori de 5-
fosfodiesterază:
 sildenafil,
 vardenafil

69
  tadalafil

Blocantele canalelor de calciu.

 Dihidropiridinele (nifedipina, amlodipina, etc)
o au efect vasodilatator.
o Se recomandă utilizarea lor la pacienţii care ramân simptomatici sub nitraţi
şi betablocante.
o Nu se recomandă utilizarea de dihidropiridine cu acțiune scurtă datorită
efectului vasodilatator brutal, urmat de stimulare simpatică reflexă, precum
şi datorită efectului de furt coronarian (produc vasodilataţie numai pe
arterele coronare epicardice).
 Non-dihidropiridinele (verapamil, diltiazem)
o au efect de reducere a contractilităţii miocardice.
o Se recomandă utilizarea lor la pacienţii cu SCA non-ST şi care prezintă
contraindicaţii la administrarea de beta-blocante.
o Blocantele canalelor de calciu sunt recomandate de elecţie la pacienţii cu
angină vasospastică.
o Sunt contraindicate la pacienţii cu:
 disfuncţie ventriculară stangă,
 insuficienta cardiacă congestivă
 hipotensiune.

Medicţia antiplachetară.
 Activarea plachetelor urmata de agregare joaca un rol dominant în propagarea
trombozei arteriale şi, în consecinţă, reprezintă o ţintă terapeutică majoră în
tratamentul SCA non-ST.
 Medicaţia antiplachetară trebuie iniţiată cât mai precoce posibil, cu scopul reducerii
complicaţiilor ischemice majore şi al evenimentelor aterotrombotice recurente.

 Aspirina

o Efecte:
 Inhibă COX-1,

70
  reduce formarea de tromboxan A2 şi
 induce inhibiţie plachetară permanentă;
o Ca urmare, reduce apariţia de infarct miocardic şi riscul de deces tuturor
pacienţii cu SCA non-ST.
o În absenţa contraindicaţiilor majore aspirina trebuie administrată tuturor
pacienţii:
 doză iniţiala de încarcare de 150-300 mg (de preferat non-
enterosolubilă),
 urmată de o doză de mentinere de 75-100 mg pe termen lung (de
preferat enterosolubilă).
o Contraindicatii majore ale aspirinei:
 alergie la aspirină,
 sângerare gastrointestinală activă
 Inhibitorii receptorilor P2Y12
o blochează legarea ADP şi activarea plachetelor.
o Asocierea lor cu aspirina este recomandată tuturor pacienţilor cu SCA non-
ST.
o Tratamentul antiplachetar dual trebuie menţinut pe o durată de 12 luni
 în absenţa contraindicaţiilor,
 cum ar fi riscul excesiv de sângerare.
o Utilizarea în combinaţie cu tratamentul antiplachetar dual a unui inhibitor de
pompă de protoni se recomanda la:
 pacienţii cu istoric de hemoragie gastrointestinală sau ulcer,
 pacienții cu factori de risc multipli pentru sângerare,
 Factori de risc multipli pentru sangerare
o infecţie cu H. pylori
o vârstă peste 65 de ani
o tratament cu anticoagulante orale
o tratament cu corticosteroizi
o Inhibitorul de pompa de protoni
 NU omeprazol, datorita unei posibile interactiuni cu clopidogrelul
 Esomeprazol
 Pantoprazol
 Clopidogrelul
o este un inhibitor ireversibil al receptorilor P2Y12;
 intră în acţiune în 2-4 ore,

71
  efectul dureaza 3-10 zile
 necesită oprirea cu cel puţin 5 zile înaintea unei intervenţii
chirurgicale majore.
o Dozele recomandate sunt
 doza de încarcare 300-600 mg,
 urmată de doza de întreţinere 75 mg/zi.
o La pacienţii trataţi invaziv prin angioplastie coronariană cu implantarea
de stent, care nu prezintă risc de sangerare, se recomandă o doză de
încarcare de 600 mg.
o În caz de risc crescut de tromboză subacută de stent (dar fără risc de
sângerare), se recomandă doza de întreţinere dublă, de 150 mg/zi, în prima
saptamană după intervenţia coronariană percutană, urmată apoi de doza
clasică de 75 mg/zi timp de 1 an, în lipsa contraindicațiilor.
o Ghidurile actuale recomandă utilizarea clopidogrelului la pacienţii cu SCA
non-ST doar atunci când noii inhibitori de receptori P 2Y12, prasugrelul
sau ticagrelorul, nu sunt disponibili.
 Prasugrelul
o este un inhibitor ireversibil al receptorilor P2Y12,
 cu efect rapid (intra în acţiune în cca. 30 de minute)
 efectul durează 5-7 zile.
o Are eficienţă superioara clopidogrelului pe evenimentele cardiovasculare
majore, dar cu preţul creşterii semnificative a riscului de sângerari
majore.
o Dozele recomandate sunt:
 doza de încărcare de 60 mg
 doza de întreţinere de 10 mg/zi.
o Este recomandat la pacienţii care sunt supuşi unei strategii invazive:
 fără risc hemoragic major,
 fără accidente vasculare cerebrale/accidente ischemice tranzitorii în
antecedente
 <75 de ani,

 Ticagrelorul
o este un inhibitor reversibil al receptorilor P2Y12,
 efect rapid (intră în acţiune în cca. 30 de minute)

72
  durată de acţiune scurtă de cca. 3-4 zile.
o Are o eficienţă superioară clopidogrelului în prevenirea evenimentelor
aterotrombotice recurente şi un profil de siguranţă superior (risc hemoragic
mai mic).
o Dozele recomandate sunt:
 doza de încarcare de 180 mg
 doza de întreţinere de 90 mgx2/zi.
o Este indicat tuturor pacienţii cu SCA non-ST cu risc intermediar şi înalt,
indiferent de strategia iniţială de tratament, inclusiv la cei pre-trataţi cronic
cu clopidogrel.
 Inhibitorii de glicoproteină plachetară IIB/IIIA (abciximab, eptifibatide)
o blochează calea finală a agregării plachetare (receptorul plachetar IIb/IIIa).
o Nu este recomandată folosirea lor de rutina, ci doar la pacienţii trataţi
invaziv precoce şi care prezintă criterii de risc ischemic înalt:
 roponine crescute,
 diabetici,
 trombus vizibil angiografic.

Medicaţia anticoagulantă.
 Anticoagulantele sunt utilizate în tratamentul SCA non-ST pentru reducerea riscului
trombotic acut.
 Ele acţionează prin reducerea generării şi/sau activităţii trombinei.
 Medicaţia anticoagulantă, împreună cu tratamentul antiplachetar dual (aspirină +
inhibitor receptor P2Y12) reprezintă prima linie de tratament medicamentos în
SCA non-ST, în lipsa accesului la tratamentul intervenţional.
 La pacienţii trataţi invaziv precoce, medicaţia anticoagulantă şi antiplachetară
reprezintă adjuvante obligatorii.
 Alegerea medicamentului anticoagulant se face după eficienţă şi după evaluarea
riscului individual de sângerare.

 Dacă durata tratamentului antiplachetar dual în SCA non-ST este de 12 luni,

indiferent dacă pacienţii sunt stentaţi sau nu, durata tratamentului anticoagulant
este diferită în funcţie de strategia de tratament:
o la pacienţii trataţi conservator, anticoagularea se va menţine pe toată
perioada internarii;

73
 o la cei trataţi invaziv, anticoagularea se opreşte dupa angioplastia
coronariană, în absenţa altor indicaţii speciale.
 După mecanismul de actiune, medicamentele anticoagulante pot fi clasificate astfel:
o Inhibitori indirecti ai coagularii (necesită legarea de antitrombina III):
 inhibitori indirecţi ai trombinei:
 heparina nefractionată (HNF);
 heparinele cu greutate moleculara mică (HGMM), inhibă
predominant factorul Xa;
 inhibitori indirecţi ai factorului Xa:
 fondaparina;
 HGMM (inhibă factorul Xa şi IIa în raport 2/1-4/1)
o Inhibitori direcţi ai coagularii:

 inhibitori direcţi ai trombinei:

 bivalirudina
 inhibitori direcţi ai factorului Xa (disponibili doar oral):
 rivaroxaban
 Heparina nefracţionată (HNF)
o prezintă biodisponibilitate redusă, fiind necesară administrarea în perfuzie
intravenoasă continuă.
o Are o fereastră terapeutică îngustă, necesitând monitorizare de laborator
prin aPTT (timp de tromboplastină parţial activată), care trebuie menţinut
între 50 şi 70 secunde.
o În caz de intervenţie coronariană percutană, heparina se recomandă a se
administra în funcţie de:
 greutatea corporala:
o 70-100 UI/kg
 sub controlul ACT (timpul activat de coagulare)
o ce treb. menţinut la 250-350s
 În combinație cu inhibitorii de glicoproteine IIb/IIIa
 Doza 50-60 UI/kg

 Sub control ACT, menținut la 200-250s

o În caz de atitudine conservatoare, HNF se poate folosi dacă enoxaparina
sau fondaparina nu sunt disponibile, cu:
 bolus iniţial i.v. de 60-70 UI/kg (maxim 5000 UI intravenos),

74
  urmat de perfuzie continuă cu 12-15 UI/kg/h (maxim 1000 UI/h),
timp de 48-72h
 sub controlul aPPT-ului
 Heparinele cu greutate moleculară mică (HGMM), comparativ cu heparina
nefracţionată:
o au biodisponibilitate mare,
o se leagă mai puţin de proteinele plasmatice,
o au un efect anticoagulant predictibil.
o In consecință:
 se pot administra subcutanat,
 nu necesită monitorizare de laborator
 prezintă un risc mai mic de a induce trombocitopenie.
o In SCA non-ST, se recomandă administrarea de enoxaparină dacă nu
există disponibilă fondaparina, în
 Enoxaparină: doză de 1 mg/kg x2/zi subcutanat (0.75 mg/kg x2/zi
subcutanat la pacienţii peste 75 de ani).
o La pacienţii cu SCA non-ST pre-trataţi cu enoxaparină şi care sunt
revascularizaţi intervenţional nu se recomandă trecerea pe altă medicaţie
anticoagulantă (HNF).
o Dacă doza de enoxaparină a fost administrată cu mai puţin de 8 ore
înaintea procedurii de intervenție coronariană percutană, nu se utilizează o
doză suplimentară;
o daca enoxaparina a fost administrată cu mai mult de 8 ore înaintea
procedurii de intervenţie coronariană percutană, se recomandă
administrarea unei doze suplimentare de enoxaparină de 0.3 mg/kg
intravenos.
o Majoritatea HGMM sunt contraindicate în insuficienţa renală cu ClCr <30
ml/min.
o Totuşi, enoxaparina poate fi administrată în doză zilnică unică (0,75-1
mg/kg subcutanat în funcţie de vârstă) la pacienţii cu insuficienţă renală.

 Fondaparina este un pentazaharid, care acţioneaza inhibând selectiv şi indirect

factorul Xa.

75
 o Are o biodisponibilitate înaltă (100%) după administrarea subcutanată
o un timp de înjumatăţire de 17 ore, care permite să fie administrată în doză
zilnică unică.
o Se elimină renal, fiind contraindicată dacă ClCr <20 ml/min.
o Nu determină trombocitopenie
o nu necesită monitorizare de laborator.
o În SCA non-ST fondaparina este anticoagulantul de primă alegere: se
recomandă administrarea unei doze zilnice unice de 2,5 mg subcutanat.
o La pacienţii trataţi cu fondaparina şi care urmează să efectueze o
intervenţie coronariană percutană, în momentul intervenţiei se recomandă
administrarea unui bolus de heparină nefracţionată de:
 85 UI/kg
 sau 60 UI/kg în combinaţie cu inhibitorii de glicoproteină IIb/IIIA
 Aceasta este necesara pentru evitarea trombozei de cateter, care
poate apare în cazul utilizării fondaparinei al carei efect
anticoagulant nu e suficient de puternic pentru a bloca coagularea in
vitro, produsă intra-cateter.
 Bivalirudina
o este recomandată ca alternativă la HNF + inhibitori de glicoproteină IIb/IIIa la
pacienţii care urmează o strategie invazivă precoce şi prezintă un risc crescut
de sângerare.

Revascularizarea coronariaă (intervenţională sau chirurgicală)

Revascularizarea coronariana, în mod particular la pacienţii cu SCA non-ST cu risc

înalt…

1. ameliorează rapid simptomatologia,

2. reduce durata de spitalizare
3. îmbunătăţeşte prognosticul.
De aceea, stratificarea precoce a riscului la pacienții cu SCA non-ST este esenţială
în alegerea strategiei optime de tratament. Astfel….

 Coronarografia de mare urgenţă <2 ore este recomandată la pacienţii cu:

76
 o angină refractară,
o cu insuficienţă ventriculară stângă acută,
o instabilitate hemodinamică
o aritmii ventriculare maligne;
 Coronarografia precoce <24 de ore este recomandată
o tuturor pacienţilor cu risc înalt
 Coronarografia <72 de ore (asa zisa strategie invazivă) este indicată
o tuturor pacienţilor cu:
 angină recurentă, care prezintă modificări dinamice ST-T sau de
troponine,
 şi la pacienţii cu diagnostic diferenţial neclar în pofida examinarilor
imagistice neinvazive.

Figura 7.7.
Stenoză critică,
ulcerată, de arteră descendentă anterioară, la pacient cu SCA non-ST, cu modificări pe
electrocardiogramă în teritoriul anterior, încadrat la risc înalt.

 La pacienţii cu risc intermediar,

o coronarografia este de obicei recomandată pe parcursul internării.
 La pacienţii cu risc scăzut
o decizia de evaluare invazivă ulterioară prin coronarografie se va lua în
funcţie de prezenţa ischemiei inductibile la testele non-invazive de
provocare a ischemiei :
 test ECG de efort,
 ecocardiografie de stres,
 scintigramă miocardică de perfuzie.

77
 Strategia de revascularizare (intervenţie coronariană percutană sau chirurgie) se
stabileşte în funcție de:
1. starea clinică,
2. de extensia şi severitatea leziunilor coronariene,
3. de funcţia ventriculului stâng
4. de comorbidităţi.

Nu se recomandă evaluarea invazivă de rutina a pacienţilor cu SCA non-ST cu risc

scăzut şi nici revascularizarea leziunilor nesemnificative angiografic.

Prevenţia secundară
Întrucât necesarul de reinternare în spital după un SCA non-ST rămâne înalt (până
la 20% dintre pacienţi sunt spitalizaţi din nou în primul an), iar riscul de deces şi infarct
miocardic se menţine la valori crescute, măsurile de prevenţie secundară sunt deosebit de
importante.
Ele urmăresc:
1. încetinirea progresiei aterosclerozei,
2. reducerea riscului de deces,
3. reducerea riscului de (re)infarctare
4. reducerea riscului de insuficienţă cardiacă congestivă.

Măsurile terapeutice pe termen lung cuprind:

1. continuarea aspirinei 75-100 mg/zi, toată viaţa;
2. continuarea tratamentului antiplachetar dual timp de 12 luni;
3. administrarea de beta-blocant la pacienţii cu disfuncţie de ventricul stâng (FE
<40%)
4. administrarea de inhibitor al enzimei de conversie, început din primele 24
de ore la pacienţii cu:
a. FEVS <40%,
b. la pacienţii cu:
i. insuficienţă cardiacă,
ii. diabet zaharat,
iii. hipertensiune
iv. boală renală cronică;
c. la pacienţii care nu tolerează inhibitori ai enzimei de conversie, se
recomandă utilizarea antagoniştilor receptorilor de angiotensină (sartani);

78
 5. administrarea de antagoniști de aldosteron (spironolactonă/eplerenonă) la
pacienţii cu:
a. FE <35% si:
i. diabet zaharat
ii. insuficienţă cardiacă manifestă,
b. în absenţa disfuncţiei renale sau a hiperkaliemiei;
6. administrarea de statine, iniţiate cât mai precoce şi continuate pe termen
lung, având ca ţintă terapeutică nivele de LDL-colesterol <70 mg/dl;
7. măsuri de schimbare a stilului de viaţă,:
a. renunţarea la fumat
b. includerea într-un program de prevenţie şi reabilitare cardiacă.

79
 8. HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ

Epidemiologie

Hipertensiunea arterială (HTA):

- este afecţiunea cronică cea mai răspândită în Europa şi Statele Unite

- constituie cel mai frecvent motiv pentru consultaţia medicală ambulatorie

- furnizează cel mai mare număr de reţete şi medicamente prescrise

- are o dublă calitate de boală şi în acelaşi timp de factor de risc major pentru
alte afecţiuni cardiace, cerebrale şi renale
- cu toate acestea, în general, rata de control a tensiunii arteriale nu depăşeşte
o treime din numărul pacienţilor hipertensivi, ceea ce explică creşterea incidenţei
insuficienţei cardiace şi a bolilor cronice renale, ambele în bună masură consecinţă a
hipertensiunii arteriale.
- În particular, pacienţii obezi, cu diabet zaharat, cunoscuţi ca populaţie cu risc
foarte mare cardiovascular, au o rată şi mai redusă a controlului tensiunii arteriale (TA).

HTA este un fenomen cantitativ a cărei definire este arbitrară şi pragmatică.

HTA se consideră în mod uzual atunci când valorile TA >140/90 mmHg, deşi riscul
de boală coronariană (BC) şi de accident vascular cerebral (AVC) este prezent la valori de
>115/75 mmHg.
Probabil, şi din acest motiv, la pacienţii cu risc crescut cardiovascular (CV),
îndeosebi la cei cu BC, se recomandă scăderea TA la valori <130/80 mmHg.
La nivel mondial, HTA se consideră că afectează aproximativ 1 miliard de oameni
şi se apreciază că în anul 2025 acest numar va creşte la 1,5 miliarde (1/3 din populaţia
globului).
Comparativ, prevalenţa HTA este mai crescută în Europa faţă de SUA (28% vs
40%).
Prevalenţa HTA creşte proporţional cu vârsta, astfel, în:
- intervalul 35-65 de ani 30-40% sunt hipertensivi
- între 60-75 de ani ajung la >50%,
- la persoanele de peste 70 de ani prevalenţa HTA depăşeşte 70%.
In ceea ce priveşte raportul bărbaţi/femei, sub vârsta de 50 de ani, prevalenţa este
mai ridicată la sexul masculin, dar după varsta de apariţie a menopauzei la femei acest
raport se inversează.

80
 Incidenţa HTA este dificil de apreciat exact în diferite populaţii datorită diferenţelor
de definire şi a tehnicilor de măsurare.
Unele date apreciază incidenţa de:
- 3,3% la barbaţi si 1,5% la femei în intervalul 30-50 ani
- de 6,2% barbati şi 8,6% femei în perioada 70-80 de ani.

HTA are o dublă calitate, de boală şi în acelaşi timp de factor de risc, fiind din
acest ultim punct de vedere cel mai comun factor de risc cardiovascular, uşor identificabil
şi posibil de tratat corespunzător.
Relaţia HTA şi riscul de mortalitate cardiovasculară este demonstrată, fiind
progresivă în funcţie de mărimea valorilor tensionale sistolice şi distolice.
În particular, HTA afectează structura şi funcţiile cardiace şi vasculare pe de o
parte iar pe de alta parte e recunoscută a avea o acţiune de accelerare a dezvoltării
aterosclerozei
Astfel, este de notorietate relatia liniară între mărimea valorilor TA şi riscul de boală
coronariană (BC) şi accident vascular cerebral (AVC),
HTA este totodată un predictor major pentru apariţia insuficienţei cardiace (IC) şi a
insuficienţei renale (IR).
În acest sens, se consideră că HTA este responsabilă de:
- 54% din AVC
- apariţia a 47% din cazurile cu BC.

Hemodinamic, HTA are parametri diferit apreciaţi ca importanţă în ceea ce priveşte

ponderea lor în exercitarea rolului de factor de risc şi mai ales asupra capacităţii de
predicţie:
- Valoarea sistolică este considerată în general ca mai importantă decât cea
diastolică
- Predicţia TA medii pare mai degraba în relaţie cu AVC; în generalvalorile
diastolice crescute s-au asociat semnificativ cu incidenţa stroke-ului în timp ce TAD
scăzută nu s-a corelat cu un risc vascular cerebral
- Valoarea diastolică prea scăzută reprezintă un risc suplimentar îndeosebi la
vârstnici.
o Semnificaţia de risc CV pentru valorile scăzute ale TAD ar avea
două explicaţii:
 pe de o parte prin reducerea perfuziei coronariene
(predominant diastolică)

81
  pe de altă parte prin semnificaţia de afectare
generalizată vasculară, în principal prin reducerea importantă a
elasticităţii arteriale (“stiffness”)
- Presiunea pulsului , îndeosebi la vârstnici, este considerată de unii autori ca
un factor de prognostic semnificativ, superior valorii sistolice.
o Pentru că acest aspect nu e pe deplin clarificat, mai utilă e
aprecierea de risc crescut atribuită pacienţilor cu valori ale TAS >160 mmHg si
TAD <70 mmHg
- TA centrală vs TA periferică – există date care atestă o mai puternică
corelaţie între TA centrală (determinată neinvaziv de la nivel aortic) şi riscul CV, fenomen
atestat la persoane de vârstă medie şi mai puţin la vârstnici.
Uzual, criteriile de clasificare a HTA se referă la magnitudinea valorilor tensionale,
la cauze şi respectiv la vârsta pacienţior.
Severitatea HTA se defineşte prin valorile TAS şi TAD;
Din punctul de vedere al etiologiei, HTA se clasifică în:
- forma esenţială (primară), fără o cauză bine cunoscută
- HTA secundară, când etiologia este demonstrată;
In funcţie de vârsta pacienţilor se disting:
- forma HTA a adultului (ambele valori ale TA crescute)
- forma vârstnicului (doar valoarea TAS crescută) .
Formei esenţiale a HTA i se descriu 3 variante
1. HTA sistolică a adultului tânăr –
o datorată unei hiperactivităţi simpatice care determină o creştere a
debitului cardiac;
o este mai frecvent întâlnită la barbaţi decât la femei (25% vs 2%);
o de multe ori precede apariţia unei HTA diastolice la vârstă medie
2. HTA diastolică a vârstei mijlocii (30-50 de ani)
o datorată în principal creşterii rezistenţei periferice;
o netratată, adesea evoluează spre o forma HTA sitolică şi diastolică
3. HTA sistolică a vârstnicului (după 60 de ani ), TAS >140 mmHg, TAD <90
mmHg;
o se datorează pierderii elasticităţii arteriale prin depunere intraparietală
de colagen;
o în acest sens, magnitudinea presiunii pulsului reflectă gradul de
rigidizare vasculară.

82
 Pe lângă variantele sistolice sau diastolice izolate, HTA i se mai descriu şi alte forme
clinice în relaţie cu severitatea extremă sau cu circumstanţele de manifestare.
Astfel sunt cunoscute:
- HTA “malignă”,
o se defineşte nu numai prin valorile tensionale foarte mult crescute şi
refractare
o şi prin manifestările severe ale organelor ţintă afectate (în particular
hemoragiile retiniene, edemul papilar).
o Netratată, HTA malignă are un prognostic de supravieţuuire foarte
sever pe termen scurt.
- HTA de „halat alb”-
o este întâlnită la 15-20% din pacienţi cu HTA în stadiul 1, care au valori
crescute doar în contextul consultaţiei medicale (TAS >140 mmHg, TAD >90
mmHg)
o în restul timpului având valori medii de 135 mmHg pt TAS şi 85
mmHg pentru TAD.
o Ca explicaţie este invocată anxietatea excesivă prilejuită de contactul
cu medicul fiind mai frecvent întâlnită la vârstnici.
o Deşi considerată benignă, HTA de” halat alb” s-a dovedit adesea că
evoluează într-un interval mediu de timp (5 ani), la multi pacienţi, spre o formă
clasică de HTA (sistolică/diastolică) -
- HTA “mascată”-
o este opusul formei anterioare de HTA – valorile normale se constată la
consultaţii (<140/90 mmHg) iar cele crescute în restul timpului.
o Singura explicaţie invocată deocamdată implică stilul de viaţă
inadecvat:
 consum excesiv de alcool,
 cafea,
 fumat, etc
Beneficiile tratării HTA sunt unanim recunoscute; astfel, şe ştie că controlul TA
reduce riscul:
- de AVC cu 35-40%,
- a evenimentelor coronariene majore cu 20-25%
- a insuficienţei cardiace cu până la 50%.
După anii ’90 se constată o ameliorare substanţială a depistării şi controlului HTA
ceea ce explică în parte şi reducerea mortalităţii prin AVC şi BC.

83
 Cu toate acestea, controlul HTA rămâne deocamdată deficitar câtă vreme, chiar în
ţări cu sisteme de asistenţă medicala foarte performante, procentul de control al HTA nu
depăşeşte în medie 1/3 din cazuri.
Motivaţia acestei situaţii se distribuie în egală masură între atitudinea pacientului, a
medicului curant şi a sistemul de asistenţă medicală.

Etiologie
Pornind de la formula TA sistemică = debitul cardiac X Rezistenţa vasculară
periferică, se remarcă că pot exista numeroşi factori care să contribuie la creşterea valorilor
tensionale:

DEBITUL CARDIAC REZISTENTA VASCULARA

PERIFERICA
1. contractilitatea miocardica
2. frecventa cardiaca 1. vâscozitate
3. presarcina (volum, tonus vascular, 2. lungime, lumen vascular
capacitate venoasă) 3. rigiditate
4. sistem nervos autonom
5. competenta valvelor cardiace

Figura 8.1. Factori care contribuie la creşterea valorilor tensionale

Hipertensiunea arterială esenţială

În peste 95% din cazuri, când nu există o cauza identificabilă, termenul utilizat este
de HTA esenţială sau primară.
Etiopatogeneza HTA esenţiale se bazează mai mult pe ipoteze decât certitudini.
Sunt incriminate mai multe mecanisme:
1. Predispoziţia genetică:
- anomalie monogenică a canalelor de sodiu din rinichi, urmată de retenţie de
apa şi sare (Sindromul LIDDLE)
- polimorfism genetic de ex.gena angiotensiogenului

84
 2. Sistemul nervos simpatic (SNS):
- rolul său se reflectă în:
o creşterea frecvenţei cardiace,
o cresterea debitului cardiac,
o cresterea nivelului plasmatic şi urinar de catecolamine
o cresterea activităţii simpatice periferice.
Catecolaminele cresc presiunea arterială sau alterează răspunsul renal la variaţiile
volemiei
Influenţa SNS a fost demonstrată în cazurile de HTA la pacienţi:
o tineri, o boală renală cronică,
o obezi, o insuficienţă cardiacă,
o cu DZ tip II, o sindrom de apnee în somn.

3. Sistemul Renină –Angiotensină – Aldosteron (RAA):

- are rol important în patogeneza HTA esenţiala şi unele forme de HTA
secundară (hiperaldosteronism, renovasculară)

Renina este o protează sintetizată la nivelul celulelor juxtaglomerulare renale, cu

acţiune asupra angiotensinogenului hepatic, determinând clivarea în Angiotensina I.
Angiotensina I trece în Angiotensina II sub influenţa enzimei de conversie
Angiotensina II acţionează asupra receptorilor AT1 şi determină creşterea TA prin:
- vasoconstricţia vaselor de rezistenţă
- stimularea resorbţiei tubulare de Na+

- acţiune asupra sistemului nervos central

Nivelul reninei în sânge este variabil (primii răspund mai bine la terapia diuretică,
iar ceilalti la IECA). :

- 30% din hipertensivi au activitate reninica scăzută

- 60% normală
- 10 % crescută

4. Rinichiul, sodiul și calciul:

La hipertensivi:
- curba presiunii arteriale-natriureză este deplasată la dreapta,

85
  astfel încât aceeaşi cantitate de sare este eliminată la valori mai mari
ale presiunii arteriale şi într-un timp mai îndelungat
- retenţia renală de sodiu determină creştere volemică ce va conduce la
 distensia relativă a patului vascular
 nivele crescute de angiotensina şi catecolamine,
 ce vor creşte rezistenţa vasculară periferică;
- schimbul ionilor Na+ şi Ca++ este inhibat,
 rezultand creşterea Ca++ intracelular responsabil de creşterea
tonusului celulelor musculare netede vasculare
 explică eficienţa tratamentului cu anticalcice în HTA.

4. Sistemul vascular contribuie în patogeneza şi progresia HTA prin:

- disfuncţia endotelială,
- Rigiditatea vasculară
- şi remodelarea vasculară.
Intervenţia sa se manifestă prin intermediul substanţelor care influentează
răspunsul vasoactiv al sistemului arterial şi cel al microcirculaţiei:
 Oxidul nitric,
 endotelina
 vasopresina,
 bradikinina
 prostaglandine,.

Multitudinea factorilor menţionaţi subliniază de fapt complexitatea etiopatogeniei

HTA.

Se asociază şi alti factori cu rol mai ales în intreţinerea şi progresia HTA:

1. obezitatea 5. hiperinsulinismul
2. sindromul de apnee în 6. fumatul
somn 7. consumul de alcool
3. hipercolesterolemia 8. diabetul zaharat
4. sedentarismul

Hipertensiunea arterială secundară

 presupune o HTA cu o cauză identificabilă şi posibil tratabilă;

86
  etiopatogeneza are caracteristici individuale şi există şi indicii clinice,
care conduc la explorări specifice pentru confirmarea diagnosticului.

HTA renovasculară

- ca frecvenţă reprezintă aproximativ 2% din cazurile cu HTA;

- cauza o reprezintă stenoza uni sau bilaterala a arterei renale,:
o aterosclerotică (adulti)

o prin displazie fibromusculară (femei tinere).

- Mecanismele principale care duc la creşterea TA sunt:

o vasoconstricţia determinată de renină

o creşterea volumului extracelular, evidentă mai ales în cazul

stenozelor bilaterale de arteră renală.

HTA de cauză renoparenchimatoasă se intâlneşte în:

1. glomerulonefrita acută şi cronică
2. pielonefrită
3. uropatia obstructivă
4. rinichiul polichistic
5. nefropatia diabetică
Generarea HTA este determinată de distrucţia unităţii funcţionale a rinichiului care
va influenţa funcţia renală de excreţie cu:
o scăderea eliminării de sare, apă
o creşterea volemiei.
În plus în evoluţia HTA apare nefroangioscleroza, apoi insuficienţa renală, care
contribuie la agravarea bolii.

HTA – Coarctaţia de aortă

HTA este masurată doar la nivelul membrelor superioare, la membrele inferioare
înregistrându-se o TA scazută.
Este o HTA particulară într-o boală congenitală şi de obicei diagnosticată în
copilărie.
Patogeneza este incertă – în principal este vorba de:
 vasoconstricţie generalizată şi locală prin obstrucţie,

87
  hipoperfuzie renală şi creşterea sintezei de renină,
 cu activarea sistemului RAA şi SNS
HTA persistentă postcorecţie chirurgicală a coarctaţiei implică şi un mecanism de
activare anormală a baroreceptorilor şi modificarea complianţei vasculare.

HTA de cauză endocrină

Feocromocitomul
 reprezintă 0,2-0,4% din cazurile de HTA;
 cauza este o tumoră localizată în medulosuprarenală (celulele cromafine) ce secretă
în exces catecolamine, care cresc presiunea arterială prin:
o vasoconstricţie arteriolară,
o creştere a debitului cardiac
o alterarea răspunsului renal la variaţiile volemiei;
 10% pot fi maligne;
 10% localizate bilateral;
 10-15% extraadrenal, în ganglionii simpatici din sistemul nervos vegetativ
(paraganglioame )
 pot fi ereditare sau să se asocieze cu:
 carcinom medular tiroidian,
 neurofibromatoză,
 tumori pancreatice.

Hiperaldosteronismul primar - Sindromul Conn

 cauza HTA este excesul de hormoni mineralocorticoizi datorat cel mai frecvent unui
adenom uni sau bilateral al glandei suprarenale (foarte rar carcinom)
 hiperaldosteronismul are ca urmare:
o hipopotasemia prin pierdere crescută renală de potasiu K <3,5 mmol/l;
 există şi forme uşoare care evoluează cu potasiu normal
 această cauză de HTA este de obicei subdiagnosticată şi trebuie avută în vedere la
HTA rezistente la tratament sau cei cu hipopotasemie neprovocată iatrogen.

Sindromul Cushing
 HTA este determinată de producţia în exces a cortisolului, care stimulează
producţia de mineralocorticoizi şi de renină
 Substratul poate fi la nivelul glandei suprarenale (tumori) sau adenom hipofizar
secretant de ACTH

88
 Patogeneza implică:
o retenţia hidrosalină,
o hiperactivitatea sistemului RAA,
o creşterea activităţii SNS,
o potenţarea răspunsului vasoconstrictor al muşchiului neted vascular.

Hipertiroidia
o imprimă un sindrom hiperkinetic prin hipersimpaticotonie secundar
hipersecreţiei de tiroxină
o tiroxina
 creşte
 inotropismul,
 debitul cardiac
 tensiunea arterială sistolică
 scade:
 rezistenţa vasculara periferică.

Hiperparatiroidismul
- determinat de adenom paratiroidian hipersecretant;
- rezultatul este hipercalcemia ce va influenţa:
o vasoconstricţia muschiului neted vascular,
o remodelare vasculară
o activarea SNS
- se asociază în timp afectarea funcţiei renale prin:
o nefrolitiază,
o nefrocalcinoză.
Forme particulare de HTA:
1. HTA sistolică izolată apare în:
1. insuficienţa aortică valvulară,
2. tireotoxicoză,
3. fistulă arteriovenoasă,
4. boala Paget,
5. rigiditatea Aortei crescută
6. sindromul de apnee în somn,
7. sarcina,

89
 8. stresul acut chirurgical,
9. excesul de corticoizi,
10. alcool,
11. nicotină,
12. medicamente imunosupresive.
Manifestări clinice

Evaluarea diagnostică a hiperteniunii arteriale presupune:

1. Stabilirea valorilor hipertensiunii arteriale.
2. Excluderea/identificarea cauzelor de hipertensiune arterială
secundară.
3. Evaluarea riscului cardiovascular global.
Procedurile diagnostice sunt:
1. măsurători repetate ale tensiunii arteriale
2. istoricul medical
3. examenul obiectiv
4. examinări de laborator
a) unele examinări se fac de rutină
b) unele sunt recomandate prin ghiduri şi utilizate frecvent în
Europa
c) unele sunt indicate personalizat
Măsurarea tensiunii arteriale:
 Bolnavul se lasă câteva minute să stea calm într-o cameră liniştită. Se efectuează 2
măsurători ale tensiunii arteriale cel puţin la 1-2 minute interval şi încă o măsurare
adiţională, dacă între primele 2 există diferenţe. Se utilizează o manşetă standard cu:
o lungimea de 12-13 cm,
o cu lărgimea de 13.5 cm,
o mai mare dacă braţul e gros
o mai mică pentru copii
 Nivelul de aşezare al manşetei trebuie să fie în paralel cu atriul drept . Utilizarea
zgomotelor Korotkoff I şi V (dispariţia ) pentru a identifica presiunea sistolică şi
respectiv diastolică
 La prima vizită se măsoară presiunea arterială la ambele braţe
 La vârstnici se măsoară şi la 1-5 minute după ridicarea în ortostatism sau în altă
situaţie cînd se suspicionează hipotensiune atrterială ortostatică.

90
 Măsurarea tensiunii arteriale în ambulator: timp de 24 de ore, monitorizare
continuă

Măsurarea tensiunii arteriale de către bolnav, cu aparat propriu, calibrat

corespunzător
 metoda este încurajată dacă există oscilaţii tensionale mari sau dacă există
creşteri nocturne la bolnavul tratat
 metoda este descurajată dacă bolnavul are discomfort prin tulburare
anxioasă sau dacă îşi modifică singur tratamentul în funcţie de valorile
obţinute.

Istoric
1. Durata şi valorile obţinute la măsurătorile precedente ale tensiunii arteriale
2. Indicatori de hipertensiune arterială secundară:
o istoric familial de boală renală (rinichi polichistic)
o istoric de: boală renală, infecţii urinare, hematurie, abuz de analgezice (boală
parenchimatoasă renală)
o substanţe/medicamente utilizate:
contraceptive amfetamine,
orale, steroizi,
liquorice, AINS,
picături nazale, eritropoetina,
carbenoxolonă, ciclosporina
cocaină,

o episoade de transpiraţii, cefalee, anxietate, palpitaţii (feocromocitom)

o episoade de slăbiciune musculară şi de tetanie (hiperaldosteronism)
o căutarea semnelor cutanate de neurofibromatoză care pledează pentru
feocromocitom:
o pete în cafea cu lapte,
o neurofibroame,
o pete de roşeaţă situate în axilă sau în plicile inghinale,
o gliom al chiasmei optice,
o noduli Lisch ai irisului
3. Factori de risc:

91
 - istoric familial şi personal de hipertensiune arterială şi boală cardiovasculară
- istoric familial şi personal de dislipidemii
- istoric familial şi personal de diabet zaharat
- fumat
- obicei alimentar
- obezitate
- sindromul apneei în somn
- tulburări de personalitate

4. Simptome care pledează pentru afectarea de organ

- creier şi ochi:
o cefalee,
o vertij,
o tulburări de vedere,
o episoade de ischemie cerebrală tranzitorie,
o deficit motor sau senzorial
- cord :
o palpitaţii,
o dureri de piept,
o dispnee de efort,
o edeme gambiere
- rinichi:
o sete,
o poliurie,
o nicturie,
o hematurie
- artere periferice:
o extremităţi reci,
o claudicaţie intermitentă
5. Tratamente antihipertensive utilizate în antecedente:
- medicamente, eficienţă, efecte adverse
6. Factori familiali, personali şi de mediu.

92
 Examenul fizic pentru detectarea hipertensiunii arteriale secundare, afectarea
de organ, obezitatea viscerală:
A. Semne sugetive pentru detectarea hipertensiunii arteriale secundare:
1. semne care pledează pentru sindromul Cushing
2. stigmate cutanate de neurofibromatzoză - pledează pentru
feocromocitom
3. palparea unor rinichi mari – pledează pentru rinichi polichistic
4. ascultaţia cu sufluri abdominale – pledează pentru hipertensiunea
reno-vasculară
5. pulsuri femurale diminuate sau întârziate şi reducerea presiunii
arteriale femurale-pledează pentru coarctaţie de aortă, boli ale aortei.

B. Semne sugestive pentru afectarea de organ:

1. sufluri pe arterele carotide, evidenţierea unor defecte motorii sau senzoriale
2. examinarea modificărilor la nivelul retinei prin examinare fundului de ochi cu
oftalmoscopul
3. inima
a. localizarea impulsului apical,
b. prezenţa ritmurilor anormale,
c. galopului,
d. ralurilor pulmonare,
e. edemelor gambiere
4. artere periferice
a. absenţa, reducerea, asimetria pulsurilor periferice,
b. extremităţi reci,
c. leziuni ischemice cutanate
5. artere carotide-sufluri sistolice

C. Seme sugestive pentru prezenţa obezităţii viscerale:

1. greutate corporală
2. circumferinţa abdominală:
a. la bărbaţi peste 102 cm ,
b. la femei peste 88 cm
3. indexul de masă corporală -
a. suprapondeal, dacă este egal sau peste 25 kg/m2
b. obezitate, dacă indexul este de egal sau peste 30 kg/m2.

93
 Explorări de laborator
De rutină:
1. glicemie a jeun
2. colesterol total
3. LDL colesterol, HDL colesterol
4. trigliceride serice
5. potasemie recoltată fără garou
6. acid uric seric,
- hiperuricemia se corelează cu reducerea fluxului sanguin renal
şi cu prezenţa nefroangiosclerozei
7. creatinină serică, indicator al disfuncţiei renale
8. estimarea clearance-ului creatininic (formula Cockroft-Gault) şi/sau a
filtrării glomerulare (formula MDRD),
- permit identificarea afectării renale uşoare, subclinice, chiar şi
în prezenţa unor valori normale ale creatininei serice
9. analiza urinei, microalbuminurie cu stick şi examen microscopic
10. microalbuminuria reflectă alterarea barierei glomerulare,
- reprezintă şi un factor de risc separat.

Examinări recomandate (11):

A. Electrocardiograma:
1. prezenţa hipertrofiei ventriculare stângi cu sau fără pattern de tip strain
2. indicele Sokolov-Lyon S V1 + R (V5 sau V6) >35 mm
3. indicele Cornel R aVL + S V3 >24 mm (bărbați) / >20 mm (femei)
4. ischemie, aritmii
B. Ecocardiografia:
1. evaluează prezenţa şi severitatea hipertrofiei ventriculare stîngi, tipul
acesteia, concentric sau excentric
2. evaluează şi cuantifică masa ventriculară stângă crescută
3. evaluează fracţia de ejecţie ventriculară stângă
4. semnalează prezenţa sau absenţa tulburărilor de cinetică regională
5. evaluează dimensiunea şi volumul atriului stâng
6. semnalează prezenţa disfuncţiei diastolice
7. evaluează aspectele degenerative care sunt accelerate în prezenţa HTA.
C. Ecocardiografia Doppler carotidiană:
1. indicele de raport grosime intimă-medie >0.9 este patologic

94
 2. evidenţierea leziunilor de tip aterosclerotic la nivelul arterelor carotide.
D. Examinare eco-Doppler arterial periferic dacă indicele gleznă braţ este <0.9
E. Radiografia toracică dacă se suspectează insuficienţa cardiacă sau disecţia de aortă
F. Evaluarea proteinuriei cantitative/24 de ore
G. Măsurarea indicelui braţ-gleznă
H. Examinarea fundului de ochi
I. Efectuarea testului de toleranţă la glucoză, dacă glicemia a jeun depăşeşte 110 mg
%
J. Monitorizarea tensiunii arteriale continuu timp de 24 de ore
K. Măsurarea velocităţii undei de puls

Evaluare extensivă efectuată de către specialist:

- evaluare cerebrală, cardiacă, renală, vasculară
- căutarea hipertensiunii arteriale secundare:
 renală
 aldosteron
 cortizol
 catecolamine serice şi/sau urinare
 valorile reninei serice şi ale aldosteronului, dacă se suspectează
hiperaldosteronismul primar
 valorile reninei serice înainte şi după o oră de la ingestia a 25 mg
Captopril, dacă se suspectează hipertensiunea arterială reno-vasculară
 arteriografii
 ultrasonografie renală, adrenală
 tomografia computerizată şi imagistica prin rezonanţă magnetică sunt
metode care permit evidenţierea:
o infarctelor cerebrale,

o a lacunarismului cerebral,
o a microhamoragiilor,
o leziunilor substanţei albe,
o înlocuirea cu amiloid.
Toate aceste investigaţii permit evaluarea prognosticului pacientului şi stratificarea
riscului în funcţie de factorii de risc asociaţi şi de eventuala implicare a organelor ţintă.

95
 Decizia de luare în evidenţă a pacientului hipertensiv se bazează pe valorile tensiunii
arteriale şi pe nivelul riscului cardiovascular global.

Diagnostic - stadializare
Diagnosticul HTA Presupune:
- în primul rând determinarea valorilor TA, urmată de stadializare
- identificarea unei cauze secundare posibile a HTA
- evaluarea riscului cardiovascular total,
- evaluarea factorilor de risc asociaţi
- aprecierea afectării organelor ţintă: cord, vase sanguine, rinichi, ochi
(vezi capitolele anterioare).

Tabelul 8.1. Valorile şi momentul înregistrării TA peste care o considerăm

HTA:

TA Sistolică (mmHg) TA Diastolică (mmHg)

Valori măsurate în cabinetul medical ≥140 ≥90

Valori măsurate prin monitorizare holter
- Valori medii/24h ≥120-130 ≥80

- Valori medii diurne ≥135 ≥85

- Valori medii nocturne ≥120 ≥70

Valori măsurate de către pacient la

≥135 ≥85
domiciliu

Tabelul 8.2. Clasificarea HTA după valorile TA

Categorie TA sistolică TA diastolică

Optimă <120 <80
Normală 120-129 80-84
Normal înaltă 130-139 85-89
HTA gr.I (uşoară) 140-159 90-99
HTA gr.II (moderată) 160-179 100-109
HTA gr.III (severă) ≥180 ≥110
HTA sistolică izolată ≥140 <90

Alt tip de clasificare:

96
 1. HTA sistolică izolată
2. HTA diastolică izolată
3. HTA sistolico-diastolică
4. HTA labillă (borderline)
5. HTA continuă (stabilă)

Diagnosticul va avea în vedere datele din

1. anamneză,
2. examen obiectiv
3. explorările de laborator amintite la capitolele anterioare.
Ca diagnostic diferenţial trebuie excluse:
 stările de anxietate,
 sleep apnea,
 toxicitatea unor substanţe,
o care de altfel pot fi factori agravanţi la un hipertensiv.
Riscul cardiovascular global cuprinde factorii de risc cumulaţi la un pacient şi
estimează riscul de eveniment coronarian acut sau accident vascular cerebral la un
hipertensiv pe o durată de 5 sau 10 ani.
Riscul adiţional reprezintă de fapt riscul adăugat riscului mediu prin prezenţa
factorilor de risc, afectării subclinice de organ, asocierii diabetului zaharat, a bolii
cardiovasculare sau afectării renale.
Notarea acestui risc la un pacient hipertensiv completează încadrarea lui
astfel:

Normal
TA Normală HTA grad I HTA grad 2 HTA grad 3
înaltă
TAS 120-129 TAS 140-159 TAS 160-179 TAS ≥180
TAS 130-139
TAD 80-84 TAD 90-99 TAD 100-109 TAD ≥110
TAD 85-89
Risc Risc
Risc
Fără FR Risc obişnuit Risc obişnuit adiţional adiţional
adiţional înalt
scăzut moderat
Risc Risc Risc Risc
Risc adiţional
1-2 FR adiţional adiţional adiţional adiţional
scăzut
scăzut moderat moderat foarte înalt
Risc Risc
≥3 FR, SM, Risc adiţional Risc Risc
adiţional adiţional
AOT sau DZ înalt adiţional înalt adiţional înalt
moderat foarte înalt

97
 Risc Risc Risc Risc
Boala CV Risc adiţional
adiţional adiţional adiţional adiţional
sau renală foarte înalt
foarte înalt foarte înalt foarte înalt foarte înalt

Termenii de risc adiţonal scăzut, mediu, înalt sau foarte înalt se referă la:
 riscul de evenimente cardiovasculare fatale sau nonfatale la 10 ani:
 adiţonal scăzut - sub 15%,
 mediu - 15/20%,
 înalt - 20/30%
 foarte înalt - peste 30%.
 Risc de deces de cauză cardiovasculară sub:
 adiţonal scăzut - 4%,
 mediu - 4-5%,
 înalt - 5-8%
 foarte înalt - peste 8%.

Atitudinea faţă de un pacient hipertensiv, stabilirea schemei terapeutice şi urmărirea

eficienţei acesteia trebuie să aibă în vedere următoarele:
A. Factorii de risc cardiovasculari :
1. valoarea TA sistolică şi diastolică
2. presiunea pulsului
3. vârsta
 >55 de ani bărbaţi
 >65 de ani femei
4. fumatul
5. dislipidemia:
 colesterol total >190 g/dl,
 LDL col >115 mg/dl
 HDL col <40 mg/dl (bărbaţi)
 HDL col <46 mg (femei),
 TG >150 mg/dl
6. glicemia a jeun >102–125 mg/dl
7. test toleranţă la glucoză anormal
8. obezitate abdominală- circumferinţa taliei
 >102 cm la bărbaţi
 >88 cm femei

98
 9. istoric familial de boală cardiovasculară prematură
 <55 de ani bărbaţi,
 <65 de ani femei

B. Aprecierea afectării subclinice de organ prin evidenţierea următorilor parametri:

1. hipertrofia ventriculară stângă: ECG, ecocardiografie
2. grosimea peretelui carotidian >0.9 mm sau plăci aterosclerotice
3. velocitatea undei de puls carotido-femural >12 m/sec
4. indice braţ – gleznă <0.9
5. creşterea creatininei serice
a. >1.3–1.5 mg/dl la bărbaţi
b. 1.2–1.4 mg/dl la femei
6. scăderea clearance-ului creatininei <60 ml/dl
7. microalbuminurie – până la 300 mg/24 ore

C. Confirmarea diabetului zaharat prin următoarele:

- glicemie a jeun ≥126 mg/dl determinări repetate
- glicemie la încărcarea cu glucoză >198 mg/dl
D. Afectarea clinică a organelor ţintă, ceea ce înseamnă boală:
 cardiovasculară:
 accident vascular cerebral:
 ischemic,
 hemoragic
 sau tranzitor
 cardiacă:
 infarct miocardic,
 angină pectorală,
 terapie de revascularizare coronariană,
 insuficienţă cardiacă
 renală: nefropatie:
 creatinină serică crescută
 >1.4 mg/dl la femei
 >1.5 mg/dl la bărbaţi
 proteinurie >300 mg/24 ore
 boala arterială periferică

99
  oftalmică: retinopatie: hemoragii, exudate, edem papilar

Complicaţii
Complicaţiile hipertensiunii arteriale pot fi acceptate mai degrabă ca efecte
adverse ale hipertensiunii asupra principalelor teritorii vasculare:
- cardiace,
- cerebrale,
- renale
- circulaţiei arteriale periferice.

Două mecanisme principale sunt implicate, cu pondere diferită, ambele sub efectul
valorilor crescute ale tensiunii arteriale.
- afectarea structurii şi funcţiei inimii şi arterelor;
- accelerarea procesului de ateroscleroză în directă legătură cu metabolismul
colesterolului.
De exemplu:
- accidentul vascular cerebral este direct legat de efectul presiunii arteriale
ridicate,
- în timp ce boala cardiacă ischemică se corelează direct cu ateroscleroza.

Boala cardiacă ischemică

Este cunoscut faptul că există trei factori de risc majori pentru aparţia bolii cardiace
ischemice:

1. HTA,
2. valorile crescute ale colesterolului
3. fumatul.

O analiză a trei studii mari prospective a arătat că la pacienţii cu infarct miocardic

fatal şi non-fatal cel puţin unul dintre aceşti trei principali factori de risc a fost prezent în
peste 90% din cazuri.

O metaanaliză a 61 de studii a arătat o legătură liniară atât între tensiunea arterială

sistolică cât şi diastolică şi riscul de evenimente coronariene.

Astfel:

100
 - pentru fiecare creştere cu 20 mmHg a TA sistolice s-a înregistrat o dublare
a riscului în intervalul 115-180 mmHg,
- în ceea ce priveşte TA diastolică riscul se dublează pentru fiecare creştere
cu 10mmHg în intervalul 75-100 mmHg.
Un aspect particular îl reprezintă legătura dintre risc şi TA la pacienţi care au suferit
un infarct miocardic, graficul având forma de „J”.
Adică arata o creştere paradoxală a riscului la cei cu TA mult scăzută, de exemplu
sub 110/70 mmHg.
O analiză recentă a trialului INVEST care a comparat două medicaţii
antihipertensive la pacienţi postinfarct miocardic a confirmat un risc crescut al mortalităţii
de orice cauză sau prin infarct miocardic la pacienţi cu TA distolică sub 75mmHg.
Antecedentele de HTA în sine nu determină neapărat creşterea mortaliţaţii post
infarct miocardic, dar pot prezice reinfarctizarea.
Prin urmare, recomandarea pentru tratamentul HTA la pacienţi cu boală
coronariană este de a menţine TA în jurul valorilor de 140/90 mmHg.

Insuficienţa cardiacă

Insuficienţa cardiacă (IC) este în prezent principala cauză de spitalizare pentru

populaţia de peste 65 de ani în SUA, HTA contribuind major la aceasta.
Astfel:
 riscul de IC este:
o de două ori mai mare la bărbaţii hipertensivi faţă de normotensivi
o de trei ori mai mare la femeile hipertensive fata de normotensive;
 90% dintre cazurile noi de IC în studiul Framingham Heart Study au avut
antecedente de HTA;
 riscul este mult mai mare legat de TA sistolică decât de cea diastolică;
 tratamentul HTA la populaţia vârstnică reduce incidenţa IC cu aproximativ 50%.
În ultimii zece ani aproape jumătate dintre pacienţii care prezintă semne şi
simptome de IC par să aibă funcţie VS normală, bazat pe fracţia de ejecţie peste 50% la
ecocardiografie.
 Aceşti pacienţi sunt încadraţi între cei cu disfuncţie distolică sau IC
diastolică.
 IC distolică este responsabilă de 74% dintre cazurile de IC la pacienţii
hipertensivi.

101
Tulburările de ritm
HTA reprezintă un factor de risc pentru:
 Aritmii atriale,
 Aritmiile ventriculare
 Moartea subită.

Mecanismele incriminate în aritmogeneză, insuficient elucidate cuprind:

 hipertrofia ventriculară (un alt efect secundar de remodelare a VS sub
acţiunea HTA),
 ischemia subendocardică,
 fibroza intramiocardică,
 hipertrofia miocitară,
 activarea sistemului nervos simpatic
 activarea sistemului renină angiotensină-aldosteron.
Dintre aritmiile supraventriculare, fibrilaţia atrială este cel mai frecvent întâlnită la
hipertensivi şi se asociază cu un risc crescut de accident vascular cerebral şi IC.
Dintre aritmiile ventriculare, extrasistolele ventriculare şi tahicardiile
ventriculare complexe sunt mai frecvente la hipertensivi, în special la cei cu hipertrofie
ventriculară stângă, independent de prezenţa afectării coronariene sau a disfuncţiei VS.

Boala cerebrovasculară

Accidentul vascular cerebral (AVC) este a treia cea mai comună cauză de moarte
la nivel global, după boala coronariană şi cancer.
Aproximativ:
- 80% sunt de cauză ischemică,
- 15% hemoragică
- 5% prin hemoragie subarahnoidiană.
Ca şi în cazul bolii coronariene, este o puternică relaţie liniară între TA sistolică şi
diastolică şi AVC, mai exprimată însă pentru TA sistolică.

102
 Aproximativ 60% dintre pacienţii cu AVC prezintă antecedente de HTA, iar dintre
hipertensivi aproximativ 78% nu au avut valori controlate ale TA.
Dacă în boala coronariană implicarea relaţiei HTA-colesterol-ateroscleroză este
importantă, în determinismul AVC este mult diminuată.
Astfel, o analiză a 45 de studii care au însumat 450.000 de pacienţi a arătat o
diferenţă de 5 ori a riscului de AVC pentru un interval al TA distolice între 75-102 mmHg,
dar nici o relaţie cu colesterolul pe un interval între 4.7-6.5 mmol/L.

Dintre factorii de risc pentru AVC, HTA şi mai ales TA sistolică, este cel mai
important, alături de:
- creatinina serică, - vârsta,
- diabet zaharat, - fibrilaţia atrială
- hipertrofie ventriculară stângă pe - antecedentele de boală cardiacă.
ECG,

Subtipurile de AVC au relaţii diferite cu HTA:

 În infarctele lacunare, produse prin leziuni la nivelul micilor artere ce
penetrează profund în scoarţa cerebrală mecanismul fiziopatologic este de lipohialinoză,
proces distinct faţă de afectarea aterosclerotică şi de remodelarea arterială din alte teritorii
vasculare. Între pacienţii cu această afectare 70% sunt hipertensivi.
 Infarctele cerebrale date de arterele mari intra- sau extracraniene sunt în
directă legătură cu procesul aterosclerotic, 50% dintre pacienţi sunt hipertensivi.
 AVC cardioembolic are ca factor de risc independent ateroscleroza aortică şi
carotidiană.
 AVC hemoragic are o strânsă legătură cu HTA şi m. ales cu întreruperea medicaţiei
antihipertensive.

În boala cerebrovasculară sunt câteva particularităţi legate de tratament.

- După AVC, în mod tipic TA creşte, mecanism ce menţine perfuzia în zona
periinfarct.
- Prin urmare este de evitat reducerea excesivă a TA imediat după un AVC.
Luat per ansamblu tratamentul HTA reduce rata de AVC cu 35-44% la:
- pacienţi tineri cu HTA sistolică şi diastolică
- la pacienţi vârstnici cu HTA sistolică izolată.

103
 Deşi este mult mai importantă reducerea TA indiferent de clasa de antihipertensive
utilizată, se pare că:
- betablocantele sunt mai puţin eficiente
- blocantele receptorilor de angiotensină sunt mult mai eficiente.

Boala renală cronică

Boala renală cronică (BRC) are două efecte principale asupra arterelor:
1. creşterea prevalenţei aterosclerozei

2. remodelarea arterială cu creşterea rigidităţii parietale.

Studii de urmărire pe termen lung au arătat că pacienţii hipertensivi cu valori TA
necontrolate au un risc crescut de deteriorare a funcţiei renale şi de progresie spre boală
renală terminală comparativ cu cei cu TA optimă (<120/80 mmHg).
La populaţia afroamericană riscul de dezvoltare a bolii renale terminale a fost de
două ori mai mare faţă de populaţia albă pentru orice nivel al TA.
Pacienţii hipertensivi cu afectare uşoară a funcţiei renale (apreciată ca rata filtrării
glomerulare <60 ml/min) au o prevalenţă crescută a leziunii organelor ţintă:
- hipertrofie VS,
- creşterea grosimii intimă-medie carotidiană
- microalbuminurie.
Importanţa clinică este că BRC este o importantă consecinţă a HTA şi se asociază
cu un risc cardiovascular crescut.
La pacienţii cu hemodializă:
- riscul de evenimente CV este de 10-30 ori mai mare faţă de
populaţia generală,
- 45% din mortalitatea generală la hemodializaţi fiind de cauză
cardiovasculară, ceea ce îi încadrează în grupa cu riscul cardiovascular cel mai
înalt.
JNC 7 şi alte ghiduri au propus ca la pacienţii hipertensivi care asociază boală renală
şi diabet zaharat ţinta tratamentului antihipertensiv să fie mai joasă, adică 130/80 mmHg.
Studii care au urmărit relaţia dintre reducerea TA la valori cât mai joase şi riscul
cardiovascular au arătat că:

104
 - la pacienţi cu BRC, de la anumite valori nu se mai înregistrează un
beneficiu suplimentar în reducerea riscului cardiovascular odată cu reducerea
excesivă a valorilor TA (de exemplu sub 80 mmHg pentru TA distolică),
- în timp ce la pacienţii diabetici cu cât mai mult se reduce TA, cu atât
mai mult scade riscul cardiovascular.
Aceste date au stat la baza adoptarii unor ţinte tensionale mai joase la diabetici.

Boala vasculară periferică

HTA este un factor de risc major pentru boala vasculară periferică (BVP), făcând
din aceasta un marker al riscului crescut de evenimente cardiovasculare.
BVP se defineşte prin indexul presional gleznă-braţ <0.9.
Se asociază puternic cu factorii de risc ai bolii aterosclerotice:
- TA,
- fumat,
- colesterol,
- diabet
- vârsta.
Indexul gleznă-braţ prezice AVC mai acurat decât boala cardiacă ischemică.
Diagnosticarea BVP impune o evaluare promptă a afectării aterosclerotice în alte
teritorii vasculare.
Este cunoscut ca:
- 60% dintre pacienţii cu BVP au asociat:
 boala coronariană,
 boala cerebrovasculară
 ambele,
- 40% dintre pacienţii cu boală coronariana sau cerebrovasculară au
şi BVP

Tratament

105
Măsuri terapeutice nonfarmacologice
Modificarea stilului de viaţă este prima etapa în tratamentul HTA, fiind indicată
tuturor pacienţilor hipertensivi şi constă în măsuri specifice, care nu numai ca pot reduce
valorile TA dar scad şi riscul de infarct miocardic şi de AVC.
Modificarea stilului de viaţă se referă la:
- prevenirea instalării HTA la cei cu valori la limita superioară a normalului
- reducerea valorilor TA la pacienţii hipertensivi prin controlul factorilor de risc
CVS
Principalele măsuri de tratament nonfarmacologic se referă la:
- reducerea greutăţii,
- program de alimentaţie hipolipemiantă,
- scăderea aportului de Na+,
- activitate fizică regulată,
- consum moderat de alcool
- abandonarea fumatului.
Studii observaţionale au demonstrat importanţa modificării simultane a factorilor de
risc care aduce beneficii suplimentare, cu menţiunea că de multe ori acest obiectiv este
mai greu de realizat chiar decât menţinerea îndelungată a aderenţei la tratamentul
antihipertensiv.
Abandonarea fumatului – fumatul este un factor de risc cardiovascular major
cunoscut prin efectul dovedit de creştere a valorilor tensionale secundar eliberării de
catecolamine.
Efectul nicotinei pe lângă cel vasopresor şi de descărcare simpatică, care duce la
creşterea rigidităţii arteriale, include:
 creşterea rezistenţei la insulină,
 obezitatea viscerală
 progresia nefropatiei.
Terapia de substituţie cu nicotină este eficientă şi are efect vasopresor minim.
Monitorizarea automată ambulatorie a TA a demonstrat reducerea valorilor TA la
scurt timp după abandonarea fumatului.
Beneficul este şi mai important pentru reducerea riscului de AVC şi de IMA.

Reducerea greutăţii - cu obţinerea unui index de masă corporală între 18.5 +

24.9 kg/m2 determină scăderea valorilor TA.
Scăderea ponderală în medie de 5,1 kg determină o reducere a valorilor tensionale
de 4.4/3.6 mmHg atât la normo- cât şi la hipertensivi.

106
 Dieta DASH - recunoscuta în tratamentul nonfarmacologic - se referă la:
 consumul de fructe şi legume (300g/zi),
 reducerea aportului de grăsimi saturate şi colesterol.
Există trialuri care susţin rolul de reducere a TA prin aport de acizi graşi
polinesaturaţi Omega 3 în cantitate de peste 3g/zi.

Reducerea aportului de sodiu la sub 100 mmol/zi determină scăderea valorilor

TA cu 2-8 mmHg.
Cantitatea de sare admisă zilnic la pacienţii cu HTA este de 3.8 g/zi, obiectiv greu
de realizat, cantitatea de sub 5 g fiind obligatoriu de respectat.

Activitatea fizică regulată aerobică cel puţin 30 de minute pe zi reduce valoarea

TA cu 4-9mmHg.
Este indicat efortul fizic de intensitate moderată de tip alergare, mers rapid, înot.
Se va evita efortul fizic izometric şi cel excesiv la pacienţii cu valori TA
necontrolate.

Consumul de alcool în exces se corelează cu valori TA crescute şi de asemenea

cu reducerea eficienţei medicaţiei antihipertensive.
- Se recomandă o limitare a consumului de alcool la:
 20-30 g etanol/zi la bărbaţi
 de 10-20 g la femei.
- Reducerea consumului de alcool scade valorile TA în medie cu 2-4
mmHg.

Măsuri terapeutice farmacologice

Obiectivul tratamentului antihipertensiv este în principal:
1. scăderea valorilor TA şi prin aceasta,
2. prevenirea suferinţei organelor ţintă
3. prevenirea apariţiei complicaţiilor cardiovasculare.

Tratamentul antihipertensiv se iniţiază în funcţie de valorile TA şi de riscul

cardiovascular global al pacientului.

107
 Obţinerea reducerii valorilor TA sub 140/90 mmHg şi respectiv 130/80 mmHg la
pacienţii cu risc cardiovascular reprezintă ţinta tratamentului cu beneficii dovedite pe
morbi- mortalitate cardiovasculară.
Ghidurile de management al pacienţilor cu HTA recomanda iniţierea trat
medicamentos la:
- pacienţii cu HTA gr. I cu risc adiţional înalt
- la cei cu HTA gr. II
- HTA gr. III
HTA este factorul de risc cardiovascular cel mai frecvent care se poate modifica
prin tratament şi reprezintă cauza principală pentru care pacientul se adresează medicului;
Cu toate acestea prevalenţa bolnavilor hipertensivi este în creştere şi tratamentul
este inadecvat datorită inerţiei medicului in adaptarea tratamentului la valorile TA ,dar şi
datorita costurilor ridicate a medicamentelor.
Pentru majoritatea pacienţilor hipertensivi, în special pentru cei peste 65 ani,
beneficiul tratamentului este superior faţă de pacienţii tineri datorită faptului că adulţii au
un risc cardiovascular suplimentar.
În prezenţa unui risc global de peste 10% la 10 ani (scorul Framingham) unii autori
recomandă iniţierea tratamentului medicamentos.
Această abordare efectuata pe baza riscului cardiovascular estimat este mai
precisă şi mai sigură decât indicaţia de tratament făcută doar pe baza valorilor TA.

Există un algoritm pentru tratamentul hipertensiunuii arteriale, strâns legat de

ghidurile naţionale, care recomandă următoarele reguli:
1. pentru toare vârstele, la valori ale TA >160/100 mmHg, se indică: asocierea
de 2 clase de medicamente dintre care obligatoriu este şi un diuretic în doză mică;
2. la pacienţii cu:
- vârsta între 60-80 de ani cu valori TA 140-160 mmHg/ 90-100 mmHg
fără alţi factori de risc se va indica diuretic în doză mică,
- Diuretic in doza mica si la cei cu TAS peste 160 mmHg şi TAD sub 90
mmHg (și fără alți factori de risc);
- la cei cu factori de risc asociaţi se va adăuga tratamentul factorilor de
risc.
3. la valori ale TA la limită 139-130/80 mmHg, asociate cu diabet zaharat sau cu
afectare de organ ţintă se va iniţia tratamentul bolilor asociate cu sau fără diuretic.
4. la valori ale TA 129-120/<80 mmHg cei cu valori TA la limită fără boli asociate
se va indica monitorizarea valorilor TA la domiciliu.

108
 5. pentru toate grupurile de pacienţi se va suplimenta tratamentul cu alte clase
de medicamente pentru a obţine o valoare TA controlata.

Tratamentul medicamentos
Se iniţiază imediat tratamentul medicamentos dacă
 în ciuda măsurilor de schimbare a stilului de viaţă valorile TA nu sunt
controlate:
o sub 140/90 mmHg
o respectiv sub 130/80 mmHg la diabetici şi cei cu insuficienţă renală
 sau valorile TA sunt foarte mari în momentul diagnosticului: TA >160/100 mm
Hg

Se va alege clasa de medicamente cea mai potrivită in functie de profilul

pacientului, cu o reducere iniţială a valorilor TA cu 5-10 mmHg.
Reducerea prea brutală a valorilor TA poate determina efecte secundare de tipul:
- ameţeli,
- slabiciune,
- oboseală.
Hipopotasemia şi tulburările electrolitice pot fi răspunzătoare de asemenea, de
astfel de simptome.
Doza cu care se va iniţia tratamentul este recomandată, pentru siguranţă, să nu fie
suficientă, reactivitatea fiecăruia fiind diferită; La majoritatea pacientilor răspunsul este
moderat; Exista si extreme cu raspuns exagerat la cei foarte sensibili şi respectiv
rezistenta la tratament la polul opus.
Alegerea clasei de medicamente
Chiar dacă trialurile arată că există diferenţe în principal bazate pe rasă şi vârstă,
majoritatea claselor de medicamente au eficienţă similară la doze moderate, de reducerea
cu aproximativ 10% a valorilor TA.
Există totuşi excepţii susţinute de rezultatele trialului LIFE care compară blocanţii
receptorilor de angiotensină II (losartan) cu beta-blocante (atenolol) şi unde s-a dovedit
superioritatea sartanilor.
De asemenea trialul ASCOT demonstrează superioritatea blocanţilor canalelor de
calciu de tipul – amlodipinei – faţă de atenolol pe reducerea valorilor TA la administrare
unică.
Alegerea clasei de medicamente va depinde de efectele favorabile pe patologia
asociată concomitent cu HTA şi pentru a evita efectele adverse nedorite:

109
 - astfel la un pacient cu cardiopatie ischemică sau cu tahiaritmii
supraventriculare se va alege ca tratament initial:
 beta-blocantul sau
 blocanţii canalelor de calciu,
- la cei cu insuficienţă renala se va alege tratamentul cu:
 inhibitori ai enzimei de conversie (IEC), sau cu
 Sartani (blocanţi ai receptorilor de angiotensina ARB)
 pentru efectul lor renoprotectiv.

Trialul ALLHAT a demonstrat rezultate similare în ceea ce priveşte tratamentul cu

diuretic de tipul clortalidonei şi un IEC sau un blocant al canalelor de calciu (BCC)
Acest beneficiu a contribuit la ratiunea de a introduce diureticul in doza mica ca şi
indicatie terapeutica de primă alegere.
Astfel, o doză redusă de diuretic tiazidic poate fi tratamentul iniţial, însă
această opţiune este suficientă doar la 30% din pacienţi.
A doua alegere logică ar fi:
- clasa IEC şi ARB dacă pacientul este tânăr şi de rasă albă,
- asocierea diuretic sau beta-blocant de Ca++ la vârstnici şi rasă
neagră.

Datorită faptului că medicaţia diuretică în doză redusă potenţează efectul celorlalte

clase de medicamente combinaţia între diuretic şi altă calsă de medicamente a devenit
foarte răspândită şi folosită pe scară largă.
În trialul ACCOMPLISH combinaţia dintre IEC şi BCC a demonstrat o reducere cu
20% a ratei relative de mortalitate şi morbiditate cardiovasculară faţă de combinaţia IEC şi
diuretic, chiar dacă valorile TA erau reduse în măsură egală de ambele combinaţii.
Acest rezultat se menţine şi în cazul combinaţiei IEC sau ARB cu blocant al
canalelor de calciu şi diuretic.
Este deja disponibilă şi combinaţia celor trei clase:
 diuretic,
 blocant a receptorilor de angiotensină
 blocant a canalelor de calciu.

Diureticele
 există 4 tipuri de diuretice în funcţie de locul de acţiune la nivel tubului renal:
1. inhibitori ai anhidrazei carbonice,

110
 2. diuretice de ansă,
3. diuretice tiazidice
4. diuretice economizatoare de potasiu.
 Diureticul tiazidic (hidroclorotiazida 6.25-50 mg) este alegerea cea mai folosită în
combinaţie cu blocant de aldosteron (spironolactonă 25-100mg).
 Diureticele de ansă de tipul furosemid se vor administra pacienţilor cu IR sau HTA
rezistentă.

Inhibitori adrenergici
 blochează sistemul nervos adrenergic la diferite niveluri:
o nervos central,
o nervos periferic,
o pe receptorii alfa-beta adrenergici.
 Medicamentele care acţionează la nivel neuronal blochează eliberarea de
norepinefrină din neuronii periferici adrenergici şi au efect antihipertensiv
semnificativ. Acestia sunt de tipul: rezorcină și guanetidină.

Inhibitori centrali adrenergici

 clonidina,
 Metildopa – aprobat in sarcina
 Au eficienţă crescută, ultimul fiind unul din puţinele droguri aprobate în HTA de
sarcină.

Blocanţii receptorilor adrenergici - de tip alfa1

 sunt reprezentaţi de:
 prazosin,
o doxazosin,
o terazosin.
 Efectul hemodinamic favorabil constă în reducerea rezistenţei periferice cu
menţinerea debitului cardiac şi fără efecte adverse pe metabolismul lipidic şi pe
sensibilitatea la insulină.
 Sunt indicaţie de primă intenţie la cei cu adenom de prostată.

Blocanţii receptorilor beta-adrenergici

111
 sunt diferiţi în funcţie de:
o cardioselectivitate,
o activitate simpaticomimetică intrinsecă
o solubilitatea lipidică.
 Beta- blocantele se clasifică în:
 nonselective
o nadolol,
o propranolol,
o timolol,
o sotalol (cu activitate simpaticomimetică intrinsecă),
o pindolol;
 selective –
o atenolol,
o esmolol,
o metoprolol,
o bisoprolol
 cu efect alfa-blocant:
o labetalol,
o carvedilol.
 Beta-blocantele sunt recomandate în special celor cu:
o boală coronariană coexistentă,
o după infarct miocardic
o celor cu insuficienţă cardiacă şi/sau tahiartmii
o tahiaritmii.
 Nebivololul cel mai selectiv beta1-blocant are efect vasodilalator şi antioxidant prin
eliberarea de oxid nitric.

Vasodilatatoarele directe
 hidralazina este cea mai folosită
 minoxidilul este utilizat în situaţiile cu HTA severă refractară, asociată cu insuficienta
renală.

Blocanţii canalelor de calciu

 reperezintă o clasă de agenţi antihipertensivi foarte utilizaţi:
o dihidropiridinele au:

112
  acţiunea vasodilatatoare periferică cea mai potentă,
 Au efect redus pe:
 automatismul cardiac,
 pe funcţia cronotropă
 pe contractilitate.
o Nondihidropiridine
 Verapamilul şi Diltiazemul – au de asemenea efect antihipertensiv
însă mai puţin potent.
 Blocanţii canalelor de calciu:
o sunt agenţi antihipertensivi eficienţi la toate vârstele şi rasele,
o reduc rata de evenimente cardiovasculare şi deces
o au efect protectiv în ceea ce priveşte riscul de accident vascular cerebral.
 In trialul ALLHAT efectuat pe 12,000 de pacienţi diabetici efectul protectiv al
terapiei cu Amlodipina a fost similar cu IEC sau cu diureticele.

Inhibitorii sistemului renină-angiotensină-aldosteron

 Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei blochează transformarea
angiotensinei I inactivă în angiotensină II activă;
 Ca şi monoterapie au un efect antihipertensiv similar cu alte clase de medicamente
cu menţiunea că sunt mai puţin eficienţi la rasa neagră şi vârstnici datorită
nivelului redus de renină la această categorie de pacienţi.
 Mecanismul de acţiune se realizează prin reducerea rezistenţei periferice secundar
nivelului crescut de kinină.
 Tratamentul diuretic concomitent are efect benefic de potenţare a eficacităţii.
 De asemenea au efect protectiv semnificativ pe reducerea riscului cardiovascular şi
de deces, având dovezi de eficienţă la cei cu boală coronariană asociată sau
insuficienţă cardiacă congestivă.
 IEC reprezintă tratamentul de electie în insuficienţa renală cronică de cauză
diabetică sau nondiabetică.
 Chiar daca nivelul creatininei serice crește la 30% din pacienţi în primele doua luni
de tratament acesta nu se va sista datorită protecţiei renale dovedită pe termen
lung.
 Reprezentanţii principali ai IEC sunt:
1. Captopril,

113
 2. Enalapril,
3. Lisinopril,
4. Perindopril,
5. Ramipril.

Blocanţii receptorilor de angiotensină II

 dislocă angiotensina II de pe receptorul AT1, antagonizând efectul şi determinând
scăderea rezistenţei periferice.
 Eficacitatea sartanilor este similară între diferiţi reprezentanţi şi potenţată de
adăugarea diureticului.
 Sartanii au efect protectiv cardiovascular şi renal superior altor clase de
antihipertensive.
 Adăugarea unui sartan la o doză maximă de IEC nu creşte efectul antihipertensiv ci
doar agraveaza disfuncţia renală.
 Sartanii au ca efect terapeutic specific de reducere a progresiei afectării renale la
pacienţii cu diabet zaharat tip II şi nefropatie asociată.
 Reprezentanţii principali ai acestei clase sunt:
1. Candesartan,
2. Irbesartan,
3. Losartan,
4. Telmisartan,
5. Valsartan.

Inhibitorii direcţi de renină

 aliskiren
 are efect hipotensor asociat cu reducerea hipertrofiei ventriculului stang.
 În combinaţie cu sartanii oferă efect antihipertensiv suplimentar şi de protecţie
a organelor ţintă
Particularități de tratament la :
 Vârstnici:
o la pacienţii cu vârstă de peste 65 de ani, HTA are o prevalenţă mult
crescută (60-80%)
o caracteristică hemodinamică:
 HTA sistolică cu creşterea presiunii pulsului,
 valoarea diastolică fiind frecvent în limite normale

114
 o riscul hipotensiunii ortostatice şi a interferenţelor medicamentoase este
ridicat
o obiectivele de atins pentru valorile tensionale nu diferă faţă de adultul tânăr,
dar acestea trebuie atinse gradual prin iniţierea terapiei cu doze mai mici,
progresiv crescânde
o diureticele tiazidice şi blocantii de calciu constituie primele opţiuni
o deşi există numeroase dovezi ale beneficiului tratării HTA la vârstnici
(inclusiv la peste 80 ani), vârstnicii beneficiază cel mai puţin de un
tratament adecvat datorită reticenţei medicilor.
 Diabetici:
o asocierea HTA cu DZ creşte foarte mult riscul complicaţiilor pentru ambele
afecţiuni
o aproximativ 35% dintre hipertensivi au DZ
o aproximativ 75% dintre diabetici sunt hipertensivi
o tratarea adecvată a HTA în acest context morbid aduce mari beneficii de
protecţie asupra consecinţelor cardiovasculare, renale şi retiniene a DZ

o clasele de antihipertensive preferate în această situaţie, care au dovedit în

particular o protecţie renală îndeosebi sunt:
 IEC,
 sartanii
 şi mai recent inhibitorii reninei (Aliskiren)
o în prezenţa insuficientei renale se impune asocierea terapiei diuretice
o deocamdată obiectivele stabilite în ghiduri se referă la valori sub 130/80
mmHg pentru pacientul diabetic deşi nu există suficiente dovezi a
beneficiului faţă de obiectivele stabilite pentru pacienţii non-diabetici.
 Coronarieni:
o HTA este un factor de risc independent pentru apariţia bolii coronariene,
fiecare 20 mmHg în plus ale TAS dublează riscul de deces prin evenimente
fatale coronariene
o în vederea prevenţiei primare a bolii coronariene, obiectivul de atins este
140/90 mmHg, cu oricare din clasele medicamentoase antihipertensive
(IEC, sartani, ACC sau diuretice tiazidice)
o pentru pacienţii coronarienei dovediţi sau cu echivalente de boală
coronariană (DZ, boală cronică renală, arteriopatie obliterantă periferică sau

115
 boală carotidiană) obiectivul tensional este de 130/80 mmHG; medicaţia de
primă linie recomandată se referă la:
 beta-blocante şi IEC sau sartani;
 ACC (amlodipină retard) sunt utilizate doar când pacienţii au angină
 beta-blocantele sunt contraindicate din alte considerente;
 dihidropiridinele cu acţiune rapidă (nifedipină) sau
nondihidropiridinele (diltiazem, verapamil) nu sunt recomandate în
acest context clinic
o în particular, în cazul insuficienţei cardiace de origine ischemică,
recomandările actuale apreciază necesară reducerea TA la valori sub 120 /
80 mmHg
Renali:
o HTA este creditată cu un factor de risc pentru progresia bolilor renale
o nivelele tensionale maxime acceptate de ghiduri pentru pacientii cu boala
renala diabetica sau non-diabetica sunt apreciate la 130/80 mmHg

o medicaţia de elecţie pentru pacienţii hipertensivi cu nefropatie diabetică sau

non-diabetică şi cu proteinurie este reprezentată de:
 IEC şi sartani
 la ele se pot adăuga diuretice sau alte antihipertensive dacă
obiectivul tensional nu este atins

 Sarcina:
o Ghidurile europene recomandă ca valori ţintă a TA de 140/90 mmHg pentru
femeile însărcinate care au:
 hipertensiune gestaţională,
 HTA preexistentă asociată cu HTA gestaţională
 HTA cu afectare subclinică de organ cu simptome.
 În orice alte circumstanţe, valorile ţintă ale TAS şi TAD sunt de 150
mmHg, respectiv de 95 mmHg
o Ghidurile americane pledează pentru valori mai ridicate:
 dacă HTA precede sarcina şi nu există o afectare a organelor ţintă,
tratamentul medicamentos se impune la valori de peste 160/110
mmHg;

116
  în prezenţa afectării organelor ţintă, obiectivul tensional se reduce la
140/90 mmHg;
 în condiţiile preeclampsiei TA se recomandă a fi menţinută între
140-155 mmHg pentru TAS şi respectiv 90-105 mmHg pentru TAD
o Medicaţia de electie în sarcină pentru controlul HTA este reprezentată de
Methyldopa (250 mg x 2 /zi, maximum 4 gr/zi);
o Ca alternative se recomandă:
 beta-blocante de tipul Labetalol (un alfa-beta blocant în realitate),
 altă opţiune terapeutică o reprezintă anticalcicele de tip retard.
 Este acceptată de asemenea utilizarea şi de diuretice la gravidele
anterior hipertensive care foloseau această medicaţie.
o beta-blocantele pure (fără acţiune alfa asociată) nu sunt indicate datorită
riscului fetal şi placentar.

Mijloace de tratament intervenţional/chirurgical

Metodele de terapie interventională şi/sau chirurgicala sunt utilizate aproape în
exclusivitate la cazurile cu HTA secundară.
Procedurile de denervare a arterelor renale, tehnici mai recente, sunt aplicabile la
cazurile cu HTA esenţială, severă, refractară la tratamentul medicamentos.

Hipertensiunea reno-vasculară
 DISPLAZIA FIBROMUSCULARĂ,
 STENOZĂ ATEROSCLEROTICĂ A ARTEREI RENALE

 pentru displazia fibromusculară, procedeul preferat şi eficient terapeutic (vindecarea

HTA în 50% din cazuri) este angioplastia percutană cu balon, rareori este necesară
şi implantarea unui stent;
 Abordarea intervenţională, mult mai rar chirurgicală (când eşuează tentativa
percutană sau există o patologie aortică asociată care necesită corecţie, ex.
anevrismul de aortă) se impune când:
o hipertensiunea este severă şi refractară la tratamentul medicamentos
(peste 3 medicaţii antihipertensive),
o există o degradare progresivă a funcţiei renale,
o apar frecvent edeme pulmonare (”flashing pulmonary edema”)
o se agravează angina pectorală sau insuficienţa cardiaca;
 Metoda de elecţie: angioplastia percutană cu implantare de stent;

117
  Deoarece metoda percutană comportă şi riscul agravării insuficienţei renale, prin
embolii distale şi toxicitatea substanţei de contrast, selecţia cazurilor trebuie să fie
foarte riguroasă.
 Aceasta cu atât mai mult cu cât studiile de până acum care au comparat rezultatele
tratamentului medicamentos vs intervenţional nu au furnizat date convingătoare
pentru metodele de dilatare şi stentare.
 Problema cea mai dificilă şi rămâne este identificarea corectă a pacienţilor la care
beneficiul abordării intervenţionale ar fi substanţial iar riscurile minime sau, cel
puţin, net inferioare faţă de beneficiu hemodinamic şi clinic, acest fapt datorându-
se în principal absenţei unor criterii valide de selecţie.

Hiperaldosteronismul primar –
 în cazul adenomului solitar, soluţia este de rezecţie chirurgicală;
 preoperator, 8-10 zile, se impune o terapie de reechilibrare metabolică şi care să
asigure un control riguros al TA.

Sindromul Cushing
 în cazul unui adenom hipofizar, acesta se rezecă printr-un procedeu de
microchirurgie selectivă transfenoidală;
 în prezenţa unei tumori adrenale se practică rezecţia chirurgicală selectivă.

Feocromocitom
 tumora benignă beneficiază de rezecţie chirurgicală;
 pentru a asigura un volum circulant adecvat şi a evita stările de şoc ce pot apărea
după extirparea tumorii este necesară o riguroasă pregatire preoperatorie cu:
o alfa şi beta-blocante,
o administrarea de fluide.
Coarctaţia de aortă poate beneficia atât de:
 metoda chirurgicală:
o rezecţia zonei coarctate şi sutura termino-terminală,
o lărgire cu petec biologic sau artificial,
 proceduri percutane intervenţionale:
o dilatarea zonei coarctate + implantare de stent
 Opţiunea fiind în funcţie de particularităţile anatomice şi funcţionale ale anomaliei
vasculare.
Apneea nocturnă (”obstructive sleep apnea”) în cazuri extreme, se poate apela
la:

118
 uvulopalatofaringoplastie
 alte proceduri chirurgicale în funcţie de situaţia anatomică:
o osteotomie maxilomandibulară,
o tonsilectomie,etc

HTA esenţială

 Modularea activităţii renale simpatice prin ablaţie prin radiofrecvenţă pe cateter a

fost dezvoltată pe baza datelor clinice şi experimentale.
 Mecanismelele prin care denervarea simpatică renală îmbunătăţeşte controlul
tensiunii arteriale este complex, implicând:
o scăderea semnalizării simpatice eferente către rinichi,
o reducerea eliberării renale de noradrenalină,
o natriureză,
o creşterea fluxului renal,
o scăderea activităţii reninei plasmatice
o scăderea semnalelor renale aferente şi
o scaderea activării simpatice centrale.
 Tehnica denervării renale presupune acces vascular similar arteriografiei renale şi
plasarea sub ghidaj fluoroscopic a cateterului de radiofrecvenţă la nivelul
segmentului distal al arterelor renale bilateral.
 Apoi se aplică circumferenţial, în mod repetat, curenţi de radiofrecvenţă, având ca
rezultat întreruperea fibrelor nervoase simpatice.
 Siguranţa şi eficacitatea denervării renale a fost evaluată în două trialuri clinice:
Symplicity HTN-1- şi Symplicity HTN-2, care au inclus pacienţi cu hipertensiune
arterială refractară.
 Studiul pilot Simplicity HTN-1 a demonstrat o reducere semnificativă a valorilor
tensionale la 6 luni şi respectiv 2 ani , la 92% din pacienţii incluşi în studiu.
 Trialul multicentric randomizat Simplicity HTN 2 a confirmat aceste rezultate, 84%
dintre pacienţi trataţi prin denervare renală având o reducere semnificativă a
valorilor tensionale faţă de grupul de control, fără o rată semnificativă de
complicaţii.

 Recomandările actuale ale societăţii Europene de Cardiologie includ utilizarea

denervării renale la pacienţi

o cu valori ale tensiunii arteriale sistolice peste 160 mm Hg (≥150 mm Hg la

pacienţii cu diabet zaharat), la care s-au aplicat:

119
  măsurile de schimbare a stilului de viaţă
 care utilizează cel puţin trei clase de medicam. antihipertensive
(inclusiv diuretice),
 care au o rată a filtrării glomerulare de cel puţin 45 mL/min/1.73 m2.
o Nu sunt eligibili pacienţii cu:
 hipertensiune secundară,
 cu pseudorezistenţă la tratament
 cei cu artere renale polare sau accesorii,
 stenoză de arteră renală
 antecedente de revascularizare renală.

9. INSUFICIENŢA CARDIACĂ CRONICA

Insuficienţa cardiacă cronica (ICC) este sindromul clinic, consecinţa unei boli
structurale sau anomalii funcţionale cardiace, “determinat de incapacitatea inimii de a
asigura un debit circulator adecvat pentru necesităţile metabolice ale organismului sau
asigurararea acestui debit cu preţul creşterii simptomatice a presiunilor de umplere a
cordului’’.

1. Terminologie şi clasificare a IC
Clinic, pacientii cu IC cronică, cu perioade variate de stabilitate şi agravare
(“decompensare”).
Unele boli pot produce o injurie cardiaca acuta ducând rapid la aparitia simptomelor
de IC – denumirea fiind in acest caz de IC acută.
Exemple de cauze de ICA:
 infarct miocardic acut,
 miopericardită

120
 Uneori, sub terapia medicamentoasă specifică sau proceduri intervenţionale,
simptomele se pot remite,
 mai rar funcţia cardiacă se normalizează (ex. vindecarea după miocardită
acută)
 mai frecvent persistă anomaliile structurale, făcând trecerea spre forma de
insuficiență cardiacă cronică.

Sunt folosiţi următorii termeni în descrierea IC:

 IC stângă în care în tabloul clinic al bolii domină semnele de disfuncţie a codului
stâng:
o stază venocapilară pulmonară (tradusă clinic prin dispnee)
o debit cardiac scăzut (ce este la originea fatigablităţii şi intoleranţei la efort).
 IC dreaptă în care domină disfuncţia cordului drept
o stază venoasă în teritoriul venelor cave ce determină:
 turgescenţă jugulară,
 hepatomegalie de stază asociată cu durere la nivelul hipocondrului
drept,
 edeme periferice.
 IC globală în care în tabloul clinic se regăsesc semnele de IC dreaptă şi stângă.

IC este arbitrar împărţită în:

- forma cu fracţie de ejecţie (FE) scăzută - caracterizată prin:
o disfuncţie sistolică de ventricul stâng evaluată prin FE a VS ≤40%
o de regulă dilatarea ventriculului stâng
- forma cu FE păstrată - caracterizată prin:
o funcţie sistolică normală sau uşor deprimată a ventriculului stâng:
 FE între 40-50%
o disfuncţie diastolică, de regulă cu ventricul stâng de dimensiuni normale dar
cu hipertrofie de pereţi).
Această diferenţiere a celor două forme de IC are o bază terapeutică, indicaţiile de
terapie fiind diferite şi o semnificaţie prognostică.
Forma de IC cu FE scăzută având un prognostic mai rezervat.

Cea mai folosită clasificare a IC este cea funcţională bazată pe severitatea

simptomelor, aceasta este clasificarea NYHA.

121
 Clasa I NYHA cuprinde pacienţii cu boală structurală/anomalii funcţionale cardiace
fără limitarea activităţii fizice.

Clasa II NYHA cuprinde pacienţii cu uşoară limitare a activităţii fizice obişnuite

datorită simptomelor (dispnee, fatigabilitate, palpitaţii ce apar la eforturi ca grădinărit, dans,
măturat).

Clasa III NYHA cuprinde acei pacienţi cu limitare severă a activităţii fizice, efortul
fizic mai mic decât obişnuit (ex. îmbrăcat, toaleta zilnică, făcut patul) determină simptome.

Clasa IV NYHA se referă la pacienţii cu simptome în repaus, cel mai mic efort
agravând simptomele.

O altă clasificare în stadii a IC (clasificarea ACC/AHA) se referă la prezenţa

modificărilor structurale cardiace şi a simptomelor.

Stadiul A cuprinde pacienţii cu risc mare de a dezvolta IC, dar fără modificări
structurale sau funcţionale cardiace, fără simptome sau semne de IC (ex. HTA fără
hipertrofie ventriculară stângă, diabet zaharat, cardiopatie ischemică cronică).

Stadiul B include pacienţii cu boală structurală cardiacă, puternic asociată cu risc

de a dezvolta IC, dar fără simptome sau semne de IC (ex. hipertrofie ventriculară stângă,
infarct miocardic, valvulopatii asimptomatice).

Stadiul C cuprinde pacienţii cu simptome şi semne de IC.

Stadiul D cuprinde pacienţii cu boală cardiacă structurală avansată şi

simptomatologie severă în ciuda terapiei medicale maximale.

Epidemiologia IC
IC este prezentă la 1-2% din populaţia adultă şi prevalenţa ei este de peste 10% la
persoanele cu vârstă mai mare de 70 de ani.
Prognosticul acestor persoane este nefavorabil, mortalitatea fiind de 50% la 4 ani.
40% dintre pacienţii internaţi pentru IC vor suferi o respitalizare sau vor deceda în
decurs de 1 an.
Aproximativ jumătate din pacienţii cu IC au FE scăzută.
IC este o cauză importantă de morbi-mortalitate şi de alterare a calităţii vieţii.

Etiologia şi factorii precipitanţi

Cauzele frecvente de IC sunt redate în tabelul de mai jos:

122
Suprasolicitare 1. Hipertensiune arterială
de presiune 2. Stenoze valvulare
Suprasolicitare 1. Regurgitări valvulare
de volum 2. Şunturi intracardiace
3. Fistule arteriovenoase
Scăderea 1. Ischemia miocardică
eficienţei 2. Cardiomiopatii primare
contractile 3. Miocardite (bacteriene, virale, parazitare)
4. Boli neuromusculare cu afectarea miocardului (distrofia Duchenne,
ataxia Friedreich etc.)
5. Boli endocrine cu afectarea miocardului (diabet zaharat, boli tiroidiene
etc.)
6. Boli infiltrative miocardice (amiloidoza, hemocromatoza, sarcoidoza
etc.)
7. Toxice cardiace (alcool, antracicline etc)
8. Deficite nutriţionale (carnitină, seleniu, tiamină)
Scăderea 1. Boli pericardice (pericardita constrictivă, tamponada cardiacă)
umplerii 2. Obstrucţii intracardiace (tumori cardiace)
cardiace 3. Scurtarea diastolei (tahiaritmii excesive)
4. Boli infiltrative miocardice cu restricție (amidoidoză, hemocromatoză,
sarcoidoză)

Factorilor cauzali li se adaugă factori precipitanţi (agravanţi) care accentuează

simptomele bolii, aceştia sunt reprezentaţi de:
 cauze cardiace:
1. tulburări de ritm sau conducere,
2. miocardite,
3. endocardita infecţioasă,
4. infarctul miocardic,
5. tamponada cardiacă,
6. criza hipertensivă
 cauze extracardiace:
1. embolii pulmonare,
2. anemia,
3. infecţii,
4. tireotoxicoza,
5. medicaţia inotrop negativă,

123
 6. necomplianţa la terapie sau regim,
7. insuficienţa renală
Fiziopatologia IC
Scăderea debitului cardiac va declanşa o cascadă de manifestări structurale şi
funcţionale la nivel cardiovascular şi bioumoral, numite mecanisme de compensare,
menite să restabilească debitul cardiac şi perfuzia adecvată a organelor.

Aceste mecanismele sunt:

1. activarea neuroendocrină
2. remodelarea cardiacă.
1. Activarea neuroendocrină, mecanism mai rapid de compensare, se referă
în principal la activarea
 sistemului nervos simpatic
 a sistemului renină angiotensină aldosteron (SRAA).

Scăderea debitului cardiac este percepută de baroreceptorii din arcul aortic şi de la

nivel carotidian, ce vor stimula centrii nervoşi simpatici consecinţa fiind creşterea tonusului
simpatic şi a eliberării de catecolamine.

Acestea produc redistribuţia debitului cardiac, astfel apare vasoconstricţie în

teritoriile bogate în receptori α adrenergici (renal, tub digestiv, cutanat, musculatură
scheletică) cu menţienerea perfuziei în teritoriile vitale care au posibilitatea de autoreglare
a circulaţiei (cord, creier).

La nivel cardiac, catecolaminele:

 au efect inotrop şi cronotrop pozitiv,

 cresc consumul de oxigen,
 tahicardia scurtează diastola şi perfuzia coronară,
 induc ischemie
 sunt aritmogene.
 De asemenea, stimularea adrenergica indelungata a miocitelor
activeaza genele răspunzătoare de apoptoză
În ICC se produce progresiv scăderea numărului de receptori β adrenergici și o
desensibilizare a acestora prin modificări de transmitere a semnalului intracelular, astfel
este redus efectul activării simpatice.

Scăderea debitului sangvin renal stimulează baroreceptorii din aparatul

juxtaglomerular cu eliberarea de renină care va acţiona asupra angiotensinogenului

124
circulant cu generarea în final a angiotensinei II (ANG II), moleculă puternic
vasoconstrictoare.

ANG II acţionează preferenţial asupra arteriolei eferente glomerulare,

vasoconstricţia acesteia:

 favorizează creşterea filtrării glomerulare,

 stimulează resorbţia de sare şi apă în tubul contort proximal
 stimuleaza eliberarea de aldosteron din corticosuprarenală;
o acesta creşte resorbţia de sare şi apă în tubul contort distal,
o creşterea volemiei, ameliorând astfel perfuzia renală dar şi:
 umplerea cardiacă,
 debitul cardiac
implicit perfuzia ţesuturilor.

Numeroase alte substanţe vasoconstrictoare sunt produse în exces în IC sub

efectul ANG II:

 arginin vasopresina,
 endotelinele,
 neuropeptidul Y,
 urotensina II.

În IC creşte în contrareglare sinteza moleculelor vasodilatatoare:

 peptidele natriuretice,
 NO,
 PG E2,
 bradikinina,
 adrenomedulina,
 apelina
Din motive necunoscute apare toleranţă, rezistenţă la acţiunea lor vasodilatatoare.

În ICC creşte concentraţia unor citokine proinflamatorii care sunt produse de

cardiomiocite, dar şi alte celule din miocard sub acţiunea ANG II :
 TNF alfa,

125
  IL1,

La rândul lor aceste citokine: amplifică activarea neuroumorală şi induc disfuncţia şi

apoptoza cardiomiocitelor si modificarea matricei interstiţiale din miocard cu creșterea
cantității de țesut fibros.

Creşterea volemiei, a întoarcerii venoase se însoţesc de presiuni de umplere

ventriculare mari, de creşterea tensiunii parietale care activează în miocite diferite gene,
printre care cele implicate în sinteza de noi miofibrile.

Apare astfel dilatarea ventriculilor (mecanism de compensare cardiac important

cunoscut ca legea Frank Starling).

Dilatarea ventriculară duce la o interacţiune mai bună a filamentelor de actină şi

miozină ceea ce creşte forţa contracţiei, dar există o anumită limită de dilatare dincolo de
care dispare beneficiul.

Activarea diferitelor gene la nivel miocardic sub acţiunea creşterii tensiunii parietale
dar şi ca efect al activării neuroendocrine determină o modificare complexă a
dimensiunilor, formei şi funcţiei VS denumită remodelare.

Microscopic remodelarea presupune:

- hipertrofie miocitară,
- apoptoză şi necroză a miocitelor,
- înlocuirea cu ţesut fibros
Macroscopic remodelarea presupune:
- hipertrofie,
- dilatare
- modificări complexe ale geometriei ventriculare.

Diagnosticul de IC

…necesită prezenţa a 3 criterii:

1. simptome tipice de IC
2. semne tipice de IC
3. dovada obiectivă a disfuncţiei cardiace este în mod obişnuit furnizată de
evaluarea ecocardiografică transtoracică .
Dovada obiectiva ecocardiografica se referă la parametri ai funcţiei sistolice şi
diastolice a VS:
 în forma de IC cu FE scăzută

126
  valoarea scăzută a fracţiei de ejecţie (FE) a ventriculului stâng (VS)
 alături de diferite modificări structurale
 în forma de IC cu FE păstrată
 prezenţa disfuncţiei diastolice a VS
 şi de regulă prezența unor modificări structurale relevante (hipertrofie de
pereţi ai VS/ dilatarea atriului stâng)
Simptomele şi semnele bolii sunt datorate scăderii debitului cardiac şi creşterii
presiunii venoase care produce congestie sistemică şi pulmonară.

Simptomele tipice sunt reprezentate de:

 dispnee (cauzată de creşterea presiunii venocapilare pulmonare şi în formele
severe de acumularea de lichid în interstiţiul pulmonar, alveole) care
 apare iniţial la efort fizic şi se agravează până la dispnee de repaus cu
ortopnee (dispneea apare în decubit dorsal şi se ameliorează în poziţia cu
toracele ridicat datorită scăderii în această poziție a întoarcerii venoase –
presarcinii – în cavitățile cardiace drepte și implicit scăderea cantității de
sânge ce ajunge în circulația pulmonară);
 pacientul poate prezenta dispnee paroxistică nocturnă
 apariția bruscă a dispneei de repaus, însoțită de saturația scăzută în O2 a
sângelui arterial sub 90% și de raluri subcrepitante definește edemul
pulmonar acut cardiogen.

 scăderea capacităţii de efort, oboseală la efort fizic (prin scăderea debitului

cardiac).

 Alte simptome mai puţin specifice sunt reprezentate de

 tuse nocturnă (echivalent de dispnee când apare la efort sau în decubit
dorsal),
 hemoptizii (la pacienţii cu hipertensiune pulmonară, prin ruptura unor mici
vase bronşice),
 disconfort epigastric sau în hipocondrul drept,
 anorexie,
 meteorism,
 greaţă (datorate congestiei hepatice şi a tractului gastrointestinal),
 nicturia - în timpul nopţii: diminuă vasoconstricţia renală, creşte perfuzia
renală şi formarea de urină,
 simptome cerebrale - de tipul:

127
  confuziei,
 tulburărilor de memorie,
 rar: psihoze, depresie, sincopă
 prin scăderea debitului sangvin cerebral, mai ales la cei cu
afectare cerebrovasculară asociată.

Semnele tipice cunt reprezentate de :

 raluri subcrepitante la bazele pulmonare,
 date de acumularea de lichid în alveolele pulmonare,
 pot progresa spre vârfuri în forma severă de edem pulmonar acut
cardiogen;
 mai puţin tipice sunt ralurile sibilante şi ronflante date de edemul
mucoasei bronşice care favorizează suprainfecţia şi branhospasmul;
 revărsatul pleural (hidrotorax) poate apare bilateral sau unilateral,
 tahipneea.
 turgescenţă jugulară
 hepatomegalie de stază (sensibilă la palpare), cu reflux hepatojugular;
 edemele sunt mai puţin specifice,
 apar în zonele declive
 retromaleolar,
 pretibial,
 presacrat,
 sunt bilaterale,
 cu tegumente mai reci şi cianoza extremităţilor.
 În formele severe de IC edemele periferice se însoţesc de acumularea de
lichid (sărac în proteine, transsudat) în seroase, ceea ce reprezintă
anasarca:
 pleură,
 peritoneu,
 pericard
 La examenul cordului semnele specifice IC sunt:
 cardiomegalia (nu este regăsită de regulă în fomele acute de IC):
 creşterea ariei matităţii cardiace,
 deplasarea şocului apexian lateral de linia medioclaviculară
stângă, ,
 tahicardia,

128
  prezenţa zgomotului de galop protodiastolic
 prezenta suflurilor cardiace.
 Suflurile cardiace:
 pot indica valvulopatia care a dus la IC
 sau apar în evoluţia IC prin dilatarea, remodelarea VS:
o ex. insuficienţa mitrală funcţională,
o insuficienţa tricuspidiană funcţională
o apar la pacienţii cu hipertensiune pulmonară şi
dilatarea trunchiului arterei pulmonare: suflul de
regurgitare pulmonară.

Explorăti utile la pacientul cu IC

A. Examenele de laborator efectuate de rutină sunt utile la pacientul cu IC
întrucât sunt întâlnite frecvent modificări importante ce necesită adaptarea terapiei:
 dezechilibre electrolitice (hipo/hiper Na+emie sau K+emie),
 favorizate de terapia specifică a IC
 diuretice
 IECA
 Sartani
 Favorizate de alte patologii coexistente
 insuficienţă renală, la ea contribuie:
o scăderea debitului cardiac
o scăderea perfuziei renale
o staza venoasă
o medicația (IECA, sartani, diuretice)
 anemie, contribuie:
o hemodilutie,
o sangerari oculte la nivel gastrointestinal
o deficite nutritionale
o inflamatie
 citoliză hepatică, contribuie
o staza venoasă hepatică
 hiperuricemie,
 variaţii ale timpului de protrombină,
 inflamaţie,
 modificarea funcţiei tiroidiene.

129
Dozarea peptidelor natriuretice are valoare diagnostică și prognostică pentru ICC.

Peptidele natriuretice
 sunt sintetizate şi stocate în miocardul ventricular sau atrial,
 sinteza lor şi concentraţia serică cresc în toate situaţiile ce determină o creştere
a presiunii sau o dilatare a cavităţilor cardiace,
 sunt specifice IC.
 Se dozează curent:
 peptidul natriuretic de tip cerebral: BNP
 porţiunea amino-terminală a pro-peptidului natriuretic de tip cerebral: NT-
pro BNP.
 Creşterea concentraţiei lor indică prezenţa IC şi e utilă în monitorizarea
pacienţilor cu IC.
 Au existat încercări de a regla terapia în IC în funcţie de concentraţia lor.
 La pacienţii cu debut acut sau agravare a simptomelor exclud IC, valori:
 NT- pro BNP sub 300 pg/ml
 BNP sub 100 pg/ml.
 La pacienţii cu un debut progresiv al simptomelor exclud IC, valori:
 NT-pro BNP sub 125 pg/ml
 BNP sub 35 pg/ml

B. Electrocardiograma este o investigaţie obligatorie la pacientul cu IC.

 Un traseu absolut normal practic exclude IC.
 În IC pot fi regăsite în funcţie de etiologie diferite aspecte:
 hipertrofie ventriculară stângă,
 unde Q de necroză,
 modificări de ischemie,
 tulburări de ritm atriale, ventriculare,
 tulburări de conducere atrioventriculară şi intraventriculară (frecvent bloc
complet de ramură stângă)

C. Radiografia toracică identifică:

 Cardiomegaliei:

130
 o are sensibilitate mică, apare tardiv,
o poate exista disfuncţie sistolică semnificativă a VS în absenţa acestui semn
 Congestie venoasă pulmonară obiectivată prin:
o hiluri mari, stufoase,
o redistribuţia circulaţiei în câmpurile superioare
o edem interstiţial: (opacităţi liniare ce sunt regăsite perihilar sau
perpendiculare pe peretele toracic în dreptul bazelor pulmonare denumite
liniile Kerley )
o edem alveolar - primele apar infiltratele alveolare perihilare în aripi de
fluture
 Radiografia toracică poate identifica cauze pulmonare de dispnee.

D. Ecocardiografia transtoracică (ETT) permite:

 identificarea bolii structurale care a dus la IC (cardiomiopatii, valvulopatii)
 confirmarea existenţei disfuncţiei sistolice şi/sau diastolice a VS esenţiale pentru
diagnosticul de IC.
 Se măsoară:
 diametrele,
 volumele,
 masa VS,
 Se evaluează
 scorul de cinetică parietală,
 funcţia sistolică globală a VS prin
 fracţia de ejecţie FE care este un raport
 FE = (VTDVS – VTSVS) / VTDVS
 volumul bătaie
 Volum bataie = volumul telediastolic VS – volum telesistolic VS,
 debitul cardiac
 Debit cardiac = volum bătaie X frecvenţa cardiacă.
 FE are valoare normală peste 50%.
 Metodele ecocardiografice moderne: dopplerul tisular, speckle tracking
 permit analiza detaliată a contracţiei VS:
 foarte utile în evaluarea bolii cardiace ischemice
 permite decelarea precoce a disfuncției de VS în stadiul
asimptomatic atunci când alți parametri ca FE au încă valoare
normală

131
 Alte date oferite sunt despre severitatea disfuncţiei diastolice a VS care poate fi de
3 grade. In ordinea creşterii severităţii acestea fiind:
 disfuncţie diastolică de tip relaxare întârziată,
 disfuncţie diastolică de tip pseudonormal
 disfuncţie diastolică restrictivă,
 Ecocardiografia mai apreciaza:
 Funcţia ventricului drept,
 prezenţa hipertensiunii pulmonare,
 prezenţa regurgitărilor funcţionale valvulare mitrale şi tricuspidiene.
 Valoarea:
 FE ≤40% confirmă prezenţa IC cu FE scăzută - aceste cazuri asociază de
regulă:
 dilatarea VS,
 tulburări de contractilitate ale VS,
 disfuncţie diastolică VS
 frecvent regurgitare funcţională mitrală
 FE ≥40% + prezenţa disfuncţiei diastolice definesc IC cu FE păstrată - aceste
cazuri au:
 VS nedilatat,
 frecvent hipertrofie de pereţi VS,
 dilatarea atriului stâng,
 disfuncţie diastolică semnificativă
 prezenţa unui grad mai uşor de disfuncţie sistolică evidenţiat prin metode
ecografice noi
 Doppler tisular,
 speckle tracking.

E. Alte investigaţii în IC care sunt utilizate :

 testul de efort este important:
 pentru obiectivarea simptomelor,
 pentru diagnosticul bolii coronare ca etiologie a IC
 pentru urmărirea periodică a bolnavului.
 Un test de efort maximal, fără simptome, la un pacient fără terapie infirmă
diagnosticul de IC.
 Protocoalele speciale ale testului sunt utile în programul de recuperare;
 ecocardiografia transesofagiană - pentru:

132
  evaluarea valvulopatiile complexe,
 evaluarea protezelor valvulare,
 evaluarea bolilor cardiace congenitale,
 suspiciunea de endocardită infecţioasă
 la pacienţii cu imagine necorespunzătoare în examinarea transtoracică
 ecocardiografia de stress
 pentru evaluarea prezenţei ischemiei miocardice şi a viabilităţii miocardului
din aceste zone;
 monitorizarea Holter
 pentru identificarea tulburărilor de ritm, de conducere, ce pot fi cauze de
decompensare;
 coronarografia - la pacienţii cu:
 factori de risc pentru boala coronariană,
 cu angină pectorală,
 disfuncţie sistolică de VS
 istoric de stop cardiac
 diagnosticheaza boala coronara si necesitatea revascularizării;
 CT cardiac pentru vizualizare neinvazivă a circulaţiei coronare;
 tomografie cu emisie de fotoni-SPECT sau de pozitroni-PET: explorări
neinvazive pentru:
 stabilirea prezenţei zonelor ischemice,
 prezenţa miocardului viabil
 date despre funcţia VS
 imagistica prin rezonană magnetică (IRM) oferă:
 date despre structura şi funcţia cardiacă
 Date despre prezenţa ischemiei miocardice,
 se foloseşte mai rar,
 poate identifica boli infiltrative mioardice, miocardita;
 biopsie endomiocardică
 (stabilirea diagnosticului în bolile infiltrative miocardice, miocardite).

Tratamentul în insuficienţa cardiacă

Obiectivele tratamentului sunt:

1. reducerea mortalităţii,
2. ameliorarea simptomelor,

133
 3. creşterea capacităţii de efort,
4. îmbunătăţirea calităţii vieţii,
5. reducerea spitalizărilor
6. prevenirea agravării bolii structurale

Modalităţile nonfarmacologice de tratament constau în adoptarea unui anumit

stil de viaţă şi a unui anumit regim alimentar.
Se indică un regim hiposodat (reducerea aportului de sare la 3-4.5 g/zi)
In formele severe de insuficienţă cardiacă cu hiponatremie, refractare la terapie se
indică restricţia aportului de apă la 1-1.5L
Fumatul este contraindicat.
Consumul redus de alcool: 10-20 g/zi (1-2 pahare de vin/zi) poate fi acceptat, cu
rezerva dozelor mai mari care au efect:
 deprimant asupra contractilităţii miocardice,
 creştere a TA
 proaritmic.
Consumul de alcool este interzis în cardiomiopatia etanolică.
Este indicată scăderea în greutate la pacienţii obezi în formele uşoare de IC pentru
ameliorarea simptomelor şi a calităţii vieţii.
În formele avansate de IC apare scăderea semnificativă în greutate – malnutriţia –
datorită:
 modificării metabolismului,
 inapetenţei,
 edemului care afectează tubul digestiv
 inflamaţiei
Această scădere în greutate având un prognostic negativ.
Vaccinarea (anti pneumococică şi antiinfluenza) are un efect benefic.

Antrenamentul fizic este benefic fiind recomandat tuturor pacienţilor stabili, duce la:
1. creşterea forţei musculaturii scheletice,
2. cresterea masei musculare,
3. normalizarea metabolismului muscular,
4. ameliorarea funcţiei endoteliale
5. o mai bună adaptare a sistemului nervos autonom la efort.
Efectul benefic se traduce prin:
- creşterea capacităţii de efort,

134
 - scăderea mortalităţii şi a spitalizărilor.
Complianţa la regimul de viaţă şi tratament este esenţială, întreruperea lor fiind
frecvent o cauză de agravare a bolii.
Pacientul este încurajat să-şi monitorizeze manifestările bolii (greutatea corporală,
prezenţa edemelor etc.).
Anumite clase de medicamente trebuie evitate în IC:
1. calciu blocante nondihidropiridinice,
2. antiinflamatoare nesteroidiene şi steroidiene,
3. anumite antiaritmice

Terapia farmacologică a IC cu fracţie de ejecţie scăzută

 cuprinde diferite clase de medicamente cu mecanisme de acţiune complementare.
 Trei clase de medicamente care acţionează ca antagonişti neuroumorali (terapii
fundamentale pentru modificarea evoluţiei IC, trebuie utilizate la toti pacienţii) :
 inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei I (IECA) sau blocanţii
receptorilor de angiotensină II (ARA),
 beta blocantele
 antagoniştii receptorilor pentru mineralocorticoizi (antialdosteronice) sistolice
 Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei I (IECA) reprezintă o clasă
terapeutică esenţială în IC. IECA au efect:
 vasodilatator,
 scad postsarcina VS
 diminuă procesul de remodelare a VS.
 Studii populaţionale mari au indicat efectele benefice ale anumitor molecule
de IECA în IC.
 In doze progresive, pînă la dozele maxime indicate:
 reduc mortalitatea încă din primele 3-6 luni de terapie,
 reduc spitalizările pentru insuficienţă cardiacă,
 ameliorează simptomele de IC,
 amelioreaza toleranţa la efort,
 amelioreaza calitatea vieţii
 IECA sunt recomandaţi împreună cu un beta blocant tuturor pacienţii cu
FE ≤40%, pentru reducerea riscului de spitalizare pentru IC și a riscului
de deces prematur.
 Contraindicaţiile de administrare a IECA sunt:
 istoricul de angioedem,

135
  stenoza bilaterală de arteră renală,
 hiperpotasemia≥ 5 mmol/l,
 creatinina serică ≥2,5 mg/dl.
 Principalele molecule de IECA care sunt indicate în terapia IC cu FE
scăzută precum şi dozele de iniţiere şi dozele maxime recomandate sunt
redate în tabelul de mai jos.

Doza iniţiere (mg) /zi Doza ţintă (mg)/zi

IECA
Captopril 6.25 mg x 3 doze 50 mg x 3 doze
Enalapril 2.5 mg x 2 10– 20 mg x 2
Lisinopril 2.5–5 mg 20–35 mg
Ramipril 2.5 mg 5 mg x 2
Trandolapril 0,5 mg 4 mg
Beta-blocante
Metoprolol succinat 12.5/25 mg 200 mg
Bisoprolol 2.5 mg 10 mg
Carvedilol 3.125 mg x 2 25-50 mg x 2
Nebivolol 2.5 mg 10 mg
Antagoniştii ai rec ANG II
Candesartan 4 mg 32 mg
Valsartan 40 mg x 2 160 mg x 2
Losartan 50 mg 150 mg
Antialdosteronice
Spironolactonă 25 mg 50 mg

Eplerenonă 25 mg 25–50 mg

 Se începe cu dozele cele mai mici de IECA, acestea vor fi dublate la

interval de 2-4 săptămâni în funcţie:
 de toleranţă,
 de valoarea TA,
 de valoarea funcţiei renale
 de valoarea K+ seric.
 Terapia cu IECA poate produce diferite efecte adverse (revesibile) dintre
care mai frecvent:

136
  disfuncţie renală,
 hiperpotasemie,
 hipotensiune simptomatică,
 tuse seacă (IECA se pot în locui cu ARA care nu produc tuse).
 Beta blocantele:
 au efecte:
 antiischemice,
 antiaritmice,
 reduc modificările structurale cardiace definite ca remodelare
cardiacă, astfel:
 scad dimensiunile VS
 ameliorează FE.
 Au efecte benefice dovedite prin studii populationale mari în IC:
 scad mortalitatea,
 reduc spitalizările pentru IC (efectele benefice semnificative la 1 an de
terapie).
 Beneficiul terapeutic creste odata cu doza astfel se recomanda atingerea
dozelor maxime de medicament.
 Beta-blocantele sunt recomandate împreună cu IECA tuturor
pacienţilor cu FE ≤40%, pentru reducerea riscului de spitalizare pentru
IC şi a riscului de deces prematur.
 Betablocantele se administrează la pacienţii cu IC stabili şi cu grijă la
pacienţii cu o decompensare recentă a bolii după ameliorarea retenţiei
hidrosaline.

 Se începe cu doze mici care vor fi dublate la un interval de 2-4 săptămâni în

funcţie de:
 valoarea frecvenţei cardiace,
 valoarea TA
 stabilitatea simptomelor de IC.
 Un episod de decompensare a ICC necesită de regulă reducerea
temporară a dozei.
 Beta-blocantele indicate în ICC și dozele recomandate sunt redate în
tabelul de mai sus de la IECA
Beta-blocante
Metoprolol succinat 12.5/25 mg 200 mg
Bisoprolol 2.5 mg 10 mg
Carvedilol 3.125 mg x 2 25-50 mg x 2

137
 Nebivolol 2.5 mg 10 mg

 Contraindicaţiile de administrare a beta-blocantelor sunt:

 astmul bronşic,
 blocul atrioventricular de grad 2 sau 3,
 boala de nod sinusal (în absenţa implantării unui stimulator cardiac).
 Principalele efecte adverse ale clasei sunt:
 hipotensiune arterială simptomatică,
 bradicardie excesivă,
 agravarea IC (rar, la doze mari date intempestiv)

 Antagoniştii receptorilor pentru mineralocorticoizi/ aldosteron

 Antagoniştii receptorilor pentru aldosteron (antialdosteronice) au efecte
benefice în IC.
 Două molecule din această clasă au dovedit efecte favorabile în IC pe
reducerea mortalităţii si a spitalizărilor:
 spironolactona
 eplerenona (moleculă mai nouă, lipsită de unele efecte adverse ale
spironolactonei)
 Antialdosteronicele sunt recomandate pacienţilor cu simptome
persistente (clasele II - IV NYHA) şi o valoare a FE ≤35% deja în terapie
cu IECA (sau în caz de intoleranţă la IECA se folosesc ARA) şi beta–
blocant, pentru reducerea riscului de spitalizare pentru IC şi de deces
prematur.
 Dozele celor două molecule antialdosteronice sunt redate în tabelul de mai
sus de la IECA.
Antialdosteronice
Spironolactonă 25 mg 50 mg
Eplerenonă 25 mg 25–50 mg

 Dublarea dozei se face la interval de 4-8 săptămâni, după monitorizarea:

 funcţiei renale
 a K+ seric.
 Contraindicaţii de administrare sunt:
 valoarea K+ seric ≥5 mmol/l,
 creatinina ≥2,5 mg/dl,
 combinaţia IECA + ARA.
 Efectele adverse ale clasei sunt:

138
  hiperpotasemia,
 disfuncţia renală,
 ginecomastia (efectul apare la spironolactonă care acţionează şi
asupra receptorilor pentru hormoni sexuali, nu apare la eplerenonă,
compus cu selectivitate mai mare pentru receptorii aldosteronici
renali şi cardiaci).

Alte clase de medicamente recomandate selectiv în IC sistolică

 Blocanţii receptorilor de ANG II (ARA) au fost folosiţi în diferite studii în IC
 fie ca înlocuitori ai IECA în caz de intoleranţă,
 dovedind o reducere importantă a spitalizărilor pentru agravarea IC,
 fie ca terapie complementară IECA şi beta-blocantului la pacienţii
simptomatici, producând:
 creşterea capacităţii de efort,
 ameliorarea calităţii vieţii
 reducerea spitalizărilor pentru IC,
 fără un efect semnificativ asupra reducerii mortalităţii.
 Blocanţii receptorilor de ANG II sunt recomandaţi:
 pentru reducerea riscului de spitalizare şi de deces prematur la
pacienţii cu FE ≤40% ce nu pot tolera IECA
 pentru reducerea riscului de spitalizare la pacienţii cu FE ≤40%
şi simptome persistente (clasele II - IV NYHA) în ciuda terapiei
cu IECA şi beta- blocante dar care nu tolerează terapia
antialdosteronică.
 Principalii reprezentanţi al clasei sunt redaţi în tabelul de la IECA.
Antagoniştii ai rec ANG II
Candesartan 4 mg 32 mg
Valsartan 40 mg x 2 160 mg x 2
Losartan 50 mg 150 mg

 Dublarea dozei se realizează la 2-4 săptămâni ca şi în cazul IECA, după

monitorizarea:
 TA,
 funcţiei renale
 a K+ seric.
 Efectele adverse sunt asemănătoare IECA cu excepţia tusei:
 hipotensiune arterială,
 disfuncţie renală,

139
  hiperpotasemie,
 reacţii alergice
 Contraindicaţiile sunt asemănătoare cu ale IECA.
 Ivabradina
 este un medicament care inhibă canalul If de la nivelul nodului sinusal,
implicat în depolarizarea spontană a acestuia.
 Efectul este de reducere a frecvenţei nodului sinusal.
 Un studiu recent la pacienţii cu disfuncţie sistolică severă de VS în ritm
sinusal, cu terapie optimă a indicat că adăugarea ivabradinei la cei cu
frecvenţă cardiacă mai rapidă de 70/min determină a scădere semnificativă
a spitalizării pentru IC.
 Medicamentul este bine tolerat cu un procent mic de cazuri de:
 bradicardie simptomatică
 efecte adverse vizuale (fosfene).
 Doza
 iniţială este de 5 mg de 2 ori pe zi şi se poate
 creşte la 7.5 mg de două ori de zi sau se poate reduce
 reduce la 2,5 mg de 2 ori/zi.

 Ivabradina trebuie utilizată pentru reducerea riscului de spitalizare în

IC la pacienţii:
 în ritm sinusal
 cu FE ≤35%,
 cu frecvenţa cardiacă ≥70 bătăi/minut
 şi simptome persistente (clasele NYHA II - IV) în ciuda terapiei
cu o doza maxim tolerată de:
 beta–blocant,
 IECA (sau ARA)
 antialdosteronic (sau ARA).
 De asemenea, poate fi utilizată pentru reducerea riscului de
spitalizare în IC în aceleaşi condiţii la pacienţi în ritm sinusal ce
nu pot tolera beta-blocantul; pacienţii trebuie să primească
IECA (sau ARA) şi antialdosteronic.

 Digoxinul
 este un medicament valoros folosit în terapia IC.
 Principalul efect terapeutic este cel inotrop pozitiv.

140
 Receptorul specific este porţiunea extracelulară a pompei de Na + a celulei
(Na+/K+ ATPaza) pe care o blochează.
 Aceasta duce la creşterea concentraţiei intracelulare de Na +, ceea ce va
antrena schimbul Na+ intracelular cu Ca++ extracelular, în celulă
acumulându-se o cantitate suplimentară de Ca++ disponibilă pentru
contracţie, ceea ce explică efectul inotrop pozitiv.
 Digoxinul
 creşte tonusul vagal
 fie prin efect asupra baroreceptorilor arteriali,
 fie efect direct asupra nucleului central al vagului
 scade tonusul simpatic la doze terapeutice.
 Principalele efecte benefice în IC dovedite în studii sunt:
 ameliorarea simptomelor de IC
 reducerea riscului de spitalizare pentru IC,
 fără să influenţeze mortalitatea.

 Digoxinul poate fi administrat pentru reducerea spitalizărilor pentru IC

la pacienţii cu FE ≤45% şi simptome persistente (clasele NYHA II - IV)
în ciuda terapiei cu betablocant, IECA sau ARA şi antialdosteronic.
 Digoxinul este recomandat pentru controlul frecvenţei cardiace
împreună cu un beta-blocant sau în locul beta-blocantului în caz de
intoleranţă, la pacienţii cu IC şi fibrilaţie atrială
persistentă/permanentă.
 La pacienţii în ritm sinusal doza de digoxin administrată este de 0.25 mg
po/zi, cu excepţia persoanelor vârstnice sau în prezenţa disfuncţiei renale
când doza poate fi redusă la:
 0.125 mg
 0.0625 mg/zi.
 În prezenţa fibrilaţiei atriale cu răspuns ventricular rapid se poate folosi o
digitalizare rapidă astfel:
 doza iniţială este de 0.5 mg iv,
 se repetă 0.25 mg iv la 6-8 ore în primele 24 ore până la o doza
maximă de 1.5 mg sau până la scăderea frecvenţei cardiace.
 Digoxinul are o fereastră terapeutică mică, diferenţa între concentraţia
serică cu efect terapeutic şi cea toxică este mică.

141
  Este utilă monitorizarea concentraţiei serice a digoxinului, valorile
terapeutice fiind între 0.6-1.2 ng/ml.
 Cresc riscul de supradozaj şi de apariţie a efectelor adverse cardiace ale
digoxinului:
 Disfuncţia renală,
 bolile pulmonare,
 hipotiroidia,
 tulburările electrolitice
 Contraindicaţiile administrării digoxinului sunt:
 blocul atrioventricular de grad 2, 3
 boala de nod sinusal (în absenţa unui stimulator cardiac),
 sindromul de preexcitaţie.
 Efectele adverse cardiace sunt:
 blocul sinoatrial,
 blocul atrioventricular,
 tulburări de ritm:
 extrasistole atriale,
 extrasistole ventriculare,
 tahicardie atrială,
 tahicardie ventriculară,
 fibrilaţia ventriculară.
 Alte efecte adverse sugestive de supradozaj digitalic sunt:
 digestive
 greaţă,
 vărsături
 neurologice –
 vedere colorată în galben,
 cefalee,
 confuzie,
 insomnii,
 Combinaţia hidralazină - izosorbid dinitrat este o asociere:
 a unui compus vasodilatator arterial care scade postsarcina VS
 a unui compus vasodilatator predominant venos, care scade presarcina VS.
 Combinaţia produce ameliorare simptomatică în IC şi la populaţia de
culoare a redus mortalitatea specifică bolii.
 Astfel combinaţia poate fi considerată ca o alternativă la IECA sau
ARA în caz de intoleranţă pentru a reduce riscul de spitalizare în IC şi

142
 de deces prematur la pacienţii cu FE ≤45% şi VS dilatat (sau FE ≤35%),
la pacienţii trataţi optim cu beta–blocant şi antialdosteronic.
 De asemenea se indică pentru a reduce riscul de spitalizare în IC şi de
deces prematur la pacienții cu FE ≤45% şi VS dilatat (sau FE ≤35%),
cu simptome persistente (clasele NYHA II - IV) în ciuda terapiei cu
beta–blocant, IECA (sau ARA), antialdosteronic.
 Combinaţia este în general bine tolerată, printre efectele adverse descrise
fiind:
 hipotensiunea,
 cefaleea,
 greaţă
 rar:
 artralgii,
 artrită,
 pleuropericardită,
 rash,
 febră (lupus indus medicamentos),
 apariţia de anticorpi antinucleari (datorate hidralazinei).
 Dozele variază de la:
 izosorbid dinitrat 20 mg/hidralazină 37.5 mg de două ori pe zi
 la 40 mg/75 mg de două ori pe zi.
 Diureticele
 sunt folosite pentru tratarea retenţiei hidrosaline,
 ameliorează dispneea şi edemele,
 îmbunătăţesc capacitatea de efort şi calitatea vieţii în IC,
 Efectul pe morbi-mortalitate nu a fost studiat riguros, pe grupuri mari de
pacienţi.
 Diureticele de ansă au un efect diuretic mai intens dar de scurtă durată fiind
cele preferate în terapia IC.
 Se pot folosi de asemenea diureticele tiazidice cu efect mai blând şi durată
mai lungă.
 Efectele adverse potenţiale sunt:
 hipotensiunea arterială (la doze mari) care antrenează hipoperfuzie
şi disfuncţie renală,
 dezechilibre electrolitice (hipo-Na+, hipo-K+, hipo-Mg++),
 dislipidemie,
 insulino- rezistenţă,

143
  hiperuricemie.
 Principalii reprezentanţi ai clasei şi dozele recomandate sunt redate în
tabelul de mai jos

Doza iniţială (mg) Doza obişnuită (mg)

Diuretice de ansă
Furosemid 40 40-240
Bumetanid 0.5-1 1-5
Torasemid 5-10 10-20
Tiazidice
Bendroflumetiazidă 2.5 2.5-10
Hidroclorotiazidă 25 12.5-100
Metalazonă 2.5 2.5-10
Indapamidă 2.5 2.5-5

 Terapia anticoagulantă orală este indicată numai la:

 pacienţii în IC cu fibrilaţie atrială pentru prevenirea accidentelor
tromboembolice,
 la pacienţii cu antecedente personale tromboembolice sau cu trombi
intracavitari.

Terapia farmacologică în IC cu fracţie de ejecţie păstrată (IC diastolică)

Nici o clasă terapeutică nu a obţinut o reducere a morbi-mortalităţii în această
formă de insuficienţă cardiacă.
Se indică tratarea principalelor patologii care pot duce la această formă de IC.:
- terapia corectă:
 a hipertensiunii arteriale,
 a bolii coronare
- controlul frecvenţei cardiace la pacienţii cu fibrilaţie atrială,

1. Diureticele ameliorează dispneea şi edemele, dovedindu-se o

medicaţie utilă.
2. Unele calciu blocante (verapamil) au produs ameliorare
simptomatică.
3. Calciu blocantele (verapamil şi diltiazem) se pot folosi alături de
beta-blocante pentru controlul frecvenţei cardiace la pacienţii cu ICC cu FE păstrată
în fibrilaţie atrială.

144
 Terapia intervenţională în IC cu fracţie de ejecţie redusă
Aproape jumătate din decesele la pacienţii cu ICC (mai ales la cei cu
simptome mai uşoare- clasele II - III NYHA) se produc prin tulburări de ritm ventriculare.
Terapia care antagonizează activarea neuroendocrină specifică bolii (beta-
blocante, IECA sau ARA, antialdosteronice) produce o reducere semnificativă a morţii
subite la aceşti pacienţi dar riscul aritmic persistă.
Implantarea unui defibrilatorul cardiac (ICD) a produs o reducere spectaculoasă
a mortalităţii aritmice în ICC - o reducere a riscului relativ de deces cu 23-31% suplimentar
faţă de medicaţie.

Astfel recomandările principale ale utilizării ICD în IC sunt:

● în prevenţia secundară pentru a reduce riscul de moarte subită la pacienţii
cu aritmii ventriculare (TV, FV) care au produs instabilitate hemodinamică, pacienţi cu
speranţă de supravieţuire peste 1 an cu un status funcţional bun,

● în prevenţia primară pentru a reduce riscul de moarte subită la pacienţii cu

IC în clasele NYHA II - III, cu FE ≤35% în ciuda terapiei optime farmacologice de peste 3
luni, la pacienţii cu cu speranţă de supravieţuire peste 1 an cu un status funcţional bun.

Un procent semnificativ de pacienţi cu IC prezintă un complex QRS larg ≥120 ms,

marker al unei tulburări de conducere inter şi intraventriculare, ce se traduce mecanic
prin:
- dissincronism al contracţiei pereţilor VS,
- scăderea eficienţei contractile
- apariţia insuficienţei mitrale funcţionale.
Disscronismul contracţiei VS poate exista şi la pacienţi cu durata normală a QRS.

Terapia de resincronizare cardiacă (CRT) este termenul aplicat unei intervenţii

care restabileşte contracţia sincronă a peretelui lateral al VS şi a septului interventricular,
într-o încercare de a îmbunătăţi eficienţa contracţiei VS şi clasa funcţională.
Termenul se referă la o stimulare biventriculară.

145
 Metoda testată în studii populaţionale determină o îmbunătăţire a capacităţii de
efort, scade clasa NYHA şi ameliorează calitatea vieţii.
Morfologic, CRT se însoţeste de:
- scăderea diametrelor VS (revers remodelarea VS),
- creşterea uşoară a FE,
- reducerea insuficienţei mitrale,
 efecte care apar precoce de la 3 luni de terapie.
Mortalitatea de orice cauză şi spitalizările pentru IC au fost reduse cu un procent de
35-40%.
1. Terapia de resincronizare este recomandată pacienţilor în RS (ritm sinusal)
cu ICC şi simptome severe (clasele III- IV NYHA) în ciuda unei terapii
farmacologice adecvate, cu aspect de BRS şi durata QRS ≥120 ms, cu FE ≤35%, cu
speranţă de supravieţuire de minim 1 an cu un status funcţional bun, terapia
reducând spitalizările legate de IC şi riscul de deces prematur.
2. Resincronizarea este de asemenea indicată pacienţilor în clasele III- IV
NYHA cu FE ≤35%, cu durata QRS ≥150 ms, indiferent de morfologia QRS pt. acelaşi
beneficiu.
3. Necesită CRT pacienţii cu simptome mai uşoare - clasa II NYHA cu BRS şi
durata ≥130 ms sau durata QRS ≥150 ms indiferent de morfologia QRS, cu FE ≤30%.

4. Pacienţii cu IC în clasele III - IV NYHA, cu FE ≤35%, indiferent de durata

QRS, care au nevoie de cardiostimulare pot beneficia de terapia de resincronizare
deoarece o stimulare univentriculară în ventriculul drept agravează în timp disfuncţia
VS şi accelerează evoluţia insuficienţei cardiace.

Revascularizarea miocardică la pacienţii cu stenoze coronariene semnificative şi

cu miocard viabil îmbunătăţeşte funcţia ventriculară şi ameliorează prognosticul.
Se recomandă revascularizarea prin by-pass la categorii speciale de pacienţi
(pentru efect prognostic) la cei cu angină pectorală care au:
- stenoză semnificativă a trunchiului coronar stâng,
- leziuni bivasculare sau trivasculare incluzând stenoză a arterei
descendente anterioare…
...Se recomanda revascularizarea pentru reducerea riscului de deces prematur şi de
spitalizare pentru cauze cardiovasculare.
Tehnica de reconstrucţie ventriculară (la pacientul cu infarct miocardic vechi) în
care se îndepărtează ţesutul cicatricial cu scopul de a recrea o formă fiziologică a VS nu
este recomandată în prezent.

146
 La pacienţii cu valvulopatii aortice sau mitrale se recomandă înlocuirea valvei sau
repararea - plastia valvei ( in valvulopatiile mitrale, in special in insuficienta mitrala) pentru
valvulopatii severe dacă:
- pacienţii au simptome de insuficienţă cardiacă
- investigaţiile imagistice identifică:
 disfuncţia de VS (FE <50%)
 creşterea diametrelor VS peste valorile normale,
Interventia se face de preferat înainte ca FE să scadă <30% sau să apară o dilatare
excesivă a VS.
La valori ale FE <30% mortalitatea perioperatorie este crescută.

La pacienţii cu risc operator mare există posibilitatea unor intervenţii percutane ex.
- protezare transcateter a valvei aortice în cazul stenozei aortice
severe
- intervenţie percutană ‘’edge to edge’’ de apropiere a cuspelor mitrale
în insuficienţa mitrală funcţională severă.

Transplantul cardiac este intervenţia salvatoare în cazul stadiului avansat al ICC,

care nu a răspuns adecvat la terapia corectă, efectuat înaintea apariţiei disfuncţiei severe
a diferitelor organe datorate hipoperfuziei şi în lipsa unor comorbidităţi semnificative.
Ameliorează calitatea vieţii, creşte supravieţuirea însă este grevat de complicaţiile
terapiei imunosupresive, de riscul rejetului şi al unei afectări coronare specifice.

Dispozitivele de asistare mecanică circulatorie sunt pompe care preiau funcţia

unui ventricul sau a ambilor ventriculi, sunt destinate susţinerii circulaţiei pe o perioadă
limitată de timp în aşteptarea recuperării funcţiei VS sau a transplantului, uneori ca terapie
definitivă.
Durabilitatea lor este o problemă alături de complicaţiile posibile:
 episoade tromboembolice,
 sângerări,
 infecţii,
 malfuncţie.

147
 INSUFICIENŢA CARDIACĂ ACUTĂ

Definiţie
Insuficienţa cardiacă acută (ICA) este definită prin debutul rapid sau agravarea
progresivă a simptomelor şi semnelor de insuficienţă cardiacă, care determină spitalizarea
urgenţă, neplanificată sau prezentarea la departamentul de urgenţă şi necesită intervenţie
terapeutică imediată.
Se observă cele trei elemente care definesc ICA:
1. debutul simptomelor şi semnelor este rapid, deşi uneori se poate desfăşura pe o perioadă mai
lungă;
2. simptome şi semne de insuficienţă cardiacă;
3. severitate care determină necesitatea intervenţiei de urgenţă (spitalizarea).

Clasificare
Nu există o singură clasificare unitară a insuficienţei cardiace acute, dificultăţile de
sistematizare fiind cauzate de însăşi heterogenitatea sindromului.
Un sistem de clasificare utilizat se bazează pe prezenţa istoricului de insuficienţă cardiacă sau
disfuncţie cardiacă.
Dacă pacientul nu are un astfel de istoric se consideră insuficienţă cardiacă acută de novo,
Dacă pacientul are istoric de disfuncţie cardiacă se consideră ca fiind o decompensare acută a
insuficienţei cardiace cronice.

148
 Ghidul Societăţii Europene de Cardiologie din 2008 descrie şase tablouri clinice care definesc
ICA:
1. Insuficienţă cardiacă acută decompensată (de novo sau ca decompensare a
insuficienţei cardiace cronice),
 cu semne şi simptome de insuficienţă cardiacă acută şi
 care nu îndeplinesc criteriile pentru şoc cardiogen, edem pulmonar sau
criză hipertensivă.
2. Edemul pulmonar acut,
 însoţită de detresă respiratorie severă,
 cu raluri pulmonare şi ortopnee,
 cu saturaţia O2 <90% înainte de tratament.

3. Insuficienţa cardiacă hipertensivă –

 semnele şi simptomele de insuficienţă cardiacă sunt însoţite de
hipertensiune arterială
 cu funcţia ventriculului stâng relativ conservată,
 cu o radiografie toracică compatibilă cu edemul pulmonar acut.
4. Şocul cardiogen –
 este definit prin persistenţa hipoperfuziei ţesuturilor indusă de
insuficienţa cardiacă după corecţia pre-sarcinii.
 Nu există o definiţie clară a parametrilor hemodinamici, ceea
ce explică diferenţele în prevalenţa şi rezultatele raportate în studii, dar
şocul cardiogen este de obicei caracterizat de:
o presiune arterială scăzută (tensiunea arterială sistolică
<90 mmHg sau o cădere de presiune arteriala medie
de peste 30 mmHg),
o şi/sau oligurie (<0,5 ml/kg/h), cu o frecvenţă cardiacă
>60 bpm
o cu sau fără dovezi de congestie.
 Există un continuum de la sindromul de debit cardiac scăzut la
şoc cardiogen.
5. Insuficienţa cardiacă dreaptă izolată,
 se caracterizează prin sindromul de debit cardiac scăzut,

149
  cu creşterea presiunii venoase jugulare,
 hepatomegalie şi
 hipotensiune arterială.
6. ICA asociată cu sindrom coronarian acut.

Primele trei situaţii sunt responsabile pentru aprox. 90% din prezentările pacienţilor
cu ICA.

Etiologie şi factori precipitanţi

ICA poate fi determinată de diferite cauze: ischemie, aritmii, disfuncţii valvulare,
boli pericardice, creşterea presiunii de umplere sau a rezistenţei sistemice.

Tabelul: Cauze şi factori precipitanţi ai insuficienţei cardiace acute

Boală cardiacă ischemică Tulburări circulatorii

• sindroame coronariene acute • septicemia
• complicaţii mecanice ale IM • tireotoxicoza
• infarctul de ventricul drept • anemia
Valvulare • şunturi
• stenoze valvulare • tamponada
• regurgitări valvulare • embolia pulmonară
• endocardită Decompensarea insuficienţei cardiace cr.
• disecţia de aortă • lipsa aderenţei la tratament
Miopatii • supraîncărcarea volemică
• cardiomiopatia postpartum • infecţii (pneumonia)
• miocardita acută • leziuni cerebrovasculare
Hipertensiune/aritmii • intervenţii chirurgicale
• hipertensiune • disfuncţia renală
• aritmii acute • astm bronşic, BPCO
• abuz de droguri sau alcool

Numeroase alte cauze cardiace sau non-cardiace pot precipita ICA.

Dintre acestea merită amintite:

150
 - creşterea postsarcinii datorită hipertensiunii sistemice sau pulmonare;
- creşterea presarcinii datorită încărcării de volum sau retenţiei hidrice;
- insuficienţa circulatorie care apare în situaţiile cu debit cardiac crescut
o anemie,
o tireotoxicoză,
o infecţii.
Alte condiţii care pot precipita ICA sunt:
- nerespectarea tratamentului igieno-dietetic şi medicamentos
- administrarea unor medicamente, cum ar fi:
o antiinflamatoarele nonsteroidiene);
- Comorbidităţile pot agrava insuficienţa cardiacă:
o insuficienţa renală
o bronhopneumopatia cronică obstructivă

Tablou clinic
ICA este în general caracterizată de congestie pulmonară, deşi la unii pacienţi
domină semnele de debit cardiac scăzut şi hipoperfuzie tisulară.

Edemul pulmonar acut cardiogen (EPAC)

Este cea mai dramatică formă a insuficienţei cardiace stângi.

Poate fi determinat de:
- disfuncţia sistolică sau diastolică a ventriculului stâng (VS),
- supraîncărcarea de volum a VS,
- obstrucţia tractului de ieşire a VS
- dificultatea golirii atriului stâng (ex. stenoza mitrală).
Creşterea presiunii în atriul stâng şi la nivelul capilarului pulmonar conduce la
apariţia edemului pulmonar cardiogen.
EPA apare atunci când transvazarea de lichid din sânge în spaţiul interstiţial
depăşeşte întoarcerea lichidului în sânge şi drenajul limfatic al acestuia.

Membrana alveolo-capilară este formată din 3 straturi:

1. celulele endoteliului capilarului pulmonar,
2. spaţiul interstiţial,

151
 3. epiteliul alveolar.
În mod normal există un schimb continuu de lichid, coloizi şi solviţi între patul
vascular şi interstiţiu (500 ml/zi).
În EPA cardiogen apare o creştere semnificativă şi relativ rapidă a presiunii
hidrostatice în capilarul pulmonar, determinând creşterea filtratului, care depăşeşte
capacitatea limfaticelor de a-l drena.
În felul acesta, lichidul începe să se acumuleze în interstiţiu şi apoi în alveole,
alterând procesul de hematoză.

Dispneea este simptomul principal, cu debut brusc şi accentuare progresivă,

însoţită de anxietate extremă.
Debutul se produce cel mai adesea noaptea, în somn.
Pacientul:
1. este ortopneic,
2. prezintă tuse cu expectoraţie rozată,
3. este tahipneic (30-40 respiraţii/min).
4. Respiraţia este zgomotoasă, cu zgomote de barbotaj intense, inspiratorii
şi expiratorii, care se pot auzi de la distanţă.
5. Se poate observa retracţia inspiratorie a spaţiilor intercostale şi a fosei
supraclaviculare (tiraj), care reflectă presiunile intrapleurale negative
mari, necesare pentru realizarea inspirului.
6. Pacientul prezintă transpiraţii profuze, tegumentele fiind reci, cianotice,
datorită debitului cardiac scăzut şi a suprastimulării simpatice.
7. Auscultaţia pulmonara este caracterizată de ronhusuri, wheezing şi
raluri crepitante fine şi subcrepitante care apar iniţial la baza plămânului
şi se extind spre apex, dacă EPA se agravează.
o Se pot asocia raluri bronşice, în special sibilante şi alte semne
de bronhospasm.
o Dacă EPA regresează, ralurile coboară, rămânând doar bazal,
putând chiar dispare în 6-12h.
8. Auscultaţia cardiacă este dificilă datorită zgomotelor respiratorii, dar
frecvent se pot auzi:
- zgomotul 3
- întărirea componentei pulmonare a zgomotului 2.
9. Tensiunea arterială este în general crescută, datorită creşterii activităţii
simpatice.

152
 10. Dacă evoluţia este favorabilă, simptomatologia respiratorie şi
cardiovasculară se remite mai lent decât s-a instalat (uneori chiar peste
24 de ore).
11. În cazul evoluţiei nefavorabile:
o apare bronhoplegia,
o se degradează starea hemodinamică,
o scăderea tensiunii arteriale,
o se accentuează dezechilibrul acido-bazic (hipoxemie şi
hipercapnie),
o se alterează starea de conştienţă până la comă.
o Decesul se poate produce prin şoc cardiogen sau insuficienţă
respiratorie acută.

2. Şocul cardiogen
Este un sindrom ce grupează simptome şi semne datorate hipoperfuziei periferice
prelungite, după corectarea presarcinii şi a aritmiilor cardiace majore.

Tipic, şocul cardiogen (ŞC) este caracterizat de:

1. tensiunea arterială sistolică mai mică de 90 mmHg (unii autori
menţionează şi reducerea TA medii cu mai mult de 30 mm Hg faţă de
condiţiile bazale);
2. anurie sau oligurie exprimată prin reducerea debitului urinar sub 20 ml/h;
3. indexul cardiac (debitul cardiac/suprafaţa corporală) mai mic sau egal cu
2,2 l/min/m2.

Cea mai frecventă cauză a ŞC este infarctul miocardic acut şi apare datorită pierderii
unei mase miocardice mari, ce depăşeşte 40% din ventriculul stâng.
Este o stare foarte gravă, care trebuie recunoscută şi tratată prompt.
Pacientul are/este:
1. Tegumentele sunt reci, cu transpiraţii profuze, putând fi prezentă şi cianoza
periferică/centrală.
2. anuric/oliguric,
3. tahicardic,

153
 4. tahipneic,
5. manifestări neurologice: convulsii, alterarea conştienţei, agitaţie.
6. Pulsul este slab, filiform, abia perceptibil,
7. TA este sub 90 mmHg.

Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte tipuri de şoc:

- posthemoragic,
- anafilactic,
- hipovolemic,
- septicemic.

În evoluţia şocului cardiogen pot apărea complicaţii:

 neurologice (accidente vasculare trombotice sau hemoragice);
 renale (insuficienţă renală acută);
 digestive (hemoragie digestivă prin ulcer de stres, infarcte
mezenterice);
 hepatice (insuficienţă hepatică);
 tulburări hidro-electrolitice şi acido-bazice (acidoză, hipoxemie).
Şocul cardiogen reprezintă de fapt un continuum al severităţii, de la sindromul de
debit cardiac scăzut până la şocul cardiogen sever, caracteristica comună fiind hipoperfuzia
tisulară.

Diagnosticul paraclinic
Investigaţiile paraclinice sunt complementare evaluării clinice şi trebuie ghidate de
urgenţa instituirii tratamentului.
Electrocardiograma.
Trebuie efectuată tuturor pacienţii cu ICA, uneori evidenţiind chiar etiologia.
Se pot obţine informaţii despre:
- alura ventriculară,
- ritmul cardiac
- diferitele tulburări de ritm şi conducere.
Se pot decela modificări ischemice, sugestive pentru sindroamele coronariene
acute cu sau fără supradenivelare de segment ST.
Uneori se găsesc unde Q, ca o dovadă a unui infarct miocardic în antecedente.
De asemenea, pot fi întâlnite:

154
 - hipertrofii ventriculare,
- interval QT lung
- alte anomalii electrocardiografice.
Pacienţii trebuie monitorizaţi ECG pentru a surprinde în dinamică diferitele
modificări. Rareori ECG este normală la pacienţii cu ICA.
Radiografia cord-pulmon.
Se poate evidenţia:
- cardiomegalie,
- congestie pulmonară
 hiluri mari, imprecis conturate,
 redistribuţia fluxului în zonele superioare,
 desen perivascular accentuat în special perihilar şi în
câmpurile medii şi inferioare,
 voalarea câmpurilor pulmonare,
 modificări infiltrative perhilar în aripi de fluture.

Analiza gazelor sanguine permite evaluarea:

- oxigenării (pO2),
- funcţiei respiratorii (pCO2),
- echilibrului acido-bazic (pH-ul),
Ar trebui să fie efectuată tuturor pacienţilor cu detresă respiratorie severă.
Acidoza datorită hipoperfuziei tisulare sau retenţiei de CO2 este asociată cu un
prognostic negativ.
Puls-oximetria non-invazivă poate înlocui analiza gazelor sanguine, dar nu
furnizează informaţii cu privire la pCO2 sau echilibrul acido-bazic.
Ecocardiografia
…este esenţială pentru evaluarea modificărilor funcţionale şi structurale care stau
la baza sau sunt asociate cu ICA.
Toţi pacienţii cu ICA ar trebui să fie evaluaţi cât mai repede posibil, rezultatul
putând ghida atitudinea terapeutică.
Este necesară evaluarea:
- funcţiei sistolice ventriculare regionale şi globale,
- funcţiei diastolice,

155
 - structura şi funcţia valvulară,
- patologia pericardică,
- complicaţiile mecanice ale infarctului miocardic acut.
Evaluarea biologică include:
- hemoleucograma completă,
- sodiul seric,
- potasiul seric,
- ureea, creatinina,
- glicemia,
- albumina, enzimele hepatice
- INR.
O creştere mică a troponinei poat fi observată la pacienţii cu ICA fără SCA.

Peptidul natriuretic tip B (BNP) şi NT-proBNP, au o valoare predictivă negativă

pentru excluderea IC rezonabilă, deşi dovezile pentru aceasta nu sunt la fel de extinse ca
în cazul IC cronice.
Nu există un consens în ceea ce priveşte valorile de referinţă ale BNP sau NT-
proBNP în ICA.

Măsurarea presiunii blocate din artera pulmonară, cu ajutorul cateterului Swan-

Ganz demonstrează originea cardiogenă a EPA dacă presiunea este mai mare de 25 mm
Hg.
Inserarea unui cateter în artera pulmonară pentru diagnosticul de ICA nu este de
obicei necesară, dar poate fi utilă pentru distingerea între un mecanism cardiogen şi unul
non-cardiogen la pacienţii cu boli complexe, concomitente, cardiace şi pulmonare.
De asemenea, poate fi utilă la pacienţii instabili hemodinamic care nu raspund la
tratamentul standard.
Tratament
Tratamentul EPA cardiogen implică manevre rapid instituite,
- din serviciul de ambulanţă prin realizarea unui abordul venos periferic sau
de preferat central, ulterior internare într-o unitate de terapie intensivă
- monitorizarea:
 ECG,  frecvenţei respiratorii
 a presiunii arteriale,  saturaţiei în oxigen.
 diurezei,
Obiectivele imediate ale tratamentului sunt:

156
 - creşterea aportului de oxigen,
- ameliorarea simptomelor,
- reducerea impactului hemodinamic,
- creşterea gradului perfuziei miocardice, cerebrale şi renale.
Oxigenoterapia la pacienţii hipoxici urmăreşte obţinerea unei saturaţii a oxigenului
(SaO2) de ≥ 90%, prin administrare pe sondă nazală sau ventilaţie asistată pe balon,
acestea nefiind inferioare intubaţiei oro-traheale.
Saturaţia oxigenului evaluează:
- raportul dintre aportul şi consumul de oxigen,
- eficienţa tratamentului
 diuretic,
 vasodilatator
 inotrop,
- având valoare prognostică a supravieţuirii pe termen scurt în cazul
pacienţilor cu edem pulmonar acut sau şoc cardiogen.

Tratamentul farmacologic

1. Diureticul de ansă
Cel mai folosit pentru reducerea dispneei şi producerea unei venodilataţii imediate
este furosemidul:
- iniţial în doză de 20-40 mg i.v. sau în perfuzie continuă,
- doza maximă recomandată fiind de 100 mg în primele 6 ore şi 240
mg în prima zi.
- Nu există un consens privind modul de administrare sau dozele,
aceastea realizându-se prin tatonare în funcţie de gradul remisiei congestiei
pulmonare, al funcţiei renale sau valorile ionogramei serice.
- Monitorizarea diurezei se face după montarea unei sonde urinare.
- dozele se reduc cu prudenţă şi monitorizate permanent
 La pacienţii cu TAS sub 90 mmHg,
 cu hiponatremie severă sau
 acidoză,
Torasemidul la doze de 10-40 mg i.v. are absorbţie superioară furosemidului,

157
 Bumetanidul este de 40 mai potent decât furosemid dar, fiind formă de comprimate,
nu se adminstrează în urgenţe.
- Asocierea antagoniştilor de aldosteron - spironolactonă 25-100 mg sau
eplerenonă 25-50 mg p.o. este recomandată în special în edemul pulmonar acut de cauză
coronariană.
Deşi are o eficienţă superioară şi mai puţine efecte secundare, asocierea
diureticelor tiazidice (hidroclorotiazida 25-50 mg, bendroflumetiazida) sau tiazid-like
(metolazona), nu este recomandată decît în cazurile cu:
- edeme periferice preexistente,
- ascită
- cînd se cunoaşte sau se constată o rezistenţă la diureticele
de ansă.
2. Vasodilatatoarele
- sunt recomandate pacienţilor cu TA sistolică >110 mmHg
- pot fi folosite cu precauţie la
 pacienţii cu TA între 90 şi 110 mmHg
 la cei cu stenoze valvulare.

Beneficiul maxim este la hipertensivi:

o reduc eficient presarcina şi postsarcina,
o cresc debitul bătaie
o dar nu ameliorează semnificativ dispneea sau prognosticul acestor
pacienţi.

Nitraţii produc:
- vasodilataţie prin creşterea GMPc intracelular,
- venodilataţie cu scăderea presiunii venoase pulmonare şi a
presiunii de umplere ventriculare ameliorând astfel congestia pulmonară,
efect prezent de la doze mici de nitroglicerină.
Reprezentaţi de nitrati folositi sunt:
1. nitroglicerină,
2. isosorbid dinitratul,
3. nitroprusiatul de sodiu

158
 4. neseritidul
Arteriolodilataţia cu reducerea postsarcinii şi creşterea debitului cardiac, se
produce la doze mari de nitroglicerină.
Nitroglicerina se administrează:
- în perfuzie continuă începând cu doza de 10-20 microg/min şi se creşte
cu 5-10 µg/min până la 200 µg/min,
- sub controlul TA, pentru a evita hipotensiunea şi hipoperfuzia tisulară ce
pot creşte mortalitatea.
- Cefaleea şi tahifilaxia sunt efecte adverse care necesită oprirea
medicaţiei timp de 24-48 h.

Inhibitorii de enzimă de conversie pot suplini prin administrare intravenoasă efectul

nitraţilor în cazul prezenţei efectelor adverse menţionate, la pacientul cu valori tensionale
greu controlabile, dozele de enalapril de 1,25-2,5 mg i.v. fiind de obicei suficiente.
Administrarea per os este recomandată după stabilizarea pacientului cu
insuficienţă cardiacă acută.

3. Medicamente inotrop pozitive.

Dobutamina este indicată la:
- pacienţii cu EPA cardiogen hipotendiune şi debit cardiac
scăzut.
Prin stimularea receptorilor beta-1 are efect inotrop şi cronotop pozitiv şi creşte
discret perfuzia renală.
Se începe cu doza de 2-3 µg/kg/min, care pot ajunge până la 20 µg/kg/min, în
perfuzie continuă, cu monitorizarea TA.
Oprirea bruscă a dobutaminei poate determina rebound, de aceea se recomandă
micşorarea progresivă a dozelor.

4. Heparinele cu greutate moleculară redusă sunt obligatorii la pacientul cu

indicaţie de anticoagulare, pentru prevenţia episoadelor de tromboembolism pulmonar
sau reducerea riscului de tromboză venoasă profundă.

5. Digitala se administrează în edemul pulmonar cardiogen pentru controlul

frecvenţei cardiace la pacientul cu fibrilaţie atrială, în funcţie de valorile ionogramei
serice şi ale funcţiei renale.

159
 6. Morfina 2-3 mg i.v. combate anxietatea şi durerea precordială intensă.
Este contraindicată în:
- hipotensiunea arterială,
- bradicardie,
- bloc atrioventricular avansat,
Dozele mari pot produce depresie respiratorie în special la vîrstnici.

Tratamentul şocului cardiogen

Tratamentul nonfarmacologic.
Dispozitivele mecanice sunt folosite în şocul cardiogen ca suport hemodinamic
pentru:
- creşterea debitului cardiac şi a indexului cardiac,
- cresterea presiunii arteriale
- reducerea presiunii capilare pulmonare.
Efectul lor este superior comparativ cu al balonului de contrapulsatie intraaortica.
Prin efectele hemodinamice superioare, cu mortalitate şi rată de sîngerare la 30 de
zile mai mică comparativ cu balonul de contrapulsaţie intra-aortică, dispozitivele de
asistare ventriculară pot fi prima alegere în tratamentul mecanic al şocului cardiogen.

Dispozitive:

1. Thoratec este un dispozitiv complex de asistenţă mecanică uni- sau

biventriculară extracorporeală,
2. Tandemheart un suport intraventricular stâng percutan montat la
nivelul arterei femurale,
Ambele dispozitive pot utilizate la pacienţii

 în şoc sau cu insuficienţă cardiacă refractară la tratamentul convenţional…,

 …care au indicaţie de transplant cardiac sau de revascularizaţie miocardică…,
 …durata maximă de utilizare fiind de 14 zile
Suportul hemodinamic parţial Synergy Pocket Micropump la nivel subclavicular şi
Impella 2,5 (pompa axială ventriculară stângă pe valva aortă) permit stabilizarea precoce a
pacienţilor cu insuficienţă cardiacă acută, ameliorând rata de supravieţuire la 30 de zile,
prin:

 creşterea debitului cardiac,

 creşterea presiunii diastolice în artera pulmonară,

160
  creşterea presiunii arteriale medii,
 creşterea volumelor respiratorii maxime
 scăderea în dinamică a NTproBNP, marker al
compensării insuficienţei cardiace.

Balonul de contrapulsaţie intraaortică este de rutină în şocul cardiogen secundar

IMA:

 crescând fluxul coronarian,

 perfuzia organelor vitale şi
 menţine patenta arterei responsabile, atunci cînd tratamentul medicamentos
a eşuat.

Nu există diferenţe privind mortalitatea la 30 de zile, ameliorarea funcţiei renale sau

prevenirea acidozei comparativ cu terapia standard.

Tratamentul medicamentos inotrop pozitiv şi vasopresor :

- restaurează rapid debitul cardiac, cerebral, renal şi perfuzia
periferică,
- Are efecte benefice pe termen scurt prin creşterea perfuziei tisulare
si reducerea congestiei, care permit stabilizarea pacienţilor până la montarea
dispozitivelor de suport circulator sau realizarea transplantului cardiac,
- are efecte negative pe termen lung prin injurie miocardică şi
creşterea mortalităţii.

Dobutamina
 are efect inotrop şi cronotop pozitiv prin stimularea receptorilor beta-1, efect
dependent de doză.
 Creşte debitul cardiac şi discret perfuzia renală sub perfuzie continuă începând cu:
o 2-3 µg/kg/min, până la 20 µg/kg/min la pacienţi cu TAS <85 mmHg.
 Se va evita oprirea bruscă a dobutaminei, recomandându-se micşorarea
progresivă a dozelor.

Dopamina
 creşte contractilitatea miocardică şi debitul cardiac prin stimularea receptorilor
beta-adrenergici,
 Se administreaza în perfuzie continuă cu:
 3-5 µg/kg/min stimulează receptorii dopaminergici cu efect inotrop pozitiv,

161
  dozele vasopresoare de 10-20 µg/kg/min deşi cresc TA sistolică, produc
tahiaritmii şi vasoconstricţie sistemică ulterioară.
 Efectele alfa-adrenergice cresc tonusul vascular, dar scad debitul local şi fluxul
cutanat, renal şi splahnic.
 Dozele renale sub 3 µg/kg/min stimulează diureza ameliorând funcţia renală în
sindromul cardiorenal.
 Când depozitele de catecolamine sunt epuizate, dopamina devine
ineficientă să producă acest efect, cedând locul adrenalinei şi
noradrenalinei.

Norepinefrina
 stocată în terminaţiile nervoase simpatice, este un agent endogen cu efecte
α1-adrenergic vasoconstrictoare şi beta-1 adrenergic agoniste ce menţine
fluxul sangvin la nivel splahnic.
 Nu este un medicament de primă intenţie, fiind recomandat pacienţilor cu
şoc cardiogen, care prezintă TAS <85 mmHg şi hipoperfuzie tisulară, în
ciuda tratamentului cu agenţi inotropi pozitivi şi corecţie volumică.
 Perfuzia continuă şi lentă 0.2-1 µg/kg/minut trebuie oprită cât mai curând
posibil, datorită creşterii rezistenţei vasculare periferice cu vasoconstricţie.
 Creşte fluxul urinar şi clearanceul la creatinină după 24 de ore.

Epinefrina
 se administrează sub formă de perfuzie lentă 0.05-0.5 µg/kg/minut în formele
rezistente sau bolus de 1 mg la debutul resuscitării şi repetat la fiecare 3-5 minute.
 Prin efectul beta2 adrenergic poate genera:
 hiperglicemie,
 acidoză,
 tahiaritmii severe.

Milrinona
 este un inhibitor de fosfodiesterază, care împiedică degradarea AMPc, având
efecte inotrop pozitiv şi de vasodilataţie periferică.
o Creşte astfel debitul cardiac

162
 o scade presiunea pulmonară,
o scade rezistenţa vasculară sistemică şi pulmonară,
 Se administreaza in doze de 25-75 µg/kg corp în bolus de 10-20 de minute,
urmate de perfuzie continuă cu 0.375-0.75 µg/kg/minut.
 Efectele secundare includ:
o hipotensiunea severă greu reductibilă,
o aritmiile atriale şi ventriculare.

Enoximona produce mai puţine efecte adverse după administrare în bolus de:
 0.25-0.75 µg/kg/ timp de 10 minute, urmat de perfuzie continuă 24 de ore la
un ritm de
 1.25-7.5 µg/kg/minut în funcţie de rezultate.

Antagoniştii de vasopresină
 reprezentaţi de tolvaptan, antagonizează selectiv receptorii V2.
 Se administrează oral ameliorând simptomele prin
o creşterea presiunii arteriale fără tahicardie reflexă,
o determinând şi o scădere semnificativă în greutate.
 Este de elecţie în şocul septic asociat celui cardiogen.

Piruvatul
 administrat în perfuzie i.v. sau intracoronarian, concomitent cu
catecolaminele vasopresoare şi balonul de contrapulsaţie aortică,
 creşte rapid în 30 de minute presiunea arterială medie, volumul bătaie şi
indexul cardiac
 în timp ce frecvenţa cardiacă nu se modifică semnificativ,
 efectele sunt reversibile în 10 minute de la sistarea tratamentului.

Levosimendanul
 este un calciu sensibilizant şi vasodilatator prin deschiderea canalelor de K+
dependente de ATP-ul ciclic.
 Eficacitatea se măsoară prin:
o creşterea contractilităţii şi a fracţiei de ejecţie a VS,

163
 o renunţarea la suportul inotrop sau circulator
o reducerea nivelului BNP plasmatic după 7 zile de tratament.

 Se administrează iniţial în bolus i.v. 12 μg/kg lent în 10 minute, apoi în perfuzie

continuă 0,05–2 μg/kg chiar la pacienţi sub tratament cu beta-blocante, fiind
independent de stimularea beta-adrenergică.

Cardioversia electrică se adresează tahiaritmiilor atriale sau ventriculare acute

cu impact hemodinamic clasă III sau IV.
Necesită cardiostimulare temporară tip VVI, prin abord al venei femurale sau
subclavie:
- Bradicardiile extreme,
- blocurile atrio-ventriculare
- existenţa unui fenomen de QT lung cu episoade recurente
de:
 torsadă de vârfuri
 fibrilaţie ventriculară (FiV),
Angioplastia primară coronariană este de elecţie în şocul cardiogen complicaţie
a:
1. infarctului miocardic cu supradenivelare de segment ST,
2. IM non-STEMI
3. consecutiv apariţiei unui bloc complet de ramură stângă pe ECG.

Trombofibrinoliza se efectuează dacă angioplastia primară sau by-passul aorto-

coronarian nu pot fi efectuate în primele 2-24 de ore
Se face pentru limitarea mărimii necrozei miocardice şi prevenirea morţii subite.
Rata de deces a scăzut prin utilizarea angioplastiei în dauna by-passului aorto-
coronarian în infarctul miocardic complicat cu şoc cardiogen, dar rămâne la un procent de
peste 50%. Jumătate din decese survenind în primele 48 de ore, cu un maxim în rândul
populaţiei de peste 75 de ani.

Inhibarea plachetară se face obligatoriu cu: clopidogrel 75-600 mg

Dar, a fost mai puţin eficientă la pacienţii cu STEMI şi şoc cardiogen, comparativ cu
- ticagrelor 150 mg (este recomandată doza de încărcare 180
mg, apoi 90 mg x 2/zi)

164
 - prasugrel 60 mg (este recomandată doza de încărcare 60
mg, apoi 10 mg/zi)

Tonicardiacele digitalice sunt utile doar pentru reducerea frecvenţei ventriculare

rapide la pacienţii cu fibrilaţie atrială.
Cardioversia electrică sau chimică cu amiodaronă a unei FiA se face:
- doar la cele apărute sub 48 de ore,
- după eliminarea suspiciunii de trombi intracavitari prin examinarea
ecografică transesofagiană.

Anticoagularea orală este obligatorie în cazul diagnosticului unei aritmii sau unei
alte cauze procoagulante.

CARDIOMIOPATIILE

Definiţia şi clasificarea cardiomiopatiilor

Cardiomiopatiile sunt un grup heterogen de boli caracterizate prin afectarea
primară sau predominantă a miocardului, de etiologie variata.
Prima definiţie a cardiomiopatiilor a fost dată de Organizaţia Mondiala a Sănătăţii
(OMS) în 1980: “boli ale muşchiului cardiac de cauză necunoscută”.
În 1995, OMS şi Societatea şi Federaţia Internaţional de Cardiologie (ISFC) au
formulat o noua definiţie şi clasificare.
Cardiomiopatiile erau definite ca “boli ale miocardului asociate cu disfuncţie
cardiacă” şi au fost împărţite în 5 tipuri:
1. Cardiomiopatii dilatative.
2. Cardiomiopatii hipertrofice.

165
 3. Cardiomiopatii restrictive.
4. Cardiomiopatia aritmogenă a ventriculului drept
5. Cardiomiopatii neclasificate.
Mai recent, au apărut alte 2 documente ştiinţifice privind definitia şi clasificarea
cardiomiopatiilor elaborate de American Heart Association (AHA) în 2006 şi de Societatea
Europeană de Cardiologie (ESC) în 2008.

Conform AHA,
 cardiomiopatiile sunt un grup heterogen de boli ale miocardului asociate cu
disfuncţie mecanică şi/sau electrică şi care de obicei (dar nu
întotdeauna) asociază hipertrofie ventriculară sau dilataţie, având cauze
variate, dar frecvent genetice.
 Cardiomiopatiile sunt fie limitate la cord, fie sunt o manifestare a unor boli
sistemice generalizate.
 Ele duc frecvent la deces cardiovascular sau la insuficienţă cardiacă
progresivă.

Conform ESC,
 cardiomiopatia este o boala a muşchiului cardiac în care miocardul este
anormal structural şi funcţional, fiind exclusă disfuncţia ventriculară
stângă dată de boala coronariană, HTA, valvulopatii, cardiopatiile
congenitale.

Clasificarea cardiomiopatiilor
 este orientată clinic şi
 se bazează pe fenotipurile morfologice şi funcţionale,
 precum şi pe formele familiale/genetice şi nonfamililale/nongenetice.

Cardiomiopatia dilatativă

Este o boala miocardica definita prin dilataţia ventriculului stâng (VS) şi disfuncţie
sistolică.
În prezent se acceptă drept criterii de diagnostic:
1. diametrul telediastolic al VS (DTDVS) >2.7 cm/m2 suprafată corporală,
2. fracţia de ejecţie (FE) a VS <45% - determinată:
a. ecocardiografic,

166
 b. radionuclear
c. angiografic
3. şi/sau fracţia de scurtare (FS) <25%.

Cardiomiopatia dilatativă (CMD) este considerată idiopatică sau primară dacă se

exclud numeroase condiţii patologice care produc leziune miocardică şi evoluează cu
dilataţie cardiacă şi disfuncţie contractilă, formele secundare având cauze identificate.
Cauze cunoscute de cardiomiopatie dilatativă sunt:
1. cardiomiopatia ischemică, c PAN,
2. cardiomiopatia din HTA, d dermato/ polimiozita,
3. miocardita 6. toxice
a virală, a alcool,
b bacteriană, b cocaina,
c dată de Rickettsii, c cobalt),
d fungi, 7. medicamente (
e paraziţi), a chimioterapice,
4. boli infiltrative miocardice b antiretrovirale),
a amiloidoza, 8. deficienţe nutriţionale,
b sarcoidoza, 9. boli neuromusculare
c hemocromatoza a distrofia Duchenne,
5. boli de colagen b distrofia miotonică,
a LES, c ataxia Friedreich
b sclerodermie,

Etiopatogenia cardiomiopatiei dilatative idiopatice.

În prezent sunt luate în consideraţie 3 aspecte etiopatogenice:
1. CD familială
2. CD idiopatică
3. Ipoteza autoimună

1. Cardiomiopatia dilatativă familială

a. este forma de boală cea mai frecventă, peste 25% din cazurile
considerate idiopatice.
b. Este definita ca fiind familială când este diagnosticată la cel puţin 2
persoane înrudite dintr-o familie.

167
 c. Este o afecţiune genetic heterogenă, fiind identificate multiple defecte
genetice care includ:
i. mutaţii ale genelor care codifică proteinele citoscheletice –
1. desmina,
2. distrofina,
3. laminina A/C,
4. delta-sarcoglicanul,
5. beta-sarcoglicanul
6. metavinculina;
d. mutaţii ale altor gene ce codifică proteinele sarcomerice ca
1. lanţul greu al beta-miozinei,
2. proteinei C de legare a miozinei,
3. actinei,
4. alfa-tropomiozinei
5. troponinelor cardiace T şi C.
e. Au fost identificate şi mutaţii ale genelor ce codifică alte proteine
sarcomerice –
1. proteinele discului Z
f. Mutatii la nivelul genelor ce codifică sinteza fosfolambanului, tafazinei.
2. Există mai multe forme:
a. autosomal-dominantă pură, cea mai frecventă, la peste 50% din cazuri,
b. forma autosomal-dominantă care se asociaza cu tulburari de conducere,
c. forma autosomal recesivă, rară,
d. forma autosomal-dominantă care asociază miopatie scheletică
subclinică,
e. forma cu transmitere legata de cromozomul X.
3. Cardiomiopatia dilatativă idiopatică, -
a. urmare a unei miocardite virale incomplet vindecate.
b. Virusuri care pot afecta miocardul sunt :
1. virusurile Coxsackie,
2. adenovirusurile,
3. ECHO-virusurile,
4. influenza virusurile,
5. citomegalovirusurile,
6. virusul imunodeficienţei umane (HIV).

4. Ipoteza autoimună:

168
 a. au fost identificate numeroase anomalii ale imunităţii umorale şi
celulare.
b. Este susţinută de existenţa anticorpilor circulanţi antimiocard orientaţi
împotriva unor variate antigene:
i. lanţuri grele de miozină,
ii. beta 1-adrenoreceptori,
iii. receptorii asociaţi proteinei G precum receptorii colinergici
muscarinici,
iv. proteinele mitocondriale,
v. miozina,
vi. actina,
vii. tubulina,
viii. proteinele de soc termic,
ix. ATP-aza reticulului sarcoplasmic,
x. troponinele.
c. S-a demonstrat în probele prelevate prin biopsie miocardică expresia
inadecvată a moleculelor sistemului MHC clasa II.

Morfopatologie
La examenul macroscopic se evidenţiază:
 dilatarea celor 4 cavităţi cardiace.
 Valvele cardiace sunt normale,
 sunt frecvent întâlniţi trombii intracavitari (în special la apexul VS).
 Arterele coronare sunt de obicei normale.

Examenul microscopic, histologic evidenţiază:

 arii extinse de fibroză
 interstiţială şi
 perivasculară,
o interesând în special regiunea subendocardică a VS.
 Ocazional există
o mici arii de necroza şi
o infiltrat celular.
 Sunt întâlnite variaţii marcate de mărime a miocitelor.

169
 Fiziopatologie
Datorită insuficienţei contractile a fibrei miocardice, → fracţia de ejecţie şi
volumul sistolic scad, → apare dilataţia şi secundar → va creşte forţa contracţiei prin
mecanismul compensator Frank – Starling.
Dilataţia se realizează prin creşterea presiunii de umplere ventriculară care se
transmite retrograd.
În timp apare un dezechilibru între lungimea aparatelor valvulare şi diametrul
crescut al ventriculilor, urmat de regurgitări atrioventriculare care reduc suplimentar
debitul sistolic.
Pe măsură ce dilataţia progresează, complianţa ventriculară diminuă.
Fibroza interstiţială micşorează şi ea complianţa ventriculară.
Dilataţia şi staza intracavitară favorizează formarea de trombi murali.
În afectările ventriculului stang apare cu timpul o hipertensiune pulmonară reactivă
iar în evoluţie insuficienţa cardiacă dreaptă.
Creşterea stresului parietal şi activarea neuroendocrină determină modificări
maladaptative cu remodelarea structurii miocardice şi modificări celulare şi moleculare
complexe.
Histologic, remodelarea se asociază cu
 hipertrofia miocitelor şi
 modificarea cantitativă şi calitativă a matrixului interstiţial.
Biochimic
 scade expresia genelor de tip adult şi
 creşte reexpresia genelor de tip fetal,
În final numarul miocitelor viabile reducandu-se prin apoptoza.

Manifestări clinice
Simptomatologia apare progresiv la pacienţii cu cardiomiopatie dilatativă.
Unii pacienţi sunt asimptomatici deşi au dilataţie ventriculară stangă, care poate fi
evidenţiată printr-o radiografie toracică efectuată de rutină.
Simptomatologia
 Insuficiența ventriculară stângă - predominantă
o Date de diminuarea DC
 fatigabilitate şi
 slăbiciune date de diminuarea debitului cardiac,
o intoleranţă la efort.

170
 Insuficienţa cardiacă dreaptă
o este un semn tardiv şi de prognostic prost.
 Durerea toracică
o este prezentă la aproximativ o treime din pacienţi.

o În prezenţa arterelor coronare normale, ea poate fi explicată prin scăderea

rezervei vasodilatatorii a microvascularizaţiei miocardice.
o În stadiile avansate apar durerea toracică prin
 embolie pulmonară şi
 hepatomegalia dureroasă.
 Examenul fizic
o relevă grade variate de dilataţie cardiacă şi
o semne de insuficienţă cardiacă congestivă.
o TA sistolică poate fi normală sau scăzută iar
o presiunea pulsului este scăzută (scade volumul bătaie).
o Când insuficienţa ventriculară stangă este severă apare pulsul alternant.
o Distensia venelor jugulare apare în insuficienţa cardiacă dreaptă.
o Ficatul poate fi mărit şi pulsatil.
o Edemele periferice şi ascita sunt prezente în insuficienţa cardiacă dreaptă
avansată.
o Şocul apexian este deplasat lateral datorită dilatării ventriculului stang.
o Zgomotul II este
 normal sau
 dedublat paradoxal în prezenţa blocului de ramură stângă sau
 componenta pulmonară poate fi accentuată în prezenţa
hipertensiunii arteriale pulmonare.

o Galopul presistolic
 este prezent aproape întotdeauna şi
 precede insuficienţa cardiacă congestivă manifestă.
o Galopul ventricular apare odată cu producerea decompensării iar
o galopul de sumaţie în prezenţa tahicardiei.
o Suflul sistolic se datorează insuficienţei mitrale, mai rar celei tricuspidiene.5

Explorări paraclinice
Sunt:Explorări neinvazive
o Rx pulmonară

171
 o ECG
o Holter ECG
o Ecocord
 Explorări radioizotopice
o Venticulografia radionucleară
o Scintigrafia de perfuzie miocardică
o Scintigrama de captare miocardică
o IRM?
 Explorări invazive
o Coronarografia
o Cateterismul cardiac
o Biopsia endomiocardică
Explorari neinvazive
Radiografia pulmonară evidenţiază:
 cardiomegalia (creşterea indicelui cardiotoracic)
 semne de redistribuţie a circulaţiei pulmonare
o edemul interstiţial şi alveolar
o hidrotoraxul.

Electrocardiograma este aproape intotdeauna modificata, nespecific, evidenţiind:

 frecvent: tahicardie sinusală.
 Modificările ST-T sunt prezente invariabil.
 Se pot întâlni semne de:
o HVS,
o BRS,
o unde Q patologice
o diverse aritmii.
Monitorizarea ECG Holter
 permite aprecierea prezenţei şi severităţii aritmiilor.
 La 50% din pacienţi se evidenţiază prezenţa aritmiilor ventriculare severe,
care se asociază cu un risc crescut de moarte subită.

Ecocardiografia
 permite evaluarea afectării funcţiei contractile,
 permite excluderea unor boli valvulare sau pericardice.

172
 Se apreciază:
o forma şi funcţia VS -
 tipic VS este
 globulos
 cu funcţie contractilă global alterată,
o gradul insuficienţelor valvulare,
o prezenţa trombozei intracavitare (intraatrială sau intraventriculara).
 Creşterea dimensiunilor cavităţilor stângi şi drepte este progresivă cu creşterea
clasei funcţionale NYHA.
 Producerea emboliilor se asociază cu dimensiunea VS şi fracţia de ejecţie (FE).

Explorarile radioizotopice
 Ventriculografia radionucleară (hematii marcate cu Tc 99m) permite la pacienţii cu
imagine ecografica suboptimală:
o aprecierea dimensiunilor VS,
o aprecierea FE
o aprecierea contractilităţii
 Scintigrafia de perfuzie miocardică ( Tl 201 sau Sesta MIBI Tc 99m) - în repaus şi la
efort este utilă pentru diferenţierea de cardiomiopatia ischemică.
 Scintigrama de captare miocardică (Ga 67 sau anticorpi antimiozina marcaţi cu
In111 ajută la identificarea unui proces inflamator (miocardită).
 Rezonanţa magnetică (IRM) este o metodă utilă pentru evaluare, în special pentru
diferenţierea formelor nonischemice de cele ischemice. Metoda a devenit un
standard pentru aprecierea:
 volumelor ventriculare,
 FE,
 masei miocardice
 identificarea miocardului neviabil.

Explorari invazive
Coronarografia permite excluderea bolii coronariene ischemice.
Este indicată mai ales la pacienţii:
 cu angină,
 cu unde Q pe ECG
 cu anomalii segmentare de cinetică parietală.

173
 Cateterismul cardiac permite aprecierea hipertensiunii pulmonare şi a rezistenţelor în
circulaţia pulmonară.

Biopsia endomiocardică
 poate evidenţia elemente histologice nespecifice şi este indicată mai ales când
există o suspiciune clinică de afectare miocardică secundară, confirmarea
diagnosticului putând contribui la modificarea tratamentului.
 Poate fi utilă în identificarea trăsăturilor histopatologice şi imunopatologice ale bolii
la:
o rudele asimptomatice ale pacienţilor cu CMD familială,
o la formele de miocardită limfocitară
o la cele cu celule gigante,
 Ajuta la aprecierea severităţii afectarii cardiace la pacienţii cu CMD secundară
tratamentului cu antracicline sau cu amiloidoză.
 Tehnicile de hibridizare in situ permit detectarea persistentei genomului viral si
diagnosticarea formelor de miocardită cronică.

Diagnosticul diferenţial – se face cu:

 boli congenitale,
 valvulopatii dobândite,
 cardiopatia hipertensivă cu dilataţie
 cardiomiopatia ischemică.

Evoluţie şi prognostic
Istoria naturală a CMD este heterogenă.
Prognosticul CMD s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimele decenii ca o consecinţă a
optimizării tratamentului cu inhibitori ai ECA şi beta-blocante şi în general nu diferă între
cazurile familiale şi sporadice de CMD.
Complicaţiile sunt relativ frecvente şi puţin influenţate de tratament:
 emboliile sistemice şi/sau pulmonare,
 aritmiile:
o fibrilatia atrială apare la 20% din bolnavi,
o extrasistole ventriculare complexe,
o tahicardia ventriculară,
o moartea subită.

174
 Tratament
Are drept obiective prevenirea şi tratamentul insuficientei cardiace, aritmiilor şi
emboliilor.
CMD idiopatică nu are un tratament specific.
Ea beneficiază de tratamentul standard al insuficientei cardiace.

A: Măsurile nefarmacologice sunt:

1. restrangerea activităţii fizice,
2. dieta hiposodată,
3. suprimarea alcoolului
4. controlul greutăţii corporale.

B: Măsurile farmacologice
 Terapia vasodilatatoare
o reprezintă tratamentul iniţial pentru orice pacient cu CMD idiopatică simptomatic.
o Se folosesc:
 inhibitoare ale enzimei de conversie sau
 antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (în caz de intoleranţă la
IECA)
o precoce, în doze progresive.
o Cresc
 toleranţa la efort,
 debitul cardiac şi
 fracţia de ejecţie.

 Beta-blocantele
o Deoarece activarea simpatică are efecte cardiace negative, beta-blocantele
în doză progresivă începând cu doze mici au îmbunătăţit:
 simptomatologia,
 capacitatea de efort,
 funcţia VS.
o Se pot folosi:

175
  metoprolol succinat,
 bisoprolol,
 carvedilol.
 Diureticele
o se pot administra cu moderaţie pentru
 controlul retenţiei hidrosaline şi
 reducerea dispneei.
o Dacă manifestările de insuficienţă cardiacă nu sunt controlate cu IECA şi
diuretice, se foloseşte medicaţia inotrop-pozitiva
 digitalică, administrată mai ales la bolnavii cu fibrilaţie atrială.
 Ea modulează activarea neurohormonală excesivă
 restabileşte funcţia baroreflexă.

 Terapia antiaritmică
o poate fi utilă în tratamentul aritmiilor simptomatice.
o Nu s-a dovedit că prelungeşte viaţa sau că previne moartea subită.
o Amiodarona
 în doze mici (200 mg/zi) pe termen lung
 şi-a dovedit eficienţa în reducerea aritmiilor ventriculare.
 Anticoagulare orală
o Riscul important de embolism sistemic sau pulmonar a dus la indicaţia de
anticoagulare orala de lungă durată în doze care sa prelungească INR la 2-
3, mai ales la pacienții cu:
 fibrilaţie atrială +
 insuficienţă cardiacă mai severă asociată cu:+
 tahicardie sinusală,
 cu FEVS <30%
 trombi intracavitari, +
 istoric de tromboembolism,
C. Măsurile intervenționale
 Cardiodefibrilatorul implantabil este indicat în prevenţia secundară a pacienţilor cu
CMD şi moarte subită resuscitată şi pare să fie superior amiodaronei în preventia
primara.
 Terapia de resincronizare cardiacă poate fi luată în consideraţie la pacienţii cu
o bloc de ramură stangă şi durată a complexului QRS >120 ms,

176
 o cu fenomene de insuficienţă cardiacă de clasa III - IV refractară la terapia
medicamentoasă optimă şi
o FEVS <35%.

D. Măsurile chirurgicale
CMD idiopatică ramâne principala indicaţie a transplantului cardiac.
Transplantul cardiac reprezintă o alternativă pentru pacienţii care ramân în clasa
funcţională NYHA III şi IV sub terapie medicamentoasă maximală.

E. Altele
Sfatul genetic este recomandat la pacienţii cu CMD familială şi la rudele acestora de
gradul I.

Cardiomiopatia hipertrofică

Cardiomiopatia hipertrofică (CMH) este o boală miocardică primară caracterizată

prin:
1. hipertrofie ventriculara marcată, stangă şi/sau dreaptă,
2. de obicei asimetrică,
3. interesand septul interventricular (SIV),
4. în absenţa unei cauze cardiace sau sistemice
 stenoză aortică,
 HTA,
 forme de cord al atletului).
5. Hipertrofia poate fi insoţită de obstrucţie sistolică ventriculară dinamică – CMH
obstructivă.

Cele 4 trasaturi dominante ale bolii sunt:

1. hipertrofie exagerată, inexplicabilă a VS,
2. dezorganizarea miocitelor,
3. apariţia familială
4. asocierea cu moartea subită cardiacă.

177
 Pentru diagnosticul CMH nu sunt necesare nici distribuţia asimetrică şi nici
prezenţa obstrucţiei.
Există
 patternuri
o concentrice,
o apicale şi
o excentrice de hipertrofie,
 obstrucţia tractului de ejecţie VS
o are importanţă clinică şi prognostică,
o dar este prezentă la mai puţin de un sfert dintre pacienţi.
Există studii care au demonstrat că prezenţa hipertrofiei nu este esenţială pentru
diagnostic, deoarece mutaţii ale genei troponinei T se pot asocia cu hipertrofie uşoară sau
chiar cu absenţa acesteia.

Epidemiologie.
Incidenţa: 2-20 de cazuri/10,000 locuitori.
Se poate întâlni la orice vârstă, având maximum de frecvenţă la 30-40 de ani.
Barbaţii sunt mai frecvent afectaţi.

Etiologie.
 Este o boala genetica transmisă autosomal-dominant, cu penetranţă incompletă
şi dependentată de varstă,
 produsă prin mutaţia genelor care codifică diferite componente ale aparatului
contractil,
o cele mai frecvente forme genetice interesând sarcomerul.
o Alte gene interesează
 discul Z cardiac şi
 proteinele implicate în circulaţia calciului.
Cele mai frecvente 3 mutaţii sunt:
1. mutaţiile genei lanţului greu al beta-miozinei (25%),
2. mutaţiile genei proteinei C reglatoare a miozinei (25%)
3. mutatţile genei troponinei T (5%).

178
 5-10% din cazurile diagnosticate cu CMH sunt în realitate alte boli care mimează
CMH (numite « fenocopii »),
 cea mai frecventă fiind boala Fabry - deficitul genetic de alfa-galactozidaza
A
 şi alte tezaurismoze care implică depozitarea de glicogen.

Etiologia genetică a bolii are drept consecinţă agregarea familială, 2/3 din cazuri
fiind forme familiale, restul fiind forme sporadice.
Diagnosticul genetic este posibil, dar dificil.

Morfopatologie
Macroscopic:
 Masa cordului depaşeşte frecvent 500 g.
 Hipertrofia interesează VS sau ambii ventriculi.
 De obicei hipertrofia este simetrică la VD,
 La nivelul VS poate fi simetrică sau asimetrică, interesând:
o septul interventricular (SIV),
o peretele posterior (PP),
o peretele lateral (PL)
o apexul.
 La 60% din pacienţi sunt prezente anomalii ale valvei mitrale:
o elongaţia şi creşterea ariei valvei mitrale
o anomalii ale inserţiei m. papilar la nivelul valvei mitrale anterioare (VMA).
 În formele obstructive, endocardul septal este îngroşat datorită contactului cu VMA.
 Muşchii papilari pot fi hipertrofiaţi.
 Atriile, mai ales atriul stâng (AS), sunt dilatate.
 Coronarele epicardice sunt normale.

Microscopic: Caracterele histologice ale CMH sunt:

 dezorganizarea fibrelor musculare (“disarray”),
 fibroza intercelulară - creşterea componentelor matricei extracelulare,
mai ales colagenul

179
  afectarea microcirculaţiei-
 anomaliile arterelor coronare mici, intramurale, cu:
o îngroşarea mediei şi intimei şi
o îngustarea lumenului).
Fiziopatologie
 Funcţia diastolică este alterată datorită
o creşterii rigidităţii intrinseci a fibrelor miocardice şi
o rigidităţii prin hipertrofie.
 Complianţa ventriculară este diminuată,
 Relaxarea izovolumică (RIV) este de regula prelungită.
 Umplerea ventriculară necesită presiuni mai mari şi este prelungită.
 Secundar,
o atriul stang (AS) se dilată,
o presiunile de umplere crescute se transmit retrograd spre capilarul
pulmonar provocand dispnee.
 Ischemia subendocardică contribuie la disfuncţia diastolică şi este şi o consecinta
a ei.
În CMH se descrie reducerea rezervei de flux coronarian.
Ischemia miocardică este aproape tot timpul prezentă, fiind plurifactorială.
 Cauzele sunt:
 îngustarea lumenului arterelor coronare intramiocardice şi scaderea
rezervei dilatatorii,
 RIV incompletă,
 creşterea masei miocardice neinsoţită de creşterea patului capilar,
 creşterea necesarului de oxigen.
Funcţia sistolică este cel mai frecvent supranormală, exagerată.
Fracţia de ejeţie (FEVS) este crescută.

Obstrucţia
 Obstrucția tractului de ejectie VS este prezentă la aproximativ 25% din
pacienţii cu CMH.
 Obstrucţia poate apare şi la

180
 o nivel medio-cavitar sau
o distal în forma de obliterare apicală.
 Obstrucţia subaortică, cu mişcare sistolica anterioară a valvei mitrale (SAM)
reprezintă forma cea mai frecventă.
Manifestări clinice
Majoritatea pacienţilor cu CMH sunt asimptomatici sau moderat simptomatici.
Frecvent boala este descoperită la adultul de 30-40 de ani.
 De obicei severitatea simptomelor este corelată cu importanţa hipertrofiei,
această relaţie nefiind absolută.
 Variabilitatea simptomatologiei de la pacient la pacient se explică prin
interacţiunea între :
o HVS,
o gradientul subaortic,
o disfuncţia diastolică
o ischemia miocardică.
 Simptomatologie
o Dispneea
 Este simptomul cel mai frecvent
 apare la 90% din pacienţii simptomatici,
 fiind consecinţa disfuncţiei diastolice cu creşterea presiunii
telediastolice din VS.
o Angina pectorală este prezenta la 75% dintre pacienţi,
 La producerea anginei pectorale cu coronare permeabile pot
contribui:
 reducerea rezervei coronariene,
 artere coronare intramiocardice modificate (boala vaselor
mici),
 compresiunea perforantelor septale,
 spasmul coronarian,
 creşterea necesarului de O2 miocardic (creşterea
stresului parietal).
 Totuşi, CMH poate coexista cu ateroscleroza coronariană.
o Presincopa sau sincopa sunt frecvent întalnite
 Sincopa este rezultatul
 unui debit cardiac neadaptat la efort
 sau al unor tulburari de ritm cardiac.

181
 o Uneori, prima manifestare clinica este moartea subită.
 La adulţi, prezenţa tahicardiei ventriculare nesusţinute la
examenul Holter ECG are valoare predictivă pentru moartea
subită.

Examenul fizic
Semnele fizice depind de prezenta gradientilor intraventriculari.
In absenţa gradienţilor se întalnesc:
 impulsul atrial stâng palpabil sau vizibil precordial prin dilatarea AS,
 puls venos jugular amplu, cu unda a proeminentă,
 şoc apexian puternic, deplasat lateral,
 prezenţa galopului atrial şi/sau ventricular,
 puls periferic abrupt, amplu, de durată scurtă,
 suflu sistolic apical sau mezocardial.
In prezenţa gradienţilor:
 suflul sistolic are caracter de ejecţie, crescendo-descrescendo (suflu
mezotelesistolic pe marginea stângă a sternului şi endoapexian datorat
stenozei funcţionale subaortice şi insuficienţei mitrale).

Investigaţii paraclinice
Electrocardiograma:
 este normală la:
o 5% din pacienţii simptomatici
o la 25% dintre cei asimptomatici, mai ales tineri.
 În momentul diagnosticului:
o 10% dintre pacienţi prezintă fibrilaţie atrială,
o 20% deviaţie axială stângă
o 5% BRD.
 Aproximativ 20% dintre pacienti prezintă unde Q patologice în derivaţiile
infero-laterale.

 Alte modificări posibile sunt:

o Caracteristice pentru forma apicală:
 HVS,
 unde T ample, negative, în derivaţiile anterioare,

182
 o Ocazional apar caracteristicile sindromului WPW
 interval PR scurt,
 asociat cu prezenta undei Δ
La adulţi apar frecvent aritmii în timpul monitorizarii ECG Holter:
 TV nesusţinute la 25-30% din pacienţi. Prezenţa acestora creşte riscul
morţii subite.
 Fibrilaţia atrială persistentă sau permanentă este întâlnită la 10-15%
dintre pacienţi.
 Fibrilaţia atrială paroxistică sau tahicardia supraventriculară se întâlnesc
la 30-35% din pacienţi.
 Aritmiile supraventriculare susţinute nu sunt bine tolerate.
Modificările ECG: undele T negative şi undele Q pot preceda apariţia hipertrofiei
diagnosticate ecocardiografic.
Monitorizarea Holter ECG este recomandabil a se face anual.
 Poate decela:
o fibrilaţia atrială paroxistică (necesită tratament antiaritmic pentru
supresie şi/sau anticoagulare)
o tahicardia ventriculara nesusţinută, un factor de risc pentru
moartea subită.
Monitorizarea cu ILR (implantable loop recorder) poate fi necesară la pacienţi
cu simptome sugestive de aritmie.
Testarea de efort trebuie făcută anual la pacienţii cu CMH confirmată.
 Un raspuns anormal al presiunii arteriale este un factor de risc pentru
moartea subită.

Ecocardiografia
 Confirmă diagnosticul de CMH,
 cuantifică elementele:
o morfologice (distribuţia hipertrofiei),
o funcţionale (hipercontractilitatea VS)
o hemodinamice (gradientul intraventricular).

 Caracterele ecocardiografice sunt:

o Hipertrofie asimetrică, interesand mai frecvent septul interventricular (90 %
din cazuri).
o Raport grosime SIV/grosime PPVS >1,5.

183
 o Mişcare anterioară sistolică a VMA în forma obstructivă (SAM).
o Inchidere protosistolică a valvei aortice (în forma obstructivă) la aprox 40-50
% din cazuri.
o Semne asociate:
 cavitate mică a VS,
 hipokinezie a SIV (septului interventricular),
 diminuarea pantei EF a valvei mitrale (la examinarea în modul M).
 Examenul Doppler evidenţiază prezenţa:
o gradientului,
o a insuficienţei mitrale
o tulburarile funcţiei diastolice.
 Ecocardiografia de efort este indicată la pacienţii
 cu durere toracică
 dispnee sau
 presincopă,
o pentru a determina obstrucţia dinamică.

Examenul radiologic
 este puţin sensibil.
 Poate arăta o bombare a VS.
 AS este dilatat la bolnavii cu insuficienţă mitrală.

Examenul radioizotopic.
 Scintigrafia de perfuzie oferă date privind hipertrofia şi defectele de
captare datorate cicatricilor.
 Ventriculografia radioizotopică apreciază cinetica ventriculară şi
valvulară şi obstrucţia.
 Rezonanţa magnetică (IRM) este utilă în cazurile în care imaginile
ecocardiografice sunt suboptimale pentru diagnosticul HVS.

Cateterismul cardiac.
o Presiunea de umplere a VS şi cea medie din AS sunt de regulă crescute.
o În 50% din cazuri exista în repaus un gradient de presiune în interiorul
camerei de expulzie a VS.

184
  Postextrasistolic gradientul creşte.
Angiocardiografia este indispensabilă dacă se are in vedere o intervenţie
chirurgicală.
Coronarografia este importantă la bolnavii cu CMH şi angină în varsta de peste
40 de ani.
Biopsia endomiocardica (BEM) se foloseste de exceptie.

Diagnosticul pozitiv.
Necesită demonstrarea hipertrofiei cardiace, cel mai simplu ecocardiografic.
Diagnosticul diferenţial:
Al suflului sistolic – cu suflul din:
1. stenozele aortice,
2. defectul septal interventricular,
3. insuficienţa mitrală valvulară,
4. prolapsul de valvă mitrală,
5. insuficienţa tricuspidiana,
6. stenoza pulmonară,
a. care variază în intensitate funcţie de numeroşi factori.
Când bolnavul cu CMH are insuficienţă cardiacă şi dilataţie trebuie excluse
o CMD şi
o cardiomiopatia ischemică,
 un rol important având anamneza familială.

Evoluţie. Complicaţii
 Evoluţia este variată.
 Mulţi pacienţi sunt asimptomatici sau prezintă simptomatologie de intensitate
moderată.
 Mortalitatea anuală este de 2-3% la adulţi.
 Riscul de moarte subită (M.S.) este mai mare la copii: 6%/an.
 Deteriorarea clinică în CMH este lentă, procentul pacienţilor simptomatici crescând
cu vârsta.
 Progresia CMH catre dilataţia VS cu disfuncţie sistolică apare la 15% dintre
pacienţi.
 Modificările ECG pot preceda modificările ecocardiografice.
 In majoritatea cazurilor moartea este subită (50-60%) şi probabil se
datoreazătahiaritmiilor ventriculare.

185
  Sincopa poate apare datorită aritmiilor sau creşterii bruşte a obstrucţiei în TEVS.
 Efortul intens sau competiţiile sportive trebuie evitate datorită riscului de M.S.
 Apariţia fibrilaţiei atriale duce la agravarea simptomatologiei.
o Fibrilaţia atrială trebuie convertită la ritm sinusal, electric sau farmacologic
datorită consecinţelor hemodinamice ale pierderii contracţiei atriale asupra
debitului cardiac.
 Endocardita bacteriană pe valva mitrală, aortică sau endocardul septal apare la 5%
dintre pacienţi datorită leziunilor de jet care se constituie, dar ghidurile recente nu
mai recomanda profilaxia antibiotica.

Tratament
Scopul tratamentul este ameliorarea simptomatologiei şi prevenirea complicaţiilor,
mai ales a morţii subite.

În principal, 2 grupe de medicamente sunt utilizate pentru tratamentul simptomatic

al CMH:

1. beta-blocantele
 propranolol - neselectiv: 80 mg de 2-3 ori/zi,
 metoprolol: 100-200 mg/zi,
 bisoprolol: 5-10 mg/zi)
2. antagonistii canalelor de calciu
 verapamil: 120 mg de 2-3 ori/zi

Aceste 2 grupe de medicamente au efect inotrop negativ, reducand

hipercontractilitatea VS şi gradientul subaortic.

Pacienţii simptomatici trebuie trataţi mai întâi cu verapamil, care:

- ameliorează umplerea diastolică (efect lusitrop pozitiv)

- reduce obstrucţia sistolică (efect inotrop negativ).

Diltiazemul este o alternativă la verapamil (180 mg de 1-2 ori/zi).

Dacă aceste medicamente nu îmbunataţesc simptomele, betablocantele pot fi

utilizate singure sau în asociere cu un blocant de calciu.

La pacienţii asimptomatici, utilizarea beta-blocantelor reduce riscul morţii subite

Diureticele pot fi folosite la pacienţii sever simptomatici, pentru a reduce presiunea
de umplere si simptomele de congestie pulmonară.
Se pot asocia cu un beta- sau calciu-blocant.

186
 Disopiramida, un antiaritmic care influentează transportul calciului,
o are efect inotrop negativ
o determină vasoconstricţie periferică,
o poate fi luată în consideraţie în doza de
 100 mg de 3 ori/zi sau
 200 mg de 2 ori/zi
o în special la pacienţii cu fibrilatie atriala paroxistică.
Cu toate acestea, beta-blocantele, antagoniştii canalelor de calciu şi disopiramida
nu suprimă aritmiile ventriculare maligne şi nu reduc frecvenţa aritmiilor supraventriculare.

Amiodarona pare a fi eficientă în trat tahiaritmiilor supraventriculare şi ventriculare

din CMH, cu ameliorarea simptomelor şi a capacităţii de efort, dar influenţa ei asupra
funcţiei diastolice este discutabilă.
Refractaritatea la tratamentul medical indică progresia bolii.
În acest moment sunt indicate terapii mai agresive ca:
- ablaţia cu alcool a septului
- miectomia septală chirurgicală.
Pacingul bicameral pentru ameliorarea simptomatologiei şi reducerea obstructiei în
tractul de ieşire este considerat în prezent o terapie de rezervă.
 Ghidul european ia în discuţie această alternativă terapeutică la persoanele
o în varsta (peste 65 de ani)
o cu CMH obstructivă refractară la tratamentul medicamentos
o care pot beneficia în urma reducerii gradientului şi a ameliorarii
capacităţii de efort si
o la care se doresc strategii alternative intervenţiei chirurgicale.
Implantarea unui cardiodefibrilator este recomandată ferm la
 pacienţii cu risc mare cu HVS severă şi
 istoric de tahiaritmii nesusţinute sau susţinute sau sincope.
Tratamentul chirurgical este rezervat pacienţilor:
- cu CMHO,
- cu simptomatologie severă, refractară la tratamentul medical,
- cu gradient subaortic de minim 50 mm Hg.
Intervenţia chirurgicală de elecţie este miotomia-miectomia septală – operaţia
Morrow, care poate fi asociată cu protezare valvulară mitrală în caz de insuficienţă mitrală
semnificativă sau cu plicaturarea cu sutură a valvei mitrale.

187
 Ablaţia cu alcool a septului reduce obstrucţia în tractul de ejecţie VS.
 Alcoolizarea (cu alcool 96% - 1-3 ml în 5 minute) primei sau celei de-a doua
ramuri septale din artera descendentă anterioaraă– procedeul Sigwart – este
indicată la
o bolnavii simptomatici,
o refractari la tratamentul medical,
o cu gradient de 30-50 mm Hg în repaus şi 75-100 mm Hg la manevrele
de provocare.
 Se creează un infarct miocardic localizat, terapeutic, care induce hipokinezie
septală, astfel reducanduse gradientul subaortic.
 Procedura nu trebuie efectuată fara implantarea unui pacemaker temporar,
datorită riscului apariţiei BAV de grad 3 temporar sau permanent.
Transplantul cardiac este rezervat pacienţilor în stadiile finale, care au dezvoltat
dilatare cardiacă şi insuficientţă cardiacă refractară.

Cardiomiopatia restrictivă

Dintre cele 3 categorii fiziopatologice majore ale cardiomiopatiilor (dilatative,

hipertrofice şi restrictive), cele restrictive sunt cele mai rare.
Trasatura dominantă a cardiomiopatiilor restrictive (CMR) este funcţia diastolică
anormală, cu volum diastolic normal sau scazut al unuia sau ambilor ventriculi.
Pereţii ventriculari sunt excesiv de rigizi sau îngroşati, împiedicând umplerea
ventriculară.
Deseori, funcţia contractilă nu este afectată, chiar în situaţii de infiltrare extensivă a
miocardului.
Astfel, CMR se aseamănă funcţional cu pericardita constrictivă caracterizată
deasemenea prin funcţie sistolică normală sau aproape normală şi umplere ventriculară
anormală, dar care este curabilă chirurgical (prin pericardiectomie).
Spre deosebire de pericardita constrictivă, presiunile diastolice de umplere stângi
şi drepte sunt discordante în CMR (discordanţa se referă la fenomenul hemodinamic al
disocierii între presiunile de umplere diastolice din VS şi VD în timpul respiraţiei).

Clasificarea CMR:
1. Forme primare.
a. Endocardita Löffler

188
 b. Fibroza endomiocardica.
2. Forme secundare.
a.Boli infiltrative.
b.Boli de depozitare.
c.Boala post-iradiere.

Clasificarea etiologică a CMR:

1. Miocardice.
A. Noninfiltrative:
1. idiopatică,
2. familială,
3. sclerodermie,
4. pseudoxanthoma elasticum,
5. cardiomiopatia diabetică.
B. Infiltrative:
1. amiloidoza,
2. sarcoidoza,
3. boala Gaucher,
4. boala Hurler.
C. Tezaurismoze:
1. hemocromatoza,
2. boala Fabry,
3. boala Niemann-Pick,
4. boala Hunter.
2. Endomiocardice:
A. Obliterative:
1. fibroza endomiocardică,
2. sindromul hipereozinofilic,.
B. Non-obliterative:
1. carcinoidul cardiac,
2. metastaze miocardice,
3. iradierea mediastinală,
4. toxicitatea dată de antracicline,
5. medicamente care determină endocardita fibroasă:
a. serotonina,
b. metisergid,

189
 c. ergotamina,
d. agenţi mercuriali,
e. busulfan.

Trăsaturile clinice şi hemodinamice ale CMR simulează pe cele ale pericarditei

constrictive cronice.
Pot fi utile pentru diferentierea celor 2 boli (PC si CMR):
 Biopsia endomiocardica (BEM),
 tomografia computerizata (CT),
 imagistica prin rezonanta magnetica (IRM)
 angiografia cu radionuclizi (ARN)
Se arata cicatrici miocardice sau infiltrare (BEM) sau îngrosarea pericardului (CT şi
IRM).
Folosind aceste metode, este rareori necesară toracotomia exploratorie.

Trăsatura hemodinamică caracteristică (evidenţiată prin cateterism cardiac) este:

 scădere precoce, abruptă şi rapidă a presiunii ventriculare la debutul
diastolei,
 cu o creştere rapidă până la un platou în protodiastolă – aspect numit
„dip-platou” sau semnul „rădăcinii pătrate”
 se manifestă (în presiunea atriala) ca un y descendent proeminent
urmat de o creştere rapidaă şi platou.
Diferente intre PC si CMR:
1. Atat presiunile sistemice cât şi cele pulmonare sunt crescute, pacienţii cu
CMR având tipic presiunea de umplere VS mai mare cu cel puțin 5 mm Hg faţă de
presiunea de umplere VD.
2. Pacienţii cu pericardită constrictivă au presiuni diastolice similare în cei 2
ventriculi, de obicei cu diferenţa sub 5 mm Hg.
3. Presiunea sistolica în artera pulmonară este adesea >50 mm Hg la pacienţii
cu CMR şi mai mică la cei cu pericardită constrictivă.
4. Platoul presiunii diastolice VD este de obicei la cel putin 1/3 din presiunea
sistolică VD la pacienţii cu pericardită constrictivă şi sub 1/3 din presiunea sistolică în
CMR.
CMR PC
Presiunea de umplere (Pu) Cu ≥ 5 mmHg mai mare ca Diferența între V este < 5
VS Pu VD mmHg
P sistolică în artera Pu > 50 mmHg < 50 mmHg

190
 Platoul presiunii < 1/3 din presiunea sistolică ≥ 1/3 din presiunea sistolică
diastolice VD a VD a VD
Eco Doppler Modificări absente variaţii respiratorii ale
timpului de relaxare
izovolumica (TRIV) al VS şi
ale velocităţii de vârf la
valva mitrală în
protodiastolă (undei E)

Manifestări clinice
Sunt frecvent întâlnite fatigabilitatea şi dispneea de efort datorită incapacităţii
pacienţilor de a-şi creste debitul cardiac prin tahicardie, fără a compromite umplerea
ventriculară.
Durerea toracică de efort poate reprezenta simptomul dominant la unii pacienţi,
dar de obicei este absentă.
În mod particular, în cazuri avansate, presiunea venoasă centrală (PVC) este
crescută, pacienţii prezentând edeme periferice, hepatomegalie, ascită şi anasarcă.

Examenul fizic
Poate evidenţia:
- distensie venoasă jugulară,
- zgomot III
- zgomot IV
- prezenţa ambelor zgomote.
Se întalnesc adeseori sufluri de regurgitare tricuspidiană sau mitrală.
Poate exista o creştere inspiratorie în presiunea venoasă (semnul Kussmaul).
Totuşi, spre deosebire de pericardita constrictivă (PC), şocul apexian este de obicei
palpabil în CMR.

Explorări paraclinice
Pot fi utile pentru distincţia PC / CMR:
- variate teste de laborator,
- biopsia endomiocardica (BEM),

191
 - examenul computertomografic (CT)
- imagistica prin rezonanță magnetică (IRM)
Deşi calcificarea pericardică nu este absolut sensibilă şi nici specifică pentru PC,
prezenţa sa indică totuşi PC.

Examenul radiologic
 toracic arata o siluetă cardiacă normală.
 Dilataţia atrială şi asocierea revarsatului pericardic pot produce cardiomegalie.
 Disfuncţia diastolică a VS determină semne de stază interstiţială pulmonară.
 În cazul insuficienţei cardiace drepte pot apare revarsate pleurale.

Electrocardiograma demonstrează
 Reducerea amplitudinii complexului QRS
 Prezenţa de aritmii atriale şi ventriculare.
 Tulburarile de conducere atrio-ventriculare sau blocurile de ramură sunt
întâlnite mai ales în CMR din bolile infiltrative.
 Amiloidoza produce hipovoltaj al complexului QRS.

Ecocardiografia poate demonstra:

 îngroşarea pereţilor VS
 creştere a masei VS la pacienţii cu boala infiltrativă care determină CMR.
 Evidenţiaza dimensiuni normale ale ventriculilor şi funcţie sistolică păstrată.
 În funcţie de etiologie, miocardul poate avea aspect ecografic normal sau
hiperecogen difuz în formele specifice de CMR infiltrative.
 Patternul de umplere VS diferă, fapt demonstrat prin:
o ecocardiografie Doppler transtoracică
o Eco Doppler transesofagiană
o angiografie cu radionuclizi (ARN).
 La pacienţii cu PC sunt marcate variaţiile respiratorii ale timpului de
relaxare izovolumica (TRIV) al VS şi ale velocităţii de vârf la valva mitrală în
protodiastolă (undei E), acestea fiind absente la pacientii cu CMR.

Rezonanţa magnetică (RM) cardiacă poate permite diagnosticul diferenţial între

diferitele forme etiologice de CMR şi de asemenea, diferenţierea de pericardita constrictivă.
Cateterismul cardiac drept şi stâng este o explorare necesară în cazul suspiciunii
diagnostice de CMR.

192
 Biopsia endomiocardică reprezintă explorarea invazivă cea mai utilizată pentru
stabilirea formei etiologice de CMR şi este criteriul princeps de diferentiere de pericardita
constrictiva.

Prognosticul este foarte variabil, în functie de etiologie.

De obicei progresia simptomatologiei este continuă iar mortalitatea prin aceasta
boala este mare.
Mortalitatea cea mai mare o au CMR din hemocromatoză şi cea din
amiloidoză, care au evolutie rapid progresivă.

Nu exista terapie specifică, doar simptomatică (se adresează simptomelor de

insuficienţă cardiacă) exceptând
1. Chelatoare de fier
a. CMR secundară hemocromatozei, în care terapia cu chelatoare de
fier poate fi benefică.
2. Diuretice
a. Folosirea diureticelor pentru scaderea presiunilor de umplere
ventriculară şi reducerea presarcinii poate ameliora staza venoasă
sistemică şi pulmonară cu riscul scăderii debitului cardiac.
3. Terapia vasodilatatoare cu inhibitori ai ECA trebuie folosită cu precauţie
datorită riscului scăderii excesive a tensiunii arteriale sistemice.
4. Calciu-blocantele
a. Utilizarea calciu-blocantelor nu s-a dovedit eficientă pentru
ameliorarea complianţei în CMR.
5. Terapie anti-aritmică
a. Instalarea fibrilaţiei atriale agravează disfuncţia diastolică, asfel
încât menţinerea ritmului sinusal cât mai mult timp este esenţiala.
6. Digitalicele trebuiesc folosite cu prudenţă datorită riscului crescut de
toxicitate, mai ales în amiloidoză.

7. Anticoagularea orala cu acenocumarol pentru scăderea riscului

cardioembolic este necesară tuturor pacienţii cu:
a. fibrilaţie atrială,
b. tromboză apicală
c. cei cu debit cardiac redus,

193
 8. Transplantul cardiac reprezintă ultima opţiune terapeutică, fiind indicat mai
ales la tinerii care dezvoltă insuficienţă cardiacă refractară.

ARITMIILE ŞI TULBURĂRILE DE CONDUCERE - STOPUL

CARDIAC

Activitatea normală a cordului, la adult, este alcătuită dintr-o secvenţă regulată de

cicluri între 60–100 bătăi/minut.

194
 Orice tulburarea apărută în secvenţa ciclurilor, ca frecvenţă sau regularitate, prin
apariţia unor stimuli ectopici eficienţi, alungirea, blocarea sau desincronizarea conducerii, la
diverse nivele, generează o tulburare de ritm sau de conducere.

Au fost propuse numeroase clasificări ale aritmiilor, în funcţie de diferite criterii

Tabelul 11.1. CLASIFICAREA ARITMIILOR

I. ARITMII SINUSALE
1. Tahicardia sinusală
2. Bradicardia sinusală
3. Aritmia sinusală (respiratorie)
4. Extrasistolia atrială
5. Wandering pacemaker
II. ARITMII SUPRAVENTRICULARE
1. Tahicardia prin reintrare în nodul atrioventricular
2. Tahicardia prin reintrare atrioventriculară (din sindromul de preexcitaţie)
3. Flutterul atrial
4. Fibrilaţia atrială
5. Scăpările joncţionale
6. Disociaţia atrioventriculară
III. ARITMII VENTRICULARE
1. Extrasistolia ventriculară
2. Tahicardia ventriculară
3. Torsada vârfurilor
4. Fibrilaţia ventriculară
5. Ritmul idioventricular

IV. TULBURĂRI DE CONDUCERE

1. Blocul sinoatrial
2. Blocurile atrioventriculare
3. Blocurile intraventriculare (de ramură, bi- şi trifasciculare)
V. SINDROAME DOMINANTE DE ARITMII
1. Boala nodului sinusal
2. Sindroamele de preexcitaţie ventriculară
3. Sindromul QT lung
4. Displazia aritmogenă a ventriculului drept

195
 5. Sindromul Brugada

Aritmiile cardiace se pot clasifica în funcţie de locul în care se dezvoltă, precum şi

de aspectul electrocardiografic al complexului QRS, în:
- aritmii supraventriculare (QRS îngust)
- aritmii ventriculare (QRS larg).
Există însă şi aritmii supraventriculare cu complex larg.

Alte criterii pe baza cărora se pot clasifica sunt:

 mecanismul de producere al aritmiei
o prin reintrare,
o prin automatism,
 durata aritmiei
o nesusţinută – sub 30 secunde,
o susţinută – peste 30 secunde,
 cauza generatoare
o cardiacă,
o extracardiacă,
o iatrogenă,
 frecvenţa răspunsului ventricular
o tahiaritmii,
o bradiaritmii,
 regularitatea ritmului ventricular
o regulate,
o neregulate,
 morfologia complexului QRS
o monomorfe,
o polimorfe,
 frecvenţa de apariţie
o paroxistice,
o repetitive
 răspunsul la tratament
o persistente,
o cronice

196
 Medicaţia antiaritmică, utilizată pentru tratamentul aritmiilor se clasifică în patru clase
(Vaughan-Williams), bazat pe acţiunea drogurilor asupra electrofiziologiei celulei cardiace
normale

197
 Tabelul 11.2. Clasificarea Vaughan-Williams, actualizată

Clasa I Clasa a II-a Clasa a III-a Clasa a IV-a

IA IB IC Simpaticolitice Prelungesc Blocante ale canalelor de
-deprimă faza 0 - efect redus pe - deprimă marcat blocante ale repolarizarea calciu nondihidropiridinice
-încetinesc faza 0 a ţesutului faza 0 receptorilor beta predominant prin
conducerea, normal, - încetinesc marcat blocarea canalelor de
- deprimă faza 0 în conducerea, K+
-prelungesc
fibrele anormale, - efect redus pe
depolarizarea
- scurtează repolarizare
repolarizarea
Chinidină Lidocaină - Flecainidă - Betablocante Amiodaronă Verapamil
Disopiramidă Mexiletină - Encainidă Sotalol Diltiazem
Procainamidă Tocainidă - Moricizină Tosilat de Bretiliu
Fenitoină - Propafenonă Ibutilide
Dofetilide

198
 I. Tahiaritmiile supraventriculare
În grupul tahiaritmiilor supraventriculare sunt cuprinse toate aritmiile cu o frecvenţă atrială mai mare de 100/minut, care îşi au
originea deasupra bifurcării fasciculului His sau utilizează structurile situate proximal faţă de această bifurcaţie în circuite de reintrare.

Frecvenţa ventriculară a tahiaritmiilor supraventriculare poate fi mai mică de 100/minut în cazurile cu conducere atrioventriculară
anormală.
Complexul QRS are, de regulă, durata sub 0.12 secunde, dar ea se poate lărgi din cauza conducerii intraventriculare anormale
cauzate
 de un fascicul accesoriu,
 de un bloc de ramură preexistent, sau
 de o aberaţie funcţională frecvenţă-dependentă.

Tahiaritmiile supraventriculare se pot clasifica în funcţie de durata lor, sau pe baza contextului clinic, a mecanismului electrofiziologic
şi a aspectului electrocardiografic în:
 tahiaritmiile nodului sinusal
o tahicardia sinusală,
o tahicardia prin reintrare sinoatrială şi
o tahicardia sinusală paradoxală,
 tahicardiile atriale
o tahicardia atrială multifocală,
o tahicardiile atriale prin micro- şi macroreintrare,
 flutterul atrial,
 fibrilaţia atrială,

199
  tahicardia prin reintrare în nodul atrio-ventricular
 tahicardia prin reintrare a joncţiunii atrio-ventriculare.

Tahicardiile paroxistice supraventriculare se pot clasifica în:

o tahicardii atrioventriculare prin reintrare nodală (60%),
 al căror suport electrofiziologic este un circuit de microreintrare cantonat în exclusivitate în interiorul nodului
atrioventricular şi în conexiunile atriale ale acestuia,
o tahicardii prin reintrare atrioventriculară (35%),
 având ca substrat electrofiziologic un macrocircuit de reintrare, la care, pe lângă joncţiunea atrioventriculară participă
în mod obligatoriu o cale accesorie de preexcitaţie, manifestă sau ascunsă.

Epidemiologie:
 prevalenţa în populaţie este de 2,25/1.000
 incidenţa de 35/100.000;
 apare de două ori mai frecvent la femei decât la bărbaţi, cu vârste cuprinse între 12 şi 30 de ani.

Etiopatogenie: apare cel mai frecvent pe cord sănătos, în absenţa unei boli cardiace structurale.
Tahicardia atrioventriculară prin reintrare nodală
 Regiunea nodohisiană este disociată în sens longitudinal cu două căi de conducere cu proprietăţi electrofiziologice diferite:
 cale cu perioadă refractară lungă şi conducere rapidă a excitaţiei
 cale cu perioadă refractară scurtă şi conducere lentă a excitaţiei.
O extrasistolă atrială care survine precoce se poate bloca în calea de propagare rapidă, aflată în perioadă refractară, conducându-se
anterograd numai pe calea lentă, ceea ce are ca efect alungirea intervalului PR.

200
 Ajuns cu întârziere la extremitatea distală a căii lente, impulsul poate reintra în calea rapidă, propagându-se rapid în sens retrograd şi
ajungând la nodul atrioventricular după ce acesta a redevenit excitabil, reexcită calea anterogradă lentă.
Astfel se creează o buclă de reintrare intranodală a excitaţiei, cu tendinţă la autoperpetuare, care depolarizează succesiv ventriculii şi
atriile.

Tahicardia paroxistică prin reintrare atrioventriculară este mai rar întâlnită decât tahicardia prin reintrare nodală, dar pentru că ea
apare şi în forme ascunse de preexcitaţie, în care fasciculele accesorii conduc excitaţia numai în sens ventriculoatrial, o parte din cazuri, în
absenţa studiilor electrofiziologice invazive sunt atribuite reintrării nodale.
În majoritatea cazurilor de preexcitaţie căile accesorii (unice sau multiple) au o perioadă refractară mai lungă şi o viteză de conducere
mai rapidă decât regiunea nodohisiană.
Ca urmare extrasistola atrială iniţiatoare se blochează în fasciculul de preexcitaţie, se propagă lent anterograd pe căi fiziologice şi
reintră în atriu pe calea accesorie. Acest sens de parcurs al buclei de reintrare este denumit circuit ortodromic, iar complexul QRS din timpul
tahicardiei are un aspect fin, întrucât depolarizarea ventriculară a avut o secvenţă normală.

Mult mai rar, în cazurile cu perioadă refractară foarte scurtă a căii acesorii, extrasistola atrială se propagă la ventriculi numai pe calea
accesorie, fiind blocată în joncţiunea atrioventriculară, iar apoi invadează retrograd ramurile fasciculului Hiss, trunchiul său comun şi nodul
atrioventricular, reintrând în atrii. Rezultă o tahicardie cu complexe QRS lărgite, croşetate şi deformate, având aspectul de preexcitaţie
maximală, condiţionat de circulaţia antidromică a frontului de depolarizare.

Clinic:
Se prezintă sub formă
 de episoade de palpitaţii rapide
 cu debut şi sfârşit brusc,

201
  Cu durată variabilă, de la zeci de secunde la ore.
Se însoţesc de:
- anxietate,
- stări lipotimice sau chiar sincopă
o la debut prin scăderea debitului cardiac,
o la sfârşit, prin asistolă, în urma scăderii automatismului nodului sinusal,
- angină funcţională
- uneori fenomene de insuficienţă cardiacă în prezenţa unei boli structurale.

Paraclinic:
Electrocardiograma evidenţiază:
 frecvenţă atrială de 150-200/min,
 ritmul este regulat,
 unda P negativă, în DII, DIII, aVF,
 Unda P înainte sau după complexul QRS, de cele mai multe ori ascunsă în QRS,
 conducerea atrio-ventriculară este 1:1,
 complexul QRS este îngust.
Studiul electrofiziologic oferă diagnosticul de certitudine şi o diferenţiază de o tahicardie prin macroreintrare.

Tratament:
Obiectivele tratamentului sunt:

202
 1. rezolvarea crizei acute,
2. prevenirea recurenţelor
3. tratamentul curativ prin ablaţia cu radiofrecvenţă.

1. Terminarea tahicardiei se poate face:

- prin manevre vagale sub control ECG,
- iar în caz de eşec administrare de adenozină (6–12 mg i.v., rapid),
- sau alte droguri care pot bloca sau întârzia conducerea la nivelul nodului atrio-ventricular,
o ca verapamil (5–10 mg i.v.)
o diltiazem (0,25–0,35 mg/Kg i.v.),
o digoxin (0,5–1 mg i.v.).

În infarctul miocardic acut utilizarea adenozinei este periculoasă, fiind de preferat un agent beta-blocant şi în mod particular esmolol,
datorită duratei sale scurte de acţiune.

Contraindicatii la administrarea de verapamil - digoxina fiind o alegere logică.:

- Hipotensiunea,
- cardiomegalia,
- disfuncţia sistolică de ventricul stâng
- insuficienţa cardiacă manifestă
- tratamentul cronic cu beta-blocante,

La pacienţii cu tahicardie paroxistică şi cord normal tratamentul are ca medicaţie de primă linie:

203
 - verapamil sau adenozină, în funcţie de mărimea tensiunii arteriale;
o hipotensiunea contraindică utilizarea de verapamil.

În situaţia decompensării cardiace se poate utiliza:

- cardioversia electrică externă
- overdrive prin stimulare rapidă, intraatrial.

Compromiterea hemodinamicii este condiţionată de:

- frecvenţa ridicată a aritmiei (peste 180/minut),
- de propagarea antidromică, în care depolarizarea ventriculară se realizează printr-o cale accesorie
- de preexistenţa unor anomalii cardiace structurale (stenoze valvulare, cardiopatie ischemică, cardiomiopatii diverse).

La pacienţii cu tahicardie paroxistică supraventriculară apărută pe cord “normal” degradarea hemodinamică apare abia la 12-24 de
ore de la debutul aritmiei.

Criterii ferme de opţiune pentru şocul electric extern:

- Hipotensiunea atrială,
- dispneea paroxistică, cu ortopnee
- angina pectorală prelungită, „funcţională” tahicardie dependentă
Trebuie incercata de conversia prin masaj de sinus carotidian sistematic înainte de tentativa de cardioversie electrică.

204
 2. Profilaxia recurenţelor este indicată în
- cazurile cu accese frecvente şi simptomatice, care survin pe fondul unor cardiopatii organice,
- în cazurile cu recurenţe sporadice care survin pe un cord sănătos la pacienţii cu profesii care implică responsabilităţi
legate de siguranţa unor valori sau grupuri de persoane (conducători auto, piloţi, mecanici de locomotivă).
Accesele sporadice de tahicardie paroxistică supraventriculară (unul sau două pe an) nu se mai profilactizează, mai ales dacă nu
generează simptome şi nu survin pe fondul unor cardiopatii organice.
Ea se poate face cu diverse droguri antiaritmice:
- beta-blocant,
- blocant de calciu,
- propafenonă,
- flecainidă.

3. Tratamentul curativ constă în ablaţia cu radiofrecvenţă a căii lente, terapia de elecţie.

Flutterul atrial este o tahicardie atrială caracterizată printr-o:

- activitate atrială cu frecvenţa între 250-450/min,
- regulată,
- monomorfă,
- cu conducere atrioventriculară cu bloc 2:1.
Este o macroreintrare atrială care foloseşte istmul cavotricuspidian ca parte integrantă a circuitului de reintrare.

Epidemiologie: se întâlneşte mai frecvent la sexul masculin (raport B/F=4.7:1)

205
Etiologie: Flutterul atrial este rareori o aritmie a cordului sănătos.
De obicei el complică:
1. diverse cardiopatii organice severe,
2. valvulopatii mitrale,
3. cardiomiopatii,
4. cardiopatia ischemică,
5. embolia pulmonară,
Poate fi cauzat de factori extracardiaci, ca:
1. hipoxemia,
2. pneumotoraxul,
3. bronhopneumopatia obstructivă cronică
4. tireotoxicoza.
Coexistă frecvent cu fibrilaţia atrială.

Clinic:
Anamneza evidenţiază:
1. palpitaţii,
2. dispnee,
3. lipotimii,
4. angină.
Severitatea simptomelor depinde de frecvenţa ventriculară.

206
 Flutterul atrial care apare la adolescenţii şi la adulţii tineri cu cardiopatii congenitale complexe, corectate chirurgical are adeseori un
tablou clinic sever şi risc de moarte subită.
Examenul obiectiv evidenţiază puls venos jugular.

Paraclinic:
Electrocardiograma evidenţiază două tipuri de flutter atrial.
1. Tipul I de flutter:
 se datoreşte unui macrocircuit de reintrare localizat în atriul drept pe care excitaţia îl parcurge:
- în sens antiorar, paralel cu inelul valvei tricuspide,
- după care trece printr-o “strâmtoare” delimitată de inelul valvular şi vena cavă inferioară, [istmul cavo-
tricuspidian]
- urcă prin septul interatrial,
- se reflectă pe peretele superior al atriului, ocolind vena cavă superioară
- şi coboară din nou pe lângă urechiuşa stângă spre inelul valvei tricuspide.
 Acest circuit poate fi mai rar parcurs şi în sens orar.

207
 Aspectul electrocardiografic al activării atriale este de:
o unde cu “dinţi de fierăstrău”,
o cu frecvenţa spontană de 280 - 320/minut, de obicei 300/minut,
o de aspect izomorf
o fără intervale izoelectrice între ele,
o evidente în derivaţiile electrocardiografice DII, DIII şi aVF,
o puţin vizibile sau absente în derivaţiile DI şi V6,
o cu amplitudine intermediară derivaţia în V1, derivaţie în care undele de flutter pot fi separate de mici intervale
izoelectrice.

208
  Propagarea la ventriculi a excitaţiei se face într-un raport de 2/1 sau 4/1, rezultând frecvenţe ventriculare de 150/minut,
sau 75/minut.
 Aritmia poate fi întreruptă prin electrostimulare atrială dreaptă.

2. În tipul II de flutter atrial,

 circuitul de reintrare se poate extinde şi la atriul stâng.
 Frecvenţa undelor atriale este de 340-450/minut,
 efectele stimulării atriale drepte sunt inconstante.
 Rareori, şi mai ales la copiii, sau la adolescenţii şi tinerii cu cardiopatii congenitale corectate chirurgical, propagarea
atrioventriculară a excitaţiei se poate face într-un raport de 1/1.
 Frecvenţa ventriculară rezultată, de peste 300/minut produce degradare hemodinamică şi poate expune la
riscul de moarte subită.
 La adult, o propagare 1/1 a excitaţiei poate rezulta în urma tratamentului cu antiaritmice care scad frecvenţa undelor
de flutter spre 200/minut, ceea ce în unele cazuri facilitează transmisia integrală a impulsurilor atriale prin joncţiunea
atrioventriculară:
o chinidină,
o procainamidă,
o propafenonă.
 Masajul sinusului carotidian nu întrerupe flutterul auricular, dar produce un răspuns bimodal caracteristic al aritmiei la
stimularea vagală:
o rărirea abruptă a frecvenţei ventriculare
o creşterea frecvenţei undelor de flutter în timpul compresiunii carotidiene.

209
 Tratament:
Obiectivele fundamentale sunt
 restabilirea ritmului sinusal,
 prevenirea recurenţelor şi
 controlul frecvenţei ventriculare,
 tratamentul antitahicardic
 tratamentul curativ.

Mijloacele care permit realizarea acestor obiective sunt:

- şocul electric extern,
- agenţii antiaritmici,
- electrostimularea atrială
- terapia ablativă de radiofrecvenţă.

Conversia la ritm sinusal a flutterului atrial recurge la şocul electric extern de urgenţă:
- în cazurile cu degradare hemodinamică
- în flutterul atrial care complică infarctul miocardic acut,
- flutterul care precipită crize anginoase prelungite.
Şocul electric extern sincronizat este de regulă eficient;
în numeroase cazuri aritmia se reduce după descărcarea unor energii mici, de numai 10-50 Joule, care pot fi aplicate şi fără anestezie
prealabilă.

210
 Drogurile antiaritmice cu indicaţii în conversia medicamentoasă a flutterului atrial, sunt cele din:
 clasa I A : chinidină, procainamidă
o pentru a preveni accelerarea nedorită a frecvenţei ventriculare, prin propagarea integrală a undelor de
flutter la ventriculi, trebuie precedată de un tratament cu:
 digoxin,
 blocante beta-adrenergice
 verapamil,
 clasa I C :flecainida, propafenona
 ibutilide

Electrostimularea atrială “overdrive” poate fi realizată pe cale endovenoasă, sau transesofagiană, cu un pacemaker extern.
Ea este indicată în formele repetitive şi refractare la droguri ale flutterului atrial, pentru a se evita şocurile electrice repetate şi
numeroase.
Procedura mai este indicată în:
 cazurile cu risc anestezic,
 cu contraidicaţii pentru cardioversia electrică,
 în flutterul atrial care complică un cateterism cardiac, sau un studiu electrofiziologic.

Ablaţia prin curenţi de radiofrecvenţă a flutterului atrial atacă “istmul” dintre inelul valvei tricuspide şi orificiul venei cave inferioare,
întrerupând printr-o leziune lineară circuitul de reintrare al aritmiei şi realizează astfel tratamentul curativ al aritmiei.
Eficienţa procedeelor ablative, de 90-100% a făcut ca în prezent ele să înlocuiască complet tratamentul chirurgical, reprezentând
terapia de primă linie în formele cronice de flutter şi în cazurile cu recurenţe frecvente, sever simptomatice, sau refractare la terapia
convenţională.

211
 Controlul frecvenţei ventriculare poate fi realizat cu cea mai mare siguranţă, eficacitate şi economicitate prin digitalizare.
Deseori, sub influenţa digoxinei, flutterul se transformă în fibrilaţie auriculară, aritmie a cărei frecvenţă ventriculară este mai uşor
controlabilă.
Când flutterul atrial păstrează un caracter permanent, deşi a fost supus unei terapii agresive cu şocuri electrice, electrostimulare
atrială sau droguri antiaritmice, digitalizarea sau administrarea de beta blocante sau de verapamil, care deprimă conducerea atrioventriculară
a undelor atriale, reducând rata de propagare a acestora la ventriculi (3:1-4:1) este soluţia recomandabilă.
Dacă medicaţia este ineficientă, sau nu poate fi administrată din cauza unor restricţii impuse de hipotensiune, insuficienţa cardiacă
sau efectele adverse, soluţia terapeutică rezidă în ablaţia totală a nodului atrioventricular, completată cu implantarea unui pacemaker VVIR.

Menţinerea ritmului sinusal după conversia electrică sau medicamentoasă a flutterului atrial se face cu droguri antiaritmice.

Tratamentul antitahicardic se adresează flutterului recurent, la pacienţii purtători de stimulatoare cardiace pentru boala nodului
sinusal, care au şi funcţii antitahicardice şi care au fost programate adecvat pentru îndeplinirea acestui deziderat terapeutic.

Fibrilaţia atrială este una dintre cele mai frecvente tulburări de ritm, caracterizată printr-o depolarizare atrială total anarhică,
dezorganizată, cu pierderea efectivă a contracţiei atriale.

212
Epidemiologie:
 afectează 4 % din bolnavii cu cardiopatii organice,
 incidenţa sa creşte cu vârsta,
o de la 6.2/1000 la bărbaţii şi 3.8/1000 la femeile cu vârsta de 55-64 de ani,
o la 75.9/1000, şi respectiv, 62,8/1000 după vârsta de 85 de ani,
 este de 1.5 ori mai frecventă la sexul masculin.

Etiopatogenie şi consecinţe hemodinamice:

Factorii de risc pentru fibrilaţia atrială sunt:
 înaintarea în vârstă,
 sexul masculin,
 diabetul zaharat,
 hipertensiunea arterială,
 cardiopatia ischemică,
 cardiomiopatiile,
 obezitatea,
 hipertiroidia,
 bolile valvulare (in mod particular, valvulopatiile mitrale reumatice) - în mai mică măsură astăzi
 Insuficienţa cardiacă congestivă poate fi o cauză sau o consecinţă a fibrilaţiei atriale;

Fibrilaţia atrială afectează 50 % din bolnavii cu stenoză mitrală, sau cu insuficienţă cardiacă congestivă.
Predictorii ecografici ai apariţiei aritmiei sunt:
 dilatarea atrială,

213
  hipertrofia ventriculară stângă
 disfuncţia sistolică a ventriculului stâng.
Fibrilaţia atrială paroxistică tinde să devină permanentă la o treime din subiecţi.

Fibrilaţia atrială paroxistică colinergică apărută în a doua jumătate a nopţii, de obicei la bărbaţi tineri şi fără boli cardiace organice, se
datorează bradicardiei nocturne prin hipertonie vagală, care accentuează dispersia temporală a perioadelor refractare din miocardul atrial,
făcând posibilă apariţia circuitelor de microreintrare.
Propagarea excitaţiei pe aceste circuite este facilitată de faptul că stimularea vagală scurtează durata perioadei refractare a
miocardului atrial.

Stimularea simpatoadrenergică favorizează instalarea diurnă a fibrilaţiei atriale paroxistice, la bolnavii cu cardiopatii organice şi în mod
particular la aceia cu cardiopatie ischemică.
Factorii precipitanţi ai formei adrenergice de fibrilaţie atrială sunt:
 efortul,
 stressul,
 alcoolul,
 cafeina
 ceaiul.

În funcţie de durata şi de modul său de terminare se clasifică în trei forme:

1. paroxistică,
2. persistentă
3. permanentă.

214
 1. Fibrilaţia atrială paroxistică
 are o durată de cel mult 7 zile,
 adeseori mai scurtă de 24 de ore
 se converteşte spontan sau prin tratament medicamentos la ritm sinusal, cu relativă uşurinţă.
2. Fibrilaţia atrială persistentă:
 durează mai mult de o săptămână
 de obicei necesită pentru întrerupere o cardioversie electrică.
3. Fibrilaţiei atriale permanente îi aparţin acei pacienţi la care
 tentativele de conversie electrică sau medicamentoasă ale aritmiei rămân fără succes.

Consecinţele instalării fibrilaţiei atriale sunt:

 reducerea cu 25-30% a debitului cardiac,
 remodelarea cardiacă
 accidentele tromboembolice.

Reducerea debitului cardiac poate fi un factor precipitant al insuficienţei cardiace congestive.

Ea se datorează:
1. desfiinţării sistolei atriale,
2. sistolelor ventriculare ineficiente (precedate de diastolă scurtă, şi cu umplere ventriculară insuficientă),
3. regurgitării mitrale sau tricuspidiene funcţionale generate de perturbarea mecanismului de închidere normal al acestor valve.

215
 În timp reducerea debitului cardiac, se accentuează, ca urmare a evoluţiei bolii cauzale, sau a remodelării dilatative a ventriculilor
secundară tulburării de ritm, care generează o adevărată tahicardiomiopatie.

Date clinice şi experimentale recente relevă faptul că dilatarea atrială progresivă observată în evoluţia fibrilaţiei atriale poate fi nu
numai o cauză ci şi o consecinţă a aritmiei, care supune atriul la un proces de remodelare.
Ca urmare a acestui fenomen [remodelare] au loc modificări structurale ale miocitelor atriale, mediate de perturbarea fluxului
transmembranar de calciu.
Aceste modificări se însoţesc de scurtarea perioadei refractare atriale şi de fragmentarea fibrelor miocardice prin benzi sau insule de
fibroză.
Acestea la rândul lor au un rol major în autoîntreţinerea aritmiei şi justifică afirmaţia conform căreia “fibrilaţia atrială naşte fibrilaţie
atrială”.
Ca urmare, la bolnavii cu fibrilaţie atrială paroxistică sau persistentă:
perioadele aritmice devin tot mai lungi,
recurenţa fibrilaţiei se produce la intervale de timp din ce în ce mai scurte,
obţinerea şi perenizarea ritmului sinusal, prin şoc electric extern şi droguri antiaritmice este din ce în ce mai dificilă.
Efectele hemodinamice nefavorabile ale instalării fibrilaţiei atriale pot deveni catastrofice în prezenţa unor cardiopatii organice în care
din cauza disfuncţiei diastolice preexistente, contracţia atrială şi lungimea diastolei au o contribuţie majoră la asigurarea unui debit cardiac
acceptabil. Exemple:
 stenoza mitrală şi aortică severă,
 stenoza mitrală critică
 cardiomiopatia hipertrofică,
 amiloidoza cardiacă
În aceste cazuri fibrilaţia atrială este un inductor potenţial de edem pulmonar acut şi/sau de hipotensiune arterială sistemică severă.

216
 Fia la bolnavii coronarieni
Frecvenţa ventriculară crescută şi reducerea lungimii diastolei au efecte nefavorabile la coronarieni, accentuând dezechilibrul între
necesităţile crescute de oxigen ale miocardului şi diminuarea perfuziei coronariene.
Expresia clinică a agravării ischemiei miocardice este criza “de angor” funcţional prelungit, care poate fi o problemă majoră a fibrilaţiei
atriale din infarctul miocardic acut, sau de după o intervenţie chirurgicală de revascularizare miocardică.

În sindromul de preexcitaţie, căile accesorii cu perioade refractare scurte conduc preferenţial numeroasele unde de fibrilaţie atrială la
ventriculi, activitatea electrică a acestora fiind reprezentată de succesiunea rapidă a unor complexe QRS lărgite şi deformate, cu aspect de
preexcitaţie maximală, astfel că fibrilaţia atrială echivalează din punct de vedere hemodinamic şi al riscului de moarte subită cu tahicardia
ventriculară.

Accidentele tromboembolice complică frecvent fibrilaţia atrială.

Această aritmie este cauza cea mai frecventă a accidentelor embolice sistemice şi îndeosebi a infarctelor cerebrale.
Proporţia emboliilor cerebrale clinic manifeste ale bolnavilor cu fibrilaţie auriculară creşte de la 6,7% în decada 50-59 de ani, la 36.2%
după vârsta de 80 de ani.
Bolnavii cu fibrilaţie auriculară “valvulară” au o incidenţă de 17 ori mai mare a emboliilor cerebrale decât pacienţii fibrilanţi fără leziuni
valvulare.
Chiar şi la pacienţii nevalvulari, incidenţa anuală a emboliilor cerebrale este de 3-5%, iar în afară de accidentele vasculare cerebrale
simptomatice, există numeroase cazuri de infarcte cerebrale fără manifestări clinice, diagnosticate numai de către tomografia computerizată.

217
 Clinic:
Simptomatologia este foarte diferită, de la total asimptomatici (20%) până la simptome severe de tip sincopă, în funcţie de
neregularitatea ritmului şi de frecvenţa ventriculară.
Acuzele principale constau în:
 palpitaţii,
 dispnee,
 ameţeli,
 sincope,
 oboseală,
 angină.
Din punct de vedere al complicaţiilor acestea sunt legate de apariţia:
 evenimentelor embolice cerebrale, periferice sau pulmonare,
 insuficienţei cardiace
 tahicardiomiopatiei în situaţia unei frecvenţe ventriculare crescute (110–120/min), timp îndelungat.
La examenul obiectiv pulsul periferic este neregulat, inegal ca intensitate, cu deficit de puls dacă frecvenţa centrală este crescută.

Paraclinic:
Electrocardiograma evidenţiază o activitate atrială,
 unde ”f” de fibrilaţie care îşi schimbă continuu amplitudinea, durata, direcţia,
 cu frecvenţa de 350-600/min,
 ritmul ventricular fiind neregulat,
o frecvenţa medie 120-150/min.

218
 Studiul electrofiziologic oferă adiagnosticul de certitudine în faţa unei tahicardii cu frecvenţă crescută şi complex QRS larg.

Tratament:
Strategiile terapeutice în fibrilaţia atrială au la bază trei opţiuni fundamentale:
1. restabilirea şi menţinerea ritmului sinusal,
2. controlul frecvenţei ventriculare
3. prevenirea accidentelor embolice;
Dintre acestea ultima opţiune este obligatorie, întrucât “ţinta primară” a terapiei trebuie să fie protecţia creierului.

La toţi pacienţii cu factori de risc embolic tratamentul de lungă durată cu anticoagulante orale este obligatoriu deoarece el reduce
substanţial posibilitatea injuriei cerebrale atunci când se obţin valori ale INR de 2.0-3.0.

Restabilirea ritmului sinusal se poate face prin şoc electric extern sau prin conversie medicamentoasă.
Conversia electrică de urgenţă a fibrilaţiei auriculare este necesară şi indicată, indiferent de vechimea aritmiei, în
 cazurile compromise hemodinamic şi
 în fibrilaţia atrială din sindromul de preexcitaţie
Conversia electrică electivă a aritmiei se face în cazurile de fibrilaţie atrială cu durată îndelungată (fibrilaţie atrială persistentă), fără
degradare hemodinamică.
Conversia electrică electivă este precedată de tratamentul anticoagulant oral.
Administrarea prealabilă de droguri antiaritmice care scad pragul de defibrilare electrică creşte rata de succes a conversiei electrice
elective.
În mod tradiţional, şocul electric iniţial are energia de 200 Joule, iar dacă el nu restabileşte ritmul sinusal, energia este crescută treptat
spre 360 Joule.

219
 Conversia medicamentoasă (chimică) se adresează cazurilor stabile hemodinamic, cu o fibrilaţie atrială relativ recent instalată
(paroxistică).

Avantajele restabilirii şi menţinerii ritmului sinusal sunt:

 ameliorarea simptomelor,
 creşterea debitului cardiac,
 profilaxia accidentelor embolice
 întreruperea fenomenelor de remodelare.
Dezavantajele sunt acelea ale obligativităţii tratamentului de lungă durată cu antiaritmice şi ale acceptării riscurilor inerente de efecte
adverse şi proaritmice pe care acestea le presupun.
Antiaritmicele se administrează bolnavilor cu fibrilaţie auriculară cu următoarele scopuri:
 obţinerea ritmului sinusal,
 facilitarea conversiei electrice prin reducerea pragului de defibrilare,
 prevenirea recurenţei precoce postconversie electrică şi menţinerea ritmului sinusal pe termen lung,
 transformarea fibrilaţei atriale în flutter atrial, care poate fi ulterior terminat prin:
o pacing antitahicardic,
o ablaţie de radiofrecvenţă
o şoc electric extern sau endocavitar.
Conversia cu droguri administrate pe cale orală utilizează:
 chinidina,
 dofetilide,
 propafenona,
 flecainide

220
  amiodaronă.

În fibrilaţia atrială paroxistică sau recentă se termină fibrilaţia atrială la 70-80 % din pacienţi în maximum patru ore de la administrare,
fără efecte adverse notabile cu :
 doza unică de 600 mg propafenonă,
sau
 doza unica de 300 mg flecainide

Menţinerea ritmului sinusal după conversia fibrilaţiei atriale paroxistice obligă la o profilaxie permanentă cu antiaritmice, întrucât peste
90 % din pacienţi dezvoltă recurenţe.
Drogurile din clasa I C, propafenona şi flecainida par a avea cea mai mare eficienţă, dar nu trebuiesc administrate la pacienţii cu
antecedente de infarct miocardic.
Ca droguri de a doua opţiune sau la pacienţii cu hipertensiune arterială, ischemie activă sau insuficienţă cardiacă se preferă
amiodarona.

Controlul frecvenţei ventriculare în fibrilaţia atrială permanentă are ca obiective prevenirea insuficienţei cardiace şi ameliorarea
calităţii vieţii.
El poate fi realizat cu:
 digoxin,
 verapamil,
 diltiazem,
 betablocante
 prin ablarea jonţiunii ventriculare şi cardiostimularea electrică permanentă VVIR.

221
Avantajele acestei strategii terapeutice sunt:
 un control acceptabil al simptomelor printr-o terapie mai simplă şi mai ieftină decât aceea de restabilire şi menţinere a
ritmului sinusal,
 şi o completă evitare a riscului proaritmic al medicamentelor.

Dezavantajele controlului frecvenţei ventriculare sunt:

 persistenţa neregularităţii contracţiilor cardiace, care este percepută sub formă de palpitaţii de către o proporţie substanţială a
pacienţilor,
 ameliorare hemodinamică mai modestă decât aceea oferită de reinstalarea ritmului sinusal,
 riscul bradicardiei iatrogene simptomatice, care necesită implantarea unui pacemaker permanent
 obligativitatea tratamentului continuu cu anticoagulante orale.

Ca opţiune terapeutică de primă linie controlul frecvenţei ventriculare este indicat în:
 cazurile de fibrilaţie atrială fără simptome (palpitaţii, oboseală, dispnee de efort sau sincopă) care să forţeze restabilirea
ritmului sinusal,
 cazurile de fibrilaţie atrială veche, sau cu alte contraindicaţii pentru tentativa de conversie a aritmiei, legate de
probabilitatea redusă a succesului acesteia,
 cazurile cu risc proaritmic important (cardiomegalie excesivă, insuficienţă cardică).

222
 Glicozizii digitalici sunt indicaţi în prezenţa insuficienţei cardiace, sau a hipotensiunii arteriale, dar trebuie avut în vedere că prin
efectele sale vagotonice digoxina controlează bine frecvenţa cardiacă numai în repaus şi nu previne creşterea excesivă a frecvenţei cardiace
la efort.
De aceea digoxina este indicată în mod particular pacienţilor în vârstă, mai puţin capabili de eforturi fizice importante.
La restul pacienţilor, frecvenţa ventriculară poate fi controlată cu beta-blocante, diltiazem sau verapamil;
Verapamil pare a preveni remodelarea atrială.

O problemă a antagoniştilor calciului şi a betablocantelor este supradozarea, care prin limitarea excesivă a creşterii frecvenţei
cardiace poate reduce capacitatea de efort a pacienţilor tineri.
Întrucât frecvenţa ventriculară excesivă cauzează remodelare şi tahicardiomiopatie dilatativă, aprecierea calităţii tratamentului de
control medicamentos al frecvenţei cardiace şi titrarea posologiei drogurilor care blochează conducerea excitaţiei prin joncţiunea
atrioventriculară se cere a fi corect apreciată prin electrocardiografie Holter.
Tratamentul intervenţional al fibrilaţiei atriale paroxistice are ca scop:
 eliminarea zonelor de automatism rapid responsabile de iniţierea fibrilaţiei atriale,
 modificarea substratului care permite întreţinerea ei, prin izolarea cu radiofrecvenţă a venelor pulmonare la nivelul
atriului stâng.
În fibrilaţia atrială permanentă, la pacienţi foarte simptomatici, la care tratamentul medicamentos este ineficient sau generează efecte
adverse importante se poate efectua ablaţia prin radiofrecvenţă a joncţiunii atrioventriculare urmată de implantarea unui stimulator cardiac
ventricular, de tip VVIR.

Aritmiile ventriculare

223
 Aritmiile ventriculare pot exista pe un cord structural normal, dar mai ales ca şi complicaţii în contextul unei afectări structurale
cardiace diverse, expunând astfel pacientul la un risc crescut de moarte subită.
Mecanismele care stau la baza aritmiilor ventriculare sunt:
 tulburările de formare a impulsului
o automatism crescut,
o activitate declanşată
 tulburări de conducere a impulsului de tip reintrare.
Activitatea declanşată de postpotenţiale tardive poate declanşa atât extrasistole dar şi tahicardii ventriculare polimorfe.

Extrasistolia ventriculară este reprezentată de un complex QRS cu depolarizare ventriculară precoce, având originea în orice
punct al ventriculilor, şi o durată de peste 120 msec.

Etiologie:
Cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de:
1. cardiopatia ischemică,
2. miocardite,
3. prolaps de valvă mitrală
4. displazia aritmogenă de ventricul drept.
De asemenea ele pot apărea fiind favorizate de:
1. ischemie,
2. inflamaţie,
3. hipoxie

224
 4. dezechilibre electrolitice care afectează celula miocardică.
Ele pot apărea şi pe cord sănătos,
1. la emoţii,
2. stress sau
3. mai ales după consum excesiv de alcool, cafea, ceai, tutun.

Clinic:
Simptomele constau în
 palpitaţii,
 disconfort toracic sau la nivelul gâtului, datorate forţei contractile mai mari a bătăii postextrasistolice.
Examenul fizic evidenţiază prezenţa bătăilor premature, urmate de o pauză mai lungă, postextrasistolică.
Paraclinic:
Electrocardiografic:
 unda P este absentă,
 complexul QRS este larg, peste 120 msec, cu aspect de bloc de ramură, în funcţie de originea extrasistolei,
 urmată de o pauză compensatorie.
 În funcţie de frecvenţa de apatiţie ele pot fi izolate, dar şi bigeminate, trigeminate sai cvadrigeminate.
 După morfologie sunt monomorfe şi polimorfe (provin din mai multe focare),
 în funcţie de asociere pot fi unice, dublete, triplete sau cu tendinţă la organizare în tahicardie ventriculară.
Aceste aspecte pot fi surprinse şi cuantificate pe monitorizarea Holter ECG de 24 ore.

Tratament:
Decizia de tratament în extrasistolia ventriculară pleacă de la următoarele trei criterii:

225
 1. numărul extrasistolelor,
2. forma şi modul lor de grupare
3. boala de cord pe care o complică.

Tratamentul extrasistolelor ventriculare în absenţa unei cardiopatii organice constă în psihoterapie şi înlăturarea factorilor
precipitanţi: cafea, tutun, ceai, cacao, ciocolată, cola, alcool.
Dacă pacienţii se plâng de palpitaţii, asocierea între un drog anxiolitic în doze mici şi un betablocant este suficientă.
Chiar şi extrasistolia frecventă, cu salve de tahicardie ventriculară nesusţinută, sau cu peste 30 extrasistole pe oră are un caracter
benign la persoanele fără anomalii structurale cardiace, dacă aspectul compexelor QRS extrasistolice este monomorf şi în consecinţă nu
necesită un tratament antiaritmic.

Tratamentul extrasistolelor ventriculare la bolnavii cu cardiopatii organice şi complicaţii acute are ca fundament:
1. măsurile terapeutice de corecţie a ischemiei din sindroamele coronariene acute (tromboliză, angioplastie, reversie
medicamentoasă a spasmului coronar),
2. controlul hemodinamic al insuficienţei cardiace severe, sau al edemului pulmonar acut
3. tratamentul specific al miocarditelor sau pericarditelor.

În infarctul miocardic acut şi în angina pectorală instabilă suprimarea extrasistolelor ventriculare poate fi realizată de administrarea
lidocainei într-un bolus urmat de o perfuzie.
Utilizarea de rutină a acestei terapii nu este recomandabilă întrucât “aritmiile de alarmă” nu au un risc prognostic clar, iar tratamentul
cu lidocaină nu a redus mortalitatea spitalicească la pacienţii monitorizaţi.

226
 Insuficienţa cardiacă severă şi edemul pulmonar acut se asociază deseori cu extrasistolia ventriculară.
Controlul acesteia se realizează de regulă prin compensarea bolnavului şi rareori necesită administrarea de antiaritmice;
Amiodarona sau mexiletinul sunt recomandate pentru absenţa efectului inotrop negativ,
Blocantele beta-adrenergice, ca parte a strategiei moderne de tratament a insuficienţei cardiace pot, la rândul lor, influenţa în sens
favorabil extrasistolia ventriculară, reducând prevalenţa morţii subite a acestei categorii de bolnavi.

În aritmiile ventriculare din miocardite şi pericardite, tratamentul este justificat de extrasistolele ventriculare frecvente, sau de
tahicardia ventriculară nesusţinută.
Amiodarona pare a fi agentul antiaritmic de elecţie, iar durata administrării sale se va extinde pe o perioadă de 2-3 luni.

În infarctul miocardic vechi, cu o fracţie de ejecţie mai mare de 35% şi cu extrasistole ventriculare asimptomatice:
Prima opţiune terapeutică este administrarea blocantelor beta-adrenergice, droguri care suprimă extrasistolele ventriculare
repetitive la numeroşi pacienţi şi prelungesc durata vieţii;
La astfel de bolnavi tratamentul cu amiodaronă deşi este activ faţă de extrasistole şi reduce prevalenţa morţii subite, nu influenţează
mortalitatea generală.
Alte droguri antiaritmice, precum encainide sau flecainide, deşi suprimă extrasistolele ventriculare cresc mortalitatea generală;
Moricizina, controlează extrasistolia ventriculară cu preţul unor efecte proaritmice pronunţate, dar nu pare a creşte mortalitatea
generală.

Mai dificil este tratamentul bolnavilor care asociază la un infarct miocardic vechi, o fracţie de ejecţie mult deprimată, potenţiale tardive
şi extrasistole ventriculare numeroase, repetitive şi simptomatice.
În astfel de cazuri revascularizarea arterei zonei de infarct şi a altor leziuni coexistente, ca şi anevrismectomia poate avea efecte
salutare.

227
 Blocantele beta-adrenergice pot fi încercate, şi dacă sunt eficiente şi bine tolerate sunt un tratament de elecţie.
În cazurile cu răspuns incomplet, alternativa o constituie amiodarona, sau un alt agent antiaritmic, selecţionat prin testare
electrofiziologică.

Cardiomiopatiile dilatative şi cardiomiopatiile hipertrofice sunt expuse unui risc major de moarte subită, corelat cu prezenţa:
 în peste 90% din cazuri a extrasistolelor ventriculare complexe,
 în cel puţin 50% din cazuri a tahicardiilor ventriculare nesusţinute.
La pacienţii cu cardiomiopatii dilatative aflaţi în insuficienţa cardiacă:
 controlul decompensării poate aboli manifestările ectopice ventriculare,
 administrarea inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei ajută atât la controlul insuficienţei cardiace cât şi la
acela al aritmiei extrasistolice.

Moartea subită este un eveniment obişnuit în evoluţia cardiomiopatiei hipertrofice, afectând mai frecvent:
 pacienţii tineri, cu vârsta sub 20 ani,
o cu antecedente ereditare de cardiomiopatie hipertrofică şi de moarte subită,
o la care anamneza evidenţiază sincope,
o monitorizarea Holter sau electrocardiograma standard relevă:
 extrasistole ventriculare frecvente şi multiforme,
 episoade susţinute/nesusţinute de tahicardie ventriculară, eventual precipitate de efort.
Blocantele beta-adrenergice au avantajul teoretic de a combina acţiunea antiaritmică cu efectul inotrop negativ, care diminuă gradul
obstrucţiei, creşte debitul cardiac şi ameliorează capacitatea de efort şi simptomele, dar influenţa acestor droguri asupra duratei vieţii nu e clară.

228
 Amiodarona este indicată la bolnavii cu sincope prin aritmii ventriculare, având şi avantajul adiţional al protecţiei faţă de fibrilaţia
atrială, dar ca şi în cazul drogurilor precedente, efectul său de profilactizare a morţii subite disritmice este incert.

TAHICARDIA VENTRICULARĂ
 reprezintă o succesiune de minim 3-4 complexe de origine ventriculară, consecutive
 cu aceeaşi morfologie sau cu morfologii diferite,
 cu o frecvenţă de peste 100/min.
 Tahicardia ventriculară este cea mai frecventă cauză de moarte subită cardiacă.

Etiopatogenie:
A. Substratul său clinic cel mai obişnuit este cardiopatia ischemică.
a. Suportul morfologic şi funcţional al tahicardiei ventriculare “ischemice” este reprezentat de:
i. zonele cicatriceale rezultate din vindecarea unor vechi infarcte,
ii. şi/sau de ischemia permanentă sau episodică, promotoare de instabilitate electrică miocardică.
b. În perioada acută a infarctului miocardic tahicardia ventriculară este de obicei generată de:
i. focare de automatism ectopic capabile de depolarizare diastolică lentă,
ii. este produsă de microreintrările care au loc la limita dintre zona de infarct şi miocardul viabil.
c. După infarctul miocardic acut, predictori ai unei tahiaritmii ventriculare spontane şi letale sunt:
i. reducerea fracţiei de ejecţie,
ii. episoadele de tahicardie ventriculară nesusţinută,
iii. sincopele,
iv. potenţialele tardive ventriculare
v. studiul electrofiziologic inductor de tahicardie ventriculară susţinută,
d. Mecanismul electrofiziologic predominant este mişcarea de reintrare.

229
B. Numeroase alte cardiomiopatii, nonischemice pot cauza tahicardii ventriculare susţinute:
i. cardiomiopatia dilatativă sau
ii. cardiomiopatia hipertrofică,
iii. sarcoidoza,
iv. miocardita acută,
v. displazia aritmogenă de ventricul drept,
vi. boala Chagas,
vii. distrofiile musculare,
b. In aceste afecţiuni mecanismul aritmogenic obişnuit este condiţionat de obicei tot de un circuit de reintrare din sistemul
His-Purkinje,

c. Circuitul de reintrare poate fi:

i. blocat prin administrarea de antiaritmice
ii. întrerupt prin
1. ablaţie de radiofrecvenţă,
2. cardiostimulare antitahicardică cu un pacemaker extern sau implantat.
C. Tahicardiile ventriculare dezvoltate pe fondul unei alungiri a intervalului QT pot fi:
a. determinate genetic,
b. sunt secundare:
i. diselectrolitemiei,
ii. bradiaritmiilor majore,
iii. tratamentului cu medicamente care prin alungirea duratei potenţialului monofazic de acţiune al miocardului
ventricular accentuează gradul de dispersie temporală al perioadelor refractare din fibrele miocardice adiacente,
favorizând fenomene de microreintrare, sub forma reexcitaţiei focale.

230
 D. Atât forma monomorfă, cât şi forma polimorfă a tahicardiei ventriculare pot surveni şi în absenţa unor anomalii structurale
cardiace, ca boli “electrocardiografice” ale inimii.

Clinic:
Simptomele care apar în timpul tahicardiei ventriculare depind de frecvenţa ventriculară, durata aritmiei şi boala cardiacă subiacentă.
Episoadele susţinute se însoţesc de:
 palpitaţii,
 angină,
 astenie,
 dispnee,
 sincopă.
Degenerarea în fibrilaţie ventriculară, în absenţa unor măsuri terapeutice, duce la moarte subită cardiacă.
Frecvenţa cardiacă din timpul tahicardiei nu compromite de obicei hemodinamica dacă are o valoare sub 150 bătăi/minut, iar inima
este indemnă de anomalii structurale.

Când frecvenţa cardiacă depăşeşte 200 bătăi/minut, pacienţii dezvoltă brusc:

 dispnee,
 vertij,
 amauroză
 sincopă
o prin oprire cardiorespiratorie, cauzată de transformarea tahicardiei într-o fibrilaţie ventriculară pasageră,
Acest fenomen ce are loc îndeosebi la bolnavii cu cardiopatie ischemică.

231
 În cazurile cu frecvenţe ventriculare de 150-200/minut,
 pacienţii cu inimă normală, sau cu funcţia ventriculară stângă nedeprimată tolerează acceptabil aritmia timp de câteva zeci de
minute sau ore;
 La pacienții cu cadiopatii organice intervalul de toleranţă este mai scurt. Ei dezvoltă insuficienţă cardiacă congestivă, edem
pulmonar acut sau şoc cardiogen, dacă aritmia nu se întrerupe spontan, sau prin tratament în câteva zeci de minute.

Chiar şi atunci când o tahicardie ventriculară are frecvenţa de 100-120/minut, fără a fi sever sau câtuşi de puţin simptomatică, ea
trebuie considerată ca un predictor de moarte subită, dacă apare la un pacient cu o cardiopatie organică, întrucât prezenţa ei semnalizează
existenţa unui substrat anatomic şi electrofiziologic, care poate oricând genera o formă clinică malignă a aritmiei.

Paraclinic:
Electrocardiograma evidenţiază:
 frecvenţă ventriculară 100-250/min,
 ritm regulat sau discret neregulat,
 durata QRS peste 120 msec.
 De asemenea se observă:
1. disociație atrio-ventriculară,
2. capturi
3. fuziuni ventriculare.

232
 Aspectul caracteristic al tahicardiilor ventriculare polimorfe le-a atras denumirea de “torsade ale vârfurilor”, iar criteriile care le definesc
sunt:
 debutul printr-o extrasistolă ventriculară tardivă, cu fenomen R/T,
 urmată de o succesiune rapidă de complexe QRS cu frecvenţe de 150-300/minut, care durează 5-30 secunde;
o uneori ciclul cardiac care precede extrasistola iniţiatoare este mai lung decât ciclul de ritm sinusal obişnuit,
 Complexe QRS cu o fază rapidă, cu vârf ascuţit, urmată de o fază lentă, de sens invers şi cu vârful rotunjit, a căror
amplitudine descreşte progresiv de la 3 mV la 0.8 mV, odată cu inversarea sensului de orientare al vârfurilor ascuţite şi rotunjite,
o inversare care generează aspectul de torsiune a acestora în jurul liniei izoelectrice.
Studiul electrofiziologic poate, pe lângă diagnostic, să deceleze mecanismul de inducere precum şi să ofere detalii prognostice.

Tratament:
Tratamentul tahicardiei ventriculare depinde de severitatea alterărilor hemodinamice pe care le genereză şi de contextul clinic în care
survine, respectiv de prezenţa sau absenţa unui infarct miocardic.
Tratamentul pe termen lung al tahicardiilor ventriculare ischemice constă în prevenirea sau întreruperea recurenţelor aritmice cu
ajutorul a patru categorii de agenţi sau metode:
1. medicaţia antiaritmică, (ex: sotalul, amiodaronă și blocantele beta-adrenergice)
2. chirurgia de excizie, sau crioablaţie a focarelor ectopice, sau a căilor de reintrare,
3. ablaţia prin cateter cu ajutorul curenţilor de radiofrecvenţă
4. implantarea de defibrilatoare cardiace automate.

În ultimii ani utilizarea drogurilor antiaritmice selectate prin testări electrofiziologice şi implantarea de defibrilatoare automate par a fi
metodele cele mai utilizate.

233
 Defibrilatorul implantabil şi-a dovedit superioritatea în reducerea prevalenţei morţii subite faţă de drogurile antiaritmice, sotalol,
amiodaronă şi blocante beta-adrenergice, acceptate ca având o eficienţă profilactică demonstrată în terapia de lungă durată.

Procedeele de revascularizare miocardică, constând în anevrismectomie şi excizia “în orb” a zonelor cicatricale au adeseori efecte
benefice.

Tratamentul tahicardiilor ventriculare nonischemice nu diferă în mod substanţial de acela al tahicardiei ventriculare din infarctul
miocardic.
La bolnavii cu cardiomiopatii dilatative profilaxia cronică a recidivelor tahicardice se realizează optim cu ajutorul defibrilatorului
implantabil.
Alternativa medicamentoasă constă în administrarea de:
 amiodaronă,
 mexiletin
 blocante beta-adrenergice.
În cardiomiopatia hipertrofică s-a dovedit inferior defibrilatorului implantabil, trat cu:
 blocante beta-adrenergice,
 disopiramid
 amiodaronă.

Un grup heterogen şi puţin numeros de pacienţi, cu tahicardii ventriculare declanşate de catecolamine, de stress-ul psihoemoţional,
sau de administrarea de isopropil noradrenalină, care au de obicei pe un cord sănătos, sau uneori o cardiopatie organică răspund la
tratamentul beta-blocant sau cu antagonişti ai calciului;

234
 O parte din aceşti bolnavi, cu un complex QRS având aspect de bloc de ram drept şi cu deviaţie axială stângă, a cărui origine este în
porţiunea inferioară a septului interventricular răspund favorabil la administrarea de adenozină.

Tahicardia ventriculară din cardiomiopatia ventriculară dreaptă izolată, termen sinonim cu displazia aritmogenă de ventricul drept,
beneficiază de tratament cu amiodaronă.

Tahicardia ventriculară bidirecţională este cel mai adesea cauzată de toxicitatea digitalică, şi se tratează etiologic.

Tratamentul în sindroamele de alungire a intervalului QT are ca obiective:

 suprimarea torsadelor,
 stabilizarea pe termen scurt a recurenţelor
 prevenirea pe termen lung a sincopei şi a morţii cardiace subite.
Dintre mijloacele terapeutice, patru au un rol major:
 blocantele beta-adrenergice,
 cardiostimularea electrică permanentă,
 ablaţia chirurgicală a ganglionului simpatic cervical superior stâng
 defibrilatorul implantabil.
Suprimarea torsadelor de vârf poate fi realizată prin administrarea intravenoasă promptă de sulfat de magneziu, care acţionează
favorabil şi în absenţa hipomagneziemiei, fiind deosebit de eficace în cazurile de torsadă produse de chinidină.
Efecte similare de abolire a aritmiei au şi lidocaina, mexitilul sau propranololul, acesta din urmă producând o scurtare evidentă a
intervalului QT.
În administrarea cronică, blocantele beta-adrenergice au efect preventiv şi reduc prevalenţa morţii subite la bolnavii cu sindrom QT
lung congenital.

235
 În pofida progreselor tehnologice de diagnostic şi de tratament, prevenirea morţii subite aritmice rămâne încă o problemă cu mare
impact social prin numărul mare de morţi subite în populaţia cu risc neidentificată şi netratată în populaţia generală.

Bradiaritmiile şi tulburările de conducere atrioventriculare

Prin bradicardie se înţelege o scădere sub 60 bătăi/minut a ritmului cardiac.
Bradicardia poate fi cauzată de:
 deprimarea automatismului sinusal,
 de blocarea impulsului sinusal în joncţiunea sinoatrială,
 de întreruperea intermitentă ori permanentă a propagării impulsului sinusal prin nodul atrioventricular şi fasciculul Hiss.
Consecinţele hemodinamice şi clinice ale bradicardiilor depind de:
 natura acestora,
 de nivelul la care coboară frecvenţa cardiacă
 de condiţiile patologice cardiace coexistente, dintre care cele mai importante sunt:
o disfuncţia ventriculară stângă,
o dilatarea sau hipertrofia ventriculară stângă
o obstacolele mecanice în calea ejecţiei ventriculare, cauzate de:
 cardiomiopatia hipertrofică,
 de stenoza aortică valvulară
 de stenoza pulmonară infundibulară ori valvulară.

236
 Astfel, bradicardia sinusală a sportivilor, sau aceea care survine în timpul somnului la persoanele sănătoase poate coborî la valori de
35-40 bătăi cardiace/minut fără a genera simptome, datorită conservării unui debit cardiac adecvat, ca urmare a creşterii umplerii diastolice
ventriculare şi debitului sistolic prin intermediul mecanismului Starling.

Dimpotrivă, reducerea frecvenţei cardiace prin bradicardie sinusală, sau prin bloc atrioventricular, cât şi disociaţia atrioventriculară din
blocul atrioventricular total, la un bolnav cu o dilatare cardiacă majoră, sau cu o hipertrofie ventriculară stângă importantă are drept efect
 reducerea debitului cardiac,
 scăderea perfuziei cerebrale, coronare şi renale
 apariţia semnelor de suferinţă neurologică (sincope)
 şi/sau semne de insuficienţă cardiacă şi renală.

Conductibilitatea constituie capacitatea de propagare a potenţialului de acţiune de la nivelul pacemaker-ului principal (nodul sinoatrial
în condiţii fiziologice) la celulele miocardice contractile (atriale şi ventriculare), declanşând depolarizarea şi contracţia acestora.

A fost imaginată şi ulterior dezvoltată o metodă terapeutică cunoscută sub termenul de cardiostimulare electrică;
Ea realizează suplinirea artificială a funcţiei de automatism a inimii sau controlul unor aritmii cardiace complexe.
Electrostimularea cardiacă a devenit, în ultimele decenii, terapia de elecţie a bradiaritmiilor simptomatice, prevenind accidentele
neurologice şi moartea subită.
Sistemul de cardiostimulare constă într-un generator de impulsuri electrice, conectat la unul sau doi electrozi conductori ataşaţi inimii,
sau aplicaţi pe ţesuturile din vecinătatea acesteia.
Cardiostimularea electrică permanentă se realizează cu ajutorul unui sistem integral implantabil acum, în care stimulatorul cardiac
este situat într-un buzunar subcutan, iar impulsurile electrice emise de către acesta sunt conduse la inimă:

237
  fie prin catetere electrod endovenoase, care sunt poziţionate în contact cu endocardul atriului sau ventriculului
drept,
 fie prin electrozi epicardici, implantaţi în miocard prin toracotomie.
Codificarea universală a pacemaker-elor a fost introdusă încă din 1974 când se referea doar la trei poziţii, şi ulterior revizuită pentru
ca în momentul de față să se afle în uz cea din anul 2002 a Comitetului NASPE (National American Society of Pacing and Electrophysiology)
împreună cu BPEG (British Pacing and Electrophysiology Group) ca răspuns la necesitatea unui cod conversaţional care să exprime clar
prezenţa unor caracteristici speciale ale dispozitivelor implantabile, dincolo de funcţia de bază, pacing-ul antibradicardic

Codificarea NASPE (National American Society of Pacing and Electrophysiology) /BPEG (British Pacing and
Electrophysiology Group) revizuită pentru pacing-ul antibradicardic

238
Toate cele cinci poziţii sunt utilizate exclusiv pentru descrierea pacing-ului antibradicardic.
Poziţiile I, II şi III menţionează camerele unde au loc:
 stimularea, (pozitia I)
 detecţia (pozitia II)
 respectiv răspunsul la detecţie (declanşare sau inhibiţie). (pozitia III)
Poziţia IV este utilizată numai pentru indicarea prezenţei (R) sau absenţei (O) unui mecanism de modulare a frecvenţei.
Poziţia V se utilizează pentru a indica dacă este sau nu (O) prezent pacing-ul multisite:
 fie la nivelul atriului (A),
 fie la nivelul ventriculului (V)
 fie în ambele camere (D).

239
 Recomandările de cardiostimulare permanentă în bradiaritmii s-au bazat pe o evaluare extensivă a literaturii din domeniu coroborat
cu concluziile marilor trialuri efectuate.
Acolo unde literatura nu oferă răspunsuri complete, mai ales în situațţi în care alte intervenţii terapeutice nu pot înlocui
cardiostimularea, recomandările se bazează pe consensul experţilor.
Decizia de implantare a unui dispozitiv cardiac face apel la judecata profundă a clinicianului care trebuie să determine natura
permanentă şi ireversibilă a afectării sistemului de conducere.
Societatea Europeană de Cardiologie şi European Heart Rhythm Association au publicat noul ghid de tratament prin cardiostimulare
electrică şi terapie de resincronizare cardiacă în iunie 2013.
Cele mai importante recomandări pentru practica clinică se referă la abordarea pacientului din perspectiva prezenţei bradicardiei şi a
simptomelor legate de aceasta.
Bradicardia este clasificată în două forme, persistentă şi intermitentă, cea din urmă cu sau fără bradicardie spontană documentată.
Indicaţia de cardiostimulare depinde de corelaţia dintre bradicardie şi simptome.
De asemenea, indicaţiile de cardiostimulare în boala nodului sinusal şi în tulburările de conducere atrioventriculare sunt mult
simplificate.
În sincopa fără etiologie se recomandă utilizarea dispozitivelor implantabile de inregistrare tip Holter ECG pe termen lung, de tip loop-
recorder. Înregistrarea de către aceste dispozitive a unor pauze mai lungi de 6 secunde, dar care sunt asimptomatice constituie indicaţie de
cardiostimulare permanentă.
O altă indicaţie nouă de cardiostimulare permanentă este reprezentată de sincopa la pacientul cu bloc de ramură şi PR lung (>300
ms), mai ales la pacienţii vârstnici şi care asociază boală cardiacă structurală.
Sunt prezentate de asemenea noi perspective şi recomandări cu privire la:
complicaţiile cardiostimulării,
locuri alternative de pacing în ventriculul drept,

240
 anticoagularea perioperatorie,
pacing-ul şi explorarea imagistică prin rezonanţă magnetică
monitorizarea pacienţilor de la distanţă.
În concluzie, noul ghid al Societăţii Europene de Cardiologie sumarizează rezultatele noilor trialuri care au urmărit pacing-ul cardiac la
pacienţii cu bradiaritmii, oferind astfel recomandări pentru practica clinică bazate pe dovezi.
Astfel, în mod practic, indicaţiile de cardiostimulare sunt împărţite pe trei categorii:
1. pacienţi cu bradicardie persistentă,
2. pacienţi cu bradicardie intermitentă documentată
3. pacienţi cu sincope şi bradicardie suspectată dar nedocumentată.

Indicațiile cardiostimulării electrice permanente, Ghidul Societăţii Europene de Cardiologie

Pacienți cu bradicardie persistentă (sinusală sau bloc AV)

1. Când simptomele pot fi atribuite în mod cert bradicardiei datorate blocului
sinoatrial sau atrioventricular
2. La pacienți cu bloc AV gradul 2 tip 2 indiferent de simptome
3. Când simptomele sunt probabil datorate bradicardiei, chiar dacă nu există dovezi
clare
Pacienți cu bradicardie intermitentă documentată (sinusală sau bloc AV)
4. La pacienți cu bradicardie simptomatică documentată și datorată blocului sinoatrial
sau atrioventricular
5. La pacienți cu bloc AV gradul 2 tip 2 și gradul 3 indiferent de simptome
6. În sincopa reflexă, recurentă, apărută la pacienți peste 40 ani, la care au fost
documentate pauze datorate blocului sinoatrial sau atrioventricular

241
 Pacienți cu sincope și bradicardie suspectată dar nedocumentată
7. La pacienți cu bloc de ramură intermitent și la cei cu bloc de ramură și studiu
electrofiziologic pozitiv definit ca interval HV ≥70 ms, sau la cei cu bloc AV gradul 2 sau 3
demonstrat prin stimulare programată sau provocare farmacologică
8. La pacienți selectați, cu sincopă neexplicată, în prezența blocului de ramură
9. În sindromul de sinus carotidian (dominant cardioinhibitor) și sincope recurente
10. Poate fi indicat la pacienți peste 40 ani, cu răspuns cardioinhibitor la testul Tilt,
care asociază sincope recurente frecvente, la care altă modalitate terapeutică a fost
ineficientă

ARITMIA RESPIRATORIE constă în variaţia ritmului sinusal cu ciclul respirator.

În inspir frecvenţa de descărcare a nodului sinusal este mai mare decât în expir, ceea ce determină apariţia aritmiei respiratorii.
Se caracterizează printr-o variaţie fazică a ciclului sinusal (intervalul P-P), astfel că durata maximă a ciclului sinusal minus durata
minimă a ciclului sinusal depăşeşte 120 msec.
Etiologie: este cea mai frecventă formă de aritmie,
considerată aspect al normalului la tineri.
Incidenţa ei scade odată cu vârsta sau în contextul unei disfuncţii a sistemului nervos vegetativ (neuropatia diabetică).
Apare favorizată de o sensibilitate vagală crescută sau în context patologic în intoxicaţia digitalică.
Clinic: pulsul este neregulat, variabil cu fazele respiratorii.
Uneori poate genera ameţeli sau chiar sincope dacă pauzele sinusale sunt excesiv de lungi.

242
 Paraclinic: Electrocardiograma decelează:
 unde P de aspect normal,
 uneori cu o morfologie diferită, în funcţie de focar,
 intervalul PR peste 120 msec,
 variaţii fazice ale ciclului sinusal P-QRS-T.
Tratament: constă în creşterea frecvenţei cardiace,
 fie prin efort fizic,
 fie farmacologic dacă simptomatologia o impune (efedrină, atropină)

Blocul sinoatrial este o tulburare de conducere sino-atrială, depolarizarea nodului sinusal fiind întârziată sau chiar nu se poate
transmite miocardului atrial.

Etiologie:
 afectări acute, tranzitorii
o supradozaj de amiodaronă,
o digitală,
o boală ischemică coronariană,
o post chirurgie cardiacă,
o şoc electric extern
 afectări cronice
o boală mitrală,
o amiloidoză,
o mixedem,

243
 o postoperator
o după stări infecţioase.

Clinic: uneori, prin impactul hemodinamic produce ameţeli, presincopă/sincopă.

Paraclinic: Electrocardiografic aritmia este identificată printr-o pauză datorată absenţei undei P, a cărei durată este un multiplu al
intervalului P-P.
Are trei forme, blocul sinoatrial de gradul I, II şi III
(I şi III nu pot fi identificate pe electrocardiograma de suprafaţă, ci doar prin studiu electrofiziologic care înregistrează potenţialul
nodului sinusal şi măsoară timpul de conducere sinoatrială).

Tratament:
În cazurile simptomatice tranzitorii se recomandă administrarea de atropină 0,5 mg i.v.
În situaţiile severe, cronice, se recomandă cardiostimularea electrică permanentă atrială sau bicamerală.

Boala nodului sinusal (sindromul bradicardie-tahicardie) este forma cea mai severă a disfuncţiei de nod sinusal datorată insuficienţei
intrinseci a nodului sinusal de îndeplinire a funcţiei de pacemaker dominant fiziologic.
În literatura anglo saxonă este menţionat ca sindrom de sinus bolnav (sick sinus syndrome).
Prezintă ca forme de manifestare:
 bradicardia sinusală,
 oprirea sinusală,
 blocul sinoatrial,

244
  ritmul joncţional,
 fibrilaţia atrială,
 tahiaritmii supraventriculare.
 O modalitate de exprimare suplimentară a disfuncţiei de nod sinusal este şi absenţa răspunsului cronotrop
adecvat la efort.
Progresia bolii este lentă (10–30 ani) şi implică un prognostic nefavorabil grevat de evenimente tromboembolice, în contextul
incidenţei anuale de 5.3% a noi episode de fibrilaţie atrială.

Etiologie:
Substratul este variabil:
 componentă familială,
 degenerativă,
 ischemică,
 malformaţii congenitale,
 hipertensiune arterială,
 cardiomiopatii,
 amiloidoză,
 post chirurgie cardiacă,
 idiopatic
 diverse droguri antiaritmice
o beta-blocante,
o amiodaronă,
o verapamil

245
 o digoxin

La pacienţii cu opriri sinusale putem întâlni ritmuri ectopice atriale sau atrioventriculare joncţionale de scăpare.
Unii dintre cei cu fibrilaţie atrială persistentă sau fluter atrial pot avea o disfuncţie latentă de nod sinusal care devine manifestă după
cardioversia tahiaritmiei atriale.
O modalitate de exprimare suplimentară a disfuncţiei de nod sinusal este şi absenţa răspunsului cronotrop adecvat la efort.
Boala nodului sinusal, ca entitate clinică, cuprinde nu numai afectarea formării impulsului la nivelul nodului sinusal sau tulburări ale
conducerii acestuia către atriul drept, ci şi o gamă variată de anomalii atriale care stau la baza dezvoltării tahiaritmiilor supraventriculare.
În plus, unii pacienţi cu semne de disfuncţie a nodului sinusal pot asocia, de asemenea, tulburări de conducere atrioventriculare.

Clinic:
Cel mai zgomotos simptom al afecţiunii este sincopa sau presincopa datorată opririi sinusale ori a blocului sinoatrial, care de multe
ori poate fi reflex.
Uneori pauzele sinusale sunt urmate de tahiaritmii supraventriculare care sunt suficient de rapide pentru a produce hipotensiune
urmată de ameţeală sau chiar sincopă.
Alteori singurele simptome ale bolii sunt limitate la:
 dispnee,
 fatigabilitate,
 palpitaţii,
 reducerea capacităţii de efort
 tulburări cognitive (confuzie, iritabilitate, ameţeli),

246
  consecinţe ale bradicardiei excesive (<40/min) şi a incompetenţei cronotrope.
Incompetenta cronotropa poate fi definită ca fiind imposibilitatea atingerii la efort a 85% din frecvenţa cardiacă maximă teoretică
corespunzătoare vârstei.

Paraclinic:
Diagnosticul bolii de nod sinusal se bazează pe o serie de modificări electrocardiografice în relaţie cu simptome specifice:
 pauzele sinusale cu durata mai mare de 3 secunde sunt simptomatice,
 blocul sinoatrial (pauza este multiplu de interval PP).
La pacientul cu sincopă de cauză nedeterminată mecanismul este disfuncţia paroxistică de nod sinusal care nu poate fi evidenţiată de
monitorizarea convenvenţională Holter de 24 sau 48 ore. În aceste situaţii implantarea unui “loop recorder” poate fi singura soluţie pentru
diagnosticul corect.
De asemenea trebuie să acordăm atenţie relaţiei dintre sindromul de nod sinusal bolnav şi sincopa mediată neurologic.
O altă modalitate de evaluare este modularea autonomă care implică:
 masajul de sinus carotidian,
 scăderea frecvenţei sinusale la manevra Valsalva precum şi
 blocada farmacologică cu determinarea frecvenţe cardiace intrinseci.
În plus, la pacientul cu boala nodului sinusal testul de efort permite evaluarea răspunsului cronotrop la necesităţile metabolice.
Separat de sincopa produsă de o pauză prelungită la terminarea unei tahicardii în sindromul bradi-tahi, numeroase sincope sunt
produse sau favorizate de un arc reflex anormal.
Mai mult, dacă o bradicardie evidentă defineşte sindromul de nod sinusal bolnav, semnificaţia bradicardiei intermitente şi a opririi
sinusale este mai puţin clară.

Din punct de vedere electrofiziologic evaluarea funcţiei nodului sinusal include:

247
  măsurarea timpului de recuperare corectat al nodului sinusal,
 timpul de conducere sinoatrială,
 perioada refractară efectivă a nodului sinusal,
 înregistrarea directă a electrogramei sinoatriale
 efectele blocadei autonome asupra parametrilor evaluaţi

Tratament:
Soluţia optimă pentru boala nodului sinusal simptomatică este cardiostimularea electrică permanentă bicamerală, cu modulare de
frecvenţă şi funcţii antitahicardice, urmată de tratament antiaritmic.
Alegerea tipului de pacemaker este un deziderat pentru efectele clinice postimplant. Niciunul dintre studiile mari, randomizate, nu au
arătat un beneficiu pe supravieţuire la pacienţii cu stimulatoare bicamerale, în regim de stimulare atrială.
Stimularea de tip atrial (AAIR) sau bicameral (DDDR) trebuie luată în considerare la pacientul cu boala nodului sinusal pentru
prevenţa fibrilaţiei atriale şi a sindromului de pacemaker.
Totuşi, prevenţia fibrilaţiei atriale în această populaţie nu a demonstrat reducerea riscului de accident vascular cerebral sau a
mortalităţii.
Este foarte important să conştientizăm că la cei mai mulţi pacienţi cu boala nodului sinusal conducerea AV este prezervată astfel încât
aceştia nu au nevoie de cele mai multe ori de o stimulare a ventriculului drept.
Astfel se va lua în considerare fie modul de stimulare AAIR, fie programarea unui interval AV lung pentru minimalizarea stimulării VD,
utilizarea de algoritmi specifici sau chiar stimularea gen back-up de VD la o frecvenţă minimă (MVP).
Acestea sunt modalităţile optime de stimulare în BNS la majoritatea pacienţilor.
Aproximativ 20% dintre pacienţii cu BNS simptomatică sunt candidaţi potenţiali pentru stimularea AAIR.

248
 Trebuie luat în considerare un generator de puls cu posibilitatea modulării de frecvenţă atunci când este vorba de pacienţi cu
incompetenţă cronotropă.
Implantarea unui sistem AAIR la aceşti pacienţi este o abordare extrem de economică în termeni de costuri, deşi ea este subutilizată
datorită temerilor legate de apariţia fibrilaţiei atriale sau de progresia către bloc atrioventricular.
Aceste elemente de îngrijorare pot fi uşor îndepărtate dacă se acordă o atenţie aparte selecţiei bolnavilor.

Riscul de progresie către bloc atrioventricular este mai mică de 1% pe an la pacienţii cu o conducere AV normală şi fără întârzieri de
conducere intraventriculară pe ECG de suprafaţă la momentul implantului.

Probabilitaea de instalare a fibrilaţiei atriale este mică, sub 1,5% pe an, dacă
 pacientul este sub 70 ani la momentul implantului,
 nu are istoric de fibrilaţie atrială paroxistică
 nu prezintă întârzieri de conducere intraatriale.
În sindromul bradi-tahi, cu numeroase episoade de fibrilaţie atrială paroxistică trebuie luată în considerare şi posibilitatea ablaţiei prin
radiofrecvenţă a focarelor ectopice versus pacing cardiac şi tratament antiaritmic, în cazuri selecţionate.

Blocurile atrio-ventriculare
Tulburările de conducere atrioventriculare se pot exprima
 fie prin încetinirea sau blocarea conducerii la nivelul nodului atrioventricular,
 fie prin accelerarea conducerii în cazul sindroamelor de preexcitaţie ventriculară.
Blocul atrioventricular constă în întârzierea sau blocarea conducerii impulsului electric de la atrii la ventriculi, atunci când joncţiunea
atrioventriculară nu este refractară fiziologic.

249
 Sincronia dintre contracţia atrială şi cea ventriculară este realizată prin intermediul nodului atrioventricular, singura structură de
legătură între cele două etaje, cu rol în modularea impulsurilor atriale şi întârzierea depolarizării, ca element de protecţie în transmiterea
frecvenţelor atriale rapide în cazul tahiaritmiilor supraventriculare.

Blocurile atrioventriculare se clasifică în:

 gradul I,
 gradul II
o tip Mobitz I (perioadele Luciani-Wenckebach)
o tip Mobitz II
 gradul III (total).
Clasificarea clasică oferă perspective asupra prognosticului şi istoricului natural al acestor afecţiuni şi rămâne utilă din punct de
vedere clinic.

Epidemiologie:
Boala sistemului de conducere atrioventriculară este relativ frecventă în populaţia generală, iar prevalenţa sa creşte cu înaintarea în
vârstă.

Etiologie:
Blocurile atrioventriculare pot fi tranzitorii sau permanente. De asemenea se pot clasifica în congenitale şi câştigate.
Ca şi cauze câştigate ale tulburării de conducere:
 leziunile degenerative (cel mai frecvent),
 cardiopatia ischemică cronică,

250
  infarctul miocardic acut,
 bolile infiltrative şi de colagen,
 boli infecţioase,
 neuromiopatii
 cauze iatrogene:
o medicamentos
 amiodaronă,
 digoxin,
 betablocante,
 verapamil
o postprotezare valvulară,
o postablaţie cu radiofrecvenţă.
Multe din cauzele blocurilor AV sau ale perturbărilor de conducere sunt cunoscute, dar obişnuit este dificil de menţionat o cauză
specifică la un caz individual.
Cauzele reversibile de bloc AV au obişnuit un pronostic favorabil, şi ar trebui excluse.
Afecţiunile structurale cardiace sunt obişnuit asociate cu tulburări ale sistemului de conducere AV şi au un impact major asupra
prognosticului.
Atunci când afecţiunile sistemului de conducere AV se suprapun peste afecţiuni structurale cardiace, alte tulburări de ritm, inclusiv
tahiaritmiile atriale sau ventriculare, sunt frecvente şi cresc morbiditatea şi mortalitatea.

Clinic:
În funcţie de tipul blocului atrioventricular şi de gravitatea lui anamneza relevă prezenţa:
 sincopelor Morgagni-Adams-Stokes,

251
  lipotimii,
 ameţeli,
 semne de insuficienţă cardiacă,
 angină pectorală
 semne de insuficienţă circulatorie cerebrală
 delir,
 stări confuzionale severe.
Crizele sincopale sunt caracterizate de:
 instalarea bruscă,
 fără semne premonitorii,
 cu producerea atât în orto cât şi în clinostatism,
 datorate scăderii bruşte a debitului cardiac la opririrea cordului (durată variabilă 5–15 secunde) şi reducerea brutală a
irigaţiei cerebrale.
 Ele sunt urmate de reluarea rapidă a stării de conştienţă.
 Se pot solda cu traumatisme produse prin căderea bruscă.
Examenul obiectiv decelează:
o bradicardie severă (20–40/min),
o un ritm regulat,
o creşterea secundară a tensiunii arteriale sistolice,
o disociaţie între pulsul jugular şi cel arterial.
o La ascultaţia cordului se poate constata
 existenţa zgomotului ”de tun”, rezultat al întăririi zgomotului I prin suprapunerea sistolei atriale şi a celei
ventriculare.

252
 Paraclinic: Electrocardiografic,
 Blocul atrioventricular de gradul I
o se manifestă prin alungirea intervalului PR peste 200 msec.
o Prelungirea conducerii atrioventriculare poate avea loc atât la nivelul nodului, cât şi a fasciculului His.
 Blocul atrioventricular de gradul II
o tip Mobitz I constă în alungirea progresivă a intervalului PR până când o undă P este blocată, după care secvenţa se reia.
o În blocul atrioventricular de gradul II tip II alternează undele P conduse cu cele care nu sunt conduse, într-o secvenţă de 2:1 (o
undă P din 2 este condusă), iar pauza care urmează undei P blocate este dublul intervalului PP de bază.
o Blocul atrioventricular de grad înalt este o formă severă a blocului de gradul II, în care 2 sau mai multe unde P consecutive
sunt blocate.
 Blocul atrioventricular de gradul III
o se caracterizează printr-o disociație completă între activitatea atrială şi cea ventriculară, astfel încât toate undele P sunt
blocate, iar complexele QRS au o frecvenţă cu atât mai redusă cu cât focarul de scăpare este mai jos situat.
 Poate apărea şi în fibrilaţia atrială permanentă.

Tratament:
Strategia terapeutică trebuie individualizată în funcţie de tipul tulburării de conducere.
Blocul atrioventricular de gradul I nu necesită tratament în contextul unei funcţii ventriculare normale.

253
  La pacienţii cu PR mult alungit şi fenomene de insuficienţă cardiacă severă cu repercusiuni asupra hemodinamicii,
 se poate implanta un stimulator cardiac bicameral sau
 se ia în considerare terapia de resincronizare cardiacă (dispozitiv tricameral).
La pacienţii cu bloc AV de gradul I pacing-ul cardiac nu este indicat decât dacă:
o intervalul PR nu se poate adapta odată cu creşterea frecvenţei cardiace şi este mai mare de 300 ms, producând
simptome prin umplerea inadecvată a ventriculului stâng, sau creşterea presiunii în capilarul pulmonar deoarece sistola atrială
are loc simultan cu cea ventriculară.
În astfel de cazuri, puţine la număr, studiile au dovedit o ameliorare a simptomelor la aceşti pacienţi.

În blocul AV de gradul II tip I indicaţia de cardiostimulare electrică permanentă e controversată, dacă întârzierea conducerii nu se
produce sub nodul AV sau nu există simptome.
După unii autori implantarea unui stimulator cardiac ar trebui luată în considerare chiar şi în absenţa unei bradicardii simptomatice sau
a unei boli cardiace structurale, deoarece supravieţuirea este mai bună la cei stimulaţi comparativ cu pacienţii vârstnici asimptomatici, fără
cardiostimulare, în special în blocul AV de gradul II tip I cu predominanţă diurnă.
În blocul AV de gradul II tip II, cu complex QRS larg, se recomandă cardiostimularea electrică permanentă deoarece probabilitatea de
progresia către blocul AV de gradul III şi apariţia simptomelor este foarte mare.

Înainte de a lua decizia de implantare a unui stimulator cardiac permanent trebuie verificat dacă blocul AV nu este datorat unei cauze
reversibile:
 infarct miocardic acut,
 tulburări electrolitice,
 droguri care pot fi întrerupte
o digoxin,

254
 o blocante ale canalelor de calciu non-dihidropiridinice,
o beta-blocante
 sleep apnee,
 hipotermie perioperatorie,
 inflamaţie sau hipotermie datorate unor factori ce pot fi evitaţi.

Blocul atrioventricular congenital este o entitate relativ rară, secundară

 dezvoltării embriologice anormale a nodului AV sau
 rezultatul embrionic al lupusului eritematos matern.
Bolile cardiace congenitale pot fi asociate cu BAV de gradul III. Exemple sunt:
 transpoziţia de vase mari corectată,
 ostium primum atrial
 defectul septal ventricular
În prezent este posibilă depistarea acestor probleme la embrionul de 18-20 de săpt.
Ca şi problemă clinică pentru sugar şi copilul mic blocul AV congenital izolat este marcat în principal de o frecvenţă cardiacă
neobişnuit de mică, mai mult decât de simptomele consecutive-
ECG relevă de obicei un bloc atrioventricular de gradul III, stabil, cu complex QRS fin.
Evoluţia naturală a bolii la copiii cardiostimulaţi este foarte bine cunoscută astăzi, pe baza a numeroase studii observaţionale.Aceste
cunoştinţe despre dezvoltarea bolii aşa cum au fost evidenţiate de tehnicile moderne de diagnostic, precum şi dezvoltările din sfera
cardiostimulării permanente, au schimbat atitudinea privind indicaţiile şi momentul pacing-ului.
În prezent este evident că simptomatologia copilului nu este principalul criteriu de cardiostimulare permanentă;
Punctul de vedere comun actual recunoaşte că pacing-ul timpuriu, bazat pe anumite criterii (LISTA) este tratamentul recomandat
 frecvenţa cardiacă medie,

255
  pauzele intrinseci,
 toleranţa la efort,
 prezenţa blocului mediat prin anticorpi materni,
 structura cardiacă).
Studiile prospective recente au demonstrat că pacing-ul timpuriu (la momentul diagnosticării) oferă avantajul îmbunătăţirii ratei de
supravieţuire, limitând riscul episoadelor sincopale, şi stopând evoluţia disfuncţiei miocardice progresive şi a regurgitării mitrale la un număr
semnificativ de pacienţi.

Stopul cardiac
Stopul cardiac reprezintă întreruperea bruscă a funcţiei de pompă a inimii, care poate fi reversibilă prin intervenţie promptă
(resuscitarea cardiacă), dar care conduce la deces în absenţa acesteia.

256
 Reprezintă cauza de deces la peste 700.000 persoane în statele Europei, anual. Revenirea spontană este foarte rară.
Probabilitatea resuscitării cu succes este legată de mecanismul stopului cardiac, de locul apariţiei acestuia şi de restabilirea promptă
a circulaţiei.
Stopul cardiac este diferit de formele tranzitorii de colaps cardiovascular, necesitând intervenţia de resuscitare.
În contrast, sincopa vasodepresoare (sincopa vasovagală, hipotensiunea posturală cu sincopă, sincopa neurocardiogenă) şi alte
evenimente sincopale bradiaritmice primare sunt tranzitorii şi fără risc vital, cu reluarea spontană a conştienţei.
Cel mai comun mecanism electric în stopul cardiac este fibrilaţia ventriculară, responsabilă pentru 50-80% din cazuri. Şansa de
supravieţuire a acestor pacienţi creşte dacă manevrele de resuscitare cardio-pulmonară şi defibrilarea sunt iniţiate precoce.
Bradiaritmiile severe persistente, asistola şi activitatea electrică fără puls (activitate electrică organizată fără răspuns cardiac
mecanic, denumită şi disociaţie electro-mecanică) sunt responsabile de alte 20-30% din cazuri.
Tahicardia ventriculară fără puls este un mecanism mai puţin comun.
Stările de debit cardiac scăzut acut se pot prezenta clinic ca un stop cardiac.
Alte cauze hemodinamice includ:
- embolia pulmonară masivă acută,
- hemoragia internă prin ruptură de anevrism aortic
- ruptura cardiacă cu tamponadă post infarct miocardic.

Etiologie: Cauze structurale:

1. Boala coronariană ischemică
 leziuni aterosclerotice coronariene,
 anomalii ale arterelor coronare,
 infarctul miocardic – acut sau cronic,

257
 2. hipertrofia miocardică
 secundară,
 cardiomiopatia hipertrofică – obstructivă sau non-obstructivă,
3. cardiomiopatia dilatativă,
4. boli infiltrative şi inflamatorii cardiace
 miocardita,
 displazia aritmogenă de ventricul drept,
5. boli valvulare,
6. anomalii structurale electrofiziologice
 sindrom WPW,
 tulburări de conducere.

Există şi o serie de factori funcţionali favorizanţi:

1. alterări ale fluxului coronarian
 ischemie tranzitorie,
 reperfuzie după ischemie,
2. stări de debit cardiac scăzut
 insuficienţă cardiacă acută sau cronică,
 şoc cardiogen,
3. anomalii metabolice
 diselectrolitemii – hipokaliemia,
 hipoxemia,
 acidoza,
4. tulburări neurofiziologice - fluctuaţii autonome,

258
 5. toxice
 medicamente proaritmice,
 toxice cardiace,
 interacţiuni medicamentoase
Clinic:
Stopul cardiac poate fi precedat cu zile, săptămâni sau luni înaintea evenimentului de:
 angină crescendo,
 dispnee, palpitaţii,
 fatigabilitate
 alte acuze nespecifice.
Aceste acuze prodromale nu sunt specific predictorii pentru stopul cardiac.
Apariţia tranziţiei clinice care duce la stop cardiac reprezintă schimbarea acută a statusului cardiovascular cu până la o oră înaintea
instalării stopului.
S-au demonstrat modificări ale activităţii electrice cardiace, creşterea frecvenţei cardiace şi sistematizarea extrasistolelor ventriculare în
minutele sau orele dinaintea evenimentului acut.
Probabilitatea de resuscitare cu succes este legată de intervalul de la debut până la instituirea manevrelor de resuscitare, de locul în
care se produce, de mecanism şi de statusul clinic al pacientului înaintea instalării stopului.
Restabilirea circulaţiei şi rata de supraviețuire descresc linear din primul până la al zecilea minut.
La minutul 5, rata de supravieţuire în afara spitalului nu este mai mare de 25-30%. Locaţiile în care este posibilă resuscitarea cardio-
pulmonară promptă oferă o şansă mai bună de supravieţuire.
În orice caz, prognosticul în mediul spitalicesc şi în unităţile de terapie intensivă este puternic influenţat de statusul clinic precedent al
pacientului.

259
 Prognosticul pe termen scurt este favorabil în cazul instalării stopului cardiac în prezenţa unui eveniment cardiac acut sau a unui
dezechilibru metabolic tranzitor.
Rata de succes a resuscitării şi supravieţuirea după externarea din spital depind şi de mecanismul evenimentului.
1. Tahicardia ventriculară are cel mai bun prognostic, urmată de fibrilaţia ventriculară.
2. Activitatea electrică fără puls şi asistola au prognostic nefast.
Progresia spre moartea biologică depinde de mecanismul stopului cardiac şi de întârzierea intervenţiilor de resuscitare.
Există puţini pacienţi care au supravieţuit fără intervenţii salvatoare în primele 8 minute de la debut, apărând în plus şi afectarea
cerebrală.

Algoritm de resuscitare pentru suportul vital de bază

Tratament:
Se descriu 5 etape în managementul pacientului cu stop cardiac:

260
 1. suport vital de bază
a. eliberarea căilor aeriene,
b. manevra Heimlich (dacă se suspectează aspiraţia unui corp străin),
c. compresiuni toracice;
2. utilizarea defibrilatorului (dacă este accesibil);
3. suport vital avansat;
4. terapia postresuscitare;
5. managementul pe termen lung.

Suportul vital avansat are rolul de:

a) a asigura ventilaţia adecvată,
b) de a controla aritmiile cardiace,
c) de a restabili perfuzia organelor.

Pentru a asigura aceste condiții, sunt necesare:

a) defibrilare şi/sau pacing cardiac,
b) intubare oro-traheală
c) asigurarea unei linii venoase.

Viteza cu care se realizează defibrilarea este un element important în resuscitarea cu succes, atât pentru restabilirea circulaţiei
spontane, cât şi pentru protecţia sistemului nervos central.
În continuare se respectă protocoalele de resuscitare în cazul fibrilaţiei ventriculare/tahicardiei ventriculare fără puls, respectiv
bradiaritmii/asistolă sau activitate electrică fără puls.

261
 Terapia postresuscitare este dominată de instabilitatea hemodinamică a pacienţilor, iar circumstanţa clinică este determinată de obicei
de encefalopatia anoxică, un predictor puternic al decesului intraspitalicesc.

Pacienţii care supraviețuiesc unui stop cardiac fără afectare ireversibilă a sistemului nervos sunt candidaţi pentru defibrilatorul
implantabil.

Pentru pacienţii cu un mecanism tranzitor al stopului terapia anti-ischemică prin metode farmacologice sau intervenţionale este de
obicei suficientă.

262
 VALVULOPATIILE

Valvulopatiile reumatismale reprezintă o importantă problemă de sănătate publică în ţările în curs de dezvoltare, afectând în special
persoanele tinere.
În schimb, în ţările dezvoltate s-a înregistrat o reducere a incidenţei valvulopatiilor reumatismale, cu o creştere progresivă a
valvulopatiilor nereumatismale, în special degenerative, datorită îmbătrînirii populaţiei.
Decizia terapeutică depinde de severitatea leziunii valvulare şi trebuie luată de o echipă formată din cardiolog, chirurg cardiovascular
şi anestezist.

263
 STENOZA MITRALĂ
Stenoza mitrală este determinată de reducerea suprafeţei orificiului mitral sub valoarea normală de 4–6 cm2.

Stenoza mitrală este considerată critică atunci când aria orificiului mitral este <1 cm2 şi poate fi determinată de:

- fuziuni ale cuspelor mitrale,

- Fuziuni ale comisurilor,
- fuziunea şi fibrozarea cordajelor
- leziuni combinate.

Epidemiologie
În ţările industrializate, s-a redus incidenţa bolii prin reducerea numărului de cazuri de reumatism articular.
Se întâlneşte mai frecvent la sexul feminin (2:1).
Etiologie
 etiologia predominantă (99% din cazuri) este boala reumatismală;
o 25% din pacienţii cu valvulopatii reumatice au stenoză mitrală izolată,
o 40% au stenoză şi insuficienţă mitrală asociate;
o Incidenţa stenozei mitrale a scăzut concomitent cu scăderea incidenţei reumatismului articular acut;
o Asocierea stenozei mitrale postreumatismale cu defectul septal atrial se numeşte sindrom Lutembacher.

 La vârstnici, stenoza mitrală se poate instala datorită calcificărilor de inelului mitral, localizate,
o De regulă, la nivelul inelului mitral posterior – determină, mai frecvent, insuficiență mitrală ușoară sau moderată
o Se pot extinde la nivelul cuspelor, limitând mobilitatea acestora

264
 rar: stenoza mitrală congenitală; este diagnosticată în copilărie.
o Hipoplazia inelului mitral
o Inelul supravalvular mitral
o Valva mitrală cu dublu orificiu
o Valva mitrală in parasută
 Determinata de inserția anormală a cordajelor tendinoase la nivelul unui singur mușchi papilar
 foarte rar: remodelare valvulară care survine în:
o carcinoidul malign,
o lupusul eritematos sistemic,
o artrita reumatoidă,
o mucopolizaharidoza (sindrom Hunter-Hurler),
o boala Fabry,
o boala Whipple;
 Anumite afecţiuni pot mima stenoza mitrală organică prin obstruarea orificiului mitral (stenoze mitrale funcţionale):
o tumori (mixoame),
o trombi intratriali protruzivi,
o endocardita infecţioasă cu vegetaţii mari,
o prezenţa unei membrane congenitale în atriul stâng (cor triatriatum)

Fiziopatologie
Datorită îngustării orificiului mitral este îngreunată trecerea sângelui din atriul stâng spre ventriculului stâng în timpul diastolei.
Ca urmare, se produce o creştere de presiune în atriul stâng în repaus, care creşte şi mai mult la efort.

265
 Presiunea crescută se transmite retrograd în venele şi capilarele pulmonare, ceea ce determină vasoconstricţie arteriolară,  apoi
hipertrofia tunicii medii arteriolare şi apariţia hipertensiunii arteriale pulmonare.
Presiunea crescută din circulaţia pulmonară determină iniţial hipertrofie ventriculară dreaptă,  urmată de dilatarea ventriculului
drept  și apariția insuficiențelor pulmonară și tricuspidiană

Dilatarea atriului stâng ca urmare a presiunii intratriale crescute favorizează:

- apariţia aritmiilor atriale (fibrilaţie atrială)

- formarea trombilor intracavitari, cu risc crescut pentru evenimente cardioembolice.

Tahicardia agravează umplerea deficitară a VS prin scurtarea diastolei.

Tipic, ventriculul stâng are dimensiuni normale (exceptînd cazurile când există şi insuficientă mitrală asociată, cu dilatare de VS), umplerea
ventriculară și, implicit, dilatarea acestuia fiind limitată prezența obstacolului mitral..
Majoritatea pacienţilor cu stenoză mitrală au funcţia sistolică a ventriculului stâng normală.

Tablou clinic
Subiectiv.
Pacienţii sunt asimptomatici în condiţii de repaus dacă aria valvulară este peste 1.5 cm2.
Există numeroşi factori precipitanţi care agravează simptomele:
- efortul fizic,
- emoţiile,
- infecţiile respiratorii,
- febra,
- sarcina,

266
- tahiaritmiile.
Principalul simptom este dispneea de efort, agravată progresiv, asociată cu tuse şi wheezing;
In funcţie de severitatea stenozei mitrale, apare dispnee de diferite clase funcţionale NYHA.

Pacienţii cu stenoză mitrală mai pot prezenta:

- hemoptizie;
- durere retrosternală similară anginei pectorale
o generată de:
▪ hipertensiunea pulmonară,
▪ ateroscleroza coronariană asociată
▪ obstrucţia embolică a arterelor coronare;
- palpitaţii - determinate de tulburările de ritm;
- disfonie, prin compresia nervului recurent laringian de către atriul stâng dilatat sau de către artera pulmonară (sindrom Ortner);
- disfagie, prin compresia esofagului de către atriul stâng dilatat;
- simptome de congestie venoasă sistemică –
o hepatalgia (indusă/agravată de efort);
- simptome de debit cardiac scăzut –
o astenie,

267
 o vertij,
o lipotimie, rar sincope;
- semne şi simptome asociate emboliilor sistemice –
o cerebrale,
o coronariene,
o abdominale sau
o periferice
o (mai ales în prezenţa fibrilaţiei atriale sau a endocarditei infecţioase).

Examenul obiectiv
Semne generale: facies mitral (cianoza buzelor şi pomeţilor);
- semne de congestie:
o raluri pulmonare subcrepitante,
o hepatomegalie,
o jugulare turgescente,
o prezenţa refluxului hepatojugular,
o edeme periferice,
o ascită,
o hidrotorax.
Examenul obiectiv cardiac:

- accentuarea zgomotului 1;
- clacmentul de deschidere al valvei mitrale

268
 o generat de tensionarea cuspelor în diastolă;
o audibil dacă valvele mitrale sunt încă suple,
o poate dispărea când cuspele sunt intens calcifiate;
- uruitura diastolică
o expresia auscultatorică a turbulenţei sângelui la trecerea prin orificiul valvular îngustat;
- suflu sistolic de insuficienţă tricuspidiană funcţională asociată;
- accentuarea şi, uneori, dedublarea zgomotului 2 (în prezenţa HTP);
- suflul Graham-Steel (de insuficienţă pulmonară funcţională);
- când există IC dreaptă pulsaţiile cordului sunt vizibile în epigastru (semnul Harzer).

Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma: poate fi normală în stenoza mitrală largă.
 Ulterior apare:
o dilatare atrială stângă,
o aritmii supraventriculare (cel mai frecvent – fibrilaţie atrială),
o hipertrofie ventriculară dreaptă,
o bloc de ramură dreaptă.

2. Radiografia toracică poate evidenţia:

- modificări cardiace:
o arc inferior drept bombat = dilatarea atriului drept
o imagine de dublu contur = dilatarea atriului stâng;

269
 o arc mijlociu stâng rectiliniu/bombat = dilatarea arterei pulmonare;
o calcifierile valvei/inelului mitral;
o amprentarea sau devierea esofagului de către AS dilatat, la examinarea cu subtanţă baritată.

- modificări pulmonare:

o staza venoasă determină:

▪ dilatarea hilurilor pulmonare,

▪ opacităţi hilare imprecis delimitate cu aspect de „aripi de fluture” ce merg spre periferie, în special în lobii superiori,
determinate de apicalizarea circulaţiei;

▪ edemul interstiţial se manifestă prin apariţia liniilor Kerley A şi B.

3. Ecocardiografia:
Ecocardiografia transtoracică: este metoda de elecţie pentru diagnosticul şi stadializarea stenozei mitrale.
Valvele mitrale sunt îngroşate, cu mobilitate şi deschidere limitată;
În boala valvulară reumatismală sunt mai comune:
 fuziunile comisurale
 îngroșarea marginilor libere ale cuspelor mitrale
 care favorizează deschiderea în dom a cuspelor in timpul diastolei
Se poate măsura:
- aria valvulară mitrală (sub 1 cm2 – stenoză mitrală severă)

270
 - gradientul mediu transvalvular mitral (peste 10 mmHg – stenoză mitrală severă).
- Ambele sunt necesare pentru a aprecia severitatea stenozei
Se urmăresc dimensiunile atriului stîng şi ventriculului drept şi se măsoară presiunea în artera pulmonară pentru a evalua impactu
hemodinamic al stenozei mitrale

Ecocardiografia tridimensională: redă mai precis morfologia valvulară şi permite o măsurare mai exactă a orificiului valvei mitrale.

Ecocardiografia transesofagiană:
- permite o mai bună vizualizare a valvei mitrale şi a aparatului subvalvular,
- sensibilitate crescută pentru identificarea trombilor intraatriali şi a vegetaţiilor de endocardită.
Este necesară înaintea efectuării valvuloplastiei mitrale pentru a exclude prezenţa trombilor intraatriali sau din urechiuşa stângă.
Ecocardiografia de stress (efort fizic sau dobutamină): este necesară cînd există discordanţă între acuzele clinice reduse şi aspectul
echocardiografic de stenoză mitrală severă.

4. Cateterismul cardiac: este o investigaţie de a doua treaptă care permite cuantificarea stenozei mitrale şi a hipertensiunii
pulmonare atunci când există discordanţă între tabloul clinic şi datele ecocardiografice.

5. Coronarografia este indicată pentru evaluarea circulaţiei coronariene preoperator tuturor pacienţii valvulari care au cel puţin
una din următoarele criterii:
 suspiciune sau istoric de boală coronariană,
 ventricul stâng cu funcţie sistolică deprimată,
 bărbaţi de peste 40 de ani,
 femei la menopauză,

271
  cel puţin un factor de risc cardiovascular prezent.

Diagnosticul se pune pe baza:

- acuzelor clinice,
- tabloului stetacustic cardiac
- aspectului ecocardiografic.
În majoritatea cazurilor, echocardiografia este suficientă pentru confirmarea diagnosticului, stabilirea severităţii şi indicaţiei
terapeutice.

Complicaţii
Cea mai frecventă complicaţie este fibrilaţia atrială, care determină agravarea simptomatologiei şi apariţia trombilor atriali, mai
frecvent în urechiuşa stângă.
Emboliile sistemice apar frecvent la pacienţii cu stenoză mitrală şi fibrilaţie atrială, dar apar şi la pacienţii cu ritm sinusal datorită stazei
sanguine în atriul stâng dilatat.
În funcţie de teritoriul afectat, poate apărea:
- infarct miocardic,
- accident vascular cerebral,
- hipertensiune arterială reno-vasculară prin embolizare în arterele renale,
- infarcte splenice,
- ischemie acută a membrelor inferioare etc.
Alte complcaţii:
- endocardita infecţioasă,

272
 - hipertensiunea pulmonară,
- insuficienţa cardiacă.

Tratament
Tratamentul medical se adresează complicaţiilor stenozei mitrale;
Dispneea
 este ameliorată de diuretice şi nitraţi cu eliberare prelungită.
La pacienţii cu fibrilaţie atrială se poate opta pentru controlul:
- ritmului (prin cardioversie electrică sau farmacologică)
- al frecvenţei cardiace - prin administrare de:
o beta blocante,
o calciu blocante non-dihidropiridinice,
o digoxin
- se recomandă terapie anticoagulantă cu menţinerea INR terapeutic între 2–3.
Terapia anticoagulantă este indicată şi la pacienţii cu stenoză mitrală şi ritm sinusal care:
- au avut un accident embolic
- la care se identifică în atriul stâng trombi
- la care se identifica in atriul stang contrast spontan dens.
Sunt necesare măsuri generale de profilaxie a endocarditei infecţioase – igienă orală bună, asepsie în timpul manoperelor
instrumentale.

Pacienţii simptomatici, cu arie valvulară sub 1,5 cm2, trebuie trataţi intervenţional sau chirurgical.

273
 Pacienţii asimptomatici, cu arie valvulară sub 1,5 cm2, dar cu risc embolic crescut, vor fi trataţi intervenţional.

Tratamentul intervenţional – valvuloplastia mitrală percutană cu balon - constituie indicaţia de elecţie pentru pacienţii cu:
- arie valvulară sub 1,5 cm2, simptomatici şi cu anatomie favorabilă a valvei mitrale,
- pentru pacienţii cu anatomie nefavorabilă, dar cu risc operator crescut.

Contraindicaţii pentru tratamentul intervenţional:

 aria orificiului valvular mitral >1.5 cm2;
 prezenţa trombilor intratriali;
 regurgitare mitrală moderată sau severă;
 calcifieri severe ale valvelor mitrale;
 absenţa fuziunilor comisurale;
 boală valvulară aortică sau tricuspidiană severă asociată ce necesită corecţie chirurgicală;
 boală coronariană asociată care impune efectuarea by-pass-ului aortocoronarian.

Tratamentul chirurgical se adresează pacienţilor simptomatici, cu arie valvulară sub 1,5 cm 2, dar care au contraindicaţii pentru
valvuloplastia mitrală percutană cu balon.
În 95% din cazuri se practică înlocuire valvulară cu proteze tisulare sau metalice şi mai rar comisurotomie pe cord închis sau deschis.
Prezenţa protezelor metalice impune anticoagularea orală permanentă cu antagonişti ai vitaminei K (acenocumarol, warfarină), cu
menţinerea INR între 2.3–3.5.

274
 INSUFICIENŢA MITRALĂ
Insuficienţa mitrală reprezintă trecerea anormală a unui volum de sânge din ventriculul stâng în atriul stâng în timpul sistolei
ventriculare ca urmare a disfuncţiei:

- valvei mitrale,
- inelului mitral
- aparatului subvalvular (cordaje, muşchi papilari).

275
 Epidemiologie
Incidenţa bolii mitrale reumatismale a scăzut considerabil datorită profilaxiei reumatismului articular acut, astfel că insuficienţa mitrală
degenerativă a devenit predominantă.
Rezultatele bune obţinute prin tehnicile de reparare a valvei mitrale au schimbat opţiunile terapeutice în ultimii ani.

Etiologie şi clasificare
Insuficienţa mitrală poate avea diferite cauze şi în funcţie de debutul simptomelor poate fi acută sau cronică.
Insuficienţă mitrală acută poate fi determinată de:
- endocardita infecţioasă,
- traumatismele toracice/valvulare,
- infarctul miocardic acut,
- dehiscenţa de proteză valvulară.

Insuficienţă mitrală cronică are multiple etiologii:

- inflamatorie:
o reumatism articular acut,
o lupus eritematos sistemic;
- degenerativă:
o prolaps de valvă mitrală,
o calcifieri ale inelului mitral;
- infecţioasă: endocardită infecţioasă;

276
 - structurală:
o congenitală
▪ cleftul sau fenestrarea valvei mitrale,
▪ valva în paraşută;
o dobândită
▪ dilatarea ventriculului stâng şi a inelului valvular mitral,
▪ rupturi ale cuspelor, cordajelor sau pilierilor,
▪ retracţia de pilier,
▪ disfuncţia de proteză valvulară;
- funcţională

o cardiomiopatia hipertrofică obstructivă,

o disfuncţia muşchilor papilari determinată de ischemie

Fiziopatologie
Refluarea sângelui din ventricul în atriul stâng în timpul sistolei duce la diminuarea volumului bătaie şi la creşterea presiunii în atriul
stâng (vezi stenoza mitrală).
Tahicardia apare ca mecanism compensator, cu scopul menţinerii debitului cardiac.

Tablou clinic
Subiectiv:

277
Simptomatologia este variabilă în funcţie de caracterul acut sau cronic al insuficienţei mitrale;
insuficienţa mitrală acută poate determina:
- edem pulmonar acut (cu dispnee şi ortopnee)
- şoc cardiogen;

insuficienţa mitrală cronică este relativ bine tolerată, manifestându-se prin:

o dispnee de efort,
o astenie,
o fatigabilitate
- agravate odată cu progresia bolii;
- alte acuze includ:
o palpitaţii,
o stări lipotimice sau sincope;
emboliile periferice apar mai rar ca în stenoza mitrală.
Obiectiv;
Tabloul stetacustic este dominat de suflu holosistolic apical cu iradiere tipică în axilă.
- Impulsul apexian [Şocul apexian] este deplasat lateral,
- Pot apare
o zgomot 1 diminuat,
o zgomot 2 dedublat (şi accentuat în prezenţa hipertensiunii pulmonare severe),
- zgomot 3 constant prezent datorită fluxului transmitral crescut.
Mai pot apărea:

278
 - clic sistolic în prolapsul de valvă mitrală,
- uruitură diastolică în regurgitările severe.
În fazele avansate apar semne de congestie
- hepatomegalie,
- jugulare turgescente,
- reflux hepato-jugular,
- edeme periferice,
- raluri de stază pulmonară

Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma: poate fi normală în formele uşoare.
Apar:
 semne de dilatare atrială şi ventriculară stângă,
 fibrilaţia atrială apare frecvent;
 semne de dilatare ventriculară dreaptă atunci când se instalează hipertensiunea pulmonară;
 în insuficienţa mitrală acută ischemică pot fi evidente anomalii ale segmentului ST şi undei T.
2. Radiografia toracică: evidenţiază:
- dilatare atrială şi ventriculară stângă,
- calcifieri ale inelului mitral;
- edemul interstiţial (linii Kerley B) apare în insuficienţa mitrală acută sau tardiv în evoluţia insuficienţei mitrale cronice.

279
 3. Ecocardiografia:
Ecocardiografia transtoracică este utilă pentru:
- evidenţierea şi cuantificarea severităţii insuficienţei mitrale,
- descrierea morfologică a cuspelor, cordajelor, inelului mitral,
- evidenţierea anomaliilor de contractilitate a VS (insuficienţa mitrală ischemică)
- evaluarea complicaţiilor
o dilatarea atriului şi ventriculului stâng,
o cuantificarea hipertensiunii pulmonare.
Se evidenţiază în sistolă un flux color turbulent direcţionat dinspre ventriculul stâng spre atriul stâng.
Severitarea regurgitării se stabileşte măsurînd mai mulţi parametrii ecocardiografici, dintre care cei mai folosiţi sunt:
- grosimea jetului de regurgitare la vena contracta,
- aria jetului,
- volumul regurgitant,
- fracţia de regurgitare
Ecocardiografia transesofagiană
- permite vizualizarea valvei mitrale şi a aparatului subvalvular şi cuantificarea mai precisă a insuficienţei mitrale când
fereastra ecocardiografică transtoracică este deficitară,
- vizualizarea vegetaţiilor de endocardită sau a trombilor intracardiaci.
Ecocardiografia 3D permite o evaluare morfologică precisă.
Ecocardiografia de stress este utilă pentru evaluarea severităţii insuficienţei mitrale şi hipertensiunii pulmonare în dinamică.

280
 4. Cateterism cardiac şi angiografie: indicaţiile cateterismului cardiac sunt limitate la cazurile în care există discordanţă între
tabloul clinic şi datele ecocardiografice;
Angiografia coronariană are aceleaşi indicaţii ca în stenoza mitrală.
5. Imagistica prin rezonanţă magnetică: permite

- evaluarea precisă a severităţii regurgitării mitrale

- măsurarea cavităţilor cardiace,
- determinarea fracţiei de ejecţie a ventriculului stâng.
- Nu se face de rutină.

Diagnosticul se pune pe baza:

- acuzelor clinice,
- tabloului stetacustic cardiac
- aspectului ecocardiografic.
Ecocardiografia stabileşte mecanismul regurgitării mitrale, severitatea acesteia şi posibilităţile de corecţie.
Complicaţii
Sunt aceleaşi complicaţii ca în stenoza mitrală, dar accidentele embolice sunt mai rare.
[fibrilatia atriala, hipertensiunea pulmonara, insuficienta cardiaca, emboliile cardiace]

Tratament
Tratamentul medical.
În insuficienţa mitrală acută stabilizarea hemodinamică înaintea intervenţiei chirurgicale include:

281
 - tratamentul clasic al edemului pulmonar acut,
- utilizarea agenţilor inotrop pozitivi
- utilizarea balonului de contrapulsaţie.
Utilizarea nitratilor si diureticelor poate reduce presiunile de umplere
În insuficienţa mitrală cronică nu există un tratament medical specific, iar tratamentul cu vasodilatatoare (inclusiv inhibitorii enzimei de
conversie) nu s-a dovedit a fi util la pacientii fara insuficienta cardiaca.
Pacienţii care dezvoltă insuficienţă cardiacă pot beneficia de tratament cu:
- inhibitori ai enzimei de conversie,
- beta-blocante
- antialdosteronice.
Se recomandă la pacienţii cu fibrilaţie atrială:
- controlul ritmului sau al frecvenţei cardiace,
- anticoagularea orală permanentă.

Tratamentul intervenţional: procedura „edge-to-edge” (MitraClip) este o procedură intervențională similară operației Alfieri (sutura
marginilor libere a valvei mitrale în porțiunea mediană) care presupune aplicarea percutană a unor capse metalice în locul firelor de sutura.
Procedura ”edge-to-edge” are indicaţii limitate şi reduce insuficienţa mitrală mai puţin decât intervenţiile chirurgicale dar ar reprezenta o
alternativă de tratament la pacienții cu risc înalt, vârstă avansată și funcție ventriculară stângă alterată.

Tratamentul chirurgical presupune repararea valvei mitrale sau înlocuirea acesteia cu proteză mecanică sau tisulară.
Repararea valvei mitrale este de preferat atunci cînd este tehnic posibilă, fiind asociată cu o mortalitate perioperatorie şi pe termen
lung mai scăzută.
Tratamentul chirurgical este indicat pacienţilor cu:

282
 - insuficienţa mitrală severă, simptomatici.
- pacienţilor asimptomatici, care au:
o disfuncţie ventriculară stângă
o fibrilaţie atrială
o hipertensiune pulmonară (presiunea sistolică pulmonară > 50 mmHg).
Insuficienţa mitrală acută severă reprezintă o urgenţă chirurgicală.

STENOZA AORTICĂ
Este o leziune a valvei aortice asociată cu deschiderea insuficientă a cuspelor în timpul sistolei care determină obstrucţie la trecerea
fluxului sanguin prin orificiul valvular. Fiziologic, aria orificiului valvei aortice este de 2-3 cm2

Epidemiologie
Stenoza aortică este cea mai frecventă boală valvulară în Europa şi America de Nord.

Stenoza aortică congenitală este dominantă la tineri iar cea degenerativă este întâlnită mai ales la adultul vârstnic (2–7% din populaţia
>65 de ani).

Incidenţa stenozei aortice reumatismale a scăzut ca urmare a profilaxiei eficiente a reumatismului articular acut.

283
 Etiologia
- congenitală:
o unicuspidie/bicuspidie/tetracuspidie aortică
o valvă aortică tricuspă, dar cu morfologie anormală
▪ cuspe hipoplazice,
▪ fuziuni comisurale;
- dobândită:
o reumatismală
o degenerativă.

Fiziopatologie
Obstacolul valvular determină supraîncărcarea de presiune a ventriculului stâng cu hipertrofia acestuia și prelungirea timpului de
ejecție a ventriculului stâng.
În aval de obstacol, perfuzia periferică scade, efectele fiind mai accentuate în condiţii de tahicardie (stres, efort fizic), când necesarul
de oxigen tisular creşte.
Bradicardia favorizează umplerea ventriculară la această categorie de pacienţi, cu creşterea consecutivă a debitului cardiac .
Agresiunile repetate ale peretelui aortic de către jetul de sânge care trece prin valva aoritcă stenotică determină dilatarea aortei în
zona respectivă și favorizează apariția leziunilor de jet (ulcerații aortice sau chiar disecție de aortă)

284
 Tablou clinic
Subiectiv.
Simptomele cardinale sunt:
o angina,
o dispnea,
o stări lipotimice
o sincopă
- care apar inițial la efort.
În stadiile avansate apare:
- dispnee paroxistică nocturnă cu ortopnee,
- Pot prezenta edem pulmonar acut,
- simptome sugestive de hipertensiune pulmonară.

Examenul obiectiv.
Tabloul stetacustic cardiac este dominat de prezenţa unui sulfu sistolic rugos în focarul aortic, frecvent cu iradiere pe vasele gâtului,
bilateral.
- La unii pacienți suflu de stenoză aortică poate iradia și către apex, având, in acest caz o tonalitate inalta (fenomen Gallvardin)
- Pulsul periferic se caracterizeaza tipic, prin debut tardiv şi amplitudine scăzută (“pulsus parvus et tardus”),
- presiunea arterială sistolică şi presiunea pulsului sunt scăzute,
- impulsul apexian este deplasat inferior şi la stânga.
- Zgomotul 2 poate fi diminuat sau absent când cuspele aortice sunt intens calcifice.

285
 - Odată instalată insuficiența cardiacă, apar semne de congestie sistemică.

Explorări paraclinice:
1. Electrocardiograma:
- evidenţiază, cel mai frecvent, hipertrofia VS şi, uneori, dilatarea atriului stâng;
- fibrilaţia atrială apare târziu în evoluţia bolii;
- extensia modificărilor de la nivelul valvei aortice către nodul atrio-ventricular poate antrena tulburări de conducere (blocuri atrio-
ventriculare de diferite grade).
2. Radiografia toracică: poate fi normală sau poate evidenţia:
o hipertrofia ventriculului stâng, (arc inferior stâng proeminent)
o calcifierile valvei aortice,
o dilatarea poststenotică a aortei ascendente.
3. Ecocardiografia: reprezintă metoda de elecţie pentru diagnostic.
Ecocardiografia transtoracică permite:
- diagnosticul şi stadializarea stenozei aortice,
- aprecierea calcifierilor valvulare,
- determinarea numărului de cuspe,
- evaluarea funcţiei ventriculului stâng şi
- evaluarea gradului de hipertrofie a VS,
- identificarea anomaliilor asociate.
Criteriile echocardiografice de severitate sunt reprezentate de:
- o arie valvulară sub 1 cm2
- gradient mediu transvalvular peste 40 mmHg, în condiţiile unei funcţii sistolice normale.

286
 Ecocardiografia transesofagiană are utilitate limitată pentru evaluarea stenozei aortice.
Poate furniza informaţii privind dimensiunile inelului aortic.
Ecocardiografia de stress cu dobutamină poate diferenţia stenoza aortică severă de cea moderată atunci când există dubii de
diagnostic, in special in cazul pacientilor cu gradientul transvalvular scazut ca urmare a reducerii debitului cardiac, severitatea stenozei putând
fi subestimată.
Ecografia de stres poate diferenția
 pacienții cu stenoză aortica strânsă și debit cardiac scăzut DE
 pacienții cu IC de alte etiologii și care asociază stenoză aortică moderată
În plus ecografia de stres permite aprecierea rezervei contractile și, implicit, prognosticul peri- și post-operator, influețând decizia de
tratament chirurgical.
4. Testul de efort este
- contraindicat la pacienţii simptomatici cu stenoză aortică,
- este util pentru demascarea simptomelor şi stratificarea riscului la asimptomatici cu stenoză aortică strânsă.
5. Cateterismul cardiac şi angiografia:
Cateterismul cardiac permite evaluarea severităţii stenozei aortice când există discordanţă între tabloul clinic şi evaluarea
ecocardiografică;
Angiografia coronariană permite evaluarea circulaţiei coronariene preoperator.
6. Tomografia computerizată: permite o foarte bună vizualizare a:
- cuspelor aortice (utilă mai ales pentru Dx malformațiilor congenitale ale valvei aortice)
- a calibrului aortei.
7. Imagistica prin rezonanţă magnetică utilă pentru evaluarea:
- cavităţilor drepte şi stângi,

287
- a severităţii stenozei aortice,
- identificarea şi cuantificarea fibrozei miocardice,
- aprecierea prognosticului.

Diagnosticul se pune pe baza acuzelor clinice, tabloului stetacustic şi ecocardiografiei.

Complicaţii
Când o stenoză aortică strânsă devine simptomatică, supravieţuirea la 5 ani este de 15-50%.
Cele mai frecvente complicaţii sunt:
- tulburările de ritm şi conducere,
- moartea subită
- insuficienţa cardiacă prin alterarea funcţiei sistolice a ventriculului stâng.

Tratament
Tratamentul medical nu influenţează prognosticul pacienţilor cu stenoză aortică.
Este importantă
 menţinerea ritmului sinusal,
 controlul factorilor de risc pentru ateroscleroză,
 controlul hipertensiunii arteriale.
Pacienţii care nu au indicaţie pentru tratamentul chirurgical sau intervenţional şi au simptome de insuficienţă cardiacă vor fi trataţi cu:
- digitală,

288
- diuretice,
- inhibitori ai enzimei de conversie sau sartani,
Se va evita hipotensiunea.

Tratamentul intervenţional
 Valvuloplastia cu balon
o este considerată o procedură intermediară până la
 TAVI (Implantarea valvei aortice transcateter) sau
 protezare valvulară,
o fiind indicată pacienţilor instabili hemodinamic cu risc crescut pentru intervenţia chirurgicală sau
o pacienților cu stenoză aortică strânsă care urmează a fi supuşi unor intervenţii chirurgicale non-cardiace.
 Implantarea valvei aortice transcateter TAVI este o alternativă la tratamentul chirurgical adreastă pacienţilor cu risc operator
crescut, şi trebuie realizată într-un centru care dispune de un serviciu de chirurgie cardiovasculară deoarece 1-2% din cazuri
necesită intervenţie chirurgicală imediată.

Tratamentul chirurgical este terapia de elecţie, care constă în înlocuirea valvei native cu o proteză mecanică sau tisulară.
Se indică pacienţilor cu:
- stenoză aortică strânsă simptomatici
- şi celor cu stenoză aortică strânsă asimptomatici care au:
o disfuncţie ventriculară stângă,
o devin simptomatici în timpul testului de efort.

289
 - De asemenea, se face înlocuire valvulara aortică şi la pacienţii cu stenoză aortică moderată care urmează să fie supuşi unei
proceduri de:
▪ by-pass aortocoronarian,
▪ unei intervenţii chirurgicale pe aorta ascendentă sau pe altă valva cardiacă.
Vârsta înaintată nu reprezintă o contraindicaţie pentru tratamentul chirurgical.

INSUFICIENŢA AORTICĂ
Insuficienţa aortică este o valvulopatie caracterizată prin închiderea incompletă a cuspelor aortice în timpul diastolei, cu regurgitarea
retrogradă a unui volum de sânge din aortă în ventriculul stâng.

Epidemiologie
Incidenţa anomaliilor rădăcinii valvei aortice a crescut, aceasta devenind etiologia predominantă în ţările occidentale,
Anomaliile congenitale ocupa locul al doilea ca frecvenţă.

Etiologie: insuficienţa aortică este determinată de anomalii ale valvei şi/sau de anomalii ale rădăcinii aortice şi aortei ascendente.
Poate fi acută sau cronică.
- Anomaliile valvei aortice:
o pot fi congenitale - cel mai frecvent, bicuspidia aortică
o dobândite
▪ degenerativă a vârstnicului,
▪ reumatismală,
▪ perforaţia/ruptura cuspelor în endocardita infecţioasă;

290
- Dilatarea rădăcinii aortei şi aortei ascendente:
o dilatare idiopatică la vârstnici,
o sindrom Marfan,
o ectazia anulo-aortică,
o necroza chistică a mediei,
o sindromul Ehler-Danlos,
o osteogenesis imperfecta,
o aortita sifilitică;
- Cauze rare:
o traumatisme toracice,
o colagenoze,
o boli inflamatorii
▪ lupus eritemotos sistemic,
▪ poliartrită reumatoidă,
▪ spondilită ankilopoietică,
o sindrom antifosfolipidic,
o consum de anorexigene.

Fiziopatologie
Insuficienţa aortică antrenează încărcarea de volum a ventriculului stâng şi dilatarea consecutivă a acestuia.

291
 Volumul de sânge crescut ejectat în aortă în sistolă determină dilatarea rădăcinii aortice şi a aortei ascedente determinînd un debit
cardiac crescut care explică toleranţa bună la efort a acestor pacienţi şi perioada lungă de supravieţuire.

Diagnosticul se pune pe baza acuzelor clinice, a stetacusticii cardiace şi a ecocardiografiei.

Complicaţii
Progresia este lentă spre insuficienţă cardiacă.
Apar frecvent tulburări de ritm şi endocardită infecţioasă.

Tablou clinic
Subiectiv.
Simptomele apar în decadele 4–5 de viaţă, concomitent cu dilataţia şi disfuncţia ventriculară şi includ:
 dispneea de efort,
 ortopneea,
 dispneea paroxistică nocturnă,
 angina pectorală,
 palpitaţii,
 sincope.

Examenul obiectiv:

292
  puls rapid, cu aplitudine crecută („pulsus celer et altus”);
 presiunea pulsului crescută;
 suflu diastolic în zona aortică, cu iradiere tipică spre vasele gâtului , mai uşor audibil când pacientul stă cu trunchiul
aplecat în faţă;
 zgomotele 3 şi 4 audibile – în insuficienţa aortică severă;
 uruitura diastolică Austin-Flint audibilă în focarul mitralei,
o determinată de lovirea valvei mitrale de către jetul de insuficienţă aortică;
 semne periferice de debit cardiac crescut
o semnele de Musset,
o semn Müller,
o pulsul capilar Quincke,
o hippusul pupilar Landolfi

Explorări paraclinice
1.Electrocardiograma:
 semne care sugerează supraîncărcarea de volum a ventriculului stâng;
 deviaţie axială stângă;
 tulburări de conducere intraventriculară;
 fibrilaţia atrială este neobişnuită şi apare tardiv în evoluţia bolii

2. Radiografia toracică: poate evidenţia

 dilatarea ventricului stâng,

 calcifierea cuspelor aortice,

293
  dilatarea aortei ascendente - mai accentuată decât în stenoza aortică, mai ales dacă insuficienţa aortică este cauzată de:
o sindromul Marfan,
o ectazia anulo-aortică
o necroza chistică a mediei.

3. Ecocardiografia permite:
 diagnosticul şi cuantificarea insuficienţei aortice,
 examinarea valvei aortice şi a aortei ascendente,
 evaluarea dimensiunilor şi funcţiei ventriculului stâng,
 evidenţierea anomaliilor asociate.
Severitarea regurgitării se stabileşte măsurînd mai mulţi parametri echocardiografici, dintre care cei mai folosiţi sunt:
 grosimea jetului de regurgitare la vena contracta,
 grosimea jetului în tractul de ejecţie al ventriculului stâng,
 aria orificiului regurgitant,
 volumul regurgitant,
 fracţia de regurgitare
4. Cateterismul cardiac este indicat atunci când există discordanţă între tabloul clinic şi rezultatele ecocardiografiei;
coronarografia permite evaluarea circulaţiei coronariene preoperator;
5. Tomografia computerizată: permite studiul morfologiei valvei aortice şi a anomaliilor coronariene ascoiate.
6. Imagistica prin rezonanţă magnetică: permite evaluarea cu precizie a volumului regurgitant şi a orificiului de regurgitare.

Tratament
Tratamentul medical.

294
 Vasodilatatoarele şi agenţii inotrop pozitivi pot fi folosiţi pe termen scurt pentru ameliorarea simptomelor de insuficienţă cardiacă până
la intervenţia chirurgicală.
Inhibitorii enzimei de conversie sau sartanii sunt utili pentru tratamentul pacienţilor cu insuficienţă aortică severă şi insuficienţă
cardiacă, în prezenţa hipertensiunii arteriale.
Beta-blocantele pot întârzia dilatarea inelului aortic şi reduce riscul de disecţie de aortă la pacienţii cu sindrom Marfan, pre- şi
postchirurgical.
În cazul pacienţilor cu dilatare de aortă ascendentă se recomandă evitarea eforturilor fizice importante şi a exerciţiilor izometrice şi se
interzice sportul de performanţă.

Tratamentul chirurgical constă în înlocuirea valvulară cu o proteză biologică/mecanică sau reparare valvulară, dacă este posibilă
(tehnică mai puţin dezvoltată în prezent).
Este necesară şi înlocuirea aortei ascendente, cu reimplantarea arterelor coronare la pacienţii cu anevrism de aortă ascendentă.
Este indicat pacienţilor cu:
 insuficienţă aortică severă simptomatici sau
 cu insuficienţă aortică severă asimptomatici, dar care
o au disfuncţie ventriculară stângă sau
o ventricul stâng dilatat excesiv
 diametru telediastolic >70 mm,
 diametru telesistolic >50 mm
Insuficienţa aortică acută reprezintă o urgenţă chirurgicală.

295
 INSUFICIENŢA TRICUSPIDIANĂ
Insuficienţa tricuspidiană reprezintă trecerea anormală a unui volum de sânge din ventriculul drept în atriul drept în timpul sistolei,
datorită afectării aparatului valvular tricuspidian.
ITr poate determina stază venoasă sistemică, încărcare de volum şi dilatare de ventricul drept care va agrava regurgitarea.
Etiologie
 secundară este mai frecventă şi este determinată de dilatarea inelului tricuspidian;
o apare în hipertensiunea pulmonară de diferite cauze, de obicei determinată de:
 patologia valvei mitrale,
 în infarctul de ventricul drept,
 în bolile cardiace congenitale,
o hipertensiunea pulmonară primară sau,
o rar, în cordul pulmonar;
 primară, prin afectarea valvei tricuspide:
o leziune izolată congenitală de valvă tricuspidă,
o boala Ebstein,
o reumatismul articular acut,
o sindromul carcinoid,
o prolapsul de valvă tricuspidiană,
o endocardita infecţioasă,
o la pacienţii cu stimulatoare cardiace.
Clinic
Subiectiv.
Simptomele sunt determinate de boala de bază.

296
Insuficienţa tricuspidiană severă izolată poate fi bine tolerată perioade lungi de timp, tardiv se instalează
 fatigabilitate şi
 simptome determinate de congestia sistemică.
Examen obiectiv:
 jugulare turgescente,
 hepatomegalie (dureroasă),
 reflux hepatojugular prezent,
 edeme declive,
 ascită;
 auscultatoric cardiac
o se aude suflu sistolic în focarul tricuspidei, caracteristic accentuat în inspir,
o accentuarea zgomotului 2,
o zgomot 3 audibil.

Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma: semne de supraîncărcare a cordului drept:
 undă P pulmonară (amplitudine crescută ≥2.5 mV) sau semne de dilatare biatrială,
 bloc de ramură dreaptă minor sau major,
 deviaţie axială dreaptă,
 aritmii atriale diverse
 fibrilaţie atrială,
 flutter,

297
  tahicardii atriale.

2. Radiografia toracică:
 cardiomegalie,
 dilatarea atriului drept,
 revărsat pleural.
3. Ecocardiografia face distincţie între forma:
 primară - prin afectare de valvule tricuspide –
 vegetaţii,
 prolaps,
 retracţii,

 inserţii anormale
 secundară - dilatarea inelului > 40 mm în diastolă e considerată semnificativa
Permite
 diagnosticul şi cuantificarea insuficienţei tricuspidiene, în funcţie de:
o grosimea jetului de regurgitare la vena contracta,
o aria jetului de regurgitare,
o volumul şi fracţia de regurgitare
 evaluarea indirectă a presiunii în artera pulmonară,
 aprecierea dimensiunilor şi funcţiei ventriculului drept.

298
 Ecografia de stres (cu dobutamină): permite evaluarea presiunilor pulmonare în dinamică.

4. Cateterismul cardiac drept: permite evaluarea directă a presiunilor în artera pulmonară.

5. Imagistica prin rezonanţă magnetică: când este disponibilă, este metoda optimă pentru evaluarea dimensiunilor şi funcţiei
ventriculului drept;
Nu se face de rutină.

Tratament
Tratamentul medical: diureticele reduc gradul de congestie şi simptomele.
Tratamentul chirugical este indicat pacienţilor cu:
 insuficienţă tricuspidiană severă simptomatici (primară sau secundară);
 trebuie luat în considerare la pacienţii asimptomatici cu insuficienţă tricuspidiană severă la care se constată dilatare sau
disfuncţie progresivă de ventricul drept,
 pacientii asimptomatici care urmează să fie supuşi unei alte intervenţii de chirurgie cardio-vasculară;
 la pacienţii la care se face corecţie valvulară pe cordul stâng trebuie luată în considerare chirurgia valvei tricuspide
dacă există regurgitare moderată sau inel dilatat de peste 40 mm.

299
 Anuloplastia tricuspidiană: este intervenţia de preferat.
Înlocuirea valvei tricuspide cu proteză preferabil tisulară (risc mare de tromboză în prezenţa protezelor mecanice) trebuie luată în
considerare la pacienţii cu dilatare importantă de ventricul drept şi defect de cooptare pronunţat al valvei tricuspide.

STENOZA TRICUSPIDIANĂ
Stenoza tricuspidiană reprezintă un obstacol în trecerea sângelui din atriul drept înspre ventriculul drept, având drept consecinţă
dilatarea atriului drept şi creşterea presiunii în venele cave.

Epidemiologie şi etiologie: incidenţa este uşor mai mare în ţările în curs de dezvoltare (comparativ cu cele dezvoltate), datorită
etiologiei predominant reumatismale.
Foarte rar apare ca leziune izolată, cel mai frecvent fiind asociată altor leziuni valvulare.

Clinic: semnele şi simptomele sunt dominate de patologia valvulară asociată,

Dacă stenoza tricuspidiană este strânsă apare
 fatigabilitate şi
 congestie sistemică.
Tabloul stetacustic cardiac estesimilar cu cel din stenoza mitrală, dar se accentuează în inspir.
Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma: semne de supraîncărcare a atriului drept:
 undă P pulmonară (amplitudine crescută ≥2.5 mV) sau dilatare biatrială,
 fără semne de suprasolicitare a ventriculului drept,
 aritmii atriale diverse

300
 o fibrilaţie atrială,
o flutter,
o tahicardii atriale

2. Radiografia toracică: dilatarea atriului drept, fără dilatare a arterei pulmonare.

3. Ecocardiografia: permite diagnosticul şi cuantificarea severităţii stenozei tricuspidiene;

Furnizează informaţii despre morfologia valvei tricuspide şi a aparatului subvalvular;
Stenoza tricuspidiană se consideră severă dacă există un gradient mediu transvalvular de peste 5 mmHg în ritm sinusal.
Ecografia 3D poate aprecia mai exact aria valvulară.
4. Cateterismul cardiac drept: permite evaluarea directă a presiunilor în artera pulmonară.

Tratament
Tratamentul medical: diureticele pot fi adminsitrate în prezenţa insuficienţei cardiace, cu utilitate limitată.

Tratamentul chirugical: este indicat pacienţilor cu:

 stenoză tricuspidiană severă, simptomatici sau
 celor care beneficiază de tratamentul chirurgical al altor boli valvulare;
Plastia valvei este rareori posibilă, cuspele fiind remaniate;
înlocuirea valvei cu o proteză preferabil tisulară este o opţiune mai potrivită.

301
 STENOZA PULMONARĂ
Stenoza pulmonară este caracterizată prin îngustarea orificiului sigmoidian pulmonar, care creează un obstacol în calea ejectiei
ventriculului drept.
VD se hipertrofiază şi mai târziu se dilată.

Epidemiologie şi etiologie.
Este o afecţiune rară, în marea majoritate a cazurilor fiind o malformaţie congenitală.
Stenoza pulmonara dobândită poate fi determinată de:
 sindrom carcinoid,
 vegetaţii,
 tumori de ventricul drept,
 apare prin compresie externă - tumori mediastinale
Clinic.
La examenul obiectiv cardiac se decelează:
 suflu sistolic de ejecţie în spatiul II-III i.c. stâng, parasternal,
 zgomot 2 diminuat şi dedublat.

Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma:

302
  P „pulmonar”,
 hipertrofie ventriculară dreaptă.
2. Examenul radiologic:
 dilatarea accentuată a ventriculului drept,
 bombarea arterei pulmonare,
 circulaţie pulmonară săracă
3. Ecocardiografia pune diagnosticul, stabileşte severitatea şi indicaţia de tratament chirurgical.

Tratamentul vizează afecţiunea de bază iar cînd este necesar se va face înlocuire valvulară cu o proteză biologică.

INSUFICIENŢA PULMONARĂ

Este caracterizată prin închiderea incompletă a orificiului sigmoidian pulmonar în diastolă, ceea ce va determina regurgitarea sângelui
în ventriculul drept, determinând dilatarea acestuia.

Etiologie
Insuficienţa pulmonara organică, rară, este produsă de:
 congenital
 endocardita bacteriană,

303
  reumatism articular acut,
 sifilis,
 traumatisme
Insuficienţa pulmonară funcţională, frecventă, apare datorită dilatării inelului pulmonar, cel mai adesea la pacienţii cu hipertensiune
pulmonară (de orice cauză).

Clinic
Auscultaţia cordului:
 suflu diastolic, cu maximum de intensitate în sp. II-III i.c. stâng, parasternal dulce, aspirativ,
 Z2 este diminuat şi dedublat

Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma: hipertrofie ventriculară dreaptă.
2. Examenul radiologic:
 dilatarea ventriculului drept,
 bombarea arterei pulmonare,
3. Echocardiografia
 pune diagnosticul,
 stabileşte severitatea
 stabileste indicaţia de tratament chirurgical.

Tratamentul este cel al bolii de bază.

304
Foarte rar insuficienţa pulmonară este severă (congenital) şi necesită corecţie chirurgicală care se va face cu proteză biologică.

12.2. ENDOCARDITA INFECŢIOASĂ

Este o boală infectioasă gravă, cu mortalitate ridicată, având leziune caracteristică vegetaţia - masă amorfă conţinând:
 trombocite,
 fibrină,
 microorganisme
 celule inflamatorii.

Se localizează

 frecvent la nivelul valvelor cardiace

 dar şi pe alte structuri cardiace normale/patologice sau
 la nivelul protezelor si dispozitivelor intracardiace.

Epidemiologie
Incidenţa creşte peste vârsta de 30 de ani şi este maximă ïn decadele 7–8 de viaţă.
Bărbaţii sunt afectaţi mai frecvent decât femeile raportul fiind de (2:1).
Majoritatea pacienţilor au afecţiuni predispozante:
 malformaţii cardiace congenitale,
 boală valvulară,
 hipertrofie ventriculară stângă predominant septală,
 proteze și dispozitive intracardiace,
 cateter venos,

305
  consum de droguri intravenos.
La pacienţii consumatori de droguri intavenoase precum şi la purtătorii de dispozitive intracardiace (pacemaker, defibrilator) apare
frecvent endocardită de cord drept.
Endocardita pe proteză poate fi:
 precoce (<1 an de la intevenţia chirugicală)
 tardivă (>1 an de la intevenţia chirurgicală).
Etiologia este diversă, fiind determinată de diferiţi agenţi microbieni.
Conform etiologiei, se clasifică în:
Endocardita infecţioasă cu hemoculturi pozitive (85% din cazuri) frecvent determinată de:
• streptococi orali,

• enterococi,
• stafilococi (S. aureus).

Endocardita infecţioasă cu hemoculturi negative:

 apare la pacienţii trataţi anterior cu antibiotice pentru sindromul infecţios la care hemoculturile rămân negative mai multe
zile

 când etiologia este determinată de:

▪ microorganisme fastidioase

• anumiţi streptococi,

• bacili Gram negativi din grupul HACEK,

306
 o [HACEK: Haemophilus, Aggregatibacter, Cardiobacterium, Eikenella, Kingella]

• Brucella, fungi

▪ de bacterii intracelulare

• Coxiella burnetii,

• Bartonella,

• Chlamydia
Tablou clinic
Simptomatologie.
 Apar simptome generale produse de infecţie:
 stare generală alterată,
 febră/subfebrilitate,
 transpiraţii nocturne,
 inapetenţă,
 scădere ponderală,
 artralgii,
 mialgii.
 Simptomele determinate de disfuncţia valvulară au grade diferite de severitate.
 Pot apărea simptome determinate de accidentele embolice:
 cerebrale (afazie),
 retiniene (pierderea vederii),
 renale (colică renală),

307
  ischemie acută a membrelor inferioare.

Examen obiectiv:
Cel mai caracteristic este apariţia unui suflu nou sau schimbarea caracterului unor sufluri preexistente.
Întâlnim semne asociate accidentelor embolice:
 splenomegalie,
 deficite neurologice,
 hematurie.
In etapele avansate apar modificări cutanate:
 peteşii,
 hemoragii subunghiale,
 noduli Osler,
 leziuni Janeway.

Explorări paraclinice
1. Probe de laborator:
 apare leucocitoză, frecvent cu neutrofilie,
 anemie normocromă, normocitară,
 VSH crescut,
 PCR crescut,
 complexe imune circulante,

308
  factor reumatoid,
 crioglobuline,
 imunoglobuline,
 proteinurie,
 hematurie.

Hemoculturile sunt esenţiale pentru diagnostic, fiind pozitive în 85% din cazuri.
Sunt necesare hemoculturi seriate, (minim 3 hemoculturi, recoltate în interval de 24 de ore) şi antibiogramă.
2. Ecocardiografia transtoracică este metoda diagnostică de primă linie;
Se repetă dupa 7 zile dacă rezultatul este negativ;
Se identifică:
 vegetaţii,
 abcese perivalvulare,
 fistule,
 anevrisme valvulare,
 pseudoanevrisme,
 dehiscenţe de proteze;
Urmăreşte pacientul în evoluţie după începerea tratamentului;
3. Ecocardiografia transesofagiană este necesară când există înaltă suspiciune clinică şi echografia transtoracică este negativă;
Oferă informaţii mai exacte despre dimensiunea vegetaţiilor şi apariţia complcaţiilor;
4. Imagistica prin rezonanţa magnetică şi tomografia computerizată nu se folosesc de rutină.
5. Examenul morfopatologic al pieselor de rezecţie chirurgicală.

309
Diagnosticul se stabileşte pe baza criteriilor Duke modificate
Pentru diagosticul pozitiv sunt necesare:
- 2 criterii majore
- 1 criteriu major şi 3 criterii minore
- 5 criterii minore.

Criterii majore:
1. două hemoculturi pozitive;
2. dovezi ecocardiografice de injurie endocardică:
 vegetaţii,
 abcese,
 dehiscenţă parţială de proteză,
 regurgitări valvulare nou-apărut.
Criterii minore:
1. condiţii predispozante;
2. febră >38 °C,
3. fenomene vasculare:
a. emboli septici arteriali,
b. infarcte pulmonare septice,
c. anevrisme micotice,
d. hemoragii intracraniene,

310
 e. hemoragii conjunctivale,
f. hemoragii Janeway),

4. fenomene imunologice:
a. glomerulonefrite,
b. noduli Osler,
c. pete Roth,
d. factor reumatoid prezent;
5. hemocultură pozitivă.

Complicaţiile cele mai frecvente:

 insuficienţă cardiacă (distrucţii valvulare importante),
 accidente embolice,
 abces splenic,
 insuficienţă renală,
 miocardită,
 pericardită.

Tratament
Terapia antibiotică are ca scop eradicarea agentului etiologic.
Este preferabilă antibioterapia ţinitită, ghidată în funcţie de antibiogramă (vezi tabel 1) care se menţine:

311
  2–6 săptămâni în cazul endocarditei pe valve native
 4–6 săptămâni pentru endocardita pe proteze valvulare.

În cazul protezelor valvulare se va asocia întotdeauna şi rifampicină 1200mg/zi, minim 6 săptămâni.

Dacă agentul etiologic nu este identificat, se administrează empiric antibioterapie cu spectru larg.

Tratamentul antibiotic în endocardita infecţioasă în funcţie de agentul etiologic

Endocardita infecţioasă Antibiotic recomandat Doza la adult Durata tratamentului

Streptococ sensibil la penicilina G 12-18 milioane UI/zi, i.v. în 6 doze 4 săptămâni

penicilină sau
Amoxicilină 100-200 mg/kgc/zi, i.v. în 4 - 6 doze
sau
Ceftriaxon 2g/zi, i.v. sau i.m. o doză

312
 Streptococ sensibil la vancomicină 30 mg/kgc/zi i.v. în două doze 4 săptămâni
penicilină la pacienţi alergici la
penicilină
Stafilococ meticilin sensibil flucloxacilin 12 g/zi, i.v. în 4-6 doze 4-6 săptămâni
sau

oxacilin cu gentamicină 3 mg/kgc/zi în 2-3 doze

Stafilococ meticilin rezistent vancomicină cu gentamicină 30 mg/kgc/zi i.v. în două doze 4-6 săptămâni
+3 mg/kgc/zi în 2-3 doze 3-5 zile

Tratamentul chirurgical se face preferabil la distanţă de evenimentul acut, după eradicarea infecţiei şi vizează îndepărtarea
vegetaţiilor şi înlocuirea valvelor afectate.

Tratament chirurgical de urgenţă se face în:

 insuficienţa cardiacă,
 infecţie necontrolată de tratamentul antibiotic
 pentru prevenirea evenimentelor embolice în cazul vegetaţiilor mari de peste 10 mm.2

313
 Profilaxia endocarditei infecţioase
Comparativ cu vechile recomandări în care se făcea profilaxia endocarditei infecţioase la toate manevrele invazive, în prezent s-au
redus foarte mult indicaţiile, datorită absenţei dovezilor ştiinţifice care să susţină aceste practici.
Joaca un rol important in reducerea riscului de endocardita:
 Igiena orală bună,
 controalele stomatologice regulate,
 asepsia din timpul procedurilor invazive.
Profilaxia endocarditei infecţioase trebuie luată în considerare exclusiv pentru pacienţii cu risc înalt de endocardită şi recomandată
numai pentru procedurile cu risc crescut.
Sunt consideraţi cu risc înalt pacienţii care prezintă:
1. proteze valvulare sau materiale intracardiace folosite pentru reparare valvulară,
2. endocardită infecţioasă în antecedente,
3. boli cardiace congenitale cianogene,
o necorectate chirurgical sau
o cu defecte reziduale după corecţia chirurgicală,
o cu şunturi sau conducturi paleative
4. boli cardiace congenitale complet/incomplet corectate,
o cu implantare de material protetic pe cale intervenţională sau chirurgicală,

Profilaxia endocarditei infecţioase nu mai este recomandată pentru alte boli valvulare sau congenitale.

314
 Sunt considerate proceduri cu risc crescut manevrele stomatologice care implică:

 manipulare gingivală
 manipularea regiunii periapicale a dinţilor,
 perforarea mucoasei orale.

Nu se mai recomandă profilaxia endocarditei infecţioase la pacienţii supuşi unor examinări endoscopice de căi respiratorii, digestive
sau urinare.

Administrarea antibioticului se face cu 30-60 de minute înaintea procedurii.

Se va administra:
- amoxicilină sau ampicilină 2 g oral sau intravenos,
- pentru persoane alergice la aceste antibiotice se va administra clindamicină 600 mg oral sau iv.

12.3. PERICARDITA

Este o afecţiune inflamatorie a pericardului.

În funcţie de evoluţia clinică pericardita poate fi:
- acută
o forma uscată
o fibrinoasă

315
 o exsudativă
- cronică
o exsudativă
o adezivă
o constrictivă

PERICARDITA ACUTĂ EXSUDATIVĂ

Este caracterizată prin:
 durere toracică,
 frecătură pericardică,
 prezenţa revărsatului pericardic
 anomalii electrocardiografice evolutive.

Inflamaţia persistentă determină:

acumularea lichidului pericardic,
cu creşterea presiunii intrapericardice care poate comprima cordul,
ceea ce duce la instabilitate hemodinamică  instalarea tamponadei cardiace.

Epidemiologie: depistată la 1% din autopsii, la 5% din pacienţii cu durere toracică nonischemică.

Etiologie
1. boli infecţioase
 virale

316
 o virus Coxsackie, o rubeolic,
o Ebstein-Barr, o varicelo-zosterian,
o Echo8, o citomegalovirus,
o rujeolic, o HIV

 bacteriene
o pneumococ,
o meningococ,
o gonococ,
o Haemophilus,
o bacil Koch
 fungice
 parazitare;
2. boli autoimune
 lupus eritematos sistemic,
 poliartrită reumatoidă,
 spondilită ankilozantă,
 scleroză sistemică
3. boli inflamatorii;
4. postinfarct miocardic acut precoce sau tardiv (pericardita epistenocardică);
5. patologia structurilor vecine
 miocardită,

317
  anevrism/disecţie de aortă,
 pneumonie;
6. boli metabolice
 insuficienţă renală,
 mixedem,
 cetoacidoză diabetică;
7. traumatisme toracice,
 postresuscitare,
 posttoracotomie,
 postangioplastie sau implantare de pacemaker;
8. neoplazii
 tumori primare pericardice
 tumori metastatice
▪ pulmonare,
▪ mamare,
▪ leucemii,
▪ limfoame
9. sarcină – rar,
10. idiopatică.

Tablou clinic
Subiectiv:

318
 - debutul este cu prodrom:
 febră (<39° C),
 mialgii,
- apoi apare:
 durere toracică iritativă,
 ameliorată de aplecarea toracelui în faţă,
 accentuată de decubitul dorsal,
 iradiere tipică spre trapez,
 variabilă cu mişcările respiratorii,
 dispnee,
 tuse neproductivă.

Examen obiectiv:
 zgomote cardiace asurzite,
 frecătură pericardică,
 impuls apical slab palpabil,
 creşterea ariei matităţii cardiace.
Tamponada cardiacă apare în urma:
o acumulării unei cantităţi mari de lichid pericardic sau
o şi la cantităţi mici acumulate rapid
 care comprimă cordul afectând umplerea diastolică şi determinând:
o reducerea debitului cardiac şi creşterea presiunii venoase.
Apare:

319
  tahicardie,
 puls paradoxal,
 hipotensiune,
 dispnee,
 jugulare turgescente.

Necesită pericardiocenteză de urgenţă în scop evacuator.

Explorări paraclinice
1. Electrocardiograma evidenţiază frecvent:
 tahicardie sinusală,
 tahicardie paroxistică supraventriculară,
 fibrilaţie atrială paroxistică;
 mai apar:
o microvoltaj,
o alternanţă electrică
o anomalii evolutive de segment ST/undă T difuze, fără sistematizare specifică unui teritoriu coronarian:
 Stadiul I:
 supradenivelare de segment ST concavă superior;
 deviaţia segmentului PR în direcţia opusă polarităţii undei P;
 Stadiul II:
 revenirea segmentului ST la linia izoelectrică
 aplatizarea progresivă a undelor T;

320
  Stadiul III:
 negativarea difuză a undelor T;
 Stadiul IV:
 revenirea la aspectul ECG anterior instalării pericarditei.

2. Ecocardiografia permite:
 vizualizarea şi cuantificarea colecţiei pericardice;
 evidenţierea semnelor de compresie cardiacă –
o colaps diastolic de atriu drept, ventricul drept,
o distensia venei cave inferioare și dispariţia colapsului inspirator,
o aspectul de cord pendulant (”swinging heart”).

3. Probe biologice:
 probe inflamatorii
- creşterea VSH,
- cresterea proteinei C reactive,
- cresterea LDH,
- leucocitoză;

Pentru diagnosticul bolii de bază se fac probe de:

321
  injurie miocardică (troponina I, CK-MB),
 teste imunologice,
 markeri tumorali.

4. Radiografia toracică:
 aspectul de “cord în carafă”;
 anomalii pulmonare/mediastinale.
5. Puncţia pericardică (pericardiocenteza) urmată de:
 Examen biochimic,
 Examen citologic,
 Examen bacteriologic,
 Examen imunologic al lichidului evacuat;
Se face pentru:
- stabilirea etiologiei (dacă nu a fost posibilă prin metodele prezentate anterior)
- pentru evacuare de urgenţă în tamponada cardiacă.

6. Explorări complementare: Sunt necesare dacă rezultatele testelor anterioare sunt neconcludente
- CT,
- RMN,
- scintigrafie cu anticorpi antimiozină marcaţi cu Indiu 111,
- pericardioscopie,
- biopsie pericardică..

322
Complicaţiile cele mai frecvente ale pericarditei acute sunt:
 tamponada cardiacă,
 recurenţa,
 cronicizarea,
 evoluţia spre pericardita constrictivă.

Tratament
Medical
Se administrează antiinflamatoare nesteroidiene:
 ibuprofen 300-800 mg la fiecare 6-8 ore (de elecţie) în asociere cu protecţie gastrică.
o Se administrează zile sau săptămâni,
o cel mai bine se administreaza până dispare colecţia lichidiană.
 Colchicină 0,5 mg de 2 ori/zi în monoterapie sau asociat cu ibuprofen
o se poate asdministra la primul episod sau pentru prevenirea recurenţelor.

Antiinflamatoarele steroidiene vor fi utilizate în boli de colagen/autoimune şi în pericardita uremică.

Pericardiocenteza în scop terapeutic se face:

323
  de urgenţă în tamponada cardiacă,
 electiv atunci când există revărsate pericardice mari la pacienţi simptomatici, care persistă mai mult de o săptămână
sub tratament corect condus.
Se efectuează sub control fluoroscopic sau ecocardiografic.
Este absolut contraindicată în disecţia de aortă.

Chirurgical
Drenajul chirugical este de preferat în:
 hemopericardul post-traumatic
 în pericardiele purulente.
Pericardiectomia se recomandă pacienţilor:
 cu revărsat persistent în ciuda tratamentului corect condus sau
 dacă apar fenomene de constricţie.

324
 Pericardita cronică (exsudativă, adezivă, constrictivă)
Reprezintă inflamaţia pericardică persistentă peste 3 luni.
Simptomatologia depinde de gradul de compresie cardiacă.
Apar:
 palpitaţii,
 durere toracică,
 fenomene de insuficienţă cardiacă dreaptă în formele efuzive importante.

Tratamentul
Simptomatic este asemănător celui din pericardita acută;
 poate include instilaţii pericardice cu corticosteroizi în bolile autoimune;
 când apar recurenţe frecvente se recomandă:
o fenestrare pleuro-pericardică
o pericardiotomia percutană cu balon;
 pericardiectomia chirurgicală este indicată în revărsatele persistente/recurente mari refractare la celelalte mijloace
terapeutice.

Pericardita constrictivă (pericard îngroşat, fibrozat, calcificat)

 este o complicaţie gravă care afectează sever umplerea ventriculară
 Determina fenomene de insuficienţă cardiacă dreaptă şi debit cardiac scăzut.
 Caracteristic la examenul obiectiv găsim:
o jugulare turgescente,
o hepatomegalie,

325
 o edeme,
o puls paradoxal (semnul Kussmaul).
 Este necesară efectuarea pericardiectomiei.

326