Eugeniu Carada (1836-1910) – Institutul cultural romîn

Coperta - A doua jumătate a vieţii şi-a închinat-o Eugeniu Carada consolidării Băncii Naţionale, prin
mijlocul căreia a reuşit să închege în forme definitive economia românească. Din iniţiativa şi cu sprijinul său
nelimitat au luat fiinţă între anii 1883-1910, în toate colţurile ţării, 91 de bănci cu un capital total de 151.759.830
lei. Această puternică reţea a instituţiunilor de credit i-a servit Băncii Naţionale ca să-şi poată canaliza biletele
spre variatele ramuri de activitate productivă: comerţ, industrie, agricultură, meserii etc. Prin democratizarea şi
ieftenirea creditului, cu înţelepciune îndrumat de Eugeniu Carada spre întreprinderile cu adevărat româneşti, a
fost trezit poporul nostru la o viaţă nouă. Aşa s-a născut odinioară puternica burghezie românească la sate şi
oraşe.
Mihail Gr. Romaşcanu, 1937

Coperta: Tudor Jebeleanu

Ilustraţia copertei: Portretul lui Eugeniu Carada (Camil Ressu)
Redactor: Mariana Avanu Tehnoredactor: Mircea Tătar DTP: Ofelia Coşman
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Eugeniu Carada : 1836-1910 / pref.: Mugur Isărescu,
Ion Bulei, George Virgil Stoenescu. - Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2010
ISBN 978-973-577-606-0
I. Isărescu, Mugur (pref.)
II. Bulei, Ion (pref.)
III. Stoenescu, George Virgil (pref.)
94(498)"18" Carada,E.
©INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN
Aleea Alexandru 38, Sector 1
011824, Bucureşti
ROMÂNIA
Tel.: 0317 100 637
E-mail: icr@icr.ro
Difuzare: comenzi@icr.ro

EUGENIU CARADA
(1836-1910)
INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN

Notă asupra ediţiei

Prezentul volum reuneşte trei micromonografii dedicate personalităţii lui Eugeniu Carada, publicate în
perioada interbelică:
1. M. THEODORIAN-CARADA, Eugeniu Carada (1836-1910), Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1922;
2. MIHAIL GR. ROMAŞCANU, Eugeniu Carada (1836-1910), Ediţie publicată sub auspiciile Băncii
Naţionale a României, Bucureşti, 1937;
3. CONSTANT RĂUTU, Eugeniu Carada. Omul şi opera (1836-1910), Editura Ramuri, Craiova, 1944.
Pentru a facilita cititorului de azi o lectură adecvată a textelor, din punct de vedere ortografic şi ortoepic, am
operat unele modificări conform normelor actuale, păstrînd forme de limbă veche... şi nealterînd în vreun fel
stilul celor trei texte. De asemenea, au fost corectate în mod tacit greşelile de corectură, care, inevitabil, au
apărut la vremea respectivă pe parcursul redactării.
EDITURA

Eugeniu Carada: un om pentru toate anotimpurile

Sărbătorirea a 130 de ani de la înfiinţarea Băncii Naţionale a României coincide cu comemorarea
centenarului morţii lui Eugeniu Carada (1836-1910). De aceea, iniţiativa Institutului Cultural Român de a
publica un volum însumând contribuţii esenţiale pentru cunoaşterea lui Carada trebuie salutat cu asupra de
măsură.
Astăzi, în mod unanim, Carada este considerat întemeietorul Băncii Naţionale a României, adevăratul
spiritus rector al acesteia , în ciuda faptului că nu a fost vreodată guvernator (nu mai contează motivele). El a
fost, este şi va fi totdeauna mai mult decât se poate vedea la suprafaţa lucrurilor. Şi aceasta deoarece Carada a
făcut (înainte de finanţe, bănci, politică) istorie cu majusculă.
în epoca modernă a societăţii româneşti, Carada a încarnat o experienţă spirituală trezitoare, cristalizată în
ideea-forţă a liberalismului.
El a fost omul din spatele lui Ion C. Brătianu, ascultat cu sfinţenie de acesta, în toate momentele hotărâtoare
pentru ţară, la care Partidul Naţional Liberal a participat. Partidul liberal era continuatorul paşoptismului şi în
mod vădit opus doctrinei conservatoare a junimismului, reprezentat de P.P. Carp, Titu Maiorescu, Mihai
Eminescu, C. Rădulescu Motru şi, pe plan etnometodologic, de S. Mehedinţi.
Ne mai pot mira atunci atacurile teribile ale lui Eminescu în „Timpul", vizându-1 cu predilecţie pe Eugeniu
Carada?
Dar să ne întoarcem la economistul Carada, care impresionează prin gândirea sa economică profundă şi
originală, perfect adaptată condiţiilor şi cerinţelor dezvoltării ţării noastre. El este acela care, la 1867, a
fundamentat Programul Partidului Naţional Liberal, trasând liniile directoare ale politicii economice liberale,
capabilă să scoată ţara din criza financiară.
Carada sună la lectură atât de actual, el este contemporanul nostru când scrie: „Criza noastră financiară, în
mare parte, nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul
cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepţiune, din
neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere. Vom îmbunătăţi
finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să
ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi
a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor.
Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de
credit, acelea nu pot prospera."
Aceste idei Carada le va pune în aplicare mai ales după ce România îşi dobândeşte independenţa şi se
proclamă Regat.
Geniul său economic şi financiar se va manifesta plenar, între 1883 şi 1910, cât timp va fi director ales în
Banca Naţională. De altfel, Carada (din însărcinarea lui Ion C.Brătianu) elaborează în 1880 proiectul de lege
pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune. Acest proiect, mult amendat în secţiile Camerei, va fi legea
organică a Băncii Naţionale a României.
Ne putem imagina dificultăţile de care s-a lovit Carada în organizarea, administrarea şi conducerea unei
bănci de emisiune, în condiţiile de atunci, de cât talent, energie şi putere de muncă a trebuit să dea dovadă
pentru a realiza acest proiect. El a fost obligat să lupte permanent cu mentalitatea conservatoare obişnuită numai
cu moneta metalică şi opusă utilizării biletelor de bancă în general. în al doilea rând, societatea românească ştia
puţine despre credit şi nu înţelegea cum, pe baza unui instrument de credit comercial care era cambia (sau
poliţa), se obţineau câştiguri fabuloase. Exista o teamă aproape superstiţioasă (în special a boierilor noştri) faţă
de mulţimea de comercianţi şi bancheri care umplea zilnic holul Sălii de Marmură, cu portofelul burduşit de
cambii pe care le scontau, obţinând de la ghişeele Băncii sumele corespunzătoare de bani.
M. Theodorian-Carada, în biografia dedicată unchiului său, avea să scrie: „Douăzeci şi şapte de ani a
cârmuit Banca Naţională, ridicând instituţia la strălucirea şi prosperitatea cea mai mare. Acţiunea lui la Bancă
nu este partea cea mai însemnată a activităţii sale. A fost însă cea mai văzută şi cea mai cunoscută, de toată
lumea. Cât a cârmuit-o el, Banca avea o mare însemnătate politică pentru că o guverna el, care o cârmuia cu
dragoste, mult devotament şi tot atâta tact."
Tăria lui Carada se va dovedi proverbială în modul cum a apărat Banca Naţională de atacurile
conservatorilor conduşi de RR Carp, care reuşise să-î transforme pe Menalas Ghermani din prieten în duşman al
acesteia. Astfel, acelaşi biograf precizează: „Sub influenţa lui Carp, Menelas Ghermani intră în conflict cu
Banca Naţională. Sunt memorabile luptele ce s-au dat pe tema asta de la 1889 la 1893. în ajunul unei adunări
generale, care vrea să realeagă pe Carada şi pe Eugeniu Stătescu, „Epoca11, ziar guvernamental, ameninţa pe
acţionari cu suprimarea privilegiilor Băncei. Nu a prins ameninţarea. Promulgarea unei legi care schimbă
organizarea Băncei, fără învoirea acţionarilor, nu sperie pe Carada. Prin legea aceia, pe care Banca a ignorat-o,
se oprea emiterea biletelor de douăzeci de lei. Carada, convins că biletul de douăzeci de lei uşurează circulaţia,
şi nu are nimic aface cu agiul (agio - n.ns. M.I.), continuă să-l emită. Adversarii lui botezase atunci biletul
acesta, Carada; şi ar fi foarte drept, ca pe biletul de douăzeci de lei, Banca să pue chipul lui. Căci el l-a salvat."
Credinţa noastră, astăzi, este că ne-a salvat mereu, că umbra lui protectoare ne-a fost pavăză în momentele
de grea încercare (şi nu au fost puţine!) prin care a trecut Banca Naţională.
Este ceea ce poate fi surprins într-un mod inefabil şi sensibil în Rondelul pentru Eugeniu Carada:
Suntem aici sub umbra lui Carada Iar zeii ard amurgul în agave Când vremile de fier tot mai bolnave îşi duc
amar în noi din nou corvoada.
Bătrâna Doamnă ţine clar monada Prin care el clipeşte-n ceasuri grave Suntem aici sub umbra lui Carada Iar
zeii ard amurgul în agave.
Şi dacă azi ridică iarăşi spada Să spulbere pericole grozave Ce rod adânc credinţele firave E pentru România
iar dovada - Suntem aici sub umbra lui Carada.
Academician Mugur Constantin Isărescu Guvernator al Băncii Naţionale a României 1

Eugeniu Carada - o legendă vie

Aşa îl numeşte C. Stere în romanul său autobiografic în preajma revoluţiei. Despre el se spune că viaţa sa
era tot aşa de regulată precum aceea a lui Immanuel Kant. Veşnic la aceeaşi oră pleca de acasă la Banca
Naţională şi la aceeaşi oră se întorcea. La fel îmbrăcat totdeauna: un fel de leviţă lungă, albastru închis, fie iarna,
fie vara. Nu mergea niciodată cu trăsura şi niciodată pe Calea Victoriei. Relaţii sociale nu avea. Nu se ducea în
vizite şi rar primea câte una. Nu se ducea la spectacole teatrale sau la concerte. Dacă acorda audienţe, o făcea
doar între trei şi patru după-amiaza. Fireşte, toate aceste tabieturi cădeau în faţa Brătienilor, oricând bine veniţi
în casa lui şi la care se ducea o dată pe săptămână, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră 1. Carada era considerat o
legendă şi pentru că era cu totul diferit, cu totul altfel de cum era omul politic al vremii sale şi al oricărei alte
vremi. El a refuzat totdeauna orice demnitate şi situaţie în stat. N-a vrut să fie nici deputat, nici senator (de
ministru nu mai vorbim). Ar fi putut să fie orice, el care adesea inventa miniştri uneori doar de câteva
săptămâni. Pentru ce refuza el orice funcţie înaltă? O explicaţie ne dă Şt. Antim în portretele sale 2 3. Anume,
pentru că el a rămas toată viaţa republican. între el şi I.C. Brătianu se crease o legătură ca aceea între Mazzini şi
Garibaldi. Cel dintâi fusese şi rămăsese un republican, celălalt era un dinastic. Dar ambii au lucrat cu aceeaşi
râvnă pentru unitatea şi ridicarea Italiei.
Prin felul său original de a fi, Carada stârnise curiozitatea contemporanilor, mai ales a păturii politice. Când
toţi alergau după favoruri şi măriri, el trecea pe lângă ele cu vădit dezinteres 4. Şi avea toate calităţile omului
politic de excepţie: o sclipitoare inteligenţă şi o extraordinară mobilitate spirituală. Era, totodată, dăruit ideilor
democrate şi unul care-şi iubea ţara cu disperare. în politică el e omul de acţiune prin excelenţă. Nu întâmplător,
atunci când începe să facă politică, se duce la liberalii radicali. Era aripa care va deveni, graţie şi lui în mare
măsură , cea mai activă grupare a partidei liberale şi cea mai bine organizată - cu membri devotaţi şi cu oameni
politici de talent. Radicalismul român s-a născut, cum s-au născut toate curentele politice, din contactul cu
Occidentul european. Nu cu radicalismul englez, promovat de George Grot, Joseph Hume, Francis Place,
Francis Burdett sau John Bright, Henri Richard, un radicalism care s-a contopit după 1859 cu liberalii Whig, ai
lui Gladstone. Ideile radicale din Franţa sunt cele care ajung pe malurile Dâmboviţei, şi nu acelea de dezvoltare
organică de pe malurile Tamisei. Radicalismul românesc este strâns legat de cel francez, promovat de
J.J.Rousseau, Ledru Rolin, Louis Blanc, Adolph Blanqui, Al. De Lamartine, Leon Gambetta, Jules Favre, Henri
Rochefort, J. Ferry... Şi Brătianu, şi Rosetti, şi, pe urmele lor, Carada sânt îndrăgostiţi de verbul aţâţat al
radicalilor de pe malurile Senei. A doua lor sursă de inspiraţie e cea italiană, la rândul ei tributară radicalismului
francez. Ideile lui Mazzini şi acţiunile lui Garibaldi sunt foarte bine cunoscute la Bucureşti, ca şi activitatea unor
lideri politici radicali ca Agostino Depretis, sau Agostino Bertani, sau Felice Cavallotti. Românii au avut şi ei
oameni politici radicali, liberali republicani, preocupaţi de progres, susţinători ai votului universal, francmasoni
în cea mai mare parte, politicieni moderni, în general tineri, care n-aveau răbdare să reformeze statele din care
făceau parte printr-o politică a paşilor mărunţi. Au fost şi ei nişte fanatici iubitori de libertate.
A trecut şi prin România adierea vântului radicalismului european. Rostul lui a fost acela că a întreţinut vie
dorinţa transformărilor democratice. Şi când gândim la radicalii români nu avem în faţa ochilor doar barba
răvăşită a lui C.A.Rosetti şi figura de răzvrătit a lui G. Panu. Avem, chiar cu mai îndreptăţit temei, neliniştitul
chip al lui Eugeniu Carada. îl şi vedem ca pe un argint viu în politica românească. De la adolescentul care
depune cu mare mândrie jurământul pe Constituţia de la Islaz din 1848, la secretarul Adunării Ad-hoc a
Valahiei, când îi cunoaşte pe toţi, e atent la toate câte se spun şi mai ales se croiesc, apoi la revoltatul contra
politicii prudente a lui Al.Ioan Cuza faţă de turci. Nu-i scria el lui Anastasie Panu în 1861, când Cuza obţinea
recunoaşterea unirii la Istanbul?: „Cuza, justificând faptele sale înaintea Padişahului, face mai mult decât un act
de vasalagiu, face o crimă de lese naţionalitate. El înjoseşte, umileşte naţiunea, feşteleşte voinţa expresă (fie
chiar printr-un mod fraudulos) a celor 700.000 de votanţi, supunând-o sancţionării turcului". în realitate, Cuza n-
avea cum obţine mai mult decât obţinuse de la turci, dar liberal-radicalii visau să stea cu padişahul la masă.
Iar Carada era tânăr şi prudenţa nu-i plăcea. Din susţinătorul lui Cuza, pentru că el reprezenta simbolul
1 septembrie 2010
2 Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p.136-140.
3 Şt. Antim, Studii şi portrete,Craiova, f.a, p.30.
4 Vezi şi Ion Bulei, Eugeniu Carada, promotor al modernităţii româneşti, în în slujba sistemului bancar. Oameni şi
fapte. Simpozionul de istorie şi civilizaţie bancară“Cristian Popişteanu“, Bucureşti, 16 aprilie 2008, p. 93-100.
unirii, ajunge aprig duşman politic al acestuia. Şi în 1863 se duce la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile, dar mai
ales pentru a încerca să determine cercurile politice din capitala Franţei să susţină acţiunea de înlăturare a
domnitorului Cuza de la putere. Prin legăturile masonice pe care se pare că le avea, a stabilit contacte cu
„L’homme libre", „Le Siecle", „La semaine financiere" (s-a întâlnit şi cu Victor Hugo, pe care-1 caracteriza într-
o scrisoare pe care o trimitea aceluiaşi Anastase Panu: „ Un egoist vanitos, dar ce talent/“). în ideea unui plan
comun de acţiune al popoarelor aflate sub dominaţie austriacă, a avut mai multe întâlniri cu conducătorul
revoluţionarilor cehi, Rieger, cu Giuseppe Mazzini, care înfiinţase la Londra în 1850 un Comitet Democratic
European, în intenţia de a declanşa o revoluţie europeană „simfonă si sincronă". Pentru a se întâlni cu Mazzini,
Carada a fost de mai multe ori la Londra, fiind, se pare, unul din curierii acestuia cu nucleele revoluţionare din
Veneţia5. Revine în ţară la începutul anului 1865. E arestat pentru o lună, în august 1865. Din nou la Paris, în
decembrie 1865, pregăteşte terenul pentru acţiunea lui I.C.Brătianu de aducere a unui prinţ străin pe tronul
Principatelor Unite, în locul lui Cuza. Numeroasele cunoştinţe ale lui Carada în lumea politică şi financiară
europeană, surprinzător de multe pentru un român care nu era nici bogat şi nici nu provenea dintr-o familie
aristocrată, îi sunt de un nespus folos lui Brătianu. Carada are un rol esenţial în adaptarea atât de rapidă a unei
Constituţii (va fi Constituţia din 1866, pe care în epocă unii o şi numeau „Constituţia lui Carada" 6).
Pe fondul războiului franco-prusac, radicalii lui Brătianu pregătesc legarea destinului României de acela al
Franţei, ceea ce presupunea o eventuală răsturnare a principelui german Carol I. „Toate firele mişcării erau în
mâinile lui Carada. El conducea complotul, se ducea, venea, umbla prin ţară, dădea instrucţiuni, depozita arme,
se întorcea şi pregătea."7 Mişcarea trebuia să izbucnească simultan în 7 oraşe, cele mai importante centre fiind
Ploieşti, Iaşi, Piteşti şi Craiova. Declanşarea acţiunii a fost fixată pentru data de 8/20 august 1870. Din motive,
încă neştiute, s-a hotărât amânarea ei. Dar, la Ploieşti, Alexandru Candiano-Popescu, şeful mişcării din oraş, n-a
ţinut cont de amânare8. Şi totul s-a redus la „Republica de la Ploieşti11, subiect savuros al scrierilor lui I.
L.Caragiale. împreună cu alţi 41 de radicali, Eugeniu Carada a fost arestat şi implicat în procesul de la
Târgovişte. Curtea cu juraţi îi achită pe acuzaţi9. Semn evident al confuziei politice din ţară. Mişcări politice
având radicalismul celei din 1870 nu vor mai fi sub domnia lui Carol. Liberalii, în cap cu I.C.Brătianu, încep să-
şi responsabilizeze actele politice. Aveau exemplul conservatorilor care, între 1871-1876, dăduseră ţării primul
guvern de autoritate din noua istorie modernă a ţării.
în 1875 liberalii îşi constituie un partid. Nucleul acestuia erau liberalii radicali. I.C.Brătianu scoate partidul
din luptele politice de stradă şi de suprafaţă şi-l orientează spre construcţia de stat. Energia lui Carada e şi ea
redirecţionată. în aprilie 1877 îl însoţeşte pe Brătianu la negocierile care au avut loc la Chişinău cu Marele Duce
Nicolae, privind trecerea militarilor ruşi pe teritoriul României. El, care acuzase de atîtea ori caracterul
expansionist al Rusiei imperiale, devine un susţinător al alianţei cu Rusia din necesitate (oportunismul e un
mijloc politic). Depune mari eforturi ca să înzestreze armata română: „înarmat cu o scrisoare oficială prin care
autorităţile civile şi militare erau invitate să asculte ordinele îui Eugeniu Carada, el străbătea ţara de la un capăt
la altul, fără nici un titlu oficial şi fără să primească leafă. Singura lui grijă era să procure şi să trimită peste
Dunăre cele trebuincioase armatei1'10. La sfârşitul războiului însoţeşte delegaţia României la tratativele de la
Berlin.
Mereu util, mereu eficient în tot ce face, e omul nepreocupat de interesul propriu. După obţinerea
independenţei, el secondează în plan economic opera lui I.C.Brătianu în plan politic. Şi el este cel care creează
Banca Naţională, a cărei putere nu a încetat s-o sporească cu marea sa forţă de muncă şi pricepere. Nu în calitate
de guvernator al ei, cum ar fi dorit I.C.Brătianu. Ci în aceea de director şi membru în consiliul de administraţie,
funcţie pe care i-o conferiseră acţionarii, şi nu guvernul sau suveranul. Pentru că Eugeniu Carada rămâne toată
viaţa fidel anti- dinasticismului, evitând orice funcţie sau demnitate care ar fi presupus elaborarea unui decret
regal, cu semnătura regală, şi mergând până la a nu trece niciodată pe Calea Victoriei, tocmai pentru a nu fi
nevoit să treacă prin faţa Palatului regal. Regele i-a respectat convingerile atât cât E. Carada a fost în viaţă, dar
la moartea lui, la 10 februarie 1910, cere anume ca funebrul cortegiu să treacă prin faţa Palatului, şi garda îi dă
onorul cu drapel şi muzică. Excelent gest!.
Eugeniu Carada este cu adevărat tipul caracteristic al personajului din umbră în politica românească. Alături
de Anton Carp şi Mihai Pherekyde, creează Oculta, grupul de influenţă din Partidul Naţional Liberal, care făcea
şi desfăcea totul în acest partid. Şeful Ocultei era Carada. Era şi cel mai în vârstă dintre cei trei. în toate câte s-au
5Mihail Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937, p. 96.
6 Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul şi opera (1836-1910), Editura Ramuri, Craiova, 1944, p. 81-82.
7 Caton Theodorian, Ploieşti-Craiova, Editura Ramuri, Craiova, 1937, p. 4.
8 M. Sevastos, Monografia oraşului Ploieşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937, p. 53-66.
9 Carol Nicolae Debie, O cronică ploieşteană 1825-1974, Mileniul III, Cartea a Il-a, 2006, p. 45-47;
vezi şi Nicolae Fleva, Procesul lui 8 august. Apărarea făcută celor 41 acusaţi, Bucureşti, Tipografia Lucrătorii
asociaţi, 1871, p. 85-86.
10 Mihail Gr. Romaşcanu, op.cit., pp. 177-180.
întâmplat în Partidul Liberal trebuie căutată voinţa lui Eugeniu Carada. El a fost „eminenţa cenuşie" a acestui
partid. D.A. Sturdza îi cunoştea puterea. E ştiut episodul în care, în plin consiliu de miniştri, Sturdza, bolnav, are
o criză de nervi şi-l caută pe Carada pe sub masă11 12. în ridicarea lui I.I.C.Brătianu în calitatea de şef, de pildă,
acţiunea lui este esenţială. A fost toată viaţa cel mai de încredere om al Brătienilor, am zice un fel de membru al
familiei, în mijlocul căreia se afla la Florica, în Argeş, la Bucureşti, la Paris, purtând de grijă unui copil sau
altuia, sfătuind, amestecându-şi vacanţele cu acelea ale Brătienilor. Un fel de umbră a marelui său contemporan.
Carada a crezut cu tărie în idealul unirii tuturor românilor care a înflăcărat generaţia din care a făcut parte.
El se implică în numeroase acţiuni ale românilor ardeleni sau basarabeni. în 1866, în timpul războiului austro-
prusac, alăturându-se mazziniştilor italieni, Carada încearcă să profite de moment pentru a produce o ridicare
generală a popoarelor aflate sub coroana de Habsburg. El avea în vedere pe românii transilvăneni. „Travestit,
trece Carpaţii de mai multe ori şi discută problema cu luptătorii care se găseau în fruntea românilor. Nu are nici
o clipă de odihnă. Ziua şi noaptea organizează neîncetat revoluţia. [...] în tăinuitele văi ale munţilor, Carada
făcuse mari depozite de arme şi muniţii. Totul era gata. Nici un amănunt n-a fost uitat. Se aştepta semnalul
răzvrătirii. Dar fulgerătoarea victorie a Prusiei la Sadova a frânt aripile avântului." 11
Eugeniu Carada a sprijinit financiar până la sfârşitul vieţii activităţile culturale ale românilor din afara
graniţelor. Din banii daţi de el au fost ridicate mai multe şcoli şi biserici (Biserica Adormirii Maicii Domnului
din Braşov, sau Catedrala din Vârseţ...), adevarate focare ale românismului. Gesturi făcute cu discreţie, acţiuni
niciodată publice. Liviu Rebreanu şi-a arătat recunoştinţa într-un articol publicat în 1924, în care afirma că îşi
aminteşte „cu emoţie de Eugeniu Carada, prietenul cel mai sincer şi cel mai statornic al cauzei noastre. în
împrejurări grele, când oamenii conducători ai ţării libere nu puteau sau nu îndrăzneau să facă nimic pentru noi,
Carada plătea amenzile tribunalelor ungureşti care ţinteau să ne înăbuşe ziarele, subvenţiona publicaţiile noastre,
ne ajuta să ne susţinem şcolile şi să clădim biserici 1112.
Ilustrativă pentru efortul financiar pe care Carada l-a făcut în sprijinul cauzei naţionale este o listă publicată
de Ioan Rusu Abrudeanu. Conform acesteia, Carada ar fi donat peste 700.000 lei numai pentru mişcarea
naţionala din Ardeal: la liceul din Blaj - 80.000 lei; liceul din Brad -
70.1 lei; şcolile din Bihor, Sălaj şi Sătmar - 40.000 lei; editarea cărţilor - 10.000 lei; jurnalul din
Pesta, prima instalaţie, tipografie etc. -
110.1 lei; birou de informaţii Viena - 20. 000 lei; birou de informaţii Pesta - 6000 lei; secretar -
6000 lei; agenţi politici - 10.000 lei; amenzi plătite tribunalelor ungureşti, ziarelor din provincie etc. - 70.000 lei,
cheltuieli de propagandă - 10.000 lei şi adunări şi conferinţe - 20.000 lei. C. Stere povesteşte că s-a dus la el şi i-
a spus de intenţia sa de a edita un ziar în Basarabia (e vorba de gazeta „Basarabia 11)13 14. Carada îi susţine
intenţia: „O naţiune subjugată trebuie să se ridice impotriva agresorilor, dacă are sânge în vine şi e vrednică să
trăiască11. Şi apoi adaugă: „Aveţi tipografie şi fondurile necesare? O gazetă nu se ţine numai cu entuziasm! 11. Şi
mult mai târziu a aflat Stere suma care şi fusese transmisă printr-un complicat sistem de viramente.
Lideri naţionali precum Iuliu Maniu, Alex. Vaida-Voevod, Miron Cristea... sunt susţinuţi financiar de E.
Carada. Erau şi banii lui. Dar erau înainte de toate ai Băncii Naţionale. Graţie lui, aceşti bani erau cheltuiţi unde
şi de cine trebuia. în septembrie 1906, el îl aduce în secret pe Miron Cristea la Florica, la mormântul lui I.C.
Brătianu, unde împreună cu fiul acestuia, I.I.C. Brătianu, jură amândoi închinarea vieţii lor împlinirii idealului
naţional. Jurământ făcut „sub pedeapsa lui Dumnezeu 11. Şi a fost să fie!. Graţie lui Dumnezeu. Dar şi oamenilor
ca Eugeniu Carada.
Prof. univ. dr. Ion Bulei

11 Apud Ioan Scurtu, Ion I.C.Brâtianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992, p. 19-20.
12 Mihail Gr. Romaşcanu, op.cit., p.131; vezi şi Ion Bulei, L’Immagine di Garibaldi in Romania nella
seconda meta’ del.secolo XIX e „il garibaldismo romeno“, in Lettera- ture di frontiera. Italia e Romania nell’Europa
moderna, Venezia, 8-10 marzo 1995, p. 39-45.
13 Apud, Ibidem, p. 352.
14 Teodor Pavel, între Berlin şi Sankt Petersburg, Cluj-Napoca, 2000, p. 266, 267, 268, 269, 270-271; Art.
Bessarabie în“ L’independence Roumaine“, Bucureşti, 30 noiem- brie/13 decembrie 1905; vezi şi Biblioteca Academiei,
Secţia manuscrise, A.777, f.3.
La început a fost Carada
„Bătrânul mazzinian, prefăcut în cel mai caracteristic şi admirabil sectar pe care l-a cunoscut România, a dat morţii,
la şaptezeci şi trei de ani, o luptă pe care puţini tineri ar fi în stare s-o deie. Fără voie a părăsit lumea în care până la urmă
a stat în rândurile întâi ale muncii. Şi, ca să-şi răzbune, a lăsat un loc care va rămânea veşnic gol, căci nu se va afla, într-o
lume care gustă viaţa cu patimă, un urmaş al virtuţilor sale de simplicitate, renunţare, credinţă şi hărnicie."
N. Iorga
Studiul de faţă, schiţat în linii generale acum cincisprezece ani, îl supunem din nou atenţiei, într-o formă
mult ameliorată. Numai întâmplarea face ca acest lucru să coincidă cu comemorarea centenarului morţii lui
Eugeniu Carada. De aici rezultă că eseul nostru nu are un carcater de circumstanţă, comemorativ şi apologetic.
El reprezintă, înainte de toate, o încercare postmodemă de descifrare a unei personalităţi copleşitoare, care mai
mult ascunde (învăluită în taină şi mister) decât dezvăluie privirii noastre. Dar, ne avertizează N. Iorga „A-l
privi însă ca o personalitate pe acest «invizibil» şi mut, veşnic «ocult» al liberalilor, ar fi o mare greşeală.
Carada era şi mai puţin, şi mai mult decât atâta.l<1
Paraffazându-1 pe Paul A. Samuelson15 16, putem spune că Eugeniu Carada este cel mai necunoscut dintre
economiştii români. Motivele sunt simple: era prea modest, prea eclectic, prea clar; şi a avut ghinionul să-i apară
lui Eminescu ca un adversar, care trebuia coborât la rangul unui politician liberal vulgar. Este meritul lui Costin
Murgescu de a-l fi lansat pe Carada la bursa economiştilor români17. Cum bine o spune, acesta „nu a figurat
niciodată într-o lucrare de istorie a economiei naţionale sau a gândirii economice româneşti. Nici chiar G. Zâne,
acest excelent cunoscător al problemelor secolului XIX, atât de sistematic şi de riguros în tot ceea ce făcea, nu s-
a gândit la el atunci când a întocmit tematica proiectatei sale istorii a gândirii economice din România până la
primul război mondial, tematică în care a inclus, totuşi, reviste şi publicaţii cu ecou de mult pierdut, în lungul
anilor"18.
Hotărât lucru, s-a trecut greu peste critica şi atacurile lui Eminescu. 19 Dar să vedem ce-i reproşa genialul
nostru poet naţional:
„Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în
oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii
deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti,
jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când
loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.
într-adevăr, [...] d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor
României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem,
noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea.
Liberalii sunt smântână şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţii autohtone, cari
nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că
trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. [...] Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi
fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale
«Telegrafului» şi ale «Românului» şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! [...] Ţărani? Nu
sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi - numai palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită
n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o
compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai
vechi ale ţării."20

Şi mai la vale, tot în articolul Icoane vechi şi Icoane nouă (din 11, 13,14,18,21 şi 23 decembrie 1877):
„Şi ce avem în schimb? Poate o cultură mai mare?
Deloc. Dacă cultura se judecă după scriitori, atunci va trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi
Asachi ştiau de zeci de ori mai multă carte decât d-nii C. A. Rosetti, Costinescu, Carada şi Fundescu, că Anton
15 N. Iorga, Oameni cari au fost, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, voi. I,
p. 262.
16 P. A. Samuelson, La demarche de Veconomiste, în ,JL’avenir des relations econo- miques internationales",
Editura Calmann-Levy, Paris, 1971, p. 17.
17 Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987,
voi. 1, pp. 258-267.
18 Costin Murgescu, op. cit., pp. 258-259.
19 în acest sens, regretatul Victor Niţelea remarca: „Noi nu spunem că Mihai Eminescu a avut neapărat
dreptate. Nu ne aventurăm a verifica cifrele sale, nici nu ne lansăm în a lua la bani mărunţi interpretările sale. Dar, ierte-ne
Dumnezeu, mărturia unui asemenea om nu o putem trece grăbit şi uşor cu vederea!" Vezi, Audiatur et altera pars, în
volumul lui Mihail Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), Editura Albatros Corporation, Bucureşti, 2007, p. 288.
20 M. Eminescu, Opere, voi. X, Publicistică (1 noiembrie 1877-15 februarie 1880), Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 19.
Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decât o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi «esprit» prin
gazete, că singura comedie «Buna educaţie» a lui C. Bălăcescu e mai originală decât toate scrierile d-lui V. A.
Ureche la un loc; apoi să nu uităm că de generaţia aceea a urgisiţilor boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri celor
mai buni: Alecsandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ş.a., că oamenii ştiau o limbă frumoasă,
vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de Vodă.“’? 21
Şi mai târziu, tot în „Timpul" din 12 ianuarie 1879:
„Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare? Merit? Ştiinţă? Avere? Caracter? Nimic din toate
acestea.
Se cere să fii războtezat în numele tatălui: CA. Rosetti, al fiului: I. Brătianu, al Sfântului Duh: Carada,
atunci le ai pe toate cu de prisos, şi merit, şi ştiinţă şi avere. [...].
Dacă cineva nu se pricepe în ţara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin
mahalale contra reacţionarilor, jură în numele trinităţii Rosetti - Brătianu - Carada, se face luntre şi punte la
alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moşie a statului fără parale şi -
patria e mântuită (s.a.)“.22
Sau, în „Timpul" din 12 aprilie 1879:
„Omul care a insultat persoana M. Sale şi pe membrii familiei domneşti prin scrieri obscene şi cuplete de
cafee chantant [s.a.] şi care a ponegrit tot ce ţara asta are mai onest şi mai independent [...]..
Revoluţionari de meserie, amestecaţi în mişcările cele mai puţin curate de prin Franţa şi Italia, d-nii Rosetti
- Brătianu sunt în capul afacerilor, unul şef al partidului, altul ministru prezident; în fine cel ce detronează pe
Domn şi proclamă republica europeană federativă la Ploieşti veghează astăzi de siguranţa capitalei şi a persoanei
M. Sale [...].
Avem la Piteşti una [s.a.] republică. Prezident d. I. Brătianu.
Avem la Ploieşti o a doua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada... şi aşa cum dulci jubilo in infinitum [s.a.]"23.

Apoi, în „Timpul" din 8 noiembrie 1879:

.
„Se vede că onoraţii confraţi uită că Tudor s-a ridicat cu Mehedinţul în contra grecilor [s.a.], iar nu în
contra boierilor. Rolul d-lui Brătianu, de liberator al Orientului creştin, însă pe pământ românesc şi cu banul
românului, îl juca pe atunci nu domnul Tudor, ci Alexandru Ipsilante, un agent al Rusiei, iar Tudor se ridicase
contra acestui membru al partidului naţionale-liberale. [...].
Dar să-i lăsăm pe boieri în pace. Nici sunt faţă să ne răspunză, nici partidul conservator de astăzi nu are a
face nimic cu ei, precum nici d-nii Giani, Fleva, Carada n-au a face cu liberalismul lui Tudor, care era român nu
numai prin statul personal, ci şi prin origine, titlu la care nu pot aspira nici membrii partidului roşu, nici şeful lor
d. C. A. Rosetti. Dacă în timpul lui Tudor am fi văzut cine răspunde la numele citate mai sus, cine ştie ce
Cârjalii de ai lui Pazvantoglu ne-ar fi ieşit înainte!" 24 25
Critica aceasta capătă cu timpul accente tot mai dramatice. In „Timpul" din 20 mai 1881, marele nostru poet
naţional scria:
„Câtă mizerie guvernamentală, câtă corupţie, cât cinism trebuie să fie în clasele dirigente ale unei naţii cari
cred a putea minţi bunăstarea, înflorirea, civilizaţia în faţa umbrei din ce în ce mai mari a morţii fizice a
poporului român? Ce suflet de chelner al Americei dunărene trebuie să aibă cineva ca să-şi închiză ochii faţă cu
relele patente, cu mizerii strigătoare la cer? Şi să nu zică că nu erau oameni cari prevăzuseră aceasta. Le
prevedea Barbu Catargiu, le prevedea Marţian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiţia în partea ei
cea sănătoasă faţă cu înnoiturile descreierate; altul a murit pentru a nu vedea înstrăinându-se parte cu parte bunul
şi toate puterile vitale ale moştenirii istorice a poporului nostru."11
Şi mai târziu, în „Timpul" din 4 august 1882:
„Dacă d. C. A. Rosetti ar iubi această ţară şi acest popor măcar câtu-i negru sub unghie le-ar zice
alegătorilor următoarele: «Oameni buni! Ce-aţi zice voi dacă pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes,
pe miniştri Carada, Fleva şi Chiriţopol, pe ambasadori Pandrav ori Giani, ce aţi zice, c-un cuvânt dacă într-o ţară
în care pe toată lumea o cheamă Meyer şi Miiller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă ar fi străin? Ce-aţi zice?
Ticălos popor, aţi zice, osândit a muncii ca vita pentru a hrăni străini, străini şi iarăşi străini».
Dar oare ce e de zis pentru o ţară în care pe oameni îi cheamă Bucur, Bodea, Codrea şi Florea, Păun şi
Cătălin, Terinte şi Pârvul, Ursu şi Balaur, Lupu şi Bărcan şi unde pe clasele superpuse le cheamă Pehlivanidis şi

21 Ibidem, p. 22.
22 Ibidem, p. 172.
23 Ibidem, p. 219.
24 Ibidem, pp. 349-350.
25 M. Eminescu, Opere, voi. XII, Publicistică (1 ianuarie - 31 decembrie 1881), Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1985, p. 179.
Zevzocopol, unde din grec dai în bulgar şi din bulgar în grec?
Ce să se zică decât că ticăloasă ţară şi ticălos popor!" 26
Şi mai la vale, în acelaşi articol, Eminescu scrie:
„D. C. A. Rosetti se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om? îl asigurăm de mai înainte că acel
om nu va fi străin.
Unde e acel singur om să preţuiască plebea aristocratizată a d-lui CA. Rosetti cu cât face, cu câte un capăt
de funie de fiecare? Unde e acel singur om care să puie pe străini la locul lor, să cureţe România de tot ce-a fost
mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur
om, ca să nu mai vedem Pandravi şi Caradale, Mihăleşti şi Chiriţopoli figurând în societatea română, ca să nu li
se mai pară ţara asta o colonie greco-bulgară, o societate străină de esploatare, condusă de cel mai străin dintre
ei, de d. C. A. Rosetti"27.
în final, pentru a conchide, Eminescu aminteşte şi de asasinarea lui Barbu Catargiu, de care, în epocă, s-a
bănuit că Eugeniu Carada n-ar fi fost străin: 28
„Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-sale şi a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om.
Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de ameţit prin fraze, atât de căzut încât un asemenea om ar muri sub
garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul
Macedonski, şi, în acelaşi timp în care acel singur om ar zăcea în puşcărie sau la ocnă, tot unui C. A. Rosetti sau
unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat ţara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu
Catargiu trebuie să fi avut pensie şi decoraţie căci, din neam în neam, cei ce au vândut ţările acestea, cei ce au
trădat acest popor, aceia au fost distinşi, aplaudaţi şi populari."29
*
**

Ne cerem scuze pentru toate aceste citate, poate prea lungi, dar ele sunt menite să ne facă să înţelegem
amploarea atacului eminescian, presiunea polemică extraordinară la care a fost supus Eugeniu Carada.

Astăzi, după atâta amar de ani, în perspectiva timpului scurs, când invidia, ura, răutatea şi patimile s-au
stins, putem desluşi mai bine contururile acestei personalităţi de excepţie. După cum sublinia cu fină pătrundere
Victor Slăvescu: „Eugeniu Carada a fost atât de puţin înţeles şi ajutat şi atât de mult atacat şi micşorat, în tot
timpul lungii şi rodnicii sale vieţi [...] a fost omul cel mai puţin cunoscut contemporanilor săi, refuzându-se cu
îndărătnicie oricărei exhibiţiuni şi respingând cu mândrie dar şi cu discreţiune orice situaţie în care ostentaţia era
totul iar prilej de muncă creatoare nimic sau prea puţin“.30
Cine a fost, de fapt, Eugeniu Carada? Pe urmele biografilor săi (dintre care amintim pe D. Teleor, Caton
Theodorian, Mihail Gr. Romaşcanu şi Constant Răutu) putem afirma, cu certitudine, că s-a născut la 29 noiem-
brie/11 decembrie 1836 în oraşul Craiova, ca fiu al serdarului Nicolae Carada şi al Petriţii Slăvitescu. După tată,
Eugeniu Carada ar fi fost francez de origine. El se trăgea din neamul Anei de Carada, soţia procurorului
Dussausoy, fiica lui Charles de Carada, seigneur de Heron, colonel de dragoni, care a trăit între 1680 şi 1698 în
Franţa.31 Un oarecare Carada, fratele Anei de Carada, ar fi venit în Orient, dar nu în România, deoarece în
Bucureşti ei apar ca fiind greci.
Pe linia mamei, lucrurile sunt mult mai clare32, Petriţa, fiica vistieresei Elena Slăvitescu, fiind din neamul
Slăviteştilor din Vâlcea, neam foarte vechi (există documente de la 1531).
Şi-a petrecut copilăria şi anii de şcoală în oraşul natal. A avut ca învăţător şi îndrumător pe Gheorghe Chiţu.
în timp ce studia la Colegiul Naţional din Craiova, urma şi cursurile Institutului înfiinţat de profesorul Leon
Clement Raymond, unde capătă cunoştinţe foarte solide, obţinând, în urma unui examen după programul
Sorbonei, bacalaureatul în Litere. A plecat apoi pentru studii în Franţa, unde audiază cursurile celor mai
renumiţi profesori de la Sorbona şi College de France. A urmat cursuri de drept, literatură, economie politică. A
audiat pe Edgar Quinet, pe Jules Michelet, pe Michel Chevalier. S-a lăsat pătruns de doctrina naţionalismului
constructiv economic promovat de Michel Chevalier şi „citeşte aproape toate operele economiştilor de seamă,

26 M. Eminescu, Opere, voi. XIII, Publicistică (1882-1888, 1888-1889), Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1985, p. 158.
27 Ibidem, p. 159.
28 Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul şi Opera (1836-1910), Editura Ramuri, Craiova, 1940, pp. 58-61.
29 M. Eminescu, op. cit., p. 159.
30 Victor Slăvescu, Două centenare: Partenie Cosma şi Eugeniu Carada, extras din „Analele economice
şi statistice", nr. 3-5/1937, Tipografia „Bucovina", Bucureşti, f. a.
31 Constant Răutu, op. cit., p. 15 şi urm.
32 Paradoxal, dar situaţia este asemănătoare şi în cazul lui Eminescu, unde numai mama era dintr-o
familie a cărei origine curat românească se situează în afara oricărui dubiu. Vezi, Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia
lui M. Eminescu.Originile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 147.
căutând să pătrundă cât mai bine sensul legilor economice care guvernează omenirea". 33 Totuşi, ştiri şi
informaţii precise asupra stadiilor oficiale ce a întreprins la Paris nu există. 34
Putem spune, împreună cu Mihail Romaşcanu că, „Eugeniu Carada era şi un distins economist al epocii
sale. [•••] Armonizând ideile politice cu acelea economice, Carada ajunsese la un sistem de gândire propriu,
potrivit nevoilor reale ale statului român, care se afla în faza închegării şi a consolidării. Neclintita sa credinţă
era că România nu va putea să-şi menţină libertatea şi independenţa absolută fără să aibă o situaţie înfloritoare
în toate sectoarele economiei naţionale şi o robustă burghezie autohtonă, capabilă să reziste invaziei străine.
Considera capitalul ca factorul determinant al progresului unei ţări, dacă se află în proprietatea băştinaşilor
[s. ns.]. De aceea, Ion Brătianu şi Eugeniu Carada, aflaţi în fruntea Partidului Liberal, primul în lumină, al doilea
în întuneric, susţineau înfiriparea capitalului naţional, care să înlocuiască pe cel străin. După dânşii, o
instituţiune centrală de credit cu capital românesc era singura în stare să sprijinească munca naţională sub
variatele ei manifestări şi să asigure dezvoltarea principatelor în toate direcţiile" 35 Această instituţie avea să fie
Banca Naţională a României, cu a cărei activitate se va alia ultima fază a operei şi vieţii lui Carada (1883-1910).
Dar ce viaţă tumultoasă de revoluţionar mazzinian36 republican convins lăsa în urmă! A apărat, întotdeauna,
cu ardoare principiile de libertate, principiile constituţionale şi democratice, combătând cu înverşunare
tendinţele şi actele de dictatură din ultimii ani ai domniei lui Cuza. Şi aceasta indiferent de domeniile în care şi-a
desfăşurat activitatea: politică, literatură (poezii, piese de teatru, localizări) 37, ziaristică (în special la „Românul"
lui C. A. Rosetti a strălucit în chip deosebit), economie, finanţe şi bănci. în acestea din urmă Carada s-a împlinit
şi realizat plenar, dând dovadă de geniu organizatoric şi managerial.
Ceea ce l-a salvat pe Carada de ratarea în zaţul fanariot al revoluţionarilor de profesie, al bricoleur-ilor
moftangii cu fumuri internaţionaliste (loviţi fără cruţare de Eminescu!) a fost gândirea sa economică profundă şi
originală, adaptată perfect condiţiilor şi cerinţelor dezvoltării noastre naţionale. Iată cum, în 1867, formula el
Programul Partidului Naţional Liberal, cristalizând, în formule lapidare, ideile care aveau să formeze axa întregii
sale activităţi economice: „Criza noastră financiară, în mare parte, nu provine atât din lipsa resurselor, cât din
lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de
impozite, din legile vicioase de percepţiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi
industria ţării sunt în decădere. Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza
creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin
stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor.
Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de
credit, acelea nu pot prospera.
A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul aburului spre a grăbi
transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre.
Cu acest mod vom da viaţă agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta
chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului public"24.
Găsim în aceste rânduri concepţia generală a lui Eugeniu Carada cu privire la organizarea economiei şi a
statului la acea dată, când, ca şi acum, totul era de creat şi îndrumat şi când - observa cu fineţe Victor Slăvescu -
„Ţara intrase, începând cu 1866, pe făgaşul unei politici generale naţionale, potrivit intereselor sale
superioare"25.
După ce România îşi dobândeşte independenţa (Carada aducându-şi contribuţia prin asigurarea
aprovizionării şi echipării armatei de operaţiuni, p. 45. De altfel, G. Călinescu în marea lui Istorie a literaturii române,
nu reţine nimic din opera literară a lui carada. Totuşi, Carada este prezent prin două fotografii, cu menţiunea (uşor ironică)
„Societatea liberală: Eugen Carada, o victimă a lui Eminescu". Vezi G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Fundaţiunea Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, pp. 404-405.

33 Ibidem, p. 224. în mod cert Carada i-a citit pe Jean Baptiste Say, Barthelemy-Charles Dunoyer şi Frederic
Bastiat. Cel mai mult l-a influenţat însă Chevalier (1806-1879), liberalismul nuanţat al acestuia, bazat pe solidaritatea
naţională, fiind vizibil şi la Carada. Vezi pentru caracteristicile gândirii lui M. Chevalier: Luc Bourcier de Carbon, Essai sur
l’Histoire de la Pensee et des Doctrines Economiques, Editura Montchrestien, Paris, 1971, voi. I, p. 238 şi urm.; Emile
James, Histoire Sommaire de la Pensee Economique, ed. a IV-a, Editura Montchrestien, Paris, 1969, p. 112 şi urm.; H.
N.BoonJleve et realite dans l’ceuvre economique et sociale de Napoleon III, Editura Martinus Nijhoff, La Haye, 1936, p.
132 şi urm.
34 Victor Slăvescu, op. cit., p. 16.
35 Mihail Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), Bucureşti, 1937,
pp. 200-201.
36 Despre legăturile lui Carada cu Mazzini, vezi Constant Răutu, op. cit. p. 49, şi urm.
37 Unul dintre biografii lui Carada (Marin Theodorian Carada în „Eugeniu Carada (1836-1910)“, Editura
Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1922, p. 24) afirma că Eugeniu Carada „ţinea să nu se mai vorbească de fel despre
activitatea sa pe tărâm literar, considerând aceste începuturi ca pe nişte adevărate păcate din tinereţe 11. Apud. Mihail Gr.
Romaşcanu, op. cit., Editura Albatros Corporation, Bucureşti, 2007,
 24
Citat după Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 133-134. Vezi amănunte şi la pp. 300-301.
25
Victor Slăvescu, op. cit., p. 20.

fără a primi cea mai mică recunoaştere publică, în afară de medalia „Trecerea Dunării"...) şi se proclamă Regat,
toată energia lui Eugeniu Carada se va concentra în domeniul economic şi financiar, pentru înzestrarea noastră
cu toate cele necesare unei economii moderne şi civilizate. Astfel, o idee mai veche, din 1866, privitoare la
biletele ipotecare, garantate cu domeniile Statului, este reluată cu deplin succes în 1877, în vederea finanţării
războiului.
Carada lucrează asiduu la imprimarea biletelor la Paris, făcându-şi o adevărată plăcere - observa cu fină
ironie acelaşi Victor Slăvescu - să lase pe alţii să le semneze şi să apară în Comitetul de Supraveghere (D.A.
Sturdza, Ion Câmpineanu ş.a.).
O atenţie deosebită va acorda Carada căilor ferate. El ia parte activă la lichidarea diferendului ce aveam cu
financiarii germani, din perioada acordării primelor concesiuni, apoi intră în conducerea căilor ferate (între 1883
şi 1886, fiind membru în Consiliul de Administraţie al Căilor Ferate Române), dând un puternic impuls pentru
completarea reţelei. Cu prilejul tratativelor financiare duse la Berlin, în chestiunea căilor ferate, va cunoaşte pe
marii bancheri germani ai timpului, între care pe Bleichroder şi Hansemann (acţionari principali la Strussberg).
Graţie relaţiilor sale personale (masonice, nu în ultimul rând!), Carada va putea să realizeze însemnate
operaţiuni financiare pe piaţa Berlinului, foarte profitabile României. Prestigiul şi autoritatea lui erau atât de
mari în străinătate, încât reuşea întotdeauna să obţină ceea ce îşi propunea. 38
Adevărata măsură a talentului său economic şi financiar şi-o va da Eugeniu Carada în cadrul Băncii
Naţionale a României între 1883 şi 1910. încă din 1860, Ion C. Brătianu, ca ministru de Finanţe sub Vodă Cuza,
preconizase organizarea unei bănci de emisiune (de scompt şi circulaţiune, cum se spunea pe atunci!). De aceea,
tot el îl însărcinează, în 1880, pe Carada cu elaborarea proiectului de lege pe baza unor principii stabilite de
comun acord. în mod firesc, Carada ar fi trebuit să fie primul guvernator al Băncii Naţionale. Ion C. Brătianu s-a
gândit desigur la el. Carada însă a refuzat categoric (a dorit să evite, poate, o numire care necesita şi aprobarea
Regelui Carol I...), recomandând în schimb pe Ion Câmpineanu, care a şi fost numit Guvernatorul B.N.R.,
primul ei guvernator.
Eugeniu Carada va intra în administraţia Băncii Naţionale abia la 20 februarie 1883, ca director ales39,
rămânând în acest post până la sfârşitul zilelor sale, adică până la 12 februarie 1910. Deşi nu a vrut să fie
guvernator, totuşi „din biroul său conducea lucrările Băncii“ [s.n.]40. Carada a fost adevăratul spiritus rector al
Băncii Naţionale, în epoca respectivă.
Cum observa Victor Slăvescu, organizarea, administrarea şi conducerea unei bănci de emisiune, în acel
timp, nu era o sarcină uşoară. Fără oameni cu pregătire tehnică, fără o organizaţie bancară pe tot cuprinsul ţării,
cu ajutorul căreia să se poată distribui creditul şi să se poată promova o activitate economică rodnică, fără de
deprinderea răspândită în publicul larg, de a manipula cambia, de a respecta termenele unor angajamente luate,
este lesne de înţeles de ce greutăţi s-a izbit Carada la primele începuturi şi de câtă energie şi putere de muncă a
trebuit să dea dovadă pentru a realiza ceea ce a realizat. De aceea, „activitatea şi organizarea Băncii Naţionale a
României, în primul ei pătrar de veac, sunt indisolubil legate de numele şi vrednicia lui Eugeniu Carada, care a
ştiut să-i închine toată mintea lui luminată şi tot devotamentul lui profund şi sincer“. 41
Deşi Carada era omul concepţiilor largi şi îndrăzneţe, totuşi el nu dispreţuia amănuntul cel mai neînsemnat
atunci când era vorba să stabilească normative şi instrucţiuni de operaţiuni, sau când întreprindea acţiuni
financiare de o însemnătate mai deosebită. Stau mărturie, în acest sens, rapoartele lui în legătură cu organizarea
imprimării biletului de bancă sau cele legate de construcţia Palatului Băncii. în aceste detalii se poate găsi
profunzimea vederilor lui şi grija de a da, de la început, Băncii Naţionale, o aşezare temeinică implicită marii ei
misiuni. De asemenea, rapoartele lui de inspecţie prin sucursalele Băncii Naţionale se constituie ca modele de
expunere clară şi convingătoare asupra unor stări de lucruri de pe piaţa noastră economică din care transpare
preocuparea permanentă a lui Eugeniu Carada de a urmări pulsul afacerilor şi orice iniţiativă economică demnă
de a fi luată în seamă şi ajutată.42
Un punct important în activitatea lui Carada, în primii ani de activitate ai Băncii Naţionale, l-a constituit
sprijinul dat Caselor de Credit Agricol (înfiinţate în 1881) prin acordarea unor credite cu dobândă mică, chiar
dacă astfel de operaţiuni nu se încadrau întotdeauna în activitatea normală a unei bănci de emisiune.
38 Ibidem, p. 22.
39 Adunarea Generală a Acţionarilor din 20 februarie 1883, din îndemnul lui Brătianu, l-a ales pe Carada
director la Banca Naţională în locul lui T. Mehedinţeanu, cu o majoritate zdrobitoare de 883 de voturi. Carada se va prezenta
la post cu începere de la 6 aprilie 1883, şi aceasta după multe ezitări şi la ameninţarea lui Brătianu că, dacă nu respectă
voinţa Adunării Generale, îşi va da demisia din Guvern. Vezi Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 223-224.
40 Ibidem, p. 276 şi urm.
41 Victor Slăvescu, op. cit., p. 23.
42 Ibidem, p. 24.
 Pe linia creării unei pieţe a efectelor publice şi pentru direcţionarea capitalurilor agonisite spre aceste
plasamente, Carada a apărat totdeauna ideea că Banca Naţională trebuie să susţină toate operaţiunile de credit
public, făcute de Stat, judeţe şi comune, combătând energic părerile colegilor săi, uneori prea temători şi puţin
înţelegători în această privinţă.
Eugeniu Carada a fost „un apărător convins al autonomiei Băncii Naţionale faţă de Stat, socotind că
tocmai despărţirea precisă a câmpurilor de activitate respective, poate îngădui totuşi o colaborare firească şi
în acelaşi timp rodnică"43 [s.n.]. Totuşi a dat dovadă de înţelegere atunci când interesul naţional a cerut-o.
Astfel, atunci când Statul s-a găsit în greutăţi financiare şi economice (cum a fost între 1899 şi 1901), Carada
„a înţeles să împingă Banca Naţională pe calea susţinerii Statului cu toate mijloacele“ 44 [s.ns.].
Un exemplu de consecvenţă şi adâncă pricepere a conjuncturii eco- nomico-politice o reprezintă atitudinea
lui Carada în conflictul Băncii Naţionale cu Statul între 1889 şi 1892. Guvernul, cu Menelas Ghermani la
Ministerul de Finanţe, îşi propusese să schimbe brusc etalonul monetar, trecând la etalonul aur, fără o suficientă
înţelegere cu Banca Naţională. Elementul politic aducea o notă de vrajbă, dăunătoare intereselor generale ale
ţării. S-a votat o lege, în Parlament, prin care se aduceau schimbări esenţiale în statutele Băncii Naţionale, fără
ca Banca să-şi fi dat în prealabil acordul. Carada nu a putut admite un astfel de procedeu şi s-a opus cu toată
competenţa şi autoritatea lui considerabile, în final, Carada şi-a impus punctul de vedere, reforma etalonului
monetar şi a Băncii Naţionale având loc numai în urma acordului dintre Ministerul de Finanţe şi B.N.R. 45
Un alt moment semnificativ a avut loc în 1900, când P.P. Carp (care nu-1 simpatiza pe Carada,
considerându-1 „şeful ocultei"46) aprecia ca necesar, pentru acoperirea deficitului bugetar, să vândă acţiunile
Statului din capitalul Băncii Naţionale unui grup de capitalişti străini. Eugeniu Carada s-a opus cu îndârjire,
împiedicând operaţiunea şi sugerând soluţia ca aceste acţiuni să fie eventual cedate acţionarilor români. Tot lui
i se datorează operaţiunea de credit de 15 milioane de lei făcută de Stat în 1901 cu Banca Naţională, Carada
neputând refuza concursul acesteia, când ţara era în impas.
în fine, trebuie să mai amintim şi faptul că: „Tot Eugeniu Carada l-a împiedicat în 1905 pe Take Ionescu, care
era ministru de Finanţe, să cesioneze pe 50 de ani 30 000 de ha din terenurile petrolifere ale României unui
consorţiu german, care avea în frunte pe Deutsche Bank. Unindu-se atunci cu toţi fruntaşii vieţii politice, amici
şi inamici, Carada a înfiinţat o societate cu caracter naţional, care s-a arătat gata să substituiască grupul străiri'. 47
Nu putem să nu adăugăm la toate aceste realizări economice şi activitatea sa naţională concretizată în
operele de binefacere (pe banii săi a clădit Catedrala din Vârşeţ) în sprijinul permanent acordat aromânilor (vezi
mărturisile lui Apostol Mărgărit), dar mai ales în ajutoarele (peste 2 milioane de lei aur) trimise de Carada
fraţilor noştri din Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina.
Toate aceste fapte pe care le-am arnintit (şi desigur mai sunt şi altele, „deoarece nimeni nu va cunoaşte
niciodată, în întregime, opera monumentală pe care a făurit-o el“48) ne conduc, desigur, către scopul pe care l-a
urmărit, permanent, Eugeniu Carada şi care poate fi rezumat în cuvintele: „România a Românilor11. Şi această
constatare (vorba lui Mihail Romaşcanu!) ne mulţumeşte îndeajuns!
Totuşi, Eugeniu Carada n-a avut, în timpul vieţii, parte decât de adversităţi şi calomnii. Acest lucru l-a
surprins cel mai bine economistul şi ziaristul Şt. Antim, care, cu privire la activitatea desfăşurată de acesta la
Banca Naţională a României, a scris următoarele (în „Libertatea", IV, 1935): „în ochii boierilor noştri, crima cea
mare a lui Eugeniu Carada a fost punerea în circulaţie a bancnotelor. Datorită bancnotelor lui, care se înmulţeau
mereu, s-au putut ridica la ranguri şi la averi oameni noui, cu nume necunoscute, cari ajunseră în scurtă vreme
să conducă şi să guverneze această ţară. De aici şi ura aceia profundă şi frica aproape superstiţioasă, a păturei
noastre boiereşti, de băncile şi de creditele liberale, pe care le bănuiau patronate toate, din umbră, de Eugeniu
Carada. Şi să nu se creadă că-i o simplă întâmplare că tocmai Nicolae Filipescu, reprezentantul cel mai autentic
al boerimei noastre autohtone, a fost acela care a afirmat despre Banca Naţională, după atâţia ani de funcţionare
a ei, că e «cea mai mare escrocherie a secolului al XlX-lea». Acesta a fost multă vreme gândul ascuns şi părerea
nemărturisită a întregei noastre protipendade, despre aşezământul noastru de emisiune, întruchipat, pentru dânsa,
de Eugeniu Carada. Starea aceasta de spirit, atmosfera aceasta de suspiciune, de ură, frică şi de gelozie, în chip
artificial întreţinută, a făcut ca un om întru toate admirabil, cu putere de muncă, cu pricepere, de cinstea şi de
sobrietatea lui Eugeniu Carada, să fie silit să ducă o viaţă subterană de anahoret şi să fie privit aproape ca

43 Ibidem.
44 Ibidem, p. 25.
45 Amănunte în Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 268-276. Pe scurt, problema este abordată şi de Victor
Slăvescu în op. cit., p. 25.
46 Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 283-284. «Oculta liberală» (expresia îi aparţine lui N. Fleva) era
formată din Eugeniu Carada, Gogu Cantacuzino şi Pake-Protopopescu. (cf. Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în
România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 166).
47 Ibidem, p. 302.
48 Ibidem.
falsificator de monedă. Aşa au născut legendele de mister şi atmosfera de inchiziţie, în jurul persoanei lui
Eugeniu Carada. Omul acesta a fost calomniat de o întreagă clasă a societăţii româneşti şi ce e mai grav de clasa
ei suprapusă, la a cărei răsturnare a lucrat nu din interes personal, ci pentru binele obştesc... El a pus Banca
Naţională în slujba unei noui şi mai bune ordine sociale şi a făcut din ea pârghia de ridicare, instrumentul de
progres al acestei ţări; iar alături de Ion C. Brătianu, el n-a avut simplul rol de inspirator ocult şi fără răspundere,
ci a conlucrat cu el deschis la schimbarea vechilor stări de la noi, şi datorită acestei conlucrări, cele două
Principate medievale şi sărace au putut fi transformate într-un Regat unitar şi tare, aşezat pe baze capitaliste
agrare, într-o vreme când Apusul pretindea de la noi numai grâne.
Aceasta este opera cea mare a lui Eugeniu Carada şi aşa se desprinde, la perspectiva celor 25 de ani,
personalitatea adevărată a acestui bărbat1'...49
Vom încerca, prin câteva date comparative, să arătăm ce a făcut Eugeniu Carada în cei 27 de ani, cât a fost
la cârma Băncii Naţionale a României:50
Ce a găsit la 1883 Ce a lăsat în 1910

Stocul metalic 60 051 185 168 912 373

Circulaţia biletelor 88 546 170 339 804 300

Portofoliu 15 225 563 106 699 276

Avansuri pe titluri 27 836 528 29 651 045

împrumuturi acordate
- 14 210 045
Statului

Rezerve 542 152 30 030 309

Beneficii nete 2 737 823 6 558 248

Cifrele vorbesc de la sine în limbajul lor rece, despre o operă şi un om. Orice comentariu ar fi inutil. Omul
nu mai este - opera trăieşte! *
**

în faţa atâtor adversităţi, calomnii şi invidii (la care s-au adăugat şi eşecurile vieţii lui intime 51), Carada se
închide tot mai mult în el şi în acelaşi timp va căuta un loc privilegiat unde să se izoleze. La modul
postmodernist, Carada ascunde ceva ce anevoie ar mărturisi vreodată.
Se va fereca într-un spaţiu prevăzut cu mijloace sofisticate de protecţie (siguranţă) şi izolare - Palatul Băncii
Naţionale. Banca Naţională va fi ca o insulă (în engleză, terminologia latină importată este mai transparentă:
isolated sau insulated), variantă a insulei lui Euthanasius, în al cărui fundal desluşim Furtuna shakespeariană,
spaţiu pe care l-am plasa, în secolul nostru, alături de Castelul kafkian, sau Muntele Vrăjit al lui Mann.
în acest spaţiu claustrat îşi va desfăşura Carada, jocul de spirit" paradoxal, insomniile şi veghile sale. Spre
sfârşit, Carada izbutea să doarmă cel mult trei ore pe noapte. Privea cerul în nopţile senine, cu o lunetă
astronomică foarte bună, pe care mai apoi a dăruit-o Observatorului astronomic de la Filaret.’ 52
E destul pentru a descifra excesele unui om de acţiune, sau ale oricui. Este un amănunt pe care nu trebuie
să-l neglijăm, cu atât mai mult cu cât oamenii - după cum ne asigură Emil Cioran - se împart în cei care dorm şi
cei care veghează, două tipuri de fiinţe în veci diferite, care n-au în comun decât aspectul fizic.
Singur şi veghetor cu iubita lui Bancă! Singurătatea vechiului funcţionar îl împlinea într-atât, că până şi cel
mai neînsemnat rendez-vous reprezenta pentru el o crucificare...
începuse să urască (helas!) chiar şi politica! De altfel, deşi membru marcant al Partidului Naţional Liberal,
având intuiţia financiarului de rasă, n-a făcut vreodată politică la Banca Naţională! în faţa interesului Băncii,
pentru el toţi erau egali, pentru nimeni nu avea vreo preferinţă, afară dacă la mijloc... erau şi interesele ţării.
Când trebuia să servească Statul, o făcea cu multă dragoste pentru că ştia că îşi serveşte Ţara.
Această frumuseţe morală a fost însoţită la Eugeniu Carada şi de una fizică. Iată cum îl descria unul dintre
biografi, contemporan cu el: „în tinereţele lui fusese un bărbat frumos. Potrivit la statură, avea ochi căprui, mari
şi limpezi, o barbă neagră lucitoare şi dinţii albi. îmbrăcat cu îngrijire, totdeauna stropit cu apă de Colonia, cu

49 Citat după Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp. 289-291.

50 Tabelul este redat după Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., pp 291.
51 Avem în vedere, în primul rând, cele două logodne ratate: prima cu fiica lui C. A. Rosetti (în 1862-
1864), iar a doua cu nepoata lui Michelet, domnişoara Jeanne Dumesnil (1873). Vezi, Constant Răutu, op. cit., pp. 54—55.
52 Ibidem, p. 274.
miros de chihlibar. La bătrâneţe cu barba lui albă, sdravăn şi desgheţat, era un bătrân falnic. Fusese zidit să
ajungă centenar. Numai munca neînfrânată l-a doborât.
Simţea o bucurie deosebită, când făcea binele. Ca să facă cuiva o plăcere, era în stare să se jertfească pe el.
Aşa încât cu tot dreptul ar fi putut zice: Totul pentru alţii, nimic pentru mine, afară de muncă.“ 41 Acesta este
portretul exterior (exoteric) al lui Eugeniu Carada. Şi aşa trebuie să-l ţinem minte, aşa trebuie să ni-1 amintim
mereu.
Peste cearcănul insomniilor sale istorice, tânjind după o clasă de mijloc a spiritului, rămâne să ardă deviza
lui de carbonar, de zidar liber al timpurilor noi pentru binele obştesc: „Pentru o Românie liberă, oricând, oricum,
cu oricine contra oricui!“
Prof. univ. dr. GEORGE VIRGIL STOENESCU,
A.S.E., Bucureşti Membru al CA al BNR Vicepreşedinte al SOCIETĂŢII ROMÂNE DE ECONOMIE
(SOREC)

M. THEODORIAN-CARADA

Eugeniu Carada (1836-1910)

Precuvântare
Câteva săptămâni după moartea lui Eugeniu Carada, Profesorul Cantuniari publica într-o revistă craioveană
rândurile acestea: „Cine a scris vieaţa Goleştilor, Câmpinenilor, Brătienilor, a lui Rosetti; Eugeniu Carada ori
Lascăr Catargi? Despre vieaţa lui Negri, abia în cărţile de istorie de or fi două rânduri, în care se spune că era să
fie domn, şi n-a voit. Ce a fost Carada, se află abia după moarte-i, când a lucrat şi cum s-a jertfit". Profesorul de
istorie îndemna să se scrie şi să se popularizeze istoria vieţei acestor bărbaţi.
De atunci am fost solicitat să adun într-un volum tot ce ştieam, despre marea şi discreta activitate a lui
Eugeniu Carada. M-am ostenit însă să descopăr şi mai mult de cât aflasem din gura lui. Ca să fiu cât mai
desăvârşit, am cercetat tot ce mi-a stat la îndemână. Dacă nu am isbutit să descopăr toate isvoarele, ce-aş fi dorit,
vina nu este a mea. Vremurile şi împrejurările mi-au stat în potrivă.
Vroiam să dau o lucrare cât mai perfectă, o monografie complectă. De aceea am tot amânat să strâng într-un
mănunchiu însemnările adunate şi ceea ce am aflat răsfoind memorialul ce ţin zilnic, de foarte mult timp. Am
înţeles însă că nu mai îmi este îngăduit să întârziez. Nu-mi este ertat să privesc cu mâinile în sân cum se
strecoară în public versiuni, care tind să creeze în jurul numelui său legende, potrivnice adevărului.
Mi-am adus aminte de Scriptură, care zice că „nu putem noi, cele ce am văzut şi cele ce am auzit, să nu le
grăim". Am înjghebat, prin urmare, cărticica de faţă, care de nu o fi desăvârşită, rămâne cel puţin sinceră şi
adevărată. Ea va uşura mult ostenelile viitorului biograf al lui Carada.
în Lugoj, Palatul episcopal, la 18 August 1921

Din copilărie
Eugeniu Carada s-a născut în Craiova, la 29 Noiembrie 1936. Botezul l-a primit în biserica Sf. Nicolae
Brânduşa, în ziua de 13 Decembrie, de la Popa Gheorghe Duhovnicul, slujitorul acelei biserici; un preot
venerabil, mult respectat de boerimea craioveană, din vremea aceea. Naş i-a fost Serdarul Nicolae Pleşoianu,
tatăl acelui Colonel Pleşoianu, care la 9 iunie 1848 avea să dea semnalul mişcării la Izlaz, cerând în fruntea
trupei sale ca Bibescu să acorde o constituţie modernă României. Pentru că în ziua de 13 Decembrie se face
pomenirea Sfinţilor Mucenici Eugeniu şi Orest, pruncul căpătă cel dintâi nume. Un moment, naşul său să
gândise să-i zică Orest.
Părinţii lui erau oameni avuţi53, cu vază. Tatăl lui, Serdarul Nicolae Carada, a fost unul dintre fruntaşii
societăţii craiovene dintre 1830 şi 1851. Magistrat integru şi hotarnic neîntrecut, el era dintre cei mai de aproape
ai lui Barbu Vodă Ştirbey. Despre activitatea lui ca magistrat, povesteşte Profeosrul M. Străjanu, într-un articol
din „Revista Culturală'1, ce apărea la Craiova la 1918; iar despre hotărniciile lui Nicolae Carada, Demetrescu,
într-un alt articol, ce a apărut în „Universul", pe la 1913. Acest istoric credea că Serdarul ar fi fost român-

53 De la tatăl său, şi potrivit cu disposiţiunile Codului Caragea, Eugeniu Carada a moştenit numai el casele părinteşti,
un alt rând de case cu grădină, în Craiova. O vie de zece pogoane, în deal la Cârcea; moşia Mierea-Birnici în Doljiu, peste
două mii de pogoane pe Amăradia, şi locul din Bucureşti, în mahalaua Izvorului, unde fusese în vechime casele ohavnice ale
străbunilor săi. Mama lui adusese de zestre moşia Râioasa, în hotarul Slaviteştilor-Băbeni, şi muntele Şasa, din Vâlcea.
madedonean; dar se înşală. El era bucureştean neaoş, scoborâtor dintr-o familie de boieri de curte, ce îşi aveau
casele lor în secolul XVIII în mahalaua Izvorului. înaintaşii lui au fost başciohodari, polcovnici şi căpitani de
dorobanţi, ori logofeţi de divan.
După mamă, Eugeniu Carada era oltean curat. Mama lui este o Slăvitească. Slăviteştii sunt un neam de
boieri vechi şi însemnaţi, ce dăinuiau din secolul XVI printre fruntaşii boerimei vîlcene. Dar Carada a fost prea
democrat, prin firea şi concepţiile lui politice, ca să stăruim mai mult asupra originei sale boiereşti.
Carte a început să înveţe Carada, de la un tânăr care da lecţii particulare, pe acasă, la copiii celor cu stare.
Acest cel dintâi învăţător al său avea să fie Gheorghe Chiţu. Curând însă, părinţii lui îl duc în pensionatul
francez al lui Raymond54, din care urmează şi cursurile colegiului din Craiova. în institutul lui Raymond, el face
studii serioase; şi Raymond, care se fălea cu elevul lui, îi dă lecţiuni speciale, aşa că în acel institut francez, el
dobândeşte toate cunoştinţele cerute, pentru a obţine bacalaureatul în litere, după programul Sorbonei. Mai
târziu urmă la Paris, cursuri de drept şi literatură, în vestitul College de France.
Fusese un copil precoce. Aşa, la 1848, deşi avea decât doisprezece ani, mişcarea aceea de regenerare
naţională îl sgudui adânc.
Când poporul se adună în Târgul-de-afară, ca să jure credinţă Constituţiei, se duce acolo, şi prestează şi el
jurământ pe ea. Deşi nu împlinise doisprezece ani, voi să-şi manifeste astfel sentimentele de care îi era plină
inima. Prelegerile pline de iubire şi de neam şi de dreptate ale lui Ion Maiorescu, Serghie, Ghiriţă, Fontoninu şi
Calloianu au încolţit iute şi puternic în sufletul lui. La bătrâneţe încă, ne vorbia cu admiraţie de aceşti venerabili
dascăli craioveni, ca de unii ce i-au sădit în suflet sentimentele care l-au făcut să rămâe totdeauna credincios
acestui jurământ al său.
După năbuşirea revoluţiei, când turcii pătrund în ţară, tatăl său îl învaţă turceşte; iar el îşi însuşeşte aşa de
bine limba osmanliilor, că ajunge să fie pe tot timpul ocupaţiei o personalitate aproape oficială. Toţi îl cheamă,
ca să se înţeleagă prin el cu turcii. în chip cu totul onorific, devine dragomanul autorităţilor româneşti, în
afacerile ei cu trupele de ocupaţie. în această calitate este poftit la banchetul pe care îl dau turcii la 1849
autorităţilor române. Copil de treisprezece ani, el ia loc la masă, între comandantul oştirei turceşti şi
Ocârmuitorul Judeţului Doljiu, de le tălmăceşte discursurile şi întreţine conversaţia dintre ei.
Dar când muscalii intrară în ţară, lucrurile se schimbă. Fu cât p-aci să-l surghiunească, odată cu Colonelul
Filipescu, Zaman şi Valentineanu, la Saratov, în fundul Rusiei. Căci deşi familia lui avea idei mai mult
conservatoare, cu toate că fraţii mamei sale, Constantin1 şi Ionţă Slăvitescu55 56 erau căpeteniile partidului
ultraconservator din Vâlcea şi din Olt, Eugeniu Carada, fusese fermecat de ideile naţionaliste şi liberale. Se dase
cu trupul şi sufletul mişcării de regenerare naţională, de la o vârstă când alţii nu se gândesc decât la jocuri şi
petreceri. Lui i se trimiteau publicaţiile tipărite de emigranţi şi prin el se împărţeau broşurile acelea craiovenilor.
Lucrul se ştiu, şi comandamentul muscălesc hotărăşte surghiunirea lui. Din întâmplare află de aceasta un prieten
al familiei, Profesorul Gheorghe Panaiotescu57, care se grăbi să-l vestească. Şi astfel izbuti să fugă din oraş,
înainte de a pune muscalii mâna pe el. De atunci şi până la plecarea muscalilor din ţară, stă ascuns la hrama viei,
ce aveau la Mierea-Birnicei. După aceasta vine în Bucureşti. Ziarele au spus, mai de mult, că în arhivele Dlui
Ionel Brătianu se găseşte un raport al Prefectului Poliţiei către Ştirbey-Vodă. Prinţul Dumitru Ghika referează
Domnului că manifestaţia de bucurie pentru căderea Sevastopolei a fost pusă la cale de Carada. Va să zică, în
1855, când avea nouăsprezece ani, el pusese stăpânire pe bucureşteni, de îi făcea să manifesteze pentru Franţa,
fără de voia stăpânirei.
Spre sfârşitul domniei lui Ştirbey, Carada era o persoană de care stăpânirea trebuie să ţie socoteală. Un

54 L.C. Raymond, profesor de liceu în Franţa, este adus în ţară de Bibescu. De la 1842 şi până la moarte (1866), el este
profesor de limba franceză la liceul Carol I. Până la 1848, el era şi directorul unui internat privelegiat şi subvenţionat de Stat
din care a eşit Internatul Statului, de pe lângă liceul craiovean. Văduvei lui Raymond, parlamentul din 1891 i-a votat o
pensiune viageră, pentru a răsplăti serviciile aduse ţării de soţul ei.
55 Pitarul Slăvitescu, n. la 1810; în tot timpul cât după Regulamentul Organic, subocârmuitorii erau aleşi de boierii şi
proprietarii din plasă, fu Sub-Ocârmuitorul Plăşii Otasău; ales deputat în Constituanta de la 1866, a fost Primar al oraşului
Râmnicu-Vâlcea de la 1874—1876. t 1880.
56 Ioniţă Slăvitescu n. la 1816, intră ca iunkăr în oştire, la reorganizarea ei sub Kiseleff; dar o părăseşte curând cu
rangul de praporgic. Sub-Ocârmuitor în Judeţul Olt; la început primeşte de la Magheru, la 1848, sarcina de a organiza armata
neregulată, dar se demite pe dată ce înţelege că Guvernul Provizoriu este potrivnic Rusiei. în timpul războiului Crimeei,
încearcă să adune un reghiment de voluntari, în fruntea cărora vrea să lupte, alături de muscali. A fost deputat în Divanul Ad-
hoc. t 1874.
57 Gheorghe Panaiotescu, un nepot de al Mitropolitului Neofit, Director al Internatului Statului, pe când soţia lui (o
franceză) era Directoarea Şcoalei Centrale, pînă la 1869, a avut un rol influent în şcolile craiovene. A publicat şi cărţi de
educaţie, din care una a reprodus-o pe de-a-ntregul Mitropolitul Athanasie Mironescu, aşa că de el s-a vorbit puţin, şi în
vremea procesului sinodal, în 1911. A murit la 1879.
moment, Grigoriţă Bengescu, Ministrul Cultelor, reuşeşte să-l atragă şi-l ţine câteva luni pe lângă el, ca şef de
cabinet. îl cunoscuse în Craiova, pe vremea când Bengescu era Ocârmuitor Judeţului Doljiu. Nu izbuti, însă, să-l
împace cu politica lui Ştirbey; şi de aceea, nici ceva mai târziu, nu primeşte o slujbă bună, cu care Nicolae
Kretzulescu, Directorul Departamentului de Interne, îl îmbia prin prietenul lor comun, poetul Costache
Aricescu.
Rămâne luptător aprig şi îndrăsneţ, în ogorul revindicărilor naţionale. în această direcţie scrie în ziarul
Naţionalul, al lui Busoiceanu, şi este redactor la „Timpul11, organul acelor membri ai partidului naţional cari nu
luaseră parte activă la mişcarea de la 1848 şi cari, cu Bozianu, Vasile Boerescu şi alţii, nu fuseseră exilaţi.
Când se adună Divanul Ad-hoc, el fu ataşat la Cancelaria Divanului, ca redactor la masa franceză; cu alte
cuvinte fu translatorul lucrărilor Divanului în franţuzeşte, aşa cum se cerea, ca să fie cunoscute comisarilor
puterilor semnatare Tratatului de la Paris.
Se ştie că, după închiderea Divanurilor Ad-hoc, puterile, prin încheierea Convenţiunei din Paris, hărăziră o
constituţie Principatelor. Potrivit celor stipulate prin acea convenţie, Caimacamia lui Alexandru-Vodă Ghika fu
înlocuită printr-o caimacamie constituită potrivit dispo- ziţiunilor Regulamentului Organic. Vremelnica cârmă a
Statului o iau ultimii miniştri de Interne, Justiţie şi de Finanţe ai lui Ştirbey. Acest guvern provisoriu, cunoscut
în istorie sub numele de Caimacamia de trei, a lăsat triste amintiri. Un vânt de reacţie începe să sufle în Ţara
Românească, tocmai în vremea când foştii miniştri ai lui Grigore Vodă Ghika isbuteau să ridice Moldova, aşa de
crud încercată sub Caimacamia lui Vogoride. Pe când la Iaşi se arată zorile unui regim liberal şi patriotic, în
Bucureşti ei suspendă orice vieaţă politică. E. Carada părăseşte Capitala. Se întoarce la Craiova, unde speră că
poate lucra pentru alegerea în Adunare a candidaţilor partidului naţional, mai cu folos decât în Bucureşti.
II
Sub Convenţie
Sub regimul Convenţiunei de la Paris, românii nu au fost mulţmiţi de regimul ce le-a hărăzit puterile cele
mari, prin acea convenţie. Se nădăjduia că Napoleon III va isbuti să facă Europa să recunoască legitimitatea
cererilor, pe care le formulaseră românii prin voturile Divanurilor Ad-hoc, din Bucureşti şi Iaşi. Când colo,
puterile înlăturară ideea unei dinastii. Unirea Ţării-Româneşti şi a Moldovei se reduce la un fel de confederaţie,
iar Constituţia pe care românii voiau să şi-o dea ei este înlocuită prin Convenţia aceasta, care îi va ţine locul
până la 1864, când Cuza înlocui regimul convenţional printr-un Statut, primit de popor prin plebiscitul din acel
an.
Mulţumită ingerinţelor Caimacamiei, în Adunarea electivă a Ţării Româneşti se formase o majoritate,
hotărâtă să realeagă pe Bibescu. Partidul naţional făcea însă sforţări supraomeneşti ca să împiedice restaurarea
regimului vechiu. Se învoiau cu alegerea lui Alexandru-Vodă Ghika, Caimacamul de la 1856-59, dacă nu
izbutesc să aleagă pe Generalul Nicolae Golescu, Locotenentul Domnesc din 1848. în cazul când cu toate astea,
majoritatea realege pe Bibescu, adversarii fostului Domn sunt decişi să ridice poporul şi să înceapă revoluţia.
Toţi muncesc în această direcţie. La Craiova, Carada nu stă cu mâinile în sân. în consfătuiri, prin presă, în
piesele ce i se joacă la teatru, el face o aprigă propagandă în potriva foştilor domni regulamentari. în cele din
urmă compune o canţonetă, cu aluziuni destul de înţepătoare la adresa vechiului regim. Nici unul din actori nu
cutează însă să o declame; atunci Carada se suie singur pe scenă, şi zice versurile acelea, ce sunt acoperite cu
aplauze furtunoase. Câr- muitor al Judeţului Doljiu era pe vremea aceea Filişanu, cel ce fusese Administrator al
judeţului şi sub guvernul revoluţionar din 1848, un boier oportunist şi prieten personal al lui Nicolae Carada.
Ocârmuitorul încearcă de mai multe ori să astâmpere avântul revoluţionar al fiului unui vechiu prieten. Totul
fusese însă în zadar şi representaţia din 22 Ianuarie 1859, în teatrul Theodorini, făcuse atâta vâlvă în oraş, încât
Filişanu ordonă a doua zi arestarea lui Carada. în Craiova intră Carada pentru întâiaşi dată în puşcărie, ca
mucenic al ideilor sale politice, fiindcă se lupta pentru ridicarea neamului românesc. Această cea dintâi
închisoare a lui nu ţinu mai mult de douăzeci şi patru de ore. Alexandru Ion I, Domnul Moldovei, fu ales a doua
zi Domn al Ţării Româneşti. Unirea fusese înfăptuită şi porţile închisoarei se deschiseseră înaintea lui Carada.
îndoita alegere a lui Cuza avea să aducă lui Eugeniu Carada libertatea. Craiovenii serbară în aceeaşi zi unirea
ţărilor surori şi liberarea lui Carada. Nu era unica zi în care românii avură obştească bucurie odată cu Eugeniu
Carada. în România întreagă, la 1877, luarea Plevnei fu sărbătorită la 29 Noiembrie, în ziua când Carada
împlinea patruzeci şi unu de ani, şi când se află de această victorie a românilor, care avea să pecetluiască
independenţa
României. Şi tot la 29 Noiembrie, în 1918, se constituie în Bucureşti guvernul Brătianu, ministerul căruia îi fu
dat să decreteze alipirea Ardealului şi a Banatului de România. Sunt acestea desigur simple coincidenţe; dar ele
pot da de gândit.
Entuziasmul cuzist al lui Carada nu a ţinut prea mult. Mai înainte ca îndoita alegere a Colonelului Cuza să
unească Moldova cu Ţara Românească, partidul naţional din amândouă principatele întocmise un plan de
acţiune, ca să desăvârşească unirea, cu orice preţ. Cât timp au sperat că în Ţara Românească ar fi fost mai uşor
alegerea lui Alexandru Ghika sau a lui Nicolae Golescu, şi că în Moldova era mai mult decât probabilă alegerea
lui Sturdza, fusese înţeles ca noul Domn al Ţării Româneşti să se puie în fruntea oştirei, să treacă Milcovul şi,
înfrăţind oştile româneşti cu cele moldoveneşti, să isgonească pe Sturdza. Când însă Kogălniceanu a vestit pe
Ion Brătianu că moldovenii vor alege un domn cu sentimente naţionale, a rămas înţeles că Domnul Moldovei să
înfăptuească unirea, pe această cale. Alexandru Ion I a refuzat însă categoric să îndeplinească cu chipul acesta
unirea. Poate că nu ar fi fost un mijloc din cele mai prudente. Desigur, că unanima alegere de la 24 Ianuarie a
fost cea mai înţeleaptă şi mai chibzuită hotărâre. Totuşi, când Alexandru Ion veni la Craiova, se ştia că el
refuzase lui Anastase Panu şi lui Kogălniceanu mobilizarea armatei moldoveneşti, pentru ca, la nevoe, prin calea
armelor să se înfăptuiască unirea. Aripa stângă a partidului naţional începe să bănuiască că nu-i va fi cu putinţă
să colaboreze cu Vodă. Totuşi, în judeţe toţi puneau mare nădejde în Domn. Când a intrat în Craiova, Cuza fu
primit ca un mântuitor al poporului românesc. Oltenii s-au întrecut pe ei cu ocazia aceea. Vodă fu găzduit în
palatul din grădina Bibescului; recep- ţiunea autorităţilor şi a notabililor are loc în sala cea mare a liceului.
Rău au greşit cei de la 1894, au dărâmat vechea şi sănătoasa clădirea aceasta. Ea putea rămâne ca local
pentru bibliotecă, ori ca muzeu, sau ca internat al liceului. în orice caz, nu se cădea să pună târnăcopul la temelia
unor ziduri ce puteau trăi încă secole. Căci localul nu a adăpostit numai cea dintâi şcoală mai superioară din
Oltenia, ci a fost şi reşedinţa guvernului provizoriu, proclamat în Islaz la 9 Iunie 1848.
Sala cea mare a liceului a fost şi cea dintâi sală de teatru românesc, în Craiova. Aci şi-a ţinut conferinţele
Societatea pentru cultura poporului român, întemeiată de Gheorghe Chiţu şi G.M. Fontaninu. Şi tot în sala mare,
s-a deschis cea dintâi expoziţie artistică din Oltenia. Intr-însa, Ateneul din Craiova a ţinut conferinţe, în care a
vorbit între alţii şi Hajdeu, de mai multe ori. Era o sală foarte încăpătoare şi luminoasă. Liniile clasice ale
încăperei, stâlpii înalţi de stejar masiv care o înconjurau, îi dau un aspect simpatic şi destul de impunător.
Aici se adunase, atunci, tot ce avea în Craiova un nume sau o situaţie. Membrii partidului naţional ar fi voit
să spună lui Vodă toată bucuria lor, ceea ce nădăjduesc ei de la alesul naţiunei. Cuza însă se ferea de orice
manifestaţie cu caracter prea înaintat.
Nu avea încredere în partidul stângei. Goleştii, Brătianu şi Rosetti nu-i erau simpatici. Şi în Craiova,
partidul stângei era destul de puternic. Toţi fruntaşii partidului aceluia sunt în sală. Grigore Lăceanu, Boicea
Radianu1, Cernăteştii, Christofi58 59, Generalul Magheru; stau în frunte. Şi Carada printre ei. Vodă se teme că toţi
aceştia vor face vreun pas pripit, care să-i dea de lucru. De aceea trece grăbit pe dinaintea tuturor, salută pe cei
adunaţi în sală şi dă să ese. Fruntaşii partidului, desamăgiţi de o aşa recepţie, consfătuesc pe şoptite ce trebuie să
facă. în numele lor, Carada îl opreşte pe Vodă, tocmai când pornea spre eşire.
- Mai stai, Măria Ta! Poporul vrea să-ţi vorbească.
Vodă se opreşte în loc, speriat. Se uită lung la tânărul cu plete lungi şi mustaţa mijindă şi, zâmbind, îi
spune:
- Ştii că eşti nostim!
Apoi, şi mai grăbit încă, porneşte afară şi se sue în caleaşca ce îl duce în galop înapoi, la grădina
Bibescului; unde îl adăstau cu masa pusă.
Acolo, desmeticit dintr-o teamă nesăbuită, întreabă pe Prefectul Judeţului de cine era tânărul care i-a tăiat
drumul la eşire.
- Carada, Măria Ta!
- Aista-i Carada? Deştept băiet! Trimite să-l cheme aici; spuneţi-i că-1 fac procoror.
El însă răspunse Prefectului că nu are nevoe de slujbă. Vrea să lucreze în rândurile partidului naţional.
Curând după aceea, se întoarce în Bucureşti, la muncă grea şi spinoasă.
Până la 1864, potrivit dispoziţiunilor Regulamentului Organic, oraşele noastre s-au bucurat de autonomie
complectă, aproape de independenţă. Municipalitatea Bucureştilor era cârmuită de şaptezeci de deputaţi; aleşi pe
cinci ani de către proprietarii din fiecare suburbie (mahala). Deputaţii Municipalităţii votau budgetul, fixau
preţul alimentelor şi alegeau Magistratul, cum s-ar zice azi, pe primar şi adjutoarele lui. în Municipalitatea
Bucureştilor, Carada fu trimis de proprietarii din mahalaua Schitu-Măgureanu, încă din 1857, când nici nu era
încă eligibil, căci nu avea douăzeci şi cinci de ani. Deputat a rămas el la Municipalitate, până ce legea comunală
puse capăt oricărei vieţi municipale în România. Cu multă râvnă şi devotament a muncit în tot acest timp la

58 Boicea Radianu, comisar de propagandă la ’48, Consilier la Curtea de Apel din Craiova, Prefect de Mehedinţi sub
Locotenenţa Domnească la 1866, apoi deputat. A fost şeful şi organizatorul partidului liberal oltenesc, t 1874.
59 Alexandru Cristofi, ca parucic ia parte la pregătirea mişcării de la 1848 şi emigrează după aceea. Prefect de
Dâmboviţa la 1860, Consilier la Curtea de Apel din Craiova, Comandant al Gardei Naţionale craiovene până la desfiinţarea
ei; a fost senator, sub regimul liberal până la 1888. t 1900.
trebile oraşului.
Această alegere a lui Carada arată popularitatea şi înrâurirea ce exercita el asupra bucureştenilor pe atunci.
Fenomenul se explică prin aceea că îşi închina toată inteligenţa şi energia sa, să cucerească cercurile, atât cele
intelectuale, cât şi cele negustoreşti, în favorul ideilor naţionale şi liberale, ce constitueau pentru el o religie.
Gazetar, autor dramatic şi poet, Carada are strânse legături cu intelecutalii timpului şi ştie să-i influenţeze în
sensul vederilor lui. Atât nu-i ajunge însă, el căuta să cunoască pe fruntaşii negustorimei. Prin Nacu Mincovici,
Gheorghe Eliad, Coengiopol, Chiriţă, Costache Panaiot, pe care îi cucereşte, el capătă autoritate asupra
negustorilor şi isbuteşte a stăpâni piaţa.
III
încercări literare
La Craiova, în copilăria lui Carada, singura mişcare artistică românească era teatrul; şi el se înamorează de
arta dramatică. într-o chilie din casele părinteşti făureşte o mică sală de spectacol; în camera aceea aşezase el o
scenă primitivă, pe care cu ajutorul colegilor lui de şcoală, a fratelui său (mort în tinereţe) şi-a surorilor lui mai
mici, încearcă să redea piesele pe care le vedea jucate de actorii craioveni. în trupa de copii pe care o înjghebase
jucau Peşacoveştii - August, Dumitru, şi Gheorghiţă60 61, Gogu Brătăşanu, Măndică Trişcu1 şi Grigore
Grămăticescu62.
Mai târziu începe să traducă şi să localizeze piese pentru trupa craioveană. Face şi versuri. Se afirmă prin
fericite debuturi literare, de care mai târziu nici nu vrea să audă. Cu toate astea, la vremea lor, debuturile acelea
îi daseră faima de literat. A fost, în timpul acela, unul din cei mai fecunzi autori dramatici. Nenumărate sunt
piesele prelucrate de el, pentru teatrul românesc, dar foarte puţine sunt iscălite. Cele mai multe sunt localizări de
piese franţuzeşti. Ele se disting prin chipul izbutit în care le-a ştiut localiza. Unele din ele, precum Cimpoiul
Dracului, Urâta Satului, Banii, Gloria şi Femeile, au fost jucate de nenumărate ori pe scena Teatrului Naţional.
Până acum vreo zece, cincisprezece ani, ele făceau încă parte din repertoriul teatrelor din Iaşi şi Craiova şi se
jucau mereu de trupele ce dau representaţiuni la Dacia şi prin provincie. Până în ziua de azi, ele apar pe afişele
grădinilor de vară de prin judeţe. Că au resistat timpului atât de mult, este şi asta un semn al calităţii lor. în
piesele acestea se vede că a atins oarecari coarde ale sensiblităţei româneşti, de au trăit mai mult decât ar fi putut
să nădăjduiască un autor dramatic, cât de pretenţios: au trăit peste şaizeci de ani. Probabil, chiar că numai atunci
când cinematograful va înlocui cu desăvârşire teatrul provincial, numele lui Carada va fi scos de pe afişe
teatrale. Pentru că cele mai multe din lucrările lui dramatice, sunt neiscălite, nimeni nu poate cunoaşte anume
toate prelucrările lui. Odată, mi-a spus că el crede că piesele ce a prelucrat pentru teatrul românesc trec peste o
sută. Se ştie doar că de pe romanul Les pecheurs de perles, al lui E. Gonzales, şi în colaborare cu Costache
Demetriade, a prelucrat Fraţii din munte. Piesa aceasta a apărut, într-un volum tipărit de I. Romanov, în 1856.
Tot el a scris întâia operetă română, Fata de la Cozia; libret pe care Flechtenmacher l-a pus pe note1. în perioada
lui de activitate literară, am spus că făcea versuri şi compunea canţonete. Munteanul şi Pandurul cerşetor apar
în 1857. Peste un an, tipograful Filip Lazăr din Craiova îi editează Milcovul; şi însuşi Socec tipăreşte un volum
cu canţonete de ale lui Carada. Valoarea acestor versuri nu este prea mare; 63 64 în mai toate însă vibrează
simţământul patriotoc şi se disting printr-o limbă curgătoare şi curată.
Versuri mai frumoase - deşi prea tendenţios naţionaliste - găsim în Pandurul cerşetor. Canţoneta aceasta a
fost una din acelea care le recitau elevii lui Ştefan Vellescu, la examenele de sfârşit de an, la Conservator.
Sunt bătrân, voi tineri încă, dar iubesc ca şi voi ţara.
Oricând pentru scăparea-i m-am luptat spăimântător,
Şi, când văd că lumea astăzi vrea să-i uşure povara,
Plâng, şi inima-mi tresare, căci’s bătrân cerşetor.
60 Un neam de mari negustori cu vază. August Pesacov, avocat, a fost în mai multe rânduri deputat şi Vice-Preşedinte
al Camerii. A publicat interesante lucrări relative la originea Craiovei. f 1919. Dumitru, vărul lui, mort de tânăr, a publicat un
volum de poezii. Fratele acestuia, Gheorghiţă, sub numele de Pessicu, a fost Prim-Preşedinte al Tribunalului Doljiu şi a
condus mulţi ani afacerile oraşului Craiova, mai întâi ca Primar, şi apoi ca Prim-Ajutor de Primar, t 1910.
61 Măndică Trişcu, n. la 1835, Magistrat, a fost Procuror la Curtea din Craiova; apoi a fost amestecat în administraţia
judeţului şi comunei, ca Preşedinte al Comitetului Permanent din Doljiu şi ca Prim Ajutor de Primar al Craiovei. t 1895.
62 Gr. Grămăticescu, n. la 1840. Preşedinte al Curţii din Craiova, Prefect de Constanţa, a fost Censor la Banca
Naţională de la 1896-99. t 1912.
63 Mai însemnăm câteva piese ce s-au jucat în teatrul naţional şi care se ştie că erau localizate de el: Ivan şi Ivănuţa,
comedie; Ion Curierul, dramă în 5 acte şi
64 tablouri; Voioşilă, vodevil, în 2 acte; Onoarea Casei; O femeie cum sunt multe şi alta cum sunt puţine, dramă în 5 acte de
pe Emile Augier; Păcatele vechi, vodevil de pe Mellesirle; Fata Aerului şi Căpitanul negru. Toate acestea s-au jucat în
stagiunile 1859-60 şi 1860-1. în prima din aceste stagiuni, C. Demetriade, la beneficiul lui Flechtenmacher, cântă Geniul
Oltului, versuri de Carada. Fermecătoriţa, localizare de pe la La petitte filette de G. Sand, muzică de Flechtenmacher.
*
**
Sub Tudorin, al meu sânge pentru ţară l-am vărsat Şi dintre români gonirăm pe străini apăsători,
Noi, cu armele în mână jugul greu l-am sfărâmat,
Dar acum e rândul vostru, eu sunt bătrân cerşetor.
De aveţi în vine sânge, de aveţi în voi simţire,
Pentru biata Românie, pentru scumpu-i viitor,
Cu toţi mâna daţi o dată şi-nchinaţi pentru unire;
Fiţi uniţi, v-o zice asta biet bătrânul cerşetor.
în trecut se află şcoala ce prezice viitorul;
Eu stejar sunt fără frunze, voi, lăstar înfloritor;
Eu sunt iarnă, cu voi însă primăvara îşi ia sborul,
Voi vieaţa, iar eu moartea, că-s bătrânul cerşetor.
Dar deşi-i bătrân stejarul tot îşi apără mărirea.
Dacă ceasul înfrăţirii o veni pân-să nu mor,
Cu muntenii, moldovenii, strig: Să trăiască Unirea!
Ş-apoi pot muri în pace, căci’s bătrân cerşetor.
Unele din poeziile lui au ajuns adevărate cântece populare. Criticul Ilarie Chendi pomeneşte de versurile lui
Carada, pe care le-a auzit cântate cu foc de ardelence. Le reproducem şi noi, fiindcă plac, şi unii le-au atribuit lui
Vasile Alecsandri.
Frunzuliţă, frunzuliţă verde de stejar!
Ia vezi, dragă mândruliţă, ce mai armăsar,
Armăsar, voinic de munte, ager, sprintenel Negru şi cu stemă-n frunte, dai în foc cu el.
Copiliţă bălăioară mâi cu Dumnezeu,
Eu merg, dragă feţişoară, să-mi fac rândul meu.
La oaste ţara ne chiamă, haidem fraţi români, Să ne batem fără teamă cu orice păgâni.
Ia-ţi vitează săbioară, oştean dragul meu Şi-ţi dă pentru scumpa ţară tot sângele tău...
Stihurile acestea nu lipsesc din nici o culegere, mai de seamă, de cântece naţionale. Ele au fost traduse şi în
ungureşte, în Florica szerelme de Moldovan Gergely.
în „Drum drept“, revista literară ce conducea D. Nicolae Iorga, tânărul Radu I. Dragnea a închinat câteva
pagini lui Radu Ionescu. Acest Radu Ionescu este un scriitor, pe care Carada isbutise să-l introducă în redacţia
„Românului", de unde a eşit spre a se duce la Belgrad, să represinte România la Curtea lui Mihai IV Obrenovici.
Pe acest amic şi coleg de redacţie al lui, Carada îl numeşte „un critic sfios din epoca Unirei", şi îl socoteşte drept
înaintemergătorul lui Maiorescu.
„Cum a fost, dacă Radu Ionescu continua, credem că ar fi precizat şi mai bine teoriile esteticei metafizice,
cu mult înaintea Junimei"; ne asigură D. Dragnea. Neuitatul cronicar literar ce a fost Ilarie Chendi, în
Fragmentele sale, ne spune că, în aceeaşi epocă, Eugeniu Carada se ocupa el însuşi cu întocmirea cronicelor
dramatice şi a foiletoanelor literare, în „Românul". în gazeta aceasta, el critică acţiunea literară de mai în urmă a
lui Heliade, aşa cum arată D.G.D. Scraba, în monografia sa asupra lui Ion Heliade-Rădulescu.
De activitatea sa pe tărâm literar, Carada ţinea să nu se mai vorbească defel. începuturile acestea literare le
socotea ca pe nişte adevărate păcate din tinereţe, şi nu voia să se mai amintească de ele. De aceea, şi atunci când
academicianul Dumitru Olănescu (Ascanio), carele voia să scrie o istorie teatrului românesc, a venit la el, ca să-i
ceară amănunte asupra rolului său în mişcarea literară dintre 1856-66, zâmbind şi cu modestie, l-a rugat cu
stăruinţă să nu vorbească nimic despre el. Cu toate astea, producerile lui literare nu sunt inferioare celor din
epoca aceea.
Această activitate a lui literară, şi cea pe care o desfăşurase ca ziarist, făcea pe C.A. Rosetti, Ministru al
Instrucţiunei Publice, la 1866, când s-a întemeiat Academia Română, să-l pue pe lista celor dintâi academicieni.
A trebuit încăpăţânarea lui, să biruie hotărârea lui Rosetti, de a-1 trimite în Academie. Din pricina refuzului lui,
în 1866, întâiaşi dată s-a distrus un decret, gata a fi trimis la Monitor, tot cum mai târziu a trebuit să se arză
decretul prin care era numit Guvernator al Băncei Naţionale, la întemeierea ei, în 1880. Aceste gesturi
caracterizează pe om, şi de aceea le însemnez, căci le ştiu, din gura lui.
Dacă însă nici nu mai voia să-şi aducă aminte de trecerea lui prin literatură, dacă de ani de zile nu mai călca
la teatru, dragostea-i de artă şi-o dovedea altfel. Bătrânul Matei Millo era primit cu dragoste şi bucurie în
cabinetul Ocârmuitorului Băncii Naţionale. El eşea de acolo încântat de chipul prietenesc cum fusese ascultat şi
mângâiat. Alţi actori, cari jucau încă piese din repertoriul său, erau siguri să capete câte un ajutor bănesc, când îl
cereau. La o representaţie ce da la Teatrul Naţional, Maria d’Asty juca în Cimpoiul Dracului, şi s-a dus să-l
roage să asiste şi el, ca autor, la representaţie. Carada s-a scuzat; dar i-a plătit regeşte un benuar. Şi aşa făcea de
câte ori bătea la uşa lui un artist. Toţi rămâneau fermecaţi de bunătatea şi generozitatea bătrânului.
 Până la ultima-i suflare, Carada a fost un mare admirator şi un protector discret, dar foarte real, al artelor
frumoase. Bogata lui galerie de tablouri, adunate cu mult gust şi pricepere, spune cât îi era de drag frumosul.
Faptul că strânsese cele mai însemnate pânze ale pictorilor români, pe cei mai frumoşi Grigoreşti, mărturisesc
iubirea lui de tot ce era românesc şi bun.
în această ordine de idei, la expoziţiile de artă naţională, cocoanele ce patronau industria casnică aşteptau
totdeauna vizita lui Carada, care făcea cumpărături alese şi numeroase. Ţinea însă să nu se facă nici un fel de
reclamă cu numele lui, pe care nimeni şi niciodată nu l-a văzut afişat, pe tablourile ce reţinea la expoziţii. De
aceea, foarte puţini sunt cei ce ştiu că Profesorul Comşa din Sibiu, nu ar fi isbutit nici o dată să-şi tipărească
luxoasele sale albumuri de artă română ţărănească, fără de îndemnul şi ajutorul lui Carada.
IV
La „Românul"
La 1859, C.A. Rosetti ia direcţia Teatrului Naţional. Dorea să facă din teatru un templu al artei româneşti.
Se tânguie lui Boliac, că îi lipsesc autori dramatici; şi acest din urmă îl sfătuieşte a se înţelege cu Eugeniu
Carada, care se pricepe bine a localiza, în româneşte, piesele franţuzeşti. Apoi îl îndeamnă pe Carada să se ducă
la „Românul", ca să vorbească cu Rosetti, în chestia teatrului.
într-o dimineaţă se înfăţişează el lui Rosetti. îl află singur în redacţia „Românului". Şi când Rosetti, din
vorbă în vorbă, i se plânge că nu poate prididi trebile gazetei, fiind acum singur, Carada se oferă să-l ajute.
- Te pricepi şi la gazete?
- Cum să nu? Am lucrat la „Timpul44 şi la „Naţionalul41.
- Atunci stăi acilea şi scrie.
- M-am aşezat atunci la masa, de la care nu m-am mai sculat zece ani şi mai bine, îmi zicea el, intr-o zi.
Ce a fost Carada la „Românul44, nu putem arăta noi. Iată însă ce spune Rosetti, la jubileul de douăzeci şi
cinci de ani al „Românului44.
„Să fi văzut pe cei dintâi redactori ai „Românului44, dintre care unii sunt aici, şi unul foarte aproape de
mine, dar nu-1 voi numi1. Eram doi65 66, într-un timp de grea cumpănă. Cel mai tânăr, care este fiu de oltean,
lucra de dimineaţa până seara, iar când venea seara, era odihnit şi reîncepea să lucreze de seara până dimineaţa. 44
Carada a fost un minunat gazetar. Dacă de realul său talent de publicist nu se vorbeşte, pricina este că mai
toţi confundă scrisul lui Carada cu al lui Rosetti. Adevăr este că i se aseamănă foarte mult. în acest sens, îmi
povestea o anecdotă.
Vine într-o dimineaţă la redacţie şi găseşte pe birou o coală albă, pe care Rosetti scrisese două rînduri. El ia
condeiul şi, fără a şterge ceva, continuă. Făureşte un articol de fond, pe care îl pune în „Românul44.
Când a eşit gazeta de la tipar, Rosetti, după ce citeşte foaia întreagă, îi zice nedumerit:
- Se vede că m-am zăpăcit de tot. Mi se pare că articolul ăsta de fond este de mine, dar nu-mi aduc deloc
aminte să-l fi scris!
Cu toate astea, se pot găsi câteva, care cu sigurnaţă sunt ale lui. Articolul „Un monument al libertăţii 44 din
17 Septembrie 1859 şi rândurile închinate lui Saint Marc-Girardin, la 29 Ianuarie 1860, sunt de Carada. De la
No. 162, din anul IV, încep articole de fond iscălite cu C; ele, asemenea, sunt ale sale.
în tot anul 1861, C.A. Rosetti, Cezar Boliac, C.D. Aricescu, Wienterhalder îşi iscălesc articolele de fond;
aşa că, foarte probabil, cele neiscălite toate trebuie să fie de Carada.
Ca să dăm o idee de cum scrie, reproducem câteva şire dintr-un articol iscălit de Carada în „Românul 44 din
18 Noiembrie 1859. Poartă titlul „Din tiranie la libertate44.
„Revoluţiunile române din 1821 şi 1848 nu ne arată oare într-un chip destul de strălucitor că poporul ştie,
după ce a tras din asuprire libertate, să fie generos cu cei căzuţi? Căci el nu combate pe cutare sau cutare individ,
ci principiul ce-1 susţine potrivnicul. Principiul fiind abătut, el nu mai are nici o luptă cu individul căzut."
„...Nu vede oricine că în lume, şi mai ales în societăţile cele noi, singura bază, singurul mijloc de vieaţă,
singură e libertatea, libertatea fără de care nimic nu e trainic, nimic nu e sigur?"
„Dar de ce să vorbim de tiranie, în plin regim constituţional? Biet visător! Singur în cămăruţa mea şi
cugetând la suferinţele prin care au trecut popoarele şi poporul nostru în parte, mă strămutam în acele epoci de
durere, când voinţa unui om constituea singurul drept public, când apăsarea ţinea locul libertăţii, când virtuţile
cetăţeneşti erau persecutate, onoarea luată în râs, arestările fără sentinţă judecătorească în vigoare... când
poporul, rănit în sfintele sale drepturi, primea cu braţele legate invazia oardelor străine, zicându-şi: «E trist ca
străinul să asuprească ţara mea. Dar robie pentru robie, şi pradă pentru pradă. Cine ştie? Poate că a lui va fi mai
uşoară decât aceea pe care o îndurăm»."
„Mă strămutam în vremea fanarioţilor şi a bazbuzucilor... dar realitatea îmi răsare zâmbind. Văd împrejuru-

65 Carada.
66 Rosetti şi Carada.
mi libertatea născută la 24 Ianuarie din tirania guvernelor străine; şi simţ, reculegându-mă, că acele vremi
dureroase au trecut, că guvernul de azi, expresia virtuţei naţionale, ştie tot aşa de bine ca noi că, născut din
dărâmările asuprirei, trebuie să fie încarnarea libertăţei... Ne-a trebuit mult ca să ajungem aici, dar iată că am
ajuns."
Carada nu este însă mulţumit cu atât. El întreabă pe cei ce vor să adoarmă pe laurii culeşi aşa de uşor:
„Prin urmare, nu ne mai rămâne nimic de făcut decât să ne punem mâinile în buzunar, să ne întindem pe
saltele, cu ciubucul în gură?"
Intrase la „Românul", ca secretar de redacţie, plătit cu zece galbeni pe lună. Foarte curând, ca redactor, nu
mai vrea să primească nici o plată.
- Ani de-a rândul, am condus „Românul" fără să primesc nici o lăscae plată.
Mi-aduc aminte, că „Românul" venea regulat bunică-mii. Pe la 1884, au încetat să-l mai trimită. Şi când ea
a spus fiului ei, că de la o vreme nu mai primeşte „Românul", s-a roşit la faţă, şi supărat a zis:
- Ar trebui să nu uite Dumnealor că abonamentul acesta e plătit, pe cel puţin o sută de ani înainte, de mine.
Mult mai târziu, pe la 1893, când „Românul", se sbătea între vieaţă şi moarte, rugat de răposatul Vintilă
Rosetti, a luat în mână salvarea bătrânului organ. Isbutise să constituie un comitet care să ajute financiarmente
„Românul", Vasile Lascăr, Costinescu, Costică Stoicescu, şi alţii erau gata să constituie un grup care să
cumpere, de la fiii lui
Rosetti, gazeta. Ei doreau ca Preşedinţia Comitetului să o dea lui Carada. Mai ales spre a nu vexa pe
Cantacuzino, care diriguia „Voinţa Naţională". Carada nu a primit să se pue în fruntea celor ce voiau să cumpere
„Românul", şi gazeta lui Rosetti a fost lăsată în soarta ei.
Când, în Mai 1860, Rosetti este numit ministru, printr-o scrisoare publicată în No. 150-1 din 29-30 Mai acel
an, Rosetti încredinţează direcţia gazetei lui Aricescu, şi iar mulţumeşte de concursul ce dau „Românului", atât
lui Aricescu cât şi junelui său prietin, Carada. După ce Aricescu a părăsit „Românul", Carada a devenit Primul-
Redactor al „Românului", sarcină ce a purtat aproape în continuu până în 1871.
Ziceam aproape, căci în 1863 el pleacă la Paris. Se logodise cu fiica lui Rosetti. înainte de a păşi în căsnicie,
voia să petreacă un an, doi, mai studiind.
Plecarea lui la Paris coincide cu înjghebarea coaliţiunei anticuziste. Anastase Panu fu trimis de coaliţie la
Paris, să lucreze în potriva lui Cuza; şi, Panu şi-l apropie, ca să-l asiste în misiunea lui.
Carada luptase contra lui Cuza, neîncetat şi pe toate căile.
Fusese arestat şi dat judecăţii, cu ocazia turburărilor din sala Bossel, de la 28 Septembrie 1859, împreună cu
C.A. Rosetti, Serurie, Ioniţă Golescu, N.T. Orăşanu, I.G. Valentineanu şi alţii. înalta Curte îi achită pe toţi, şi pe
tot dreptul. Cabinetul N. Kretzulescu greşise căutând să facă dintr-un incident, provocat de poliţie, un proces
politic. Era un mijloc sigur, dar stângaci, de a porni pe conducătorii stângii în potriva lui Vodă.
Fu apoi arestat, a doua zi, după asasinatul lui Barbu Catargi. Camera, în ziua aceea, discutase tocmai o
cerere a lui Carada, de a se sărbători ziua de 11 Iunie; cerere ce fusese violent combătută de Primul-Ministru.
Carada eşise de la Cameră împreună cu Prinţul Dumitru Ghika, comentând asupra votului Camerii. Şi când au
văzut porumbeii cum sburau din clopotniţă, au crezut amândoi că cineva a tras în porumbei.
Carada nu avea mare simpatie de Colonelul Nicolae Bibescu, care întovărăşise pe Catargiu ca Prefect de
Poliţie; dar zicea că este o nedreptate a-1 socoti complice la atentatul acela. îmi spunea, odată, că cine a ucis pe
Barbu Catargi, trebuie să ştie Genealul Teii, Cesar Boliac şi I.G. Valentineanu. Socotea că asasinul trebuie să fi
fost un fanatic, vrăşmaş al conservatorilor, care a crezut că aşa se face cu neputinţă coaliţia dintre liberali şi
conservatori. în realitate, a grăbit-o însă.
Din Paris se duce la Guernesay, să vadă pe Victor Hugo, ca să-l câştige pentru cauza română. Ne-au rămas
câteva scrisori ale lui Carada către Panu. De acolo îi scrie lui Panu, la 8 Iunie 1864, că bine a făcut de nu s-a dus
la Constantinopole, pentru că, «lucrările oculte pe lângă străini nu se cuvin oamenilor libertăţei; ei nu pot
întrebuinţa decât greva sau revoluţiunea»67.
De Victor Hugo nu a rămas prea încântat. Vanitos din cale afară, emfatic, el nu era omul care să câştige
sufletul lui Carada, care îl admira ca pe cel mai mare poet al secolului, dar nu-1 preţuia ca om politic.
Pe timpul petrecerii sale în Franţa, Anastase Panu, fostul Caimacam al Moldovei, isbutise să câştige pe
Napoleon III, în favorul coaliţiunei. în Aprilie 1864, Carada fu trimis în Bucureşti, să spue şefilor coaliţiunei că
Prinţul Napoleon primeşte să fie proclamat Domn de Adunare, însă numai după ce Adunarea va vota
împroprietărirea clăcaşilor, printr-o lege liberală şi democratică. S-au întrunit toţi şefii coaliţiunei să asculte
cuvântul adus din Paris de Carada. Conducătorii dreptei nu au căzut însă de acord asupra soluţiunei de dat în
chestia rurală. I s-au dat noi instrucţiuni, dar pe când era pe drum spre Paris, în Ungaria, a căpătat vestea
loviturei de Stat, de la 2 Mai. A găsit în Paris pe Panu, sdruncinat sufleteşte. Vestea actului aceluia îl sguduise
67 Xenopol - Domnia lui Cuza. I. 409.
adânc, şi a contribuit la agravarea boalei, care îl scoase din luptă pe Panu.
împroprietărirea ţăranilor prelungea domnia lui Cuza. Carada revine la „Românul“, hotărât să ducă lupta tot
mai straşnic.
Rău a fost hărţuită presa sub regiunea Statutului de la 2 Mai. Censură, avertisment, suspendări, închiderea
definitivă a ziarului, amenzi, arestarea redactorilor, tot arsenalul acesta a stat la îndemâna guvernului şi nu l-a
cruţat deloc. Când stăpânirea închidea „Românul", apăreau alte foi în locu-i. Una din acestea ese sub direcţia lui.
Profesorul Creţu, în monografia sa relativă la tipografiile române, arată că în 1865 Carada aduce în Bucueşti
o presă secretă. La maşina aceea, el scoate „Clopotul", gazeta ce face atâta sânge rău regimului, fiindcă nu poate
afla cum şi unde se tipăreşte. Nu putem însemna de câte ori fu arestat sub acest regim.
Amintim doar de arestarea lui, la 3 August 1865. Xenopol, în studiul său asupra lui N. Kretzulescu, Prim-
Ministru din ziua aceea, crede că într-adevăr a fost atunci o încercare a coaliţiunei de a face o revoluţie, în lipsa
lui Cuza, ce era dus în străinătate. Scrisoarea ce adresa Ion Brătianu, prin „Sentinela Română", Prefectului
Poliţiei cu două zile înainte, ar putea fi luată ca un semnal. Totuşi, la 3 August nu a fost nici o mişcare pusă la
cale de coaliţiune. Cel puţin aşa a susţinut Carada necontenit. Mi-a vorbit adese de încercările lui de a răsturna
pe Carol, în 1870 şi în 1871. Mai povestea adese, de tot ce a îndurat sub Cuza, şi de ce a lucrat pentru
răsturnarea lui. Totdeauna mi-a zis, că 3 August a fost o încercare a guvernului de a scoate în stradă pe
adversarii regimului şi să facă astfel să avorteze tot complotul împotriva lui Vodă.
Ne istorisea cum, în dimineaţa zilei aceleia, s-a pomenit acasă cu o ceată de oameni beţi, ce au început să-i
facă ovaţii şi să strige la el, să se pue în fruntea lor. A eşit pe peron şi a început să le vorbească. Le-a zis să nu se
lase a fi amăgiţi de poliţie. Ei au început să urle. Când le-a arătat că unul din conducătorii lor avea încă pe el
îmbrăcăminte ce-1 dovedea în serviciul poliţiei, s-au repezit furioşi la el, l-au tras pe uliţă (în strada Academiei)
şi au pornit cu el târâş pe Podul Mogoşoaiei, de au intrat în Pasagiul Român. Aci, pe scările pasagiului a căzut
jos şi le-a scăpat din mâini. în învălmăşeala aceea s-a strecurat pe o portiţă şi-a bătut la prima uşă ce i se înfăţişă.
Soldatul ce i-a deschis, văzându-1 plin de sânge şi cu hainele rupte, i-a încuiat uşa în nas. Şi pe derbedeii de care
scăpase, îi auzea urlând pe alte scări. într-o fugă a mai suit un etaj. Aci locuia vestita actriţă Maria
Constantinescu, Mariţa Blonda, care l-a ţinut ascuns în odaea ei, o zi întreagă.
- Cred că mă omorau. Mariţa Blonda mi-a scăpat vieaţa la 3 August, spunea el.
Cu acea ocazie fu, bine înţeles, arestat şi el. „Iubitul Dtale fiu, scrie Generalul Magheru bunică-mii, a fost
arestat ca şi ceilalţi care au plâns mişelia făcută. S-au ridicat ieri unii mai de dimineaţă, alţii mai târziu, de
Poliţie, împreună cu hârtiile ce au găsit în casele fiecăruia şi cari sunt: DD. Alecu Golescu-Albu, Radu Rosetti,
Seruri, Ion Brătianu, Costache Rosetti, Eugeniu Carada, Costică Brăiloiu şi alţi doi redactori şi scriitori ai lor.“
Vodă, cum se întoarse în ţară, dete amnestie deplină. Şi nici odată nu s-a putut lămuri cine şi de ce a pus la cale
turburările de la 3 August.
Nimic nu desvălue mai bine sufletul lui Carada în minutele acelea de jertfire, ca aceste rânduri ce-i trimetea
lui C.A. Rosetti din Văcăreşti: „Salutare şi frăţie. Te rog trimite-mi voi. III din Miserables (de l-aţi finit) şi
cursul lui Michelet la Colegiu şi Histoire de mes idees de Quinet. Scrie maică-mii, te rog, ca s-o linişteşti, căci
pe acolo i-or fi spunând alte alea. Salutare."
în „Calendarul Românului", pe 1866, publica un interesant studiu asupra Senatului. Se arată partizan înfocat
al sistemului unicameral. Este aspru şi nedrept cu Senatul. Este drept că senatorii care au votat decăderea lui
Napoleon I, la 1814, sunt vrednici de toată scârba. Dar azi se ştie că ei nu formau majoritatea Senatului
napoleonian.
Au fost o minoritate, îndrăsneaţă şi fără ruşine. Un corp ponderator este absolut necesar în Senat. Şi dacă el nu l-
a prevăzut în proectul guvernului din 1866, bine a făcut Constituanta când, după cererea lui Vodă, a reînfiinţat
senatul, disolvat de Locotenenţa Domnească. Mai târziu, Carada îşi dă seama de foloasele unui senat înţelept. Şi
de ar trăi azi, după cele ce au urmat, este permis a crede că ar fi printre acei ce doresc un senat puternic,
nedisolvabil, care să se adune în permanenţă din ziua disolvării Camerii, şi până la adunarea celei noi. Aşa ca să
fie absolut cu neputinţă a se reveni vreodată la regimul decretelor legi.
Când calendarul cu studiul său asupra senatului apăru, el nu mai era în Bucureşti. Plecase împreună cu Ion
Brătianu la Paris, ca să obţină consimţământul împăratului Napoleon la detronarea lui Cuza.
în ziua de 11 Februarie 1866, Ion Brătianu era la Nisa, la o întrevedere cu Prinţul Barbu Ştirbey. Când s-a
întors seara, Carada nu era în hotel. I s-a spus că primise o depeşă şi că, pe dată ce a deschis-o, a ridicat pălăria
şi a plecat în oraş. A doua zi, studenţii români au venit să felicite pe Brătianu. Ei aveau în fruntea lor pe Eugeniu
Stătescu, pe care Brătianu nu-1 cunoscuse până atunci.
Studenţii i-au oferit un banchet, la care Brătianu nu a venit. A însărcinat pe Carada să presideze banchetul
în locul lui. Acest amănunt mi-a fost dat de D.C. Filitti, fost Secretar General la Ministerul Justiţiei. Tot de la
dânsul am aflat că pe când era redactor la „Timpul", aduna pe studenţi la redacţia acelui ziar, de îi îndemna să
facă manifestaţii naţionaliste. Acolo a pus el la cale entusiasta primire a Baronului de Talleyrand, Comisarul lui
Napoleon III, în Principate.
V
Regimul constituţional la început
Cezar Boliac fusese omul care a pus pe Carada în legătură cu C.A. Rosetti. Boliac cunoştea pe Carada din
Craiova, unde sora lui era măritată cu Colonelul Nicolae Pleşoianu, cu neamurile căruia familia lui Carada era
aşa de legată, încât lumea credea că sunt rude. Mai vechi erau însă legăturile lor cu Brătianu.
La 1821, bunicul lui Carada, de groaza zaverii, se oploşise la Porceşti, lângă Sibiu. Acolo era adăpostită şi
familia Stolnicului Dincă Brătianu. Şi fata mai mare a Vistierului Maxim Slăvitescu - mama lui Carada - în
jocuri copilăreşti, se împrieteneşte cu cea de vârsta ei, fiică a Brătianului; cu acea Mariţă, care ajunsă în
călugărie Maximila Monahia, a fost stareţă la Ostrov şi la Vălenii de Argeş. Afară de asta, socrul lui I.C.
Brătianu, Luca Pleşoianu, era înrudit cu Slăviteştii. îşi zicea „vere“ cu mama lui Carada. Şi fratele acesteia ţinea
o Olănească, era vară bună cu soacra marelui ministru român.
Nicăieri, în Bucureşti, Carada nu se simţea mai între ai lui, ca în casa lui Ion Brătianu. Aşa se şi explică
intimitatea legăturilor dintre aceşti doi patrioţi, pe care numai moartea i-a putut despărţi.
Când totul era gata pentru detronarea lui Cuza, în Ianuarie 1866, pornesc amândoi la Paris, ca să se
înţeleagă cu Napoleon III asupra persoanei care ar putea să convie Franţei, să succedeze lui Alexandru Ioan.
Liberalii din coaliţie doreau mult să ridice pe tron pe Prinţul Napoleon. Stânga bonapartistă, cu care avea Carada
legături, considera pe Prinţul Napoleon de şef al ei; şi nu prea bucuros l-ar fi văzut părăsind malurile Senei. Nici
împărăteasa şi cei ce stau în apropierea lui Napoleon III nu doreau să vadă pe Prinţul domnind. Dacă la 1864
fusese un moment cu putinţă ca fiul Regelui Westfaliei să încingă îndoita coroană a Moldo-Vlahiei, acum lucrul
părea exclus, cu toate că, în sufletul lui, Prinţul Napoleon era ispitit să ia asupra sa sarcina, să realizeze toate şi
complect idealurile româneşti.
Pe o iarnă straşnică, prin Câineni, trecură graniţa conspiratorii. Porniseră pe vreme urâtă de la Florica, la
Ostrov. De aci, poştalionul Stariţei îi duse până la frontieră. Oltul era năbădăios. Cu greu s-au găsit vâslaşi cari
să mâe podul la mal. La Mainz68, un prieten personal al lui Ion Brătianu, Galhau, îi vorbeşte cel dintâi de cel de
al doilea fiu al Prinţului Carol-Anton, ca de un minunat candidat la tronul României. Bine văzut de împărăteasa,
înrudit cu casa de Beauharnais şi cu Muraţii, Prinţul Carol de Hohenzolern, credea Galhau, va fi susţinut din
toate părţile. Nu era de aruncat şi argumentul că, deşi făcând de drept parte din familia regală prusiană, Prinţul
Carol-Anton era şeful partidului liberal prusian. Cu toate astea, ei pleacă la Paris, cu nădejdea că vor isbuti să
dobândească pe Prinţul Napoleon de suveran al românilor.
Proclamarea Contelui de Flandra de domnitor, sub numele de Filip I, nu intrase în calculele celor doi
emisari ai coaliţiunei.
Candidatura fratelui Regelui Belgiei a fost pusă înainte în ultimul moment de Ion Ghika, şi care îl cunoştea
personal. Se dase în Bucureşti o lovitură neprevăzută şi periculoasă. Nici când nu s-ar fi învoit Napoleon III, ca
nepotul Regelui Ludovic-Filip să domnească la Dunăre. Contele de Flandra trebui dar să refuze coroana ce-i
surâdea. Proclamarea sa de Domn al României, şi piedicile ce i se pun din cuvinte dinastice, ca fiind rudă
apropiată a familiei Orleans, făcea acum absolut imposibilă instalarea unui Bonaparte în locul pe care nu-1
primise un prinţ de Orleans. Acum, prin Dna Cornu, Brătianu primeşte asigurarea că Prinţul Carol de
Hohenzolern va fi agreat de împăratul, şi este sfătuit să lucreze în scopul acesta.
Se întorc dar amândoi în ţară, repede. Toţi factorii politici româneşti cad de acord cu ideea de a se oferi
coroana României Prinţului Carol. Brătianu, însoţit de alţii, pleacă din nou în străinătate ca să zorească
realizarea planului acceptat de toţi românii. Şi, după cum se ştie, nu şi-a dat răgaz până nu a venit în ţară,
împreună cu Domnul mult dorit.
Carada a trebuit să rămâe în Bucureşti, ca să ia direcţia „Românu- lui“, de care Rosetti, Ministru al
Instrucţiunei Publice şi Cultelor, nu se putea ocupa.
Pe timpul acesta a intrat Emil Costinescu în redacţia „Românului". Rosetti nu mai ştia de ziar. Carada
însuşi, mult ocupat, nu mai înţelege cum să ese la căpătâi, când într-o dimineaţă, i se presentă Costinescu, la
redacţie, cerându-i să-i dea o ocupaţie. Cu câteva săptămâni înainte, Carada cunoscuse pe Emil Costinescu într-
un salon, în care fiul fostului Director de Minister, al lui Nicolae Kretzulescu, ultimul Prim-Ministru al lui Cuza,

68 în volumul „Lui Ion Brătianu 1821-1921“, se spune că la Saarelouis s-a oprit Brătianu spre a se duce la
Vaudrevanges, să vadă pe Galhau. Carada ne-a spus; totdeauna, că la Mainz s-au oprit pentru ca Brătianu să se ducă la
moşie, la Galhau; şi adaogă, că el a rămas la Mainz, unde a stat o zi întreagă singur, până s-a reîntors Brătianu şi au luat
amândoi drumul spre Paris.
făcea spirit pe socoteala cârmuitorilor zilei.
- Dta vrei să lucrezi la „Românul"? Păi, ce ziceai zilele trecute?
- Alea erau frase pentru cocoane. Voi să muncesc, şi te rog pe Dta să-mi procuri ocazia de a lucra.
în ziua aceea, Costinescu a intrat la „Românul", dar nici în calitate de corector, nici ca secretar de redacţie,
ci ca redactor al desbaterilor parlamentare. Dar să revenim la Carada.
într-o noapte, se pomeneşte că îl scoală din somn, îl pofteşte numaidecât la Consiliul de Miniştri. Guvernul
fusese vestit că turcii au adunat trupe la Rusciuk şi vor să treacă Dunărea, ca să ocupe Principatele.
Beizadea Mitică, Ministrul de Interne, ceruse Consiliului de Miniştri să-l numească pe Carada Prefect de
Vlaşca, cu depline puteri, ca să iee măsurile indicate de împrejurări. îl chemau să-i comunice numirea şi să-l
roage să plece numaidecât la Giurgiu.
- Sunt gata, răspunde el.
C.A. Rosetti sta pe gânduri, într-un fotoliu.
- Bine. Dar să ştiţi că atunci de mâine încolo nu mai ese „Românul". Nu are cine scoate jurnalul.
- Ce este de făcut dar? întreabă Preşedintele Consiliului, Ion Ghika.
Carada sugerează ideea de a se trimite la Giurgiu pe Costache
Ciocârlan. Toţi se învoesc. Tot el pleacă acasă la Ciocârlan, de îl scoală din somn şi îl porneşte la Giurgiu.
Şi când armata română a fost concentrată în faţa Rusciukului, ca să o armeze cu muniţiuni, Carada trimite la
Rusciuk pe Colonelul Iegota Bogdanovitz, un refugiat polonez, care cu preţul vieţei sale, prin compatrioţi de ai
săi ce serveau în armata otomană, procură românilor muniţiunile de care aveau mare lipsă.
Pentru a detrona pe Cuza se uniseră grupuri destul de distincte, pentru ca guvernarea ce i-a urmat să fi putut
fi lipsită de orice frecări. Cele dintâi frecări s-au născut cu ocazia fixărei candidaturilor pentru Constituantă. Azi
unii susţin că, în Adunare, majoritatea o forma dreapta, alţii că majoritatea era în stânga. Adevărul este că
guvernul a decis ca locurile să se împartă în mod egal, între liberali şi conservatori. Pentru aceasta, toate
candidaturile aveau să se fixeze de o comisiune, compusă dintr-un delegat al dreptei şi altul al stângei. Delegatul
stângei a fost Carada, care reuşi să treacă printre candidaţii dreptei pe Cornilie Lapatti şi încă doi, aşa că de fapt,
în Constituantă majoritatea o avea stânga. Dar o infimă majoritate, cu atât mai slabă, cu cât la 1866 diferenţierea
dintre partide era foarte şubredă.
în ministerul Locotenenţii Domneşti, miniştrii din dreapta doreau ca Domnitorul să octroaieze ţării o
constituţie. Ei se temeau de ideile prea înaintate ale stângei. De aceea fac tot ce le stă în putere să amâne
depunerea în Adunare a proiectului de constituţie făgăduit. Dar iată că se anunţă sosirea Domnului. Acum, ei zic
că nu mai este vreme pentru aşa treabă şi că trebuie adăstat Principele. Rosetti, însă, cere a se întocmi în grabă
proiectul şi nu se dă învins. Atunci, cei ce în consiliul de miniştri se opuneau îa redactarea unui proiect de
constituţie, răspund Ministrului Instrucţiunii Publice că se învoesc şi ei cu dânsul, dacă se poate ca până a doua
zi să fie gata proiectul guvernului. Carada era la Cameră, şi Rosetti eşi să se înţeleagă cu el. Apoi veni şi aduse
neaşteptatul răspuns, că până mâine el va aduce în consiliu proiectul trebuincios.
Douăzeci şi patru de ceasuri, C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, închişi într-un birou, lucrează neîncetat, fără
ca să-şi aducă aminte de este zi ori noapte; şi Locotenenţa Domnească trimise Adunării, ca să o discute,
Constituţia care a cârmuit România, până în Octombrie 1918. Ea este opera lui Rosetti şi Carada.
La umbra ei, cincizeci şi doi de ani, România a trăit şi a făcut progrese ce au minunat lumea. Răsboiul
Independenţei s-a făcut sub regimul ei, fără ca un singur minut să se suspende vreuna din libertăţile garantate
printr-însa. Regimul parlamentar nu a fost deloc ştirbit în tot timpul acela, ca şi pe vremea răsboiului din 1913,
cu Bulgaria. Dacă mai târziu, în toiul răsboiului pentru întregirea neamului, Constituţia a fost dată la o parte,
pricina nu este atât că se învechise, cât mai ales aceea că nu se prevăzuse de autorii ei, evenimente absolut
extraordinare ce au urmat de la 1916 încoace; împrejurări în care era absolut peste putinţă a se guverna în
marginile Constituţiei. Nevroind să admită măcar ideea că se pot ivi circumstanţe, când guvernământul impune
suspendarea unor disposiţiuni constituţionale, constituanţii din 1866 au făcut necesară abrogarea de fapt a operei
lor, la cea dintâi dificultate mai seriosă.
Cuza lăsase oştire puţină şi neechipată. Am povestit cum s-au căpătat muniţiuni de la turci, pentru trupele
ce apărau Dunărea, în contra unei invasiuni musulmane. Ca să apere ţara de o eventuală invasie turcească,
Locotenenţa Domnească înjghebă garda naţională, ce fu pregătită să dea piept cu vrăşmaşul, alături de armata
permanentă. în garda naţională intră Carada ca ofiţer superior şi i se dă comanda unui batalion.
Bătae cu turcii nu a fost însă. De aceea, nici nu a fost nevoie ca garda naţională să pornească spre frontieră.
Ea a păstrat ordinea în ţară. Azi, mulţi râd de garda naţională. Aceştia uită că, de nu exista garda naţională la
1877, nu ar fi fost cu putinţă a se trimite toată oştirea activă peste Dunăre. Şi la 1866, garda naţională a făcut
treabă bună. Când turburătorii ordinei au răsculat poporul în contra ovreilor, de dărâmară sinagoga, guvernul
dase comanda gardelor concentrate lui Carada. Lui i se datorează reprimarea turburărilor şi restabilirea ordinei
repede, fără vărsare de sânge.
Deputat municipal de sub Regulamentul Organic, acum Carada este ales în consiliul Comunal al Capitalei.
Ajutor de Primar, el administrează Bucureştii până în anul 1869. în tot răstimpul acesta, el lasă ca pe fotoliul de
primar să se odihnească aci un negustor liberal, cum fu Costache Panaiot, un om de treabă, care nu eşea din
cuvîntul lui, aci un bun prieten al său, mai în vârstă, Doctorul Iatropol, medic iscusit şi cu mare clientelă.
Eugeniu Carada avea o adevărată idiosincrasie faţă de titulaturi, şi cârmuirea nu-1 atrăgea decât atât cât să poată
munci, spre folosuî obştesc.
în aceşti aproape trei ani cât a condus trebile Capitalei, se încep cele dintâi lucrări mai însemnate de
edilitate. Se construieşte abatorul, şi oraşul este iluminat cu gaz aerian. în vremea aceasta se întocmesc planurile
marilor bulevarde, ce mult mai târziu le execută alţi edili, cari bine înţeles uită să amintească cine concepuse şi
începuse lucrarea aceasta. Tot pe atunci se vorbeşte mai întâi şi pe temeiuri mai serioase de canalizarea
Dâmboviţei şi de limitarea razei oraşului.
Cât lucrase el la primărie, nu se uitase încă pe la 1884. De aceea, când se disolvă Consiliul Comunal şi
încetează primariatul lui Cariagdi, mulţi se gândesc la el, ca la un primar ideal. Ca să pue capăt la orice discuţie,
el publică în „Românul" o scrisoare, prin care declară că, sub nici un motiv, nu va primi să figureze pe lista
Consiliului Comunal. în schimb, se interesează cu drag de trebile municipale, dă sfaturi şi stăruie pentru
alegerea lui Nicolae Fleva, ca primar, în credinţa că acesta va asculta şi va munci la comună. Se ştie însă că
Fleva, foarte iute intră în conflict cu celelalte autorităţi, se ceartă cu colegii lui şi trebuie să se retragă, furios pe
Carada, că nu l-a susţinut mai ’nainte şi în contra tuturor celor pe care-i îi exasperase tribunul ajuns edil.
Dar să ne întoarcem la 1867, când Carada găseşte vreme să dirijeze „Românul", să admnistreze Capitala şi
să se ocupe de reorganizarea partidului liberal.
Ba, câtă vreme Ion Brătianu este Ministru de Interne, îl asistă la conducerea acestui departament, şi sub
modestul titlu de Şef de Cabinet lucrează ca un Vice-Ministru.
Tulburările antisemite, felurite intrigi puse la cale de adversari politici, făceau ca guvernul român să fie
bănuit şi rău văzut la Paris. Vodă, după îndemnul lui Ion Brătianu, trimite pe Carada în misiune politică în
Franţa.
Agent oficial al României la Tuilleries era Emanoil Kretzulescu, un boer cult şi patriot, care văzu cu
bucurie pe Carada în Paris. Kretzulescu şi soţia lui puseră inimă şi interes ca misiunea lui Carada să isbutească,
cât mai bine. Cu toate astea, misiunea lui avu un singur succes: isbuti să calmeze presa franceză, care ataca
violent nu numai guvernul românesc, ci însăşi Ţara şi pe Domnul ei. El lumină, în bună parte, opinia publică
pariziană asupra realităţei. în scopul acesta, nu numai că stă de vorbă şi înbuneşte pe gazetari, dar şi tipăreşte
câteva broşuri de ocazie. Les intrigues de la Russie en Roumanie, La propagande russe en Orient, Bulgarie et
Roumanie şi Les israelites, le vagabondage et le Ministere Bratiano apar la Paris, în 1867.
Estragem câteva rânduri din această din urmă borşură. „Prin debitarea neadevărurilor, D. Cremieux
deserveşte pe ovrei... Statistica dovedeşte că de vreo treizeci-patruzeci de ani au pătruns în ţară o mulţime de
ovrei galiţieni şi din Rusia... Se vor fi trăgând tot aceştia din ovrei stabiliţi în Dacia, după biruinţa lui Titu, se
întreabă el cu ironie. „Aceşti noi veniţi, continuă autorul broşurei, fac mult rău satelor, în care s-au încuibat.“ Şi
Carada sfârşeşte spunând că: „interesul Ţărei şi al ovreilor de baştină pământeni cere să ne desbărăm de haita
aceasta de paraziţi, cari pentru ca să-şi câştige existenţa, aleargă la orice fel de mijloace. în Franţa mare şi
puternică, aşa ceva nu s-ar îngădui; de mult toţi aceştia ar fi expulzaţi41.
Partidul liberal din Ţara Românească nu era antisemit. Mai mulţi evrei luaseră parte la mişcarea de la 1848.
Pictorul Rosenthal şi învăţatul dr. Barasch erau prieteni personali şi politici ai lui C.A. Rosetti. în proiectul de
Constituţie, aşa cum fusese redactat de Rosetti şi Carada, confesiunea nu constituia nici un fel de piedică la
încetăţenire. Adunarea a modificat însă art. 7, sub presiunea unor mişcări de stradă, ce nu făcea cinste celor ce
le-au pus la cale, dar de care guvernul şi parlamentul au trebuit să ţie seamă. Apoi fracţiunea liberală din
Moldova, care sprijinea guvernul Golescu-Brătianu, era francamente antisemită. Dacă mai adăogăm la aceasta
că unii funcţionari, din pornire proprie, alţii tocmai ca să facă greutăţi guvernului, se dedeau faţă de ovrei la acte
nu tocmai vrednice de laudă, înţelegem ce greutate fu pentru guvernul din 1867-8, chestia ovreiască.
Carada isbuti să o scoată de la ordinea zilei, în Franţa. El reuşi şi să încheie o transacţie cu Godillot.
Guvernul cuzist acordase acestui financiar, ce se zice că era frate natural al lui Napoleon III, concesiunea tuturor
furniturilor necesare armatei române, în condiţiuni destul de grele pentru Stat. Carada convinse pe Godillot să
renunţe la contractul său şi să facă în contul sumelor ce i se contestau, halele din Bucureşti, Iaşi şi Craiova.
Precum şi statuia equestră a lui Mihai Viteazul.
Acesta fu rezultatul misiunei lui la Paris, misiune ale cărei cheltuieli le suportase Vodă, din caseta lui
particulară, şi pentru care Carada primi călduroase mulţumiri de la suveranul său. Cu toate astea, misiunea nu
isbuti în cel mai de seamă al său scop. Napoleon III sili pe Carol I a se despărţi de Brătianu.
VI
Vremuri turbure
Carol I nu se lipsi aşa bucuros de concursul lui Brătianu; o spune verde în memoriiîe lui. Un moment speră
să întărească Ministerul, aducând într-însul pe Prinţul Dumitru Ghika, sufletul partidului conservator de sub
Cuza, un român inimos, care punea interesele ţării mai presus de interesele de partid. împăratul Francezilor nu
mai avea însă încredere în Brătianu, căci intrigile ce se făcură în contră-i isbuti- seră pe deplin. în Noiembrie
1868, Ministerul Golescu-Brătianu se dete la o parte, ca să se constitue cabinetul Dumitru Ghika-Kogălniceanu.
Iar Brătianu se alege Preşedinte al Camerei, ce din îndemnul lui spirjină tot atât de tare şi noua formaţiune
ministerială.
Cu încetul, relaţiunile dintre cameră şi cabinetul Ghika-Kogălniceanu se răcesc cu totul. Guvernul disolvă
atât Camera, cât şi Consliul Comunal al Capitalei.
Carada, care făcea parte din Camera disolvată, îşi pune din nou candidatura la Colegiul III, din Capitală. El
nu vorbise mult în adunarea aceea; dar în secţiuni şi ca raportor al legilor mai importante se simţise acţiunea sa.
Toţi credeau că presenţa lui în parlament ar fi necesară; şi în realitate, bucureştenii îl realeseră. Cu toate
ingerinţele şi violenţele din 1869, care au făcut de pomină alegerile din acel an, Carada obţinu majoritatea
voturilor, fu ales. Dar printr-o manoperă, ce nu s-a mai repetat de atunci, până în 1921, la Oraviţa, un birou
slugarnic dă mandatul candidatului oficial care fusese pus în minoritate. Şi Camera, după ce amână câtva timp
cercetarea acestei alegeri, primi în sânul ei pe representantul minorităţei. Această mistificare a alegerilor îl
scârbi adânc pe Carada, fire loială, care credea în ceea ce propovăduia. De atunci, nici nu a mai călcat în
camerile în care ştia că stau, nu atât reprezentanţii alegătorilor, cât cei îngăduiţi de stăpânire.
La violenţă, el socotea că trebuie răspuns la fel. Şi fiindcă crede că datoria Capului Statului este de a
împedeca falşificarea alegerilor, în „Românul11 loviturile trec peste capetele miniştrilor, spre a atinge mai sus.
Dar guvernul lui Beizadea Mitică, atacat atât de liberali, cât şi de conservatori, se prăbuşeşte curând. Urmează
searbădul şi efemerul cabinet Alexandru G. Golescu, care nu se poate menţine. Vodă face apel la Em. Kostache
Epureanu. Era în 1870. Stânga considera că Domnul ar fi fost dator să facă acum apel la conducătorii ei, pentru
formarea unui guvern. Epureanu îşi constitue ministerul din elemente tinere, din juna dreaptă, până atunci
antidinastică. El iea pe Carp la Externe, Justiţia o dă lui Alexandru Lahovary. Ministrul Justiţiei intrase în
parlament din 1867, ca liberal moderat, şi făcuse parte din gruparea condusă de Ion Ghika. Acum se încerca o
înnoire a partidului conservator, cu elemente mai tinere şi de valoare. Aceste încercări de a reconstitui partidul
conservator, ce se fărâmiţise, fac pe liberali a se socoti nedreptăţiţi de Domn. Carada crede că trebuie răsturnat,
Rosetti se declară potrivnic ideiei, şi Ion Brătianu nedumerit. Pe a sa răspundere, el pune la cale detronarea.
Săptămâni întregi aleargă în ţară, de organizează complotul. în interval isbucneşte răsboiul franco-german, de
care este convins că se va sfârşi cu prăbuşirea Prusiei. Dacă victoria lui Bismark, în 1866, fusese aşa de
fulgerătoare încât românii nu au avut vreme să intervie în răsboi, ca să-şi realizeze idealul naţional, nu trebuia
pierdută ocazia de acum. Carada are nădejde că de data asta nimic nu va împedeca aducerea Prinţului Napoleon
pe tronul românesc. Zoreşte dar isbucnirea mişcărei, care va porni din şapte oraşe, între care - afară de Ploeşti -
Craiova şi Buzău. Se decide ziua în care, în toate aceste localităţi, avea să se proclame o regenţă în felul celei
din Spania, care va chema pe vărul lui Napoleon III. în ultimul moment, de la Focşani i se cere o amânare de
trei-patru zile, în interesul cauzei. Dar Candiano-Popescu, fără să mai ţie seama de această amânare, aprinde
focul în Ploeşti, în ziua de 8 August 1870.
Carada se repede acolo şi după ce constată că graba lui Candiano a făcut să avorteze mişcarea, se reîntoarce
în Bucureşti, nesupărat de nimeni. Guvernul nu avea dovezi, dar avusese intuiţia că Eugeniu Carada era capul
mişcărei şi ordonă arestarea lui. El ştie a se ascunde atâta timp cât îi trebue, spre a distruge orice urmă,
compromiţând pe alţii. Apoi, printr-o scrisoare deschisă, ce apare în „Românul", vesteşte autorităţile că cei ce
vor să-l aresteze îl găsesc oricând acasă sau în redacţia „Românului". I-ar fi fost foarte uşor să treacă graniţa.
Rosetti şi Goleştii îl sfătuiau călduros să se ducă în străinătate. El însă le spune că ar fi o mişelie să fugă şi să
lase pe alţii să sufere, pentru că l-au urmat pe el. Tuturor li se pare că face o greşeală. Singur, Ion Brătianu, în
consfătuirile lor, îl înţelege. Cât de uşor i-ar fi fost să fugă, se poate vedea şi din aceea că cel trimis să-l aresteze
după publicarea scrisoarei lui, Comisarul Culoarei de Roşu, îi zice că, dacă vrea să fugă, el va raporta că nu a
găsit pe nimeni, că, desigur, scrisoarea din „Românul" a fost o farsă.
Trimis în faţa Curţii cu Juraţi din Târgovişte, el fu achitat împreună cu toţi cei impîicaţi în turburările de la
Ploeşti. în faţa juraţilor fusese apărat de Ion Brătianu şi Nicolae Fleva.
Verdictul de la Târgovişte aduse la cârmă un guvern liberal, sub preşedenţia lui Ion Ghika.
Vremurile erau turburi, spiritele agitate şi manifestaţia antigermană de la sala Slătineanu puse capăt
ministerului Ion Ghika. Vodă, crescut în principiile de guvernământ ale statului prusian, în timpul când în Franţa
domnea regimul representativ napoleonian, socotea că pricina nesigurnaţei din ţară se datora Constituţiei din
1866. Prin scrisoarea sa către Profesorul Auerbach, el îşi desvăluise credinţa că ordine în
România nu se poate face, decât desfiinţându-se regimul parlamentar. De aceea, opiniunea publică era în contra
lui. Nimeni nu mai voia să primească a se însărcina cu formarea noului cabinet. Se ajunsese la detronare, prin
mijlocul întrebuinţat în 1887 de francezi, spre a sili pe Jules Grery să se demită. Vodă îşi şi anunţase hotărârea
de a abdica, când Lascăr Catargi se oferi să formeze guvernul. A doua zi el disolvă camerile. Prin guvernarea lui
de cinci ani de-a rândul dovedi că se poate menţine ordinea, şi fără de abrogarea Constituţiei din 1866.
Desfăşurarea de trupe în oraş, în ziua disolvărei Parlamentului, arată că miniştrii se aşteptau la turburări. A fost
însă linişte deplină. Totuşi, guvernul avea drept să fie îngrijorat. Cei ce lucraseră cu Eugeniu Carada, în August
1870, erau acum înţeleşi să proclame un guvern provizoriu, în care Carada intra ca Ministru al Poştelor şi
Telegrafelor. Ion Brătianu l-a desconsiliat însă şi disolvarea camerilor s-a făcut în linişte.
Câteva săptămâni mai târziu, Carada se retrage de la „Românul" şi se duce la Paris.
Maiorescu, în istoricul ce precede fiecare volum al discursurilor sale parlmentare, însemnează ziua când
numele lui Carada dispăru din fruntea „Românului". Frederic Damme, în a sa Histoire Contemporaine de la
Roumanie, socoteşte semnificativă retragerea lui Carada din presă. Au aerul să o socotească, ca resultatul
situaţiunei politice, mai noui.
Se poate ca aceasta să fi contribuit cu ceva la decisiunea ce brusc a luat de a se retrage. Dar causa reală a
fost alta. într-o seară, venind să lucreze în redacţie, întâmplarea a făcut să audă, fără a fi văzut, cu ce ură vorbea
în potriva sa Maria Rosetti, soţului ei. Şi, deşi, a avut atunci mângâierea de a se auzi apărat de Rosetti, cum nu
se putea mai bine, a înţeles că la „Românul" era vrăjmăşit. A doua zi a comunicat lui Rosetti că s-a decis a
părăsi jurnalismul. Bătrânul democrat, care iubea sincer pe Carada, a rămas trăsnit la o aşa neprevăzută hotărâre.
A trebuit însă să se închine, faţă de chipul nestrămutat cu care Carada a persistat în demisie. Nici o dată nu a
ştiut pricina ce a făcut pe cel mai iubit al lui ucenic să lase „Românul" pe mâinile altora. Fiindcă destăinuiesc
secretul acesta, şi ca să fiu cât mai clar, trebuie să spun că Maria Rosetti nu i-a ertat niciodată lui Carada,
ruperea logodnei sale cu fata ei.
Este aci locul să spunem că mai târziu, când el ne povestea în amănunte rolul său în campania pentru
răsturnarea lui Carol, recunoştea că a fost o fericire că nu a izbutit să-l detroneze. Dar aşa erau spiritele atunci
pornite, toţi erau în contra lui. Şi apoi adaogă: „Nu ştiu dacă Regele o fi ştiind că aşa din puţin a scăpat; dar
sigur că nici nu bănuieşte că la 1876, şi încă în două rânduri, cine s-a opus mai cu hotărâre ca să fie atacat, am
fost eu“.
VII
La Paris
Cu prilejul misiunilor ce împlinise la Paris, Carada îşi făcuse legături multe şi variate.
După prăbuşirea Imperiului al doilea, el nădăjduia că Franţa republicană nu numai va continua politica de
desrobire a naţionalităţilor inaugrată de Napoleon, dar că o va desăvârşi. Socotea că Republica va relua rolul de
liberatoare a popoarelor, încercat de revoluţie, la sfârşitul secolului XVIII. Consideră, prin urmare, absolut de
nevoie ca republicanii francezi să cunoască şi să simpatizeze cu aspiraţiile româneşti.
Luă dar asupră-şi sarcina aceasta. Statornicit în Paris, se puse în contact cu republicanii înaintaţi, cu cei în
care vedea pe cârmuitorii de mâine. îi trebuiau mijloace băneşti multe, spre a se impune cercurilor conducătoare.
Am văzut că îi rămăsese avere bună de la părinţi, dar, atât cât avea, nu era de ajuns pentru a juca rolul ce îşi
dase.
Mai demult se împrietenise cu financiarul Petit-Laroche, şeful unei case de bancă pariziene, care acum
întemeia la Bordeaux „La societe des entrepots de Moulis“. Acesta îl sfătuieşte să încerce a face şi el comerţ de
vinuri în România. Pune dar în capul întreprinderei ce întemeiază în Bucureşti pe Gheorghe Eliad, un cinstit
lipscan, care jucase un rol oarecare la 1848 şi acum scăpătase cu totul. în prăvălia din strada Nouă Nr. 5, Eliad
desface vinurile franţuzeşti pe care i le trimetea Carada din Bordeaux şi vinurile româneşti pe care le puse în
comerţ, tot acolo, Ion Brătianu. Această întreprindere îngădui lui Brătianu să-şi mărească veniturile, iar lui
Carada îi aducea anual 60-70 mii de lei.
La Paris, împreună cu Luis Blanc şi Alfred Talandier, întemeiază „L’Homme libre“, gazetă pe care o ajută
băneşte şi în care strecoară articole despre România, şi în favorul românilor de pretutindeni. Dăm aci numele
câtorva din cei cu care se legase în Paris: Gambetta, Jules Ferry, Floquet, Prinţul Constantin Vrede, Duffaure,
Eiffel, Valerien de Panaîeff, Hebrard, Rostant, Contele de Chaudordy, Ubicini, Bataillard şi Cămile
Flammarion, veniau adese în povestirile sale.
Acolo se logodeşte cu Jeanne Dumesnil, fiica fetei marelui istoric Michellet. Printr-o ciudată coincidenţă,
tot aşa cum vreo douăzeci de ani înainte Ion Brătianu strica logodna sa cu Dra Kăstner, fiindcă părinţii ei îi
cereau să se statornicească în Franţa, nici Carada nu se încumetă să iea o astfel de îndatorire, şi nunta nu se mai
face.
La 1875, el publică La Roumanie et lapolitique allemande en Orient. Vorbeşte de revoluţia de la Ploeşti, ca
să spue că „dacă tineri din fruntea mişcărei nu ar fi neglijat să iea toate precauţiunile“, şi „dacă ea ar fi fost mai
bine combinată şi condusă, ar fi fost cu putinţă să se schimbe într-o revoltă generală, fiind dată starea
spiritelor69'. Mai spune că, în 1867, se încercase să dea concesia drumurilor de fer francezilor. „Guvernul, prin
organul unuia din amicii săi, ce se găsea în Franţa, căuta să favorizeze întemeiera unei societăţi franceze".
Adaogă apoi că la 1868, „D. de Keyserling, Reprezentantul Prusiei în Bucureşti se destăinui unuia din şefii
partidului liberal. Propuse constituirea unui stat, care să unească România şi Ungaria, sub sceptrul unui şi acelaşi
rege, Carol, lăsând fiecărei ţări guvernul şi parlamentul său deosebit. Statul acesta ar fi menit să joace un mare
rol în Orient şi să se substituie foarte curând Turciei". El dă pe faţă planul, fiindcă „popoarele posed uneori
instinctele de conservare şi de prevedere, ce lipsesc diplomaţiei"; şi „trebuieşte Europa Apuseană să-şi dea bine
seama de starea lucrurilor, ca să salveze atât libertatea şi independenţa naţională a popoarelor de la Răsărit, cât
şi interesele echilibrului european".
Trăind între francezi, el se pasionează pentru politica Franţei. Se interesează de alegeri, presidează comitete
şi întruniri publice, ca un adevărat francez republican. De aceea şi republicanii dintr-un arondisment parizian se
decid să-i pue candidatura la Cameră. Când le mulţumi şi le spuse că nu poate fi ales, pentru că nu e francez,
delegatul lor îi răspunse că ştiu ei bine, că este din Miazăzi, dar că asta nu face nimic. îl considerau drept francez
meridional. îi lămureşte însă că este român, şi îi sfătuie să susţie candidatura lu Alfred Talandier 1, care şi fu ales.
Pe Talandier, tot el îl alesese consilier municipal.
Este interesant că graţie lui Carada a aflat Gambetta de ultima încercare de lovitură de Stat a Mareşalului de
Mac-Mahon, în contra Republicei. El însărcinase pe un arhitect să-i restaureze apartamentul
şi lucra zilnic cu dânsul. Arhitectul, care se întâmplă să fie ginerile lui Mace, Şeful Siguranţei, sta bucuros de
vorbă cu acest străin amabil, într-o zi îi spune, în secret, de ce s-a decis la Elizeu.
Amicii săi francezi au căutat pe toate căile să-l oprească în Franţa. S-au gândit că l-ar putea ispiti, oferindu-i
postul de Director la Banca Otomană, plătit cu o sută de mii franci pe an; dar nu au putut birui ferma lui hotărâre
de a rămâne român, slujitorul ţării lui.
VIII
Independenţa României
Ţarul lăsase în 1870 Prusia să se năpustească asupra lui Napoleon, cu condiţia ca Germania să permită
Rusiei a se întinde în Orient. în 1876, Alexandru II ceru lui Bismark să-şi achite poliţa.
Răsboiul din Orient îl încep sârbii, puşi la cale de muscali. După înfrângerea lui Milan se vedea apropiindu-
se momentul când Rusia va intra în acţiune. Sultanul se putea mântui, recunoscând independenţa României şi
dând autonomie provinciilor creştine din imperiul său. Din ordinul lui Brătianu, revenit la guvern în Aprilie
1876, reprezentantul României la Constantinopol sugerează Porţei singura cale de scăpare. Dar turcii, mărginiţi
şi încăpăţânaţi, nu văd mai departe ca lungul nasului. După întrevederea lui Brătianu de la Livadia cu Ţarul, el
telegrafiază lui Carada şi-l roagă ca prin Contele de Chaudordy să pue în curent guvernul Republice! cu
intenţiunile României. Şi pe dată ce situaţia devine astfel, încât intrarea României în acţiune se apropiase,
Carada vine în Bucureşti. El însoţeşte pe Ion Brătianu la Kişinău, unde sunt găzduiţi în Palatul Guvernatorului
Basarabiei şi se concretizează cele schiţate la Livadia.
Ruşii erau siguri că vor bate pe turci. Ei ar fi dorit ca Ţarul-biruitor să obţie de la turci independenţa
nominală a României. Cu chipul acela, noua hrăpire a Basarabiei nu ar fi avut caracterul odios ce l-a dobândit
după ce ruşii bătuţi de Osman-Paşa au fost siliţi să ceară ajutorul României.
Brătianu nu bănuia că turcii vor bate pe muscali, dar voia ca independenţa lor, românii să şi-o capete
singuri, cu arma. El se decisese să pornească în război contra turcilor, din minutul când s-a aliat cu Rusia. îl
preocupa gândul cui să dea comanda oştirei româneşti, ca să o conducă la victorie. Generalul Traian Doda avea
printre românii ardeleni faima unui ofiţer viteaz şi capabil. Se opreşte dar la ideea să facă din acest general
austriac comandantul armatei române. Desigur, îi surâdea ca românii să-şi câştige independenţa sub conducerea
unui român din ţinuturile subjugate. Carada fu însărcinat să ofere lui Doda comanda românilor, în ajun de
intrarea în război cu turcii. El porneşte la Pesta, cu nădejdea că Vichentie Babeş îl va fi chemat acolo pe
General. Babeş însă se codea. Carada pleacă la Mehadia, unde roagă pe doctorul Popovici să-i aducă în băile de

69 Talandier (Pierre-Theodore-Alfred) n. în Limoges în 1822, avocat. Republica din 1848 îl numi Avocat General la
Curtea de Apel; emigrează sub imperiu în Anglia. Gambetta, în 1870, îl numi Sub-Prefect în Rochechouart. Consilier
Municipal în Paris în 1874, la alegerile din 1876 fu ales deputat în Circumscripţia a Il-a din Sceaux (Seine). A murit în 1892.
acolo pe Doda. Medicul băilor de la Mehadia se pune numai decât la dispoziţia lui Carada şi aduce pe Doda
acolo. Trei zile a stat Carada de vorbă cu acesta în Mehadia. Se încredinţează, însă, că viteazului general îi
lipseau unele din calităţile cerute unui generalissim. îl lasă în Banatul lui, unde prin caldul său patriotism şi
devotamentul lui faţă de cauza românească, s-a păstrat amintirea acestui mucenic al drepturilor poporului
românesc.
S-a povestit că Eugeniu Carada s-a luptat în răsboiul pentru independenţă, ca simplu soldat, cu puşca la
umăr. Nu este exact. Carada nu putea suferi gesturile teatrale, şi nici nu s-a dedat nici odată la manifestaţii de
soiul acesta. El şi-a expus vieaţa în răsboiul din 1877, mai real şi mai cu folos decât cei ce în uniformă cazonă
au obiceiul să petreacă la popota cuartierelor, mai mult sau mai puţin mari ori generale.
Generalul Boteanu, într-o lucrare ce-a publicat în „Naţionalul 11 din 1894, îşi adună amintirile sale relative la
războiul din 1877. El asămue pe Carada cu acei comisari ai Republicei franceze cari au condus la victorie oştile
revoluţionare. Alături şi împreună cu Ion Brătianu, el merită titlul de organizator al victoriei.
Când era vorba ca românii să treacă Dunărea, ia asupră-şi o mare sarcină. Singur pe o mică şalupă,
„Rândunica11, două săptămâni a cutreerat Dunărea pe ceaţă şi sub focul tunurilor turceşti, ca să pregătească
aşezarea podului pe care avea să treacă armata română. în mai multe rânduri a acostat la Adacale, părăsită de
turci, şi nu odată şi-a exprimat faţă de mine regretul că nu i-a dat în gând să scoboare acolo un pichet, care să
pue stăpânire pe insulă. „Nu mai puneau ungurii mâna pe ostrovul acela, niciodată11, îmi zicea el.
La bătălia de la Rahova s-a scoborât în luptă împreună cu Brătianu. De se va face vreodată istoria exactă a
bătăliei aceleia, laurii vor fi acordaţi la amândoi. Vodă, în curent cu realitatea faptelor, a voit să le dea Virtutea
Militară. Generalul Slăniceanu a făcut atunci mari greşeli, care ar fi putut fi desastruoase. Brătianu voia chiar să-
l aresteze şi să-l dea în judecată; l-a împiedicat însă Carada, de la acest pas cam pripit.
Dacă în timpul războiului din 1877 armata română nu a suferit de acele lipse care s-au vădit în 1913, şi care
mai târziu au fost isvor de mari suferinţe, meritul este al lui Carada.
La mobilizare, Colonelul Logadi fusese desemnat pentru funcţiunile de Intendent General al Armatei. Acest
distins ofiţer se dovedise şi bun administrator, pe vremea când Lascăr Catargi îl numise Prefect de Doljiu. Ca
Intendent General al Armatei, el nu a corespuns nădejdilor ce se pusese întrânsul; şi nici nu se găsea alt ofiţer
care să-l înlocuiască mai cu succes.
Fără nici un titlu oficial, fără leafă, îmbrăcat civil, purtând în buzunar un ordin deschis al Preşedintelui
Consiliului de Miniştri, prin care autorităţile civile şi militare erau invitate să execute ordinile Domnului
Eugeniu Carada, el a făcut minuni.
Vodă voia să-i dea gradul de general, ca astfel să-i uşureze misiunea.
- Cum să-l faci General, Măria Ta, că nu e militar, îi obiectează Brătianu.
- A fost Locotenent-Colonel în garda naţională. Să-l facem Colonel şi apoi General.
- Nu primeşte Carada înaintări de astea, Măria Ta.
Şi a continuat slujba aşa, cum ştia el să facă, cum îi permitea inteligenţa şi hărnicia lui extraordinară.
Echiparea de iarnă a oştirei, hrana ei, o a adunat Carada din pământ, din iarbă verde. Şi tot el supraveghea
administraţia civilă, priveghia modul cum îşi îndeplineşte datoria. Se multiplica în toate direcţiile.
Generalul Brătianu, care îl însoţise odată la Tumu-Severin, povestea un fapt caracteristic. Din Severin,
Carada trimite nişte ordine circulare către prefecţi, pe care le iscălise Brătianu. Cum telegramele le redactase în
însuşi oficiul telegrafic, şi le dase oficiantului şi le expediase, acesta, când după amiazi a mai primit să
expedieze astfel de ordine, s-a dus la Dirigintele Oficiului, de care Generalul credea că-şi aminteşte că se numea
Ion Lupescu, şi-l întrebă ce să facă, căci a aflat că cel ce dă telegramele nu este Primul-Ministru, ci D. Carada.
Şeful oficiului l-a bătut pe umăr, zicându-i să tacă şi să transmită de urgenţă tot ce va primi de la D. Carada, fără
să cerceteze mai mult. Când se asigura că trupa nu duce nicio lipsă, se întorcea la Cuartierul General, şi rămânea
lângă Ion Brătianu, printre generali, cu harta dinainte şi cu ochianul în mână, urmărind mişcările cu interes şi
pricepere.
Marele Duce Nicolae, zărindu-1 mereu printre ofiţeri, în mencicovul lui englezesc şi cu o pălărie modernă
pe cap, îmbrăcat uşurel pentru frigul ce era în Bulgaria, l-a luat drept un corespondent de război, şi s-a minunat
cum de rezistă pe gerul acela, fără blană şi căciulă. Când i s-a spus cine este, a felicitat pe Brătianu, că are un
prieten aşa de voinic.
în desele lui drumuri în ţară şi în Bulgaria, o dată i-a fost dat să călătorească cu Contele Solohub,
istoriograful Marelui Stat-Major rusesc.
- Dacă nu intrau românii în ajutorul nostru, turcii aruncau toate diviziile ruseşti în Dunăre şi Ţarul cădea
prisonier, îi spune Solohub, la prânzul ce luau împreună.
- Ai să spui asta în istoria Dtale?
 - Jamais de la vie! Je serrais un homme perdu. Pourqui me prenez vous? Adică pe româneşte: „Doamne
fereşte. Aş fi pierdut. Drept cine mă iei?“
IX
După războiu
Românii aveau dreptul să nădăjduiască, după ce aduseseră atâtea servicii Rusiei, că independenţa lor nu se
va precupeţi. Integritatea ţării nu va putea fi ştirbită de însuşi aliatul lor. Dar cu muscalii te poţi aştepta la orice.
Sub pretext că este pentru Alexandru II o chestie de onoare să şteargă orice amintire a tratatului de la Paris,
muscalii vor Basarabia restituită României de învingătorii Rusiei.
Este sigur că Alexandru II simţea ce odios este să-ţi jefueşti aliatul, şi ar fi fost doritor să capete Basarabia
de la români. Că la Levadia s-a vorbit de veleităţile Rusiei asupra Basarabiei, se constată din corespondată lui
Carol cu Prinţul de Hohenzolern, tatăl său. Tot aşa de clar este că Prusia era legată să satisfacă pe muscali. în
astfel de împrejurări, un om de stat care este dator să conteze cu realităţile, putea fi ispitit să stea de tocmeală cu
Rusia. Kogălniceanu nu se sfia să consilieze o astfel de politică. Este sigur că se putea obţine linia Rusciuk-
Varna. Carada mi-a spus că Alexandru II era gata să cedeze României tot malul drept la Dunărei, de la Vidin; şi
pe atunci, în oraşele de pe malul drept erau mai mult români decât bulgari. El credea că ar fi fost posibil chiar o
uniune personală cu Bulgaria.
De va fi fost aşa, desigur că a fost o greşeală că s-au încăpăţânat a desfide Rusia atotputernică, graţie
sprijinului lui Bismark. Nu este întemeiată însă părerea acea că drepturile noastre asupra Basarabiei întregi ar fi
azi mai slabe. Fiindcă, fără a zice că tratatele sunt simple pecete de hârtie, ele nu constituiesc drepturi, decât atât
cât au la bază dreptatea. Şi orice luam noi în 1878 de la turcii biruiţi de noi, era drept şi legitim; cestiunea însă a
Basarabiei rămâne fără cauză. Niciodată Rusia nu s-a răsboit cu Moldova, ori cu România pentru Basarabia,
provincie moldovenească. Dar dacă nu a făcut aşa Ion Brătianu la 1878, lucrul se explică şi se justifică altfel.
Anglia nu era deloc bucuroasă de progresele Rusiei în Orient. Franţa, sub Napoleon III, era o concurentă
serioasă a Marei Britanii la domnia mărilor. Ca să se scape de concurenţa Franţei pe mare, Anglia a stat cu
mâinile în şolduri când Prusia a sfâşiat Franţa. De ar fi crezut englezii că unitatea Germaniei ar aduce pe muscali
la San-Stefano, probabil la 1870 intervenea mai serios în favorul Franţei. Greşala o făcuse Anglia; şi pentru a se
reîntoarce la un echilibru mai drept, a sângerat omenirea de la 1914 la 1919, cinci ani şi mai bine.
Sir William White, Representantul Angliei în Bucureşti, a sfătuit pe Brătianu să resiste Rusiei. L-a asigurat
că Anglia va intra în răsboi cu muscalii. în acest scop se doreşte la Londra alianţa României.
După încetarea ostilităţilor, Carada se întorsese la Paris. Aci îi telegrafiază Brătianu, şi îl pofteşte să se ducă
la Londra, să trateze cu Salisburry alianţa în contra Rusiei. Carada îi răspunde că ar fi mai bine să se ducă la
Londra Calimachi-Catargi, Agentul Oficial al României la Paris şi în Anglia. Calimachi-Catargi a primit ordinul
acesta, şi acel ca să urmeze tratative conform indicaţiunilor ce se va primi din Paris, de la Carada. La început
lucrurile mergeau strună. Anglia consiliază pe români să resiste Rusiei; dar pe dată ce dobândeşte Ciprul pentru
Anglia, Lordul Salisburry nici nu mai are timp să primească pe agentul oficial al României. Nu mai era vreme
de înţeles cu Gorciacov. România va trebui să treacă pe sub furcile ce i se făuresc la Congresul din Berlin.
De această delicată negociere nu mai sunt alte urme decât nişte telegrame cifrate, ce Carada le-a încredinţat
Dlui Ionel Brătianu, pentru ca să le păstreze în arhiva lui. Telegrame ce nu se pot decifra, fiindcă s-a pierdut
cifra lor.
De aceste negocieri, mi-a vorbit Carada în mai multe rânduri. Credea că şi Calimachi-Catargi trebuie să fi
păstrat corespondenţa telegrafică dintre ei amândoi. El avea multă stimă de Calimachi-Catargi, pe care îl
considera un diplomat iscusit şi un om de caracter. Nu se sfia să spună că Eugeniu Stătescu a fost brutal şi
nedrept cu Ministrul României la Paris. Desaproba făţiş gestul lui Stătescu, care l-a disti- tuit, fiindcă a făcut o
visită Preşedintelui Consiliului înainte de a se înfăţişa lui, care a fost o leacă Ministru de Afaceri Străine.
însemnăm aici o altă importantă negociere a sa. Era pe vara anului 1886, când bulgarii rusofili isbutesc să
pue mâna pe Alexandru de Battenberg, îl sue pe un vapor şi îl expediază în Rusia, pe Dunăre.
Carada avea vechi legături cu bulgarii de frunte. La 1867, el încercase să pornească o mişcare de desrobire a
popoarelor din peninsula balcanică sub egida României, ca să stânjenească avântul muscalilor. Dumitrescu a
publicat anii trecuţi, în „Universul", un interesant studiu relativ la această mişcare, al cărui suflet fusese Carada.
în registrul deschis la moartea lui, printre alte iscălituri, zărim una nedescifrabilă, a unui bulgar ce semnează „în
numele comitetului revoluţionar româno-bulgar". Zancoff, Karaveloff şi toţi bulgarii emigraţi în Bucureşti erau
în relaţiuni cu el. împreună lucrau pentru mântuirea popoarelor creştine, atât de jugul turcesc, cât şi de cel
muscălesc, unul mai distrugător ca altul.
Când Mihail IV Obrenovici veni în Bucureşti ca să viziteze pe Carol, Suveranul Serbiei trecu şi pe la
„Românul". Am spus că la Belgrad fusese trimis ca agent oficial al României un redactor al „Românului"; aşa
că, fără doar şi poate, au urmat atunci tratative pentru înjghebarea unei confederaţiuni creştine, sub eghemonia
românească, un lucru pentru care Carada muncise mult şi s-a gândit neîncetat.
De aceea, el a căutat să păstreze relaţiuni cu bărbaţii de stat, din ţările vecine. Lui dar i se adresează
Stambuloff, să-i scape de muscali. Imediat a pornit la telegraf, şi a dat ordine ca administraţiile din oraşele
învecinate cu Bulgaria să dea tot concursul lor lui Stambuloff şi amicilor lui. Aşa a fost cu putinţă isbucnirea
mişcării ce răstoarnă pe rusofili şi readuse pe Battenberg pe tron. Mult lăuda el pe Căpitanul Iatropol, fost
guvernator al Nicopolei, sub ocupaţia românească în 1877 şi în 1886 Sub-Prefect de Calafat, pentru tot ce făcuse
în acest scop.
Dar Prinţul de Battenberg cade în cursa ce-i întinse consulul rusesc din Rusciuk şi se pune într-o poziţie din
care nu mai putea eşi decât abdicând de bună voe. Acum Bulgaria trecea printr-o straşnică criză. Stambuloff
trimite la Bucureşti o delegaţie, care se prezintă lui Carada şi îi oferă pentru Regele Carol coroana bulgărească,
cu un dualism, în care România avea singură Ministerele de Externe şi de Răsboi. Delegaţii cer doar un cuvânt
de la Carada şi a doua zi Stambuloff va proclama pe Regele României Suveran al Bulgariei. Regele era la
Sinaia, Brătianu îşi făcea cura la Govora. Regele era tentat să primească. Brătianu însă se temea de intervenţia
Rusiei şi nu îndrăsni să cuteze. Carada susţinu cu înflăcărare propunerea bulgărească. Până la moarte mărturisea
că regretă adânc că nu a luat atunci răspunderea actului, şi fără să aştepte pe Brătianu, să fi autorizat pe
Stambuloff să proclame uniunea Bulgariei cu România. Cele ce au urmat, şi cum Rusia a trebuit să se închine în
faţa lui Ferdinand de Cobourg, îl întăreau în credinţa că uniunea se înfăptuia, iar monarhiei româno-bulgare îi
prevedea un viitor strălucit.
Mai târziu, când sârbii uciseră pe Regele Alexandru şi pe Regina Draga, îmi zicea că ar fi poate un moment
fericit ca să încercăm în Serbia ceea ce am lăsat să ne scape din mână în Bulgaria. Carada pretindea că pentru a
înfăptui unitatea lor naţională, românii trebuie să fie siguri de prietenia unuia din vecinii ei, în aşa chip cum
numai uniunea personală o asigură. Poate că încă şi acum rămâne ceva adevărat din ce spunea el, în această
privinţă.
X
Financiarul
Pe când conducea din Paris negocierile cu Anglia, Carada supraveghea în capitala Franciei emisiunea
biletelor ipotecare. El sugerase mijlocul de a se acoperi cheltuielile răsboiului Independenţei prin scoaterea
biletelor acestora. Şi dacă biletele ipotecare poartă pe ele iscăliturile lui I. Câmpineanu, D.A. Sturdza şi C.D.
Athanasiu, pricina e numai aceea că Eugeniu Carada simţea o adevărată voluptate ca de faptele lui să se laude
alţii.
Cam aşa este şi cu răscumpărarea Căilor Ferate. Mulţi îşi închipuiesc că acest act se datoreşte răposatului
Iancu Kalinderu.
Dar Kalinderu, care în timpul boalei lui Carada venea zilnic să capete ştiri de sănătatea acestuia şi să le ducă
mai sus, cu o neprefăcută emoţie spunea într-o zi cuiva din ai casei, când îl poftea să şadă jos: „Cum vrei să stau
eu jos, când acolo sus se stinge omul acela mare? Eu l-am cunoscut în împrejurări grele, şi dacă Ion Brătianu m-
a ţinut câtva în stima lui, nu datorez faptul altuia afară de omului acesta“.
Şi Kalinderu era sincer. în memoriile Regelui Carol se arată preţul ce se punea la Berlin pe resolvarea
chestiunei drumurilor de fer. însuşi Prinţul Carol-Anton, tatăl Regelui, îşi da silinţa să se ajungă la o soluţie
satisfăcătoare. Tratativele dăinuiau de douăzeci de ani. La ele luase parte Nicolae Kretzulescu şi D. Teodor
Rosetti, mai de mult. La resol- virea conflictului dintre societate şi Statul Român s-au ostenit Sturdza şi
Kalinderu. La supravegherea procesului ce se pertracta la Curtea din Lipsea, ei au lucrat cu multă pricepere şi
tact. De aceea, cu încheierea transacţiunei definitive rămase însărcinat Kalinderu. în această misiune, el se lovi
însă de greutăţi mai mari decât puterile lui; şi Brătianu, îngrijorat de soarta tratativelor, horărî să-l recheme.
Telegrafiază lui Carada la Paris şi îi cere să se ducă la Berlin, în locul lui Kalinderu. Carada îi răspunde că se
duce bucuros, însă numai dacă nu va rechema pe Kalinderu, şi cu condiţia ca el, Carada, să fie desemnat ca al
doilea delegat al Statului Român. Brătianu, care îşi cunoştea amicul, pricepe numaidecât şi îi făcu pe voie. De
soluţia la care ajunse Carada, toţi fură încântaţi. Statul obţinu condiţiuni la care nu se aştepta.
Cu acest prilej, el strânse relaţiuni cu Bleichroder şi cu Hansemann, de la Disconto. Cele mai multe
împrumuturi ale Statului, le trată de atunci Carada, la Berlin. Bătrânul Bleichroder, un mare financiar, amic al
lui Bismark, căpătă încredere în capacitatea financiară a lui Carada.
într-un timp, când între Bleichroder şi Disconto se ivise un conflict destul de viu, Carada împăcă pe
Bleichroder cu D. de Hansemann. Când a murit Bleichroder, Menelas Ghermani, în cabinetul lui de Ministru de
Finanţe, exclama în dialectul lui particular: „Bine, frate, că muri şi batrinul aţesta, care nu eşia din cuvântul lui
Carada!“
Bleichroder avea o reputaţie financiară europeană şi, graţie simpatiei ce inspirase acestuia, a isbutit să
contracteze pentru Stat împrumuturi în condiţiuni excepţionale. El, cu toate acestea, a rămas în sufletul lui
francofil - „ultimul român francofil11, îi zicea Henry, Ministrul Republicei Franceze în Bucureşti. De aceea, când
în toiul crizei din 1900, bancherii din Berlin puneau grele condiţiuni României, el se duce la Paris şi încearcă să
convingă pe financiarii francezi să facă ei conversiunea împrumuturilor oneroase, încheiate de Kalinderu şi de
Banca Generală. A venit desnădăjduit din Paris. Francezii nu pricepeau interesul de a se arăta mai culanţi ca
nemţii, şi conversiunea aceea s-a făcut tot la Berlin, de către răposatul Emil Costinescu.
Pe timpul administraţiei intermediare a C.F.R., Carada primi funcţiunile de Comisar Princiar şi, împreună
cu Eugeniu Stătescu şi Generalul Arion, conduse administraţia aceea într-o epocă critică de transiţie.
Funcţionarii superiori erau nemulţămiţi, şi vedeau cu ochi răi români- sarea instituţiei. Grav şi speriat, se
înfăţişează într-o zi comisarilor Directorul General al Societăţii. Le presentă o petiţiune a tuturor impiegaţilor
C.F.R., prin care declară că părăsesc imediat serviciul, dacă nu li se garantează anumite avantagii şi o stabilitate,
care ar fi întârziat multă vreme naţionalizarea serviciilor.
- Telegrafiază numaidecât tuturor domnilor acestora, că dacă în douăzeci şi patru de ciasuri nu-şi vor fi
retras semnătura de pe petiţiune, desaprobând actul săvârşit, vor fi destituiţi imediat.
- Dar, Domnule Comisar Princiar...
- Nu e loc de nici un dar. Te rog, du-te şi execută ordinul ce ai primit.
A doua zi numai şeapte impiegaţi nu se supuseseră, şi au fost
destituiţi. Directorul General se arată încântat; dar nu se putu opri să întrebe pe Carada ce ar fi făcut, dacă
impiegaţii resistau.
- Aşi fi însărcinat Regimentul de Geniu, să exploateze toate liniile.
- Vezi, la asta nu mă gândisem.
Cu geniul, mai târziu, el recomandă a se lucra linia Costeşti- Turnu-Măgurele. Linia aceasta a costat mai
eftin ca toate, şi este una din cele mai bine construite. Această lucrare face cinste geniului şi este opera cea mai
de seamă a Generalului Argintoianu, care a condus lucrările.
Căci totdeauna îl preocupase ideea înzestrărei ţării cu o reţea de căi ferate, cât mai întinsă. Se interesase de
construcţia primei linii ce s-a făcut în ţară, Bucureşti-Giurgiu. Când era vorba de linia Ploeşti-Predeal, s-a ţinut
de un grup de ingineri francezi, să studieze traseul. Acest grup a şi întocmit un proect, care costa mai eftin, căci
se evitau tunelele. Prin masarea Prahovei într-o serie de lacuri, ce ar fi înfrumuseţat ţinutul şi ar fi dat forţă
motrice, prin căderea apei, dar Ministerul de atunci a preferat un grup german.
De aceea dar, guvernul ar fi voit să-i încredinţeze lui Direcţia Generală a Căilor Ferate Române. Au sfătuit
pe Rege să-l cheme în audienţă şi să-i ceară, ca un serviciu adus ţării, să primească aceste funcţiuni. Când a
primit invitaţia de la Palat, a pus să se scrie că lipseşte din oraş; şi cu primul tren a plecat la Craiova, unde a
petrecut câteva zile în familie. Eram în liceu. Mi-aduc foarte bine aminte, când povestea mamei lui, bunicei
mele, pentru ce-a venit aşa pe neaştetpate şi de ce va rămâne aci, mai multe zile decât avea obicei.
Intră însă în consiliul de administraţie al C.F.R.; şi din acel consiliu îndrumă noua administraţie. Când
Generalul Fălcoianu părăsi Direcţia Generală, ca să intre în Guvern ca Minsitru de Răsbel, se credea că îi va
urma la Direcţia Generală D.C.P. Olănescu, Sub-Directo- rul-General. Guvernul preferă însă pe Gogu
Cantacuzino, Director General al Regiei, pe atunci.
Puţin mai târziu, Carada se retrase din Consiliul de Administraţie. Lăsă pe Cantacuzino să administreze
singur drumurile de fer.
Mai din depărtare, el nu încetă însă a se interesa de instituţiune, convins că România are nevoie de linii cât
mai multe şi mai eftine. El voia să se înmulţească liniile, creindu-se linii strâmte, a căror construcţie şi
întreţinere costa mult mai puţin. Isbuti ca Guvernul să construiască aşa linia Crasna-Huşi. Cei interesaţi a face
lucrările în mare şi cu parale multe nu fură încântaţi; ei au criticat chipul acesta de a lărgi reţeaua căilor ferate.
Când a fost vorba de facerea podului de peste Dunăre, el rugă pe Eiffel să elaboreze un proect. Marele
inginer francez a prezentat un plan care costa şeapte milioane; dar Statul dete lucrarea altora, care cheltuiră
împătrit. Eiffel, îi zicea atunci, că dacă România poate cheltui aşa de mult, decât ar face lux, mai bine ar face
mai multe poduri peste Dunăre.
Mai târziu, pe toiul crizei de la 1900, el era de părere că, pentru a acoperi deficitele, să se cedeze
exploatarea căilor ferate unei societăţi române cointeresate, care administrează mai bine ca Statul. Câţiva ani
mai târziu, luptă ca tot aşa să se organizeze iluminatul Capitalei şi exploatarea terenurilor petrolifere ale
Statului.
Aşa s-a întemeiat sub preşedinţia lui, cu concursul Dlui Al. Marghiloman şi al lui Nicolae Filipescu,
societatea România. El înţelegea ca avutul românesc să se administreze de români, fără nici o preocupare
politică, şi în de comun acord.
De aceea, îmi aduc aminte că a plecat de la Adunarea Generală a Creditului Fonciar, în care se decisese a nu
se mai realege D. Teodor Rosetti în Consiliul de Administraţie. Se ştie că din pricina aceasta s-a retras de la
Credit şi răp. Gheorghe Gr. Cantacuzino. Au urmat atunci conflicte, ce nu au folosit deloc instituţiunii aceleia;
şi-au făcut mult rău răp. Tache Protopopescu, cel care a fost autorul scoate- rei conservatorilor din Consiliul de
Administraţie al Creditului Fonciar Rural.
Când belgienii s-au înfăţişat Regelui Carol şi i-au cerut protecţia în deferendul dintre vechile societăţi de
tramvae şi Societatea tram- vaelor comunale, Regele i-a sfătuit să se ducă la Carada. Au urmat atunci tratative
ce nu au isbutit, dar belgienii, înainte de a pleca, s-au dus la Rege şi i-au spus că, într-adevăr, cel mai culant a
fost Carada. Dacă comisia urma sfaturile lui pe de-a-ntregul, tot diferendul s-ar fi aplanat; şi de atunci S.T.B. ar
fi intrat în stăpânirea vechilor linii. Aceste amănunte le ţin de la Regele Carol însuşi. Mi le-a spus în audienţa ce
mi-a acordat după moartea lui Carada.
XI
Ocârmuitorul Băncei Naţionale
La înfiinţarea unui institut naţional de credit se gândise Brătianu încă de când fusese Ministru de Finanţe
sub Cuza. Acum, după recunoaşterea independenţei politice a României, se impunea din nou minţei sale această
preocupre. El cere lui Carada, care ca şi Brătianu voia ca România să se bucure de o independenţă reală, nu
numai aparentă, să se ocupe în mod cu totul special de chestie. Proectul de lege înfăţişat de guvern
Parlamentului, pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, a fost redactat de Carada. Acest proect, mult
amendat în secţiile Camerei, este legea organică a Băncii Naţionale a României. Carada pretindea că
amendamentele primite la Cameră au stricat economia legii; că proectul, aşa cum îl întocmise el, era mai bun.
Cine este curios să ştie în ce constă deosebirea, nu are decât să controleze proectul primitiv, cu legea, aşa cum a
fost votată.
Noi spunem doar că atunci când legea a fost promulgată, Carada era la Paris. Acolo îi telegrafiă Brătianu,
că Regele a iscălit decretul prin care a fost numit Guvernator al Băncei Naţionale. îl chiamă în Bucureşti, ca să
ia în mână deschiderea marelui institut de credit. Carada îi răspunse într-o lungă scrisoare, prin care se dă la o
parte şi sfătueşte pe Preşedintele Consiliului să încredinţeze cârmuirea Băncei lui Ion Câmpineanu. Nu ştiu cum
îşi motivează el refuzul; dar cred că mult a contribuit la aceasta, faptul că, în cameră, se modificase proectul său.
Intrigi politice, interese lesate se puseră numaidecât în drumul Băncei Naţionale. Câmpineanu, om bolnav şi
nervos, se oboseşte foarte curând de atâtea griji şi dificultăţi. Brătianu se gândeşte iarăşi la el; îl numeşte Vice-
Guvernator. El însă nici nu vrea să audă de aşa ceva.
în cele din urmă, în Adunarea Generală din 20 Februarie 1883, acţionarii îl aleg director, tot fără voia lui.
Brătianu speră că aşa va reuşi să-i dea Banca în grija lui. Dar nu a fost uşor. Câteva luni, nu a călcat la Bancă. A
fost nevoie ca Brătianu să-i declare hotărât că dacă nu primeşte mandatul acţionarilor şi tot se codeşte să iea
conducerea Băncei, el se retrage de la guvernul ţării, căci nu poate să lase Banca să se ducă pe râpă.
Douăzeci şi şapte de ani a cârmuit Banca Naţională, ridicând instituţia la strălucirea şi prosperitatea cea mai
mare. Acţiunea lui la Bancă nu este partea cea mai însemnată a activităţei sale. A fost însă cea mai văzută şi cea
mai cunoscută de toată lumea. Cât a cârmuit-o el,
Banca avea o mare însemnătate politică pentru că o guverna el, care o cârmuia cu dragoste, mult devotament şi
tot atâta tact.
începe prin a pune la locul lui pe Cavalerul Dimitrie de Franck, care de la Banca României intriga în contra
unei instituţiuni ce îl punea pe al doilea plan. Foarte curând, Directorul General al Băncei trebuie să se presinte
lui Carada şi să facă mea culpa. Acest act de autoritate amuţi pe vecie adversarii mai mărunţi ai Băncii
Naţionale.
Clădirea măreţului palat din strada Lipscani, ca şi stabilirea sucursalelor şi agenţiilor băncei în provincie, îl
interesează tot atât cât creditul ţării şi ridicarea pieţii româneşti. Socotea activitatea sa la bancă drept un
apostolat. Creditele agricole judeţene sunt o creaţiune a sa. Voia ca, în fiecare judeţ, creditul agricol să-şi câştige
acţionarii, ca să se susţie singur, fără a mai avea nevoie de avansuri din partea Statului. Ca să lucreze în acel
scop, răp. Epaminonda Peridi fu însărcinat cu Inspectoratul General al Creditelor Agricole. Din nenorocire,
administratorii de prin judeţe nu înţeleseră planul şi nu au fost la înălţime. Menelas Ghermani desfiinţă Creditele
Agricole şi creă o instituţie de Stat care lâncezi, până deveni o povară pentru Stat.
Ghermani fusese colaborator lui Carada, la Banca Naţională. în Februarie 1888, ca Preşedinte al Consiliului
de Censori, răspundea în Adunarea Generală a Băncei la criticile lui Nicolae Kirilov, apărând politica bancară a
lui Carada, cu care era solidar. Ca să intre în Cabinetul Teodor Rosetti, ca Ministru de Finanţe, Ghermani fusese
îndemnat de Carada. Totuşi, foarte curând după aceea, relaţiunile dintre Carada şi Ghermani se schimbaseră cu
totul. Sub influenţa lui Carp, Menelas Ghermani intră în conflict cu Banca Naţională. Sunt memorabile luptele
ce s-au dat pe tema asta, de la 1889 la 1893. în ajunul unei adunări generale, care vrea să realeagă pe Carada şi
pe Eugeniu Stătescu, „Epoca“, ziar guvernamental, ameninţa pe acţionari cu suprimarea privilegiilor Băncei. Nu
a prins ameninţarea. Promulgarea unei legi care schimbă organizarea Băncei fără învoirea acţionarilor nu sperie
pe Carada. Prin legea aceea, pe care Banca a ignorat-o, se oprea emiterea biletelor de douăzeci de lei. Carada,
convins că biletul de douăzeci de lei uşurează circulaţia şi nu are nimic a face cu agiul, continuă să-l emită.
Adversarii lui botezase atunci biletul acesta, Carada, şi ar fi foarte drept ca, pe biletul de douăzeci de lei, Banca
să pue chipul lui. Căci el l-a salvat.
Resistenţa lui nu trecea însă anumite margini. Când Ghermani înţelese că la Bancă, atunci când ai a face cu
Eugeniu Carada, nu merge cu toroipanul, fu cel mai bucuros a se înţelege cu Statul, omeneşte.
Banca Naţională trebuia să slujească Statului şi economiei naţionale. La Bancă el nu a făcut nici o dată
politică de partid. Când Banca Cerlenti s-a lovit de greutăţi insuportabile, el i-a venit în ajutor, fără a se gândi ce
politică făcuse Cerlenti. Şi ca să-l salveze, a avut să biruie oposiţia lui Emil Costinescu, cel ce fusese odată
asociat cu Cerlenti într-o întreprindere şi avusese un proces neplăcut cu dânsul.
Când Banca de Scont trecea prin greutăţi, el îi sare în ajutor. Un mare personaj se pornise în contra Băncei
aceleia. Carada înţelese că pricina era că avea acţiuni ce-1 costau cam mult, şi îi cumpără acţiunile cu atât cât
spunea că-1 ţine. Aşa îl potoleşte. Tot aşa de hotărât, ajută şi Banca Agricolă, deşi trecea pe vremea aceea ca o
instituţie a partidului conservator. Căci nu a fost industrie ori întreprindere economică română care să nu simtă
sprijinul său.
Mai mult ca pe oricine a sprijinit însă Statul. în toiul crisei din 1899-900, el se opune hotărât la ideea ca
Statul să vândă acţiunile lui, la străini. Dar când într-o întrunire publică, Dimitrie Sturdza citeşte o moţiune a
partidului liberal, prin care se opunea la vinderea acţiunilor acelea, chiar la români, el îi scrie, ca să-l
încunoştiinţeze, că nu înţelege să lege interesele Statului de cele ale unui partid. Şi, fără a se mai ocupa de ce
spunea Sturdza, intră în înţelegere cu Statul, pe baza aceasta. Pe când era Ministru de Finanţe D. Take Ionescu,
se ajunsese la o înţelegere complectă. Dar guvernul Cantacuzino cade; şi Ministrul Carp îşi închipue că poate
vindeca răul introducând un nou sistem de imposite.
- Impositele nu se schimbă, nici măcar se măresc în vreme de criză, ne zicea el. Deficitele se acoperă cu
economii şi prin operaţiuni inteligente. Numai în vremuri de prosperitate, un om înţelept va reforma cu folos
impositele.
De aceea, nici nu a putut Carp să se menţie la guvern în 1901.1-au urmat liberalii. Şi cu guvernul liberal,
Banca Naţională se înţelese pe baza celor stabilite în negocierile cu Ministrul de Finanţe, în Iunie 1900.
Carp şi câţiva ucenici ai lui pretindeau că această învoială va deprecia biletul Băncei Naţionale şi va reveni
agiul. Câteva luni însă după încheierea convenţiunei, biletul Băncii Naţionale făcea primă asupra aurului. Cei
mai îndârjiţi fură înfundaţi. De atunci, nimeni nu a mai atacat serios politica lui bancară.
Cu Petre Carp se cunoştea din tinereţe, de când erau amândoi la Paris. Şi deşi nu se înţelegeau, Carp îl
aprecia. D. Michail Mărăscu mi-a istorisit că atunci când un grup de capitalişti conservatori s-au strâns şi au
spus lui Carp că vor să întemeeze o mare bancă, el le-a răspuns: „Nu mă îndoiesc că aveţi bani. Dar degeaba.
Dacă nu aveţi un financiar de talia lui Carada, nu puteţi face nimic“.
De aceea, când nimeni nu va bănui măcar cine a dormitat pe jeţul de Guvernator din 1883 la 1910, şi nici se
va cunoaşte cine şi-a pus turaua pe biletele de bancă, numele lui Eugeniu Carada va fi pomenit ca pe al celui
care a cârmuit vieaţa economică şi financiară românească în epoca aceasta.
în seara zilei din anul 1906, când a fost reales în Adunarea Generală pe alţi patru ani, mi-a spus că ar fi vrut
să nu mai candideze. Nu a fost însă cu putinţă, din pricină că i-au cerut acest lucru colaboratorii lui. Mi-a
adăugat, apoi, că este ostenit; şi ar dori să petreacă în ţări unde este mai multă lumină şi soare.
- De ce nu te duci iama la Nizza?
- Nu pot lipsi din Bucureşti, atât cât sunt Director la Bancă.
- Alege-te censor. Atunci nu vei fi ţinut să lucrezi aşa de mult.
- Nu se poate. Atât cât voi face parte din Consiliul Băncei, sub orice titlu o fi, voi fi făcut responsabil de ce
se petrece la Bancă. Şi nu voi să port răspunderea faptelor altora. Dar asta este ultima oară când mă realeg.
Aşa a şi fost. Când s-a adunat Adunarea Generală ce avea să-i reînnoiască mandatul, în 1910, el nu mai era
printre cei vii. Acţionarii i-au dat pe D. Vintilă Brătianu, drept urmaş, în funcţiunile de Director al Băncii
Naţionale.
XII
Cultul recunoştinţei
Carada avea foarte desvoltat simţul recunoştinţii. Mult s-a trudit şi a jertfit pentru ca să semene în sufletul
poporului românesc această nobilă însuşire. Aşa, în Martie 1859, împreună cu Alexandru Chirstofi şi Gheorghe
Constant70, iau iniţiativa baterii unei medalii în onoarea lui Saint Marc-Girardin, care scrisese şi vorbise în
favorul românismului. Apelul ce au lansat pentru adunarea fondurilor trebuincioase în acest scop a fost publicat
în „Românul" din vremea aceea. Pentru ca suma subscrisă de el să nu fie prea mare, o parte o pune pe numele
surorilor lui. Aşa se vede din listele ce s-au publicat în jurnalul acela. Din îndemnul şi cu ajutorul lui, tinerimea
română din Paris a bătut o medalie în cinstea lui Thiers, la 1873, cum tot lui se datoreşte medalia în amintirea lui
Ion Brătianu, gravată de Dubois.
Când ploeştenii se decid să ridice în oraşul lor o statuie Libertăţii, comitetul de iniţiativă îl roagă pe el să se
ocupe de turnarea monumentului. Şi fiindcă suma strânsă nu ajungea la facerea unei lucrări mai frumoase, ce
mai lipsea, pune el de la sine.
La Senat, în şedinţă, când s-a anunţat Camerii, de sus, moartea lui Carada, s-a spus că monumentul
Pompierilor din Dealul Spirei este un dar al său. într-adevăr, el a instituit comitetul de inţiativă. Şi fiindcă acel
comitet nu a isbutit să adune fondurile trebuincioase, el a dat banii ce lipseau şi a subscris în liste pe Generalii
Berindei, Pastia şi alţii iluştri decedaţi, cari nici idee nu au avut de acest monument, pe care el l-a comandat
sculptorului Hegel, ca să se comemoreze lupta dintre români şi turci, de la 13 Septembrie 1848.
Tot el s-a ostenit ca Ion Brătianu şi C.A. Rosetti să fie turnaţi în bronz, pe marile bulevarde 71. Statuia lui
Rosetti a dat-o lui Hegel să o facă. De nenumărate ori l-am însoţit în atelierul din strada Herăstrăului, unde lucra
Hegel. L-am văzut cum da indicaţii sculptorului, ba uneori, numai te pomeneai cu el că se urcă pe schelă şi
punea singur mâna să îndrepteze ce nu i se părea reuşit. De două ori a fost la Paris, ca să supravegheze şi să
consilieze pe Dubois, marele sculptor căruia se datorează monumentul lui Brătianu.
Sculptura îl interesa în chip deosebit. în biroul lui, pe părete, erau atârnate pe pluş vişiniu nişte basoreliefuri
lucrate de el.
Statuia lui Mihai Viteazu se datorează transacţiunei cu Godillot. Nu era mulţumit nici de piedestalul ei, nici
de locul pe care este aşezată. în faţa Universităţii, între Lazăr şi Heliade, el vedea pe Matei Basarab dându-şi
mâna cu Vasile Lupu. Pe Domnul Ţării Româneşti, Moldovei şi al Ardealului l-ar fi vroit să-l aşeze în Piaţa
Palatului, pe un soclu maiestos. Era preocupat de ideea asta. De mai trăia, poate că isbutea să facă şi asta. Căci
când voia un lucru, voia aşa de tare, încât isbândea. El credea în „Voieşte şi vei putea", ca într-o dogmă
bisericească.
în vremea din urmă pusese la cale monumentul Goleştilor. Socotia că este o datorie sfântă ca românii să
toarne în tuciu şi să sape în marmoră chipurile acestor mari patrioţi.
în toamna anului 1909, toate erau gata pentru inaugurarea monumentului. Fusese vorba să fie aşezat pe
piaţa de la Ministerul de Război, în gura Cişmigiului, când Carada a căzut bolnav. La începutul lui Decembrie,
când părea mai bine, îi sugeram ideea a se duce la Paris, să consulte medicii de acolo.
- Aşa mă gândesc şi eu. Dar mai întâi voi să aşez monumentul Goleştilor.
Peste câteva zile boala i s-a agravat.
Când am turnat racla de bronz pentru mormântul lui, am zărit busturile Goleştilor în atelierul de turnătorie,
de lângă spitalul Filantropia. Aşteptau acolo o inimă pioasă, să le ridice. Nu ştiu, dar mă tem că au făcut nemţii
din ele gloanţe şi obuzuri, căci nimeni nu mai vorbeşte de monumentul Goleştilor.
XIII
Eminenţa cenuşie
De la 1871, Carada nu a mai avut locuinţă proprie în Bucureşti până în Octombrie 1889. Când venea, era
găzduit de Ion Brătianu. La el, în casele din Strada Colţei, a locuit din 1882, când a părăsit definitiv Parisul.
în Parlament nu a mai călcat din 1869, deşi a mai fost ales de câteva ori. La 1884, colegiul I din Vâlcea l-a
ales pentru ultima oară; dar a demisionat îndată ce Camerile fură constituite. în locul aşa devenit vacant, liberalii
vâlceni au ales atunci pe D.C.G. Disescu, pentru prima oară.
Dar dacă se ţinea departe de orice activitate politică miltiantă, nimic din ce se mişcă în ţară nu-1 lasă
nepăsător. Joacă rolul retras, dar activ, al unei eminenţe cenuşii. Amic devotat, consilier luminat şi desinteresat
al lui Ion Brătianu, acţiunea lor se îmbină. Ei se complectează unul pe altul în chip desăvârşit şi armonios. Mare
adevăr a spus „Tribuna11 din Arad scriind la moartea lui că, „prin moartea lui Carada, dispare de pe pământul

70 Gheorghe Constant, profesor craiovean, născut în Rusciuk, a fost multă vreme Directorul Internatului Statului din
Capitala Olteniei. Era căsătorit cu sora lui Anastase Stolojan şi a fost socrul lui Vasile Lascăr. 1 1807.
71 Şi bustul lui Brătianu la Govora, tot graţie lui s-a făcut.
României bucăţica ce supravieţuia din chipul celui mai mare bărbat de Stat român 11. „El rămăsese ca o stâncă
nemişcată, ca o streajă credincioasă a principiilor naţionale şi liberale, aşa cum le-a profesat Ion Brătianu. 11
Cât Ion Brătianu a stat în fruntea guvernului, Carada i-a fost cel mai harnic şi credincios colaborator. Dar
cum Cardinalul de Richelieu ar fi fost un mare ministru şi fără concursul Cardinalului de Tremblaye, cea dintâi
eminenţă cenuşie în lume, tot aşa şi Brătianu, chiar fără concursul lui Carada. Dar cum nici Richelieu nu ar fi
putut face atât cât a făcut, fără de sprijinul lui Tremblaye, tot aşa şi Brătianu, fără concursul lui Carada nu putea
face faţă aşa de lesne tuturor greutăţilor ce i-au stat în cale. Nu a fost misiune mai delicată pe care să nu o fi
împlinit Carada, cu zel şi pricepere. în 1884, prin Pache Protopopescu, Carada tratează împăcarea cu Vernescu.
Şi tot atunci stă de vorbă cu Alexandru Lahovary, ca să intre în guvernul Brătianu. Cele mai multe din legile ce-
a presentat Brătianu ca Ministru al unui departament le-au conceput împreună. Multe au fost redactate pe de-a-
ntregul de Carada. în ultimii ani, Brătianu suferea grozav de pe urma reumatismelor şi se simţea obosit. Adesea
era silit să stea la Florica, să se întărească. în vremile acestea (cam de pe la 1885 înainte), Carada i-a fost de
foarte mare ajutor.
Brătianu ar fi vroit ca prietenul lui să intre în parlament, să primească un portofoliu ministerial. Din pricină
că Eugeniu Carada nu voia să lucreze din locuri înalte şi văzute de lumea întreagă, cei doi prieteni se ciorovoiau
uneori. Am asistat chiar eu la o astfel de ceartă trecătoare.
Voise să-l facă Ministru de Finanţe. Dacă a refuzat, l-a rugat cel puţin să primească a fi Secretar General al
acestui departament, pe care îl conducea Brătianu. I-a dat de ajutor oficial atunci pe răposatul Gogu
Cantacuzino. Şi Dumitru Brătianu, Preşedinte al Consiliului în 1881, a încercat să-şi asigure concursul lui
Carada la Ministerul Finanţelor. Numai după ce a văzut că nu-i chip, a luat în guvern ca Ministru de Finanţe pe
Sturdza.
Când s-a creiat Ministerul Domeniilor, Ion Brătianu încercă iar să-l vâre în guvern, ca titular al noului
departament. El îl sfătuieşte însă să-şi întărească guvernul cu Ion Câmpineanu.
La înfiinţarea Ministerului Domeniilor, Primul Ministru credea că îl va face să ia conducerea acelui
departament. I-a pus înainte pe Câmpineanu, numai şi numai ca să scape el de aşa pacoste.
în schimb, nu era lege presentată de unul dintre miniştrii lui Ion Brătianu, la care Primul Ministru şi-ar fi dat
învoirea, până nu o aducea lui Carada de o vedea şi îşi da avisul. Nu se făcea nimic mai însemnat fără de ştirea
lui.
Cu câţiva ani înainte de moarte, îmi zicea că el, în istorie, va trece drept eminenţa cenuşie a regimului
Brătienist. Cu acea modestie care l-a caracterizat întotdeauna, adăuga că ar fi nedrept să i se dea o importanţă
mai mare decât lui Ion Brătianu. De altfel, el socotea că nici Cardinalul de Tramblaye nu fusese superior lui
Richelieu, ci numai un alter ego, fără de care Cardinalul Richelieu nu ar fi putut birui toate greutăţile cu care a
avut să lupte.
Ca să judece oricine întru cât se poate asemăna activitatea lui Carada cu a Părintelui Iosif, reproduc câteva
rânduri dintr-o notiţă biografică a Cardinalului de Tremblaye. „Născut dintr-o familie nobilă, spune Larousse,
primi o educaţie aleasă. Fu însărcinat cu diferite negocieri. Era mâna dreaptă a lui Richelieu, ba chiar ceva mai
mult, adică conducătorul şi sfătuitorul lui într-o mulţime de împrejurări. Om de concepţiuni şi de acţiune,
inteligenţă vastă şi cumpătată, muncitor neobosit, caracter energic şi stăpânitor, bărbat de Stat, Eminenţa
cenuşie, cum îi ziceau, era un adevărat ministru, fără de titlu oficial, dar cu o autoritate căreia se închinau
secretarii de Stat, ambasadorii şi generalii."
într-un necrolog apărut în „La Roumanie" şi în care se trăda condeiul Dlui Take Ionescu, s-a spus de Carada
că „nici odată eminenţa cenuşie nu şi-a arătat mai cu modestie atotputernicia sa“.
Tremblaye însă a murit câţiva ani înainte de Richelieu, şi Carada a supravieţuit douăzeci de ani lui Ion
Brătianu. în tot timpul acesta şi-a exercitat influenţa lui politică tot mai mult.
Misiunile şi negocierile cu care a fost însărcinat sunt nenumărate. Nu se vor şti niciodată toate. Din câte am
spus, s-a văzut cu ce negocieri a fost însărcinat în timpul lui Vodă Cuza şi în primii ani de domnie a lui Carol I 72.
Carada nu refuza demnităţile şi sarcinile de care era înbiat, din dorinţa de a se singulariza. Câţiva ani de-a
rândul el lucrase să răstoarne pe Carol. Atunci când, mai târziu, a renunţat la lupta aceasta, el nu a făcut-o din
interes ori ambiţie personală, ci fiindcă s-a încredinţat că aşa cere binele ţării. Voia ca nimeni să nu poată nici

72 „Du-te de vezi din partea mea pe Contele de Chaudordy, şi spune-i că suntem în ajunul intrării ruşilor la noi, între
două alternative: să-i lăsăm să intre ca inamici sau să reglementăm trecerea printr-o convenţie, rămânând în acelaşi timp în
afară de acţiune. Vom alege pe a doua, şi cum aceasta e şi avizul Dlui Conte, în convorbirea intimă pe care am avut-o cu el
în trecerea lui pe aici, recurg la înalta sa intervenţie pentru a face să înţeleagă pe guvernul francez, că este singurul mijloc de
a conserva edificiul pe care l-am ridicat cu atâta greutate şi cu atâtea sacrificii din partea Franţei.' 1 Telegrama lui Ion Brătianu
către Eugeniu Carada, de la 2 Aprilie 1877. (V. Ion Brătianu. Discursuri, Scrieri, Acte şi Documente. Voi. II, pag. 571. Buc.
Independenţa 1912).
măcar bănui desinteresarea lui. Da un exemplu unic de cinste politică şi de bună cuviinţă.
După alegerile din Ianuarie 1888, Brătianu se gândi serios a se retrage. Mai întâi fu vorba ca Stătescu să fie
recomandat Regelui pentru a forma cabinetul. Dar Ministrul Justiţiei declară că nu primeşte să succedeze lui Ion
Brătianu, decât cu condiţia ca să intre şi Carada în guvern, ca Ministru de Interne. Numai după ce văzu că nu se
poate acest lucru, Brătianu se decise să recomande Regelui pe Prinţul Dumitru Ghika drept succesor al său.
Când Ghika depuse mandatul şi Brătianu reconstitui ministerul său, Carada pleacă în misie la Paris. Era vorba
de un împrumut pentru acoperirea datoriei flotante. A plecat în ziua de 9 Martie stil vechiu. Până la Piteşti l-au
însoţit Eugeniu Stătescu şi Radu Mihai. Autorul acestor rânduri a mers cu el până la Craiova. In drum, până la
Piteşti, s-a vorbit de disolvarea Camerilor spre toamnă şi de constituirea unui minister liberal-junimist, care să
prezideze alegerile cele noi. Carada s-a întors din Paris câteva ceasuri după ce Ion Brătianu demisionase a doua
oară şi când D. Teodor Rosetti era însărcinat cu formarea noului guvern.
Am spus că el s-a ostenit pentru ca Menelas Ghermani să intre în cabinetul Rosetti-Carp. Guvernul junimist
s-a constituit ca să liniştească spiritele extrem de agitate. La început se credea că, din pricina rusofiliei partidelor
din opoziţia-unită, noul guvern se va sprijini pe liberali. Se va ajunge la o înţelegere definitivă între liberali şi
junimişti. Carada pretindea că pe junimişti i-a asvârlit în braţele conservatorilor din opoziţie chipul cum „Voinţa
Naţională11 a atacat Guvernul Rosetti. Director al ziarului liberal era răp. Nicu Xenopol, iar Preşedinte al
Consiliului de direcţie, Prinţul Dumitru Ghika. Pare că Beizadea Mitică îşi închipuia că partidele din opoziţia-
unită nu vor putea sub nici un cuvânt să fie chemate la guvern, şi că nici Ion Brătianu nu mai poate reveni la
cârmă; aşa că dacă Ministrul Rosetti cădea, el ar fi fost cel mai indicat ca să ia guvernul. De aceea a dat ordin lui
Xenopol să atace violent cabinetul. Miniştrii, socotind că în „Voinţa Naţională11 vorbeşte Brătianu, au intrat în
tratative cu o parte din conservatorii din opoziţia-unită.
Cert este că în primele şase zile Ministrul Rosetti nu se gândea să intre în luptă cu partidul liberal.
XIV
Ctitorul partidului liberal
La 4 Mai 1891, Ion Brătianu se stinse la Florica, pe dealul înverzit în care se simţea mai fericit şi la poalele
căruia avea să se odihnească pe vecie. El nu a închis ochii, până nu s-a împăcat cu frate-său Dumitru şi a
reîntregit partidul liberal.
Ion Brătianu, cu Rosetti şi Carada, formează trinitatea care a întemeiat şi a organizat partidul liberal.
Moartea lui Ion Brătianu a venit într-o vreme când între vechii liberali şi foştii disidenţi înţelegerea nu era încă
perfectă, rănile ce îşi făcuseră în luptă încă necicatrizate. Era nevoie de o dovadă strălucită că partidul într-
adevăr s-a întregit. Liberalii îngrijoraţi se adresează lui Kogălniceanu să adune la el pe fruntaşii partidului.
Marele bărbat de Stat moldovean îi cheamă pe toţi. Se constituie un comitet dirigent, căruia mai târziu i se zice
executiv. Dumitru Brătianu pretindea că fusese proclamat şef al partidului, de la împăcarea lui cu frate-său.
Vechii liberali nu înţeleg aşa. Dumitru Brătianu trebuie să se mulţumească a fi succesorul fratelui său. Au fost
greutăţi. Dacă Dumitru Brătianu persista în cererea lui, Kogălniceanu ar fi fost proclamat şef al partidului
liberal. El declarase că nu intră în comitetul dirigent decât împreună cu Eugeniu Carada, în care vede o parte din
Ion Brătianu. Când Carada veni întâi la adunare, îl îmbrăţişă plângând. „Mi se pare că văd pe Brătianu 11,
exclamă el. „Brătianu a fost aşa de mare, încât fiindcă te cheamă ca pe el, eu, Kogălniceanu, te primesc pe Dta
de şef11, îi zice lui Dumitru Brătianu.
- Nu voi să mor mortăciune, spunea Kogălniceanu lui Carada, când s-a dus să-l vadă înainte de plecarea lui
la Paris, la operaţia care i-a pus capăt zilelor, în Iulie 1891.
Şi Dumitru Brătianu era bătrân. Dacă a trăit până în 1893, de mult nu mai putea să se ocupe de politică şi de
partid. A trebuit să i se dea doi vicepreşedinţi, cari împreună să conducă partidul. Ei au fost Eugeniu Stătescu şi
Dumitru Sturdza. în Decembrie 1904, „Epoca11 a scris că Dumitru Brătianu s-a opus la numirea lui Sturdza, că
ar fi cerut comitetului să fie proclamat Carada. Aşa prezentat, faptul nu este exact. Dumitru Brătianu a cerut ca
Vice-preşedinte să fie Carada. Nu vedea nevoia a doi vicepresidenţi. Zicea că în nici un caz nu înţelege să fie
ales vicepreşedinte Stătescu, care nu munceşte. Aşa mi-a povestit lucrul Carada, când a venit cu Vasile Lascăr,
de acasă de la Dumitru Brătianu, în strada Dionisie, în casele Tomaidei Pancu, în care a locuit până ce a
cumpărat în 1892 casa Lehliu, din Pitar Moşu.
La moartea lui Dumitru Brătianu, Sturdza fu ales de toţi Preşedinte al Comitetului Executiv. Dar
proclamarea sa de şef al partidului liberal a fost o lovitură. Carada a venit din Iaşi, supărat pe Stolojan pentru
treaba asta. „Sturdza este om de ordine. Cât a fost numai Preşedinte al Comitetului, nu a eşit din sfaturile
noastre. Dar acum, ca şef al partidului, va voi să lucreze după capul lui. Şi mi-e teamă că o să facă pozne 11.
Cea dintâi a fost când a desbinat partidul naţional-român din Transilvania. Rău sfătuit de Eugen Brote, a
îndemnat pe cei condamnaţi în procesul memorandumului să vie în ţară. Ca să ajungă aici, a aşteptat ca să plece
Carada din oraş şi a convocat comitetul, care îl autoriză să-i cheme pe toţi în ţară. Carada combătuse cu putere
părerea lui Sturdza şi, în faţa lui, nici că şi-o putea susţine cu folos. Au urmat de aici frământări de tot soiul şi
păgubitoare.
Carada s-a aflat în conflict şi în 1895 cu Sturdza. El credea că răsturnarea lui Ion Brătianu, în 1888, câteva
săptămâni după ce alegerile generale dase liberalilor majoritatea în cameră, fusese o greşeală. Şi ar fi dorit ca
Ministrului Lascăr Catargi să-i urmeze un minister de transiţie, presidat de Nicolae Kretzulescu, Kalinderu sau
de către Schina, Primul Preşedinte al Curţei de Casaţie, care să facă alegeri libere. Sturdza însă era grăbit să
devie Preşedinte de Consiliu.
Desbinarea partidului liberal, în 1898, se datorează numai posnelor lui Sturdza. Drapeliştii la început nu se
plângeau decât de Sturdza. Ei erau gata a se înţelege, dacă Sturdza se da la o parte. Nici unul din drapelişti nu ar
fi cârtit în contra şefiei lui Carada. Ar fi primit un triumvirat şi orice altă soluţie care ar fi dat la o parte pe
Sturdza. Carada, cred că a greşit, că l-a luat în gât pe Sturdza. Şi nu mă îndoiesc că în sufletul său a trebuit să
recunoască cel puţin din acest punct de vedere, drapeliştii aveau dreptate. Sturdza era un om de treabă, foarte
muncitor, dar nu avea însuşirile cerute unui bărbat de Stat, unui şef de partid. Cum foarte bine a spus Maiorescu,
era mare în lucrurile mici şi foarte mic în treburile cele mari. Cu aşa om era cu neputinţă să ţie casă multă vreme
Carada. Apoi, pe când Carada, republican în principiu, nu admitea regalitatea decât în marginile Constituţiei din
1866 şi doria ca partidul liberal să fie organul păzitor al ei, Sturdza vedea Statul în persoana Regelui şi voia ca
partidul pe care îl conducea să fie un instrument al puterii regale. Adevărul era la mijloc, credem noi.
Oricum, înainte ca Sturdza să devie pentru a treia oară Preşedinte de Consiliu, în 1901, ei se ciocnise în
chestia relaţiunilor dintre Stat şi Banca Naţională. Numai că Sturdza, Ministru, reneagă ideile ce susţinuse din
opoziţie, în această chestie, pe când Carada rămâne neclintit pe principiul că Banca trebuie să ajute Statul,
indiferent de persoanele ori partidele ce sunt la guvern.
Ca Ministru de Răsboi, Sturdza dă un ordin circular prin care opreşte pe ofiţeri a merge la vot. Pe dată ce
Carada află de acest ordin scrie o aspră scrisoare Primului-Ministru. îi spune că el nu admite ca miniştrii să
poată opri pe un cetăţean, fie chiar ofiţer, să exercite un drept pe care i-1 garantează Constituţia. Nu are nimic de
zis în contra ideii că prin revizuirea ei să se ridice ofiţerilor dreptul de vot. Până atunci însă, el pofteşte pe
Sturdza să respecte Constituţia. Şi, pentru că nu voeşte să se solidarizeze cu un act neconstituţional al şefului
partidului liberal, îl anunţă că se retrage din comitetul executiv al partidului. Nu a voit însă a se face vâlvă
asupra manifesării sale.
Nu a mers mai departe, decât după ce a trecut prin cameră legea comunală a lui Vasile Lascăr. Atunci a dat
voie să se vestească că a demisionat din comitetul executiv. Carada credea în sfinţenia regimului parlamentar, în
realitatea şi folosul unei vieţi comunale cât mai autonome. Nu se împăca defel cu biurocraţia şi cu atotputernicia
Statului. A fost un adversar hotărât şi ireductibil al reformelor lui Vasile Lascăr. Dar atât. Personal în contra lui
Lascăr nu avea nimic. Era doar furios pe el, că nesocoteşte ceea ce dânsul considera dogmele liberalismului.
Carada se înşela. Lascăr nu era antiliberal, dar vedea că nu eram pregătiţi sufleteşte şi intelectualiceşte pentru un
regim aşa de ideal.
Că atât a fost tot conflictul dintre Lascăr şi Carada, se poate înţelege, dacă se ştie că Eugeniu Carada
sprijinise pe Lascăr la începutul activităţii sale politice. De altfel, chipul cum se interesa de Lascăr bolnav şi
cum îi trimitea sfaturi medicale, arată că nu-i voia nimic personal. Lumea întreagă l-a văzut plângând cu şiroaie
de lacrămi, în faţa lui Vasile Lascăr neînsufleţit.
Dacă Sturdza convoca, cum i s-a cerut, comitetul executiv, îndată ce dimisia lui Carada fu cunoscută,
partidul, prin majoritatea fruntaşilor lui silea pe Sturdza să-şi schimbe atitudinea, ori să se demită. Asta pricepea
şi Sturdza. De aceea s-a ferit ca de foc de convocarea comitetului, până ce a fost răsturnat de liberali, în
Decembrie 1904, pe altă cale.
De atunci Carada nu mai călca în comitetul diriguitor al partidului liberal. Dar a continuat să influenţeze
partidul său, în alt mod. Pentru a-1 satisface pe el, guvernul a votat legea care declară pe primari ineligibili în
parlament. Şi tot el s-a pus în mişcare, de a împedecat pe Generalul Averescu, Ministru de Răsboi de la 1907 la
1909, să cedeze arsenalul armatei lui Crupp. în ocazia aceasta a văzut înaintea ochilor, ca un profet.
După ce Sturdza fu silit de o boală crudă să se demită în Decembrie 1908, Carada asistă la conciliabilul
istoric, de la D. Pherechide, acasă, unde s-a întâlnit împreună cu P.S. Aurelian şi cu Interimarul preşedinte al
Consiliului. Acolo se decise ca D. Ionel Brătianu, să fie proclamat şef al partidului liberal.
De mult Carada lucrase în această direcţie. El socotea că în partidul liberal trebuie să se adăpostească toate
forţele româneşti şi că, multă vreme, nimic nu poate aduna la un loc mai mulţi români, ca amintirea şi ideile lui
Ion Brătianu. Apoi, mai gândea că un şef de partid este dator să jertfească toată activitatea lui numai ţării. Să nu
fie preocupat de altceva, decât de nevoile Statului. Şi nici un liberal nu întrunea în ochii lui aceste condiţiuni,
afară de fiul vechiului său amic şi tovarăş.
 în ziua aceea putea zice, ca bătrânul Simion: „Acum slobozeşte pe robul tău, stăpâne!" îşi terminase
misiunea pe pământ. Cu niciun preţ nu a voit să asiste îa marea întrunire în care a fost proclamat D. Ionel
Brătianu şef al liberalilor, nici să revie în comitetul executiv. El rămâne doar patriarhul liberalismului, mai mult
un principiu, decât o fiinţă.
Iubea partidul liberal cu pasiune, fiindcă vedea în el organul în stare să ducă România şi pe români la ţelul
visat de orice bun român.
Pe cei ce i-a ridicat, i-a ridicat din sinceră convingere, că sunt cei mai volnici să poată duce ţara pe calea cea
bună.
Oficioasele liberale au scris „cât au fost de prielnice sfaturile lui, o mărturisesc într-un glas toţi câţi ş-au
împărtăşit dintrânsele, precum au mărturisit-o şi aceia cari ne-au părăsit înaintea lui“.
El nu a fost nici o dată un sectar, cum s-a pretins. Dacă în toiul luptelor, ca ziarist, a fost uneori aspru, şi
poate chiar nedrept, în realitate ştia preţui pe adversarii săi politici.
Cu Alexandru Lahovary fusese foarte prieten în tinereţe. Amândoi au intrat o dată în parlament. Erau din
Vâlcea, de origine, şi amândoi se scoborau din Slăviteşti. Luptele politice îi înstrăinaseră. La moartea lui
Lahovary, l-am găsit emoţionat. Mi-a istorisit atunci, cu glasul înduioşat, de vechile lor legături de prietenie, pe
care nu le bănuiam.
Când într-o zi venise o veste - din fericire falşă - asupra sănătăţei Dlui Al. Marghiloman, şi când îmi
dădeam părerea că ar fi, aceasta, o mare nenorocire, pentru partidul conservator, el mă întrerupea cu vorbele: „Zi
pentru ţară“.
XV
Patriotul
Patria lui Carada s-a întins totdeauna de la Tisa până la Nistru. Niciodată nu a cunoscut, în dragostea lui de
neam, graniţele impuse de o soartă vrăşmaşă, ori de vecini hropitori.
Pe când era în străinătate, în vremea lui Cuza, a intrat în strânse relaţiuni cu Mazzini, care voia ca unificarea
Italiei să se facă pe cale revoluţionară, odată cu desrobirea popoarelor din Imperiul Habsburgic şi din Peninsula
balcanică. Atunci şi-a pus vieaţa în primejdie.
Pătrunsese în Veneţia, ca să ducă acolo cuvântul lui Mazzini, pe când mireasa Adriaticei era robită Austriei, care
nu glumea cu conspiratorii. Mai târziu merse la Praga, de conferi, în acelaşi scop, cu Rieger, conducătorul
cehilor.
Interesanta lui corespondenţă cu Mazzini, o considera furată sau perdută. Dacă se va dovedi că aceasta este
aceea pe care ar fi văzut-o D.E. Lovinescu, la Academie, atunci poate s-ar da şi de urmele unui memorial zilnic,
pe care l-a ţinut Carada în timpul domniei lui Cuza şi care i-a perit odată cu corespondenţa lui secretă. S-ar afla
şi cine a putut fi autorul acestui furt.
S-a nevoit să aducă pe Prinţul Napoleon pe tronul României, cu nădejde că un Napoleon va isbuti să
realizeze idealul naţional al românilor. Ceea ce nu a ertat el niciodată lui Cuza, este că a putut să intre în Ardeal,
în 1859, pe timpul răsboiului din Italia şi că nu a îndrăsnit, cu toate că însuşi Napoleon III l-a îndemnat la asta.
A sperat un moment că va fi dat lui Carol I să păşească în Transilvania, la 1866, în toiul răsboiului austro-
prusian. Carol era învoit la acest pas. Se începuse echiparea armatei. Carada adunase în munţi arme şi muniţiuni,
ca să le treacă în Ardeal şi să armeze pe ardeleni pentru răscoală. Adunarea acelei oşti ardeleneşti o încredinţase
lui Olteanu73. Dar victoria fulgerătorae a Prusiei, la Sadova, făcu să cadă în apă plănuita mişcare.
Fără a desnădăjdui, în 1867, plănuise dobândirea independenţei, prin răscoala bulgarilor, pe timpul când
turcii aveau greu de furcă cu cretanii.
Dacă după asta a încercat să răstoarne dinastia aleasă în 1866, cauza este numai că i se părea că împedecă,
prin prea multă prudenţă, realizarea marelor lui visuri. Nici un minut nu a încetat a se interesa de românii
subjugaţi, pe care îi iubea ca pe nişte fraţi buni, în robie.
în 1868, studenţii români din Viena îi dau un banchet. Cu spesele lui se tipăreşte în anul acela statutele
societăţii academice „România Jună“ din capitala Austriei.
Necontenit s-a interesat de nevoile românismului din Ardeal. Când Sturdza a încetat să-i ajute, cu de la Stat,
le-a servit el anumite subvenţiuni. între actele ce azi se păstrează în arahiva Dlui Ionel Brătianu, se găsesc nişte
chitanţe din care se constată, că la clădirea bisericii Adormirea din Braşov, a dat el zece mii lei, şi tot atâtea mii
de lei surorile lui, răposatul frate meu Ion, şi cu mine. Nici unul din noi, însă, nu aveam măcar ştiinţă de
subscripţia deschisă pentru clădirea acelei biserici. De aceea nu m-am mirat când, în 1919, altui frate al meu,
Ştefan, un deputat din primul parlament de după răsboi i-a spus că Eugeniu Carada a ajutat băneşte la clădirea

73 Constantin Olteanu, profesor la Craiova, ardelean de origine, nepot lui Petru Maior. Mai târziu a fost vameş în
capitala Olteniei şi a murit pe la 1886, Administrator al Creditului Agricol din Doljiu.
bisericei româneşti din Verseţ74.
D. Rusu Abrudeanu, în „Adevărul" a scris că la peste şapte sute de mii lei se ridică sumele cu care a ajutat
mişcarea naţională de peste Carpaţi, plătind amenzile care tindeau la închiderea ziarelor româneşti, şi acoperind
deficitele. Acest publicist spune că nu se mulţumea să-i ajute ca de el. Aduna pentru nevoile lor bani, de la toţi
cei cari nu puteau să-l refuze, când le cerea din aurul lor, în folosul românismului subjugat.
Organul oficial al partidului naţional-român din Transilvania a mărturisit în Fevruarie 1910 „că pentru
românii din afară de regat bătea în pieptul lui aceeaşi inimă caldă, ca şi pentru cei din regat. Câţi au trecut prin
Bucureşti şi s-au presentat în numele poporului românesc în faţa lui Carada, s-au putut convinge în cursul unei
jumătăţi de secol ce amic sincer, ce frate bun aveau în acest bărbat. Nici odată nu s-a afişat de mare naţionalist,
dar el a făcut pentru noi incomparabil mai mult decât cei ce ţin a purta acest titlu".
Şi tot atunci, D. Ion Slavici scria rândurile acestea: „Sunt din ce în ce mai puţini cei ce-şi dau silinţă a
cunoaşte nevoile românilor din Ungaria, mai puţini cei ce le înţeleg, şi de tot puţini cei ce iau parte cu toată
inima la durerile izvorâte din ele. Eugeniu Carada rămăsese cel dintâi dintre aceşti de tot puţini. Când nimeni nu
mai asculta, el era atent, când toate inimile erau reci, a lui bătea cu căldură, când toate uşile erau închise, la el
puteai să intri şi nedumerit nu te lăsa să eşi. Mult au perdut toţi românii prin trecerea la cele vecinice a lui
Carada, dar nici unii nu au perdut un reazăm atât de sigur, ca cei din Ardeal".
Ultima scrisoare ce a scris, când era bolnav, a fost adresată Dlui Teodor Mihaly, şeful grupării naţional-
române în Parlamentul din Buda-Pesta. Scrisoarea aceea mi-a încredinţat-o mie, ca să o dau Comisarului
Ştefănescu de la Banca Naţională, spre a o duce, dacă ţin bine minte, la Otel Metropol.
La 1903, când isbucnirea unei revoluţiuni în Petrograd făcea să licărească şi pentru Basarabia nădejdi bune,
D. Stere a făcut apel la concursul lui, pentru a deştepta pe basarabeni. S-a făcut atunci o subscripţie pentru
ajutorarea mişcărei naţionale române în Basarabia. Ştiu că toţi şi-au depus obolul în mâinile lui Carada. Şi-mi
aduc aminte, că la începutul lui 1905, în cabinetul său de la Creditul Fonciar, Sturdza mi-a ţinut un discurs în
contra celor ce fac greutăţi Statului şi vâră în capul basarabenilor speranţe, ce nu se pot realiza. L-am ascultat în
tăcere. Desigur voia să repet lui Carada vorbele lui; dar nici nu m-am gândit.
îmi pare rău că nu pot încheia capitolul acesta însemnând chipul cum şi-au adus aminte de Carada cei
subjugaţi, după desrobirea lor. Carada nu fusese şi, mai ales, nu era ministru, pe vremea aceasta, nici director la
Banca Naţională. L-au uitat. Din lumea de dincolo de mormânt, Carada nu s-a mâhnit. I s-a părut că aşa era
firesc.
XVI
în intimitate
Neînsurat, modest, Carada a trăit simplu, fără sgomot în jurul lui. într-aceasta stă taina prestigiului care
făcea aureola numelui său. A fost un om în cel mai înalt înţeles al cuvântului. De aci marele său ascendent,
autoritatea aceea mare, alcătuită din superstiţiosul respect, pe care mulţimea poartă oamenilor ce nu seamănă cu
ceilalţi muritori.
Un ziarist care l-a cunoscut scria în „L’Independence Roumaine“ că era însetat de ştiinţă şi îndrăgostit de
lucrurile intelectuale. „îi plăcea să se gândească la probleme metafisice şi de filosofie gramaticală. Cei ce au
avut fericirea să intre în relaţii cu el, nu se puteau sustrage farmecului intim ce transpira din personalitatea lui,
numai fineţă şi nuanţare. La prima atingere era rezervat, dar îndată îl simţeai înclinând spre bunăvoinţă, îl
ghiceai cât e de loial şi de inimos“.
„în raporturile lui cu funcţionarii subalterni lui, scrie D. N. Vişineanu, şef de serviciu la Banca Naţională,
vorbea scurt, răspicat şi sonor, într-o românească neaoşă, ca fraze şi accent. Se mâhnea când i se înţelegeau rău
ordinele, ori se aplicau greşit şi avea o mare mulţumire când nu se vedea silit să dea multe explicaţiuni pentru
executarea ordinelor sale. Ne domina numai cu privirea-i dulce şi prin respectul deosebit ce-i purtam... îţi
întindea mâna cu o privire binevoitoare şi cu un surâs afabil. De-i spuneai vreun păs, vreo suferinţă, se făcea aşa
de comunicativ şi fermecător, că la despărţire rămâneai cu impresia că ţi-ai spus păsul nu şefului, ci părintelui
tău.“
Ca să lase pe directorii mai tineri, dar cari se plângeau de oboseală, să se recreeze, el se martirisa la Bancă,
în toiul căldurilor tropicale din lunile de vară. Nu-şi permitea decât un scurt concediu, de o lună, pe care îl
petrecea la Govora şi prin împrejurimi. Ultimii cincisprezece ani i-a petrecut în casele lui din Pitar Moşu, cu
sora lui mai mare. Ducea o vieaţă liniştită şi cumpătată.
Se scula regulat la 6 1/2 dimineaţa şi lucra în camera lui până la zece. Citea ziarele şi revistele ce-1

74 S-a mai vorbit de o subvenţie discretă în favoarea societăţii pictorilor, numită „Tinerimea Artistică". Pentru orbi a
dat Reginei Elisaveta zece mii lei, pe o listă în care a iscălit cu un X.
interesau. Atunci, totdeauna pe jos, pornea spre Bancă, unde lucra în toate dimineţile, şi după amiază de la 3 la
6. Acolo primea pe toţi; şi asculta pe oricine.
Până cu vreo cinci ani înainte de moarte, se ducea Duminica aproape regulat la ţară, la Florica sau la
Predeal. în celelalte zile, după ce eşea de la bancă, mergea de lua ceaiul în case prietineşti. Mai de mult, şi
prânzea uneori la pretini, la Stolojan, Nicolae Manolescu, Vasile Lascăr, Câmpineanu şi la Stătescu.
în ultimii ani nu eşea decât până la Bancă. Vremea celalaltă o petrecea acasă. Renunţase chiar să mai ese
din oraş în zilele de sărbătoare, ca să respire aerul sănătos de la ţară.
în toate verile făcea însă excursiuni grele pe vârfurile Carpaţilor, însoţit de fraţii Brătieni, Radu Porumbaru,
V.G. Mortzun, D-na Zoe Râmniceanu şi Dra Fany Stakulics.
Citea mult cărţi şi reviste ştiinţifice, literare şi de medicină. Era îndemânatec şi avea aptitudini pentru
mecanică. Chiar în timpul boalei care l-a răpus, a reparat o pendulă şi a dres soneria electrică, singur, ca să-i
treacă de urât.
La 1878, pe când supraveghea tipărirea biletelor ipotecare, găseşte mijlocul de se turna în hârtie un filigram
mai fin, aşa cum se vede în acele bilete, invenţie ce dăruieşte papetăriilor din Marrais, cum se numea fabrica
unde s-a turnat hârtia aceea.
Pe amici îi iubea şi nu le refuza nimic. Adora copiii. O jumătate de secol a jucat pe genunchii lui copiii
prietinilor lui. Bărbi cărunte şi doamne în vârstă îşi aduc încă aminte cum îi alinta, în copilăria lor, cântându-le
canţonete francese sau doine româneşti. Copiii iubesc pe oamenii cei buni şi copiii iubeau pe Carada la nebunie.
Ca pe copii, iubea oştirea. Pe bătrânul ce trăia aproape singur, care fugea de ceremonii, parade şi de sgomot,
îl vedeai eşind tiptil şi vârân- du-se în mulţime, ca să admire trupele şi să se înfioreze de plăcere privind la
apărătorii Patriei.
îi plăcea să studieze cerul. îşi luase o lunetă astronomică mare, cu care privea stelele. Acest frumos ochian
l-a dăruit mai târziu Observatorului de astronomie de la Filaret.
Serile nu eşia niciodată. De când ochii nu-i mai permiteau să citească la lumina lămpilor, se distra jucând
câteva partide de preferans, până la zece, cu câţiva intimi.
Vara vedea singur de grădină. Uda florile. Curăţa frunzele gălbenite ale plantelor exotice, îngrijea copacii
bolnavi, pansându-i cu mâna lui. îi plăcea să dea de mâncare paserilor. Vrăbiile aşa se obicinuiseră să fie hrănite
de el, de veneau la fereastră ciripind şi dând din aripi, când întârzia a-şi aduce aminte de ele. Pe servitori îi trata
ca pe oameni ai casei. Celor îmbătrâniţi în serviciul lui, le servea pensiuni.
Nu ura pe nimeni, dar nu iubea decât pe cei care îi stima.
Nu avea credinţe religioase, dar nu era intolerant deloc. Nu a refuzat Parohului de la Pitar Moşu nici un
ajutor ce i-a cerut în folosul bisericei din acea parohie. Când Combes a inaugurat politica lui anticreştină, nu se
sfia să-l desaprobe şi să spue că, prin intolernaţa lui, Combes nu va face rău decât republicanilor şi Franţei.
Era un timid. Avea însă conştienţa de personalitatea lui. Când un înalt demnitar l-a chemat la telefon să
vorbească cu el, i-a închis telefonul fără să zică nimic. Şi acel bărbat, om cu educaţie aleasă, a pornit spre bancă
să se înţeleagă cu el în chestia unui împrumut, patronat de bancă. Cu mult tact, a spus că întrebase la telefon,
dacă este acolo şi de îl poate primi numai decât.
Până a închis ochii, se interesa, când era în stare, de trebile publice, în ziua când a aflat de alegerea lui
Fleva, Moruzzi şi a Dlui I. Th. Florescu, ca democraţi amici ai Dlui Take Ionescu, a exclamat: „Nu mă mir. Le-
am spus să-şi dea mâna ca junimiştii şi să pue frâu puhoiului ce ameninţă vieaţa politică!“
Altă dată, mi-a vorbit de o conversiune a datoriei publice, pe care o înfăptuise răp. Emil Costinescu.
în tinereţele lui fusese un bărbat frumos. Potrivit la statură, avea ochi căprui, mari şi limpezi, o barbă neagră
lucitoare şi dinţi albi. îmbrăcat cu îngrijire, totdeauna stropit cu apă de Colonia, cu miros de chihlimbar. La
bătrâneţe, cu barba lui albă, sdravăn şi desgheţat, era un bătrân falnic. Fusese zidit să ajungă centenar. Numai
munca neînfrântă l-a doborât.
Simţea o bucurie deosebită când făcea binele. Ca să facă cuiva o plăcere, era în stare să se jertfească pe el.
Aşa încât cu tot dreptul ar fi putut zice: „Totul pentru alţii, nimic pentru mine, afară de muncă.“
XVII
Spre Panteon
în ziua de 12 Fevruarie 1910, la şapte ceasuri seara, pe când peste drum, la Institutul Sf. Maria din Pitar
Moşu, se trăgea clopotul în cinstea Sfântului înger, Carada a părăsit lumea asta rea şi trecătoare.
Senatul şi Camera Deputaţilor s-au asociat la doliul neamului. Miniştrii, fruntaşii partidelor politice,
căpeteniile oastei au însoţit cortegiul funebru. Mitropoliţi şi episcopi au venit să se roage pentru odihna
sufletului său. Presa întreagă s-a închinat în faţa rămăşiţelor lui pământeşti. Românismul de pretutindeni l-a jelit.
Osemintele lui Eugeniu Carada odihnesc la Craiova, lângă ai lui. Pe piatra ce-i acoperă mormântul, s-a
săpat un singur semn, Crucea Trecerii Dunării, unica decoraţie ce a primit.
„în generaţia mare a Brătienilor, a lui Kogălniceanu, Rosetti, Negri şi a Goleştilor, Eugeniu Carada a avut
rost de căpetenie, la prefacerea ţării noastre. Vieaţa lui va rămâne o pildă vecinică tinerimei de azi şi de mâine,
prin munca neînfricată în folosul patriei, prin stăruinţă în urmărirea înaltelor idealuri." Aşa vorbeşte la Craiova
Ministrul Mortzun, delegat de Consiliul Miniştrilor să însoţească trupul lui Carada până la groapă, să-i mai
aducă un ultim salut din partea guvernului român. El sfârşeşte astfel: „Din ziua morţii lui, două vorbe îmi stau
crestate în minte, căci în ele se încheie toată frăgezimea şi gingăşia acestui bărbat tăcut şi rece, pentru mulţimea
ce nu-1 cunoştea; două vorbe care desvălue comoara de simţiri calde şi duioase, tăinuite în acest om care a
trecut prin vieaţă stingher şi singuratec. Lângă mama! Să-l îngropăm lângă mama! Omul bătrân, albit, rostind
ultimele lui dorinţi ca un copil obosit, dornic să aţipească la sânul mamei, subt ochii şi îmbrăţişarea ei! Te-am
adus lângă mama! Dar aci, afară de braţele mamei tale trupeşti, se deschide şi sânul ţării tale, pentru care ai
muncit, ai ostenit şi luptat o vieaţă întreagă şi îţi face loc de odihnă!".
Merită să rămâie şi rândurile închinate lui de un fost ministru conservator, D. M.N. Seulescu.
„Acest om rece, rezervat, taciturn, care părea că priveşte lumea ca indiferenţa spectatorului la un
caleidoscop, era un entusiast, un sentimental preocupat să-şi domine elanurile inimei sale calde şi ale sufletului
său înalt. Vedea tot, simţea tot, înţelegea tot şi trecea neştiutor şi rece pe dinaintea unei lumi pe care nici nu o
dispreţuia, nici nu o iubea, dar de care îi era milă. Şi atunci tezaurul sufletului său se revarsă în generoase
binefaceri, oculte."
„Toate manifestările vieţii noastre publice au profitat de acest ocultism: politică, literatură, artă,
naţionalism, comerţ, industrie... Unui om îi refuza cu îndărătnicie tot pe lume; bucurie, satisfacţie de vanitate şi
de orgoliu, fantezii, până şi cele mai elementare foloase ale traiului. La ele nu avea dreptul un singur om, şi
acela era fiul Serdarului Nicolae Carada şi al Cocoanei Petriţa Slăviteasca, demo- crat-liberalul, Domnul
Eugeniu Carada."
„A dat morţii, la şaptezeci şi trei de ani, o luptă pe care puţini ar fi în stare să o dea. Fără voe a părăsit
lumea, în care până la urmă a stat în rândurile dintâi ale muncei. Şi ca să-şi răsbune, a lăsat un loc care va
rămâne vecinie gol, căci nu se va găsi, într-o lume care gustă viaţa cu patimă, un urmaş al virtuţilor sale de
simplicitate, renunţare, credinţă şi hărnicie," a exclamat D. Iorga la moartea lui Carada. Cuvintele sale au fost
turnate în bronz şi argint pe o placetă comemorativă.
George Diamandi a scris în „Revista Democraţiei Române", de Carada, că a fost un om din cei, „pe cari o
rasă îi naşte din sânul ei, la vremuri hotărâtoare".
,yoinţa Naţională", a zis în ziua morţii lui: „Totuşi omul acesta, care putea să aibă toate demnităţile şi
onorurile ce le a visat, ca şi eroul poetului, a putut spune:
«Pendant que je restais en bas, dans l’ombre noire
D’autres montaient que’llir le baiser de la gloire.»
Lumina însă nu poate rămâne sub obroc. Vine ceasul când cele sclipitoare se întunecă şi cele ascunse la
umbră lucesc ca soarele.

MIHAIL GR. ROMAŞCANU

Eugeniu Carada
(1836-1910)

Cuvânt înainte
în anul 1924, Februarie 17, Banca Naţională a inaugurat bustul lui Eugeniu Carada. Era mai mult decât o
recunoştinţă. Aşezarea lui în chiar faţa palatului Băncii răspundea unei cerinţe sufleteşti, am putea spune,
aproape unei mistice binefăcătoare. Pe acela - care alături de Ion Brătianu a visat, a înţeles, a luptat şi a izbutit să
dea ţării şi să statornicească o Bancă Naţională menită să asigure independenţa economică, propăşirea avuţiilor
şi muncii româneşti piaţa, mulţimea se obişnuise şi era liniştită, fără a-1 vedea, să-l ştie lucrând în Bancă; după
moarte, simţea parcă nevoia a-i avea continuu trează înfăţişarea chipului, însemnând îndrumarea ce trebuia să
dăinuiască în instituţie şi pavăza contra acelora cari ar voi s-o ameninţe.
Dar oricât de mare şi legitimă ar fi fost mândria Băncii Naţionale de a revendica activitatea lui Eugeniu
Carada, nu putea să nu recunoască faptul că prodigioasa-i muncă, cu rezultatele ei fericite, a aparţinut atâtor
domenii şi a fost împletită cu cele mai însemnate evenimente de afirmare a nobilelor năzuinţe şi realizări
româneşti, din a doua jumătate a veacului trecut şi prima decadă a celui prezent. Banca Naţională a primit dar cu
mulţumire apelul lansat din mulţime, pentru a participa la ridicarea unei statui lui Eugeniu Carada, în oraşul său
natal Craiova, şi la festivitatea inaugurării cu ocazia centenarului naşterii sale. A îmbrăţişat ideea şi a luat chiar
iniţiativa publicării biografiei lui Eugeniu Carada, punând la dispoziţiunea Domnului Mihail Gr. Romaşcanu,
arhiva Băncii şi documentele ce poseda, pe lângă cele ce urma să utilizeze de la Academia Română, Arhivele
Statului, foştii colaboratori, rude şi cunoscuţi.
Deşi pentru cunoaşterea şi pătrunderea de către marele public a unei activităţi atât de susţinute, fecunde şi
variate, poate nu exista încă numărul anilor necesari perspectivei istorice nepărtinitoare, totuşi, în cazul de faţă,
succesiunea faptelor şi ideilor afirmate, care şi-au găsit realizarea, înfăţişate şi judecate, cu şi în împrejurările ce
le-au însoţit, îngăduiau, autorizau chiar, fără teamă de a da greş, concluziunile ce se impun cu forţa verităţii, ca o
consecinţă logică, aproape matematică, de la cauză la efect, de la acţiune la rezultate.
Sub acest aspect, însărcinarea nu apărea prea grea celui ce şi-o asumase. Cercetătorul şi analizatorul avea în
faţă o personalitate cu caracteristice atât de bine definite şi care nu s-au desminţit niciodată de la prima afirmare
până la moarte. Nu era vorba de reconstituirea greoaie a unui om din frânturi, de dibuiri, de nesiguranţa
suprapunerii unor acţiuni izolate şi contradictorii, de ezitarea îmbinării lor; câtuşi de puţin. El avea de scrutat
viaţa unui om dintr-o bucată, a unui om întreg în puterea cuvântului. Comentatorii, criticii sau istoricii vor fi
liberi şi vor putea primi sau respinge truda şi activitatea lui Eugeniu Carada. în nici un caz însă, ei nu-i vor putea
disputa înaltele îndemnuri ce i-au format crezul şi încununat sbuciumarea; nici curăţenia scopului urmărit şi
vieţii închinate.
Tot ce i se poate cere biografului lui Carada, în afară de fidelitatea reproducerii şi sinceritatea, subînţelese,
este să aibă vederea clară şi să nu se piardă în amănunte. în schimb, el poate fi dispensat de orice contribuţie
personală, de imaginaţie sau talent de compoziţie. Descoperind primii paşi ai activităţii lui Eugeniu Carada,
biograful său va avea de îndată un adevărat fir al Ariadnei, care-1 va conduce şi pe care va fi silit să-l urmeze
până la capăt. Un fir străbătut ca de un curent electric cu intensităţi proporţionate gravităţii şi precipitării
evenimentelor, produs a două motrice: apărarea şi ridicarea Ţării şi Neamului, prin toate căile posibile; şi pentru
aceasta, şi în primul rând, neatârnarea ei; simţire cristalizată atât de luminos prin strigătul său din 1860; „Pentru
o Românie liberă: oricând, oricum, cu oricine, contra oricui". Ceea ce tălmăcit, dacă ar mai fi nevoie, spune:
nepierderea momentului ce nu se întâlneşte de două ori în istoria unui popor şi neprecupeţirea, nici cântărirea
jertfelor impuse.
Desigur şi Carada, o făptură atât de bine echilibrată şi frumos dăruită, a confirmat cuvintele lui Lamartine.
A început prin a fi poet şi şi-a simţit tresărind inima pentru tot ce este adevăr, bine şi frumos, închi- puindu-şi cu
generozitatea şi aripile vârstei că poate îmbrăţişa cauza întregei omeniri. Foarte curând însă şi-a dat seama de
ceea ce era utopic; şi ţelurile muncii sale s-au încadrat în nevoile şi aspiraţiunile Ţării şi Neamului. Topirea în
sufletul lui a grijilor celor de acelaşi sânge, limbă şi credinţă, a celor cu acelaşi patrimoniu de tradiţii, bucurii şi
suferinţe, gând şi etern dor, i-au arătat şi luminat calea de urmat. Nu i-a fost greu să vadă făţărnicia acelora cari,
sub pretextul de a voi să izbăvească şi să fericească toată omenirea şi să înfrăţească toate popoarele dintr-o dată,
încep prin a-şi prigoni amar aproapele, distrugând cu atâta uşurinţă familiile şi căminurile lor, ţara şi neamul
cărora aparţin.
Şi astfel, Carada pe deplin edificat, s-a aruncat cu toată credinţa, dragostea şi nădejdea în adâncirea
cunoaşerii nevoilor Ţării şi pentru realizarea a tot ce putea contribui la dârza apărare, la ridicarea ţării şi
ajutorarea Românilor de pretutindeni.
Linia îi era bine trasă. Pronind de la ideea că pentru a merita bunurile ce ni le dă viaţa trebuie să le plătim cu
munca de fiece clipă, şi-a închinat-o cu entuziasm acestei mari cauze, fără cruţare pentru el, pentru nimeni şi
pentru nimic.
înţelegând împreună cu marii apostoli ai redeşteptării neamului, Goleştii, Brătienii, Kogălniceanu, Rosetti,
A. Panu, Negri, Bălcescu şi alţii, că salvarea ţării atârnă în mare măsură şi de o condiţiune materială bună, care
să întovărăşească condiţia ei sufletească şi morală, deci necesitatea unei cât mai grabnice ridicări economice, a
luptat pentru tot ce putea să înfăptuiască această neatârnare. De aci munca sa prin presă, cuvânt şi apoi înfăptuiri
oriunde i s-a cerut şi a fost nevoie; şi în mod permanent aproape trei decenii, până la moarte, la Banca Naţională,
în consacrarea şi consolidarea ţelurilor pe măsură ce ele erau atinse.
Prin hotarul ce a tras de la început între Banca Naţională (de circula- ţiune) şi o bancă de împrumut, a arătat
că Banca de emisiune nu-şi va putea îndeplini rostul ei de a ajuta şi promova producţia şi comerţul, lipsită fiind
de organismul intermediar, băncile particulare de împrumut. El a întreprins imediat sârguitoarea şi temeinica lor
înjghebare, şi popularizarea instrumentului de credit circulant prin excelenţă, a cambiei. Şi-a dat toate silinţele
să învedereze, cât putea mai bine, că Banca Naţională nu se poate în nici un caz substitui băncilor de împrumut,
nici să creeze prin biletele emise de dânsa capitalurile mobiliare ce lipseau; că biletul de bancă, adevărata
monetă de hârtie, nu este şi nu poate fi confundat cu moneta fiduciară sau poliţa-creanţă, ci el trebuie să fie
poliţa-marfă cu o valoare intrinsecă, o adevărată monetă ca şi aurul sau argintul, preţuită astfel înăuntru şi în
afară.
A susţinut cu însufleţire şi a aplicat oridecâteori a fost cazul principiul sănătos că institutul de emisiune
trebuie să ajute nu numai piaţa, ci şi Statul, în timpurile grele, cu o singură condiţie: să nu-şi deformeze menirea
şi, mai ales, să nu-şi pericliteze însăşi fiinţa, lucru de care ar avea de suferit în primul rând Statul.
Consideraţiunile şi concluziunile puse în Consilii, sau găsite în rapoartele însărcinărilor primite în
străinătate şi în rapoartele primelor inspecţiuni la sucursalele din ţară, constituie învăţăminte de mare valoare în
ceea ce priveşte competenţa, grija şi răspunderea mandatarilor. Şi, poate fi luat ca cea mai înălţătoare pildă,
chipul în care el înfăţişa primirea unei însărcinări, a unui mandat de interes general, mai ales. O asemenea
însărcinare nu trebuia să fie primită decât de acela care-şi simţea şi-şi verificase însuşirile necesare, o adevărată
vocaţiune. Numai acela ce era gata a-şi închina întreaga lui putere de muncă, necruţându-şi liniştea şi la mare
nevoie nici sănătatea şi viaţa chiar, şi în orice caz trecând peste interesele proprii, era demn şi putea primi un
asemenea mandat cu caracter obştesc.
Cât de uşoară ar apărea rezolvarea atâtor grele, îngrijorătoare şi chinuitoare probleme, dacă această
concepţie, din timpul redeşteptării noastre naţionale, ar fi împărtăşită pretutindeni şi astăzi!
Toate acţiunile, faptele împlinite şi mobilele lor coroborate, formând un tot armonic: învederarea nobilului
scop urmărit pentru a-şi apăra şi ferici Ţara şi Neamul, nu vor putea fi câtuşi de puţin întunecate, mistificate sau
utilizate pentru cauze ce i-au fost streine şi cu atât mai puţin pentru acoperirea greşelilor altora.
Ce a fost viaţa lui Carada?
Un frumos imn închinat muncii, adevăratei munci ziditoare. O entuziastă odă cântată celui mai curat
naţionalism şi cald patriotism. O apologie a spiritului de abnegaţie şi sacrificiu. Şi, în acelaşi timp, o
necruţătoare condamnare a dezertării de la datorie, a laşităţii şi reclamei deşarte. O reprobare a lipsei de credinţă
într-un ideal. O biciuire a nesincerităţii şi perfidiei.
Şi acum, fie-le îngăduit tuturor acelora cari de aproape sau de departe au trăit în atmosfera de înţelegere şi
pătrundere a marilor interese româneşti, ce au frământat viaţa lui Eugeniu Carada, să păstreze neconsolarea că
viaţa acestui om a fost curmată în plină activitate şi pe atât de neaşteptat, fără să-i fi fost dat a plânge de bucurie
văzând aevea Unirea tuturor Românilor în hotarele etnice, că nu i-a fost dat cel puţin răgazul să se gândească la
asigurarea continuării străduinţelor sale, oprindu-şi poate atenţia asupra aceluia căruia să-i fi încredinţat
testamentul anumitor îndrumări, pentru a duce mai departe realizarea gândurilor sale. 75

„în generaţia mare a Brătienilor, a lui Kogălniceanu, Rosetti, Negri şi a Goleştilor, Eugeniu Carada a avut
rost de căpetenie la prefacerea ţării noastre. Viaţa lui va rămâne o pildă veşnică tinerimei de azi şi de mâine,
prin munca neînfrântă în folosul patriei, prin stăruinţă în urmărirea înaltelor idealuri. “
V.G. Morţun
întregirea României în graniţele sale etnice şi istorice nu este opera unei singure generaţii. Pentru
înfăptuirea acestui suprem ideal naţional, poporul român a luptat necontenit de-a lungul veacurilor. Clipe de
odihnă nu a cunoscut şi nici oboseala nu l-a cuprins. Sub înţeleaptă cârmuire a vrednicilor săi îndrumători,
singur şi-a făurit viaţa, învingând toate greutăţile ce i-au răsărit în cale. Unirea definitivă a tuturor Românilor
într-un singur Stat naţional, înfăptuită în zilele noastre, încununează deci străduinţele seculare ale unui neam a
cărui unitate spirituală, adesea ameninţată, n-a fost niciodată sdruncinată.
Dacă rădăcinile acestui important act istoric se ramifică în trecutul nostru îndepărtat, nu este mai puţin
adevărat că ele sunt adânc înţelenite în cel de al XlX-lea veac. în cursul lui s-au făcut primii paşi spre realizarea
idealului naţional şi tot atunci fiii aleşi ai neamului au avut de înfruntat vijelioase furtuni. Ameninţătoarele
valuri ale vremii n-au clintit însă credinţele lor moştenite de la străbuni. Dimpotrivă, i-au oţelit şi mai mult în
luptă. Pentru unitatea şi libertatea poporului român la început şi mai apoi pentru consolidarea Statului chemat la
o viaţă nouă, ei au luptat neîncetat şi biruinţa a fost de partea lor.
Pretutindeni în această operă uriaşă de închegare şi organizare a Statului român, trudnic realizată de marii
noştri înaintaşi, cercetătorul atent va descoeri contribuţiunea preţioasă şi discretă a lui Eugeniu Carada. în a doua
jumătate a secolului trecut şi primul deceniu al veacului nostru, n-a fost aproape avânt creator pentru care
sufletul lui să nu-şi fi jertfit ceea ce avea mai înălţător, n-a existat ramură constructivă de activitate românească
în care influenţa puternicei lui personalităţi să nu se poată desluşi. Viaţa lui Eugeniu Carada, din frageda
copilărie şi până-n pragul mormântului, izvor nesecat de muncă, cinste, patriotism, bunătate şi modestie, s-a
împletit cu însăşi fiinţa Statului român, într-o vreme în care puteau să se afirme numai adevăratele valori morale
şi intelectuale.
Iată în câteva cuvinte justificarea acestei scurte biografii, în care am încercat să înfăţişăm în liniile cele mai

75 Martie 1937
NICOLAE BĂLĂNESCU
generale şi caracteristice viaţa şi opera lui Eugeniu Carada, acum, când se împlinesc o sută de ani de la naşterea
sa.
Tipărind această carte, gândul ni se îndreaptă spre tineretul nostru, care are misiunea istorică să lase
moştenire generaţiilor ce vin o Românie mai puternică decât aceea de astăzi.
Recunoaştem că jertfele ce se cer pentru atingerea acestui scop sunt dureroase. Lupta e grea şi de multe ori
nedreaptă. Aripile avântului sunt adesea frânte. Biruitori vor fi însă numai aceia, în sufletele şi inimile cărora se
va întipări cu litere de foc deviza pururea vie, care a înseninat zilele sbuciumate ale lui Eugeniu Carada: „Totul
pentru alţii şi pentru mine numai munca“.
II
„...învăţase în tinereţea sa sbuciumată să facă de toate el singur. “
C.I.C. Brătianu
într-un târziu sfârşit de toamnă, la 29 Noemvrie 1836, s-a născut Eugeniu Carada, în oraşul Craiova. Preotul
Gheorghe Duhovnicul, slujitorul venerat al bisericei Sf. Nicolae Brânduşa, l-a creştinat în ziua de 13 Decemvrie,
iar naş i-a fost Pitarul Ion Pleşoianu, fiul Logofătului Radu Pleşoianu.
Atât după tată cât şi după mamă, Eugeniu Carada era român, scoborâtor direct din vechi familii olteneşti şi
munteneşti, care au dat de-a lungul vremei mulţi şi înalţi demnitari şi sfetnici domneşti.
Bunicul lui dinspre tată, Dumitrache Carada, „după ce în două rânduri s-au aflat polcovnic spătăresc cu caftane,
apoi mai în urmă au
stătut şi halea căpitan de Dorobanţi, iarăşi cu caftan în zilele Măriei sale Costandin Vodă Ipsilant, şi la leat 1806
la începerea răzmeriţi s-au întâmplat de au murit“.
Chiar tatăl său, Nicolae Carada, a urcat treptele până la rangul de Serdar.
Venind Nicolae Carada ca om domnesc la Râmnicu Vâlcea pentru a lua semile judeţului, a cunoscut şi s-a
şi căsătorit la 22 Noemvrie 1831 cu Petruţa, fiica Pitarului Slăvitescu, descendent şi el dintr-o vestită familie
boierească, aşezată în acest ţinut încă din al XVI-lea veac. Nuni le-au fost soţii Bujoreanu, prieteni din Vâlcea ai
Slăviteştilor, iar cununia a săvârşit-o fostul Mitropolit Neofit.
După căsătorie, Nicolae Carada şi soţia lui s-au statornicit în oraşul banilor de odinioară. Aici Serdarul
Nicolae Carada, prin activitatea sa spornică de magistrat integru şi hotarnic neîntrecut, s-a impus în curând
respectului şi atenţiunii concetăţenilor săi, bucurându-se chiar de multă încredere din partea Domnitorilor. La 1
Octomvrie 1822, Grigore D. Ghica l-a scutit de plata dăjdiilor. Pitar a fost făcut în ziua de 6 Decemvrie 1837, de
către Alexandru D. Ghica. Iar Barbu D. Ştirbei, la 20 August 1850, l-a înălţat la rangul de Serdar.
La început părinţii lui Carada au locuit cu chirie în casele lui Vârvoreanu. Mai târziu, Nicolae Carada
cumpărând un loc de la Isvoranu, pe strada ce-i poartă astăzi numele, şi-a zidit din temelie două rânduri de case
încăpătoare, unde a văzut pentru prima oară lumina zilei fiul lui, Eugeniu.
Era copil încă Eugeniu Carada, când a început să desluşească cu privirea lui ageră şi pătrunzătoare tainicul
înţeles al vieţii care clocotea în jurul său. Când alţi copii de aceeaşi vârstă îşi continuau nestingheriţi jocurile
nevinovate, sub fruntea lui înaltă începuse să se îngrămădească şi să se orânduiască observaţiunile serioase, din
care aveau să izvorască mai târziu acele creaţiuni nemuritoare, care i-au încununat viaţa. Crâmpeele amintirilor
ajunse până la noi, din copilăria din care avea să răsară vrednicul şi înţeleptul bărbat de mai târziu, oglindesc
îndeajuns trăsăturile fundamentale ale unui mare caracter.
Acest copil de o desăvârşită seninătate şi care pretutindeni lăsa impresia că nimic nu-1 interesa, nu făcea
nici un pas mai departe fără ca în mintea lui să nu-şi cresteze adânc învăţămintele desprinse din fiecare clipă
trăită. Din naştere a fost sortit să crească şi să se înalţe deasupra nivelului mulţimii, prin firea lui originală în
care se împleteau armonios modestia şi geniul creator. în mintea şi sufletul lui parcă înadins natura îşi revărsase
darnic ascunsele sale comori, într-o vreme în care ţărişoarele româneşti, lăsate în voia valurilor, aveau nevoie de
aprigi luptători şi clăditori pricepuţi.
Cel dintâi învăţător al lui Eugeniu Carada, care-i preda lecţiuni particulare, a fost tânărul Gheorghe Chiţu.
După aceea părinţii săi l-au înscris la Colegiul Naţional din Craiova, devenit Liceul Carol I. Paralel cu studiile
pe care le făcea la acest liceu, Carada urma şi cursurile Institutului înfiinţat de profesorul francez L.C. Raymond.
în acest Institut, el a făcut sub directa îndrumare şi supraveghere a profesorului Raymond studii atât de serioase,
încât şi-a putut trece bacalaureatul în litere după programul Sorbonei.
Cunoştinţele şi le-a completat la Paris. Asupra studiilor pe care le-a făcut în capitala Franţei nu avem prea
multe ştiri, iar izvoarele de informaţiune, destul de sărace de altfel, sunt aproape inexistente. D-l Mircea
Cancicov, Ministrul Finanţelor, vorbind despre Eugeniu Carada: economistul, dă următoarele lămuriri în
această privinţă:
„Pregătirea de specialitate a lui Eugeniu Carada a fost făcută în Franţa, unde a ascultat prelegerile de drept
şi literatură la College de France, până în anul 1857, când se întoarce în ţară. Momentul în care Eugeniu Carada
apare ca auditor la acest institut al culturii, corespunde frământării produsă de puternica impresie a destituirii
profesorilor Edgar Quinet, Michelet şi Adam Mickiewicz de la catedrele pe care aceştia le ocupau în 1852 la
College de France.
Acest act de autoritate al lui Napoleon al IlI-lea aducea, desigur, o ştirbire completei libertăţi de care se
bucuraseră până atunci profesorii în exprimarea ideilor lor.
Este de la sine înţeles efectul pe care l-au avut aceste evenimente în sufletul tânărului român, care avea în
sânge cultul libertăţii.
O informaţie exactă despre cursurile urmate de Carada la College de France nu avem încă.
Epoca în care studentul urmează la acest institut era predominată de figura lui Michel Chevalier, ale cărui
cursuri la College de France au făcut epocă.
Michel Chevalier predica tinerelor generaţii necesitatea de a păşi cu încredere şi curaj în câmpul vieţii
active pentru a înfiinţa instituţii de credit, a construi drumuri, căi ferate şi fluviale, precum şi a face educaţia
profesională a maselor producătoare, în interesul ridicării bunei stări materiale şi morale a naţiunii franceze.
în numeroase lecţiuni, acest profesor desbătea pe larg problemele arătate, ocupându-se de toate amănuntele
practice care puteau duce la înfăptuire.
Ceva mai mult. Chevalier acorda o deosebită atenţie problemei navigabilităţii Dunării, pe care o socotea
drept cea mai importantă cale fluvială europeană, menită să asigure nu numai circulaţia mărfurilor, dar să
apropie popoarele şi să permită penetraţia civilizaţiilor.
Progresul ţărilor danubiene era pentru profesorul de la College de France un imperativ moral.
Prin joncţiunea Dunării cu fluviile occidentale, Chevalier înţelegea să se deschidă nu numai cea mai
importantă cale interioară de comerţ între Occident şi Orient, dar şi posibilitatea ca bunurile civilizaţiei să fie
împărtăşite şi ţărilor Orientului, de unde odinioară venise lumina în Occident' 1.
Dar pregătirea multilaterală şi acea uimitoare cultură enciclopedică nu le-a dobândit Eugeniu Carada în
şcolile oficiale pe care le-a urmat. Singur, din zorii zilei şi până noaptea târziu, retras prin cele mai ferite
colţişoare, citea necontenit lucrările ştiinţifice şi literare apărute, fără să fie călăuzit de gândul specializării într-o
anumită materie. De asemenea, urmărea cu viu interes conferinţele ţinute sub auspiciile Societăţii pentru Cultura
Poporului Român şi prelegerile patriotice ale dascălilor craioveni: G.M. Fontanini, Gh. Chiţu, I. Maiorescu,
Serghie, Chiriţă şi Calloianu, a căror amintire a păstrat-o toată viaţa.
Tatăl lui Eugeniu Carada, om cu o serioasă cultură generală, era prea hărţuit de numeroasele sale ocupaţiuni
zilnice, pentru ca să se poată ocupa îndeaproape de pregătirea morală şi spirituală a fiului său. în schimb, mama
sa, o femeie de o rară gingăşie şi duioşie sufletească, veghea întruna asupra fiului ei drag. Mereu îl povăţuia cum
se pricepea mai bine, îndrumându-1 pe calea muncii cinstite, a adevărului şi a dragostei de ţară. Iar în poveştile
cu care-şi adormea copilul în lungile nopţi de iarnă, ea amesteca întotdeauna printre zâne, feţi frumoşi şi zmei,
pe cei mai reprezentativi eroi din trecutul poporului român, descriindu-le în culori vii marile lor fapte.
Şi toate aceste îndemnuri şi sfaturi au rămas în mintea şi inima copilului ascultător, formând în adâncuri
rezerva nesecată şi preţioasă pentru viaţa frământată ce-1 aştepta.
III
„Numele lui Carada este nedespărţit de toate izbânzile care au făcut nemuritoare numele lui Constantin
Rosetti şi Ion Brătianu: înlocuirea societăţii din trecut prin alta nouă, o democraţie însufleţită de interesul
obştesc, o putere aşezată pe muncă, dobândirea şi garantarea libertăţilor publice, unirea ţărilor, alegerea
Domnului străin, Constituţiunea, jertfa războiului şi încununarea României independente cu coroana de oţel. “
M. Pherekyde
La 1821, Slugerul Tudor Vladimirescu răzvrătise ţara. Cerea atunci Domnul Tudor în numele mulţimii, mai
multă libertate şi dreptate pentru poporul robit de străini.
Revoluţia a fost înăbuşită. Sângele a curs mult şi însuşi neînfricatul Tudor a fost ucis tâlhăreşte în bătaia
razelor de lună a unei nopţi de Mai.
A urmat însă acestei mişcări înlăturarea robiei fanariote pentru totdeauna.
Dacă problema se rezolvase pe planul naţional, din punctul de vedere democratic nu se făcuse nici un pas
înainte. în numele proprietăţii, Regulamentul Organic introducea în Principate la sfârşitul celui de al treilea
deceniu al veacului trecut un regim şi mai asupritor pentru ţărănimea românească, căreia i se vorbea necontenit
despre datorii şi niciodată despre drepturi.
Nemulţumirea păturilor rurale creştea neîncetat. Cuvintele din 1821 ale Domnului Tudor făceau ocolul ţării.
Purtătorii şi tălmăcitorii lor, în frunte cu I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, N. Bălcescu, D. Brătianu şi alţii,
aşteptau momentul prielnic pentru a desăvârşi gândul acestuia, care la 1821 adunase poporul sub steagul ideii
renaşterii naţionale.
 Şi această clipă nu a întârziat prea mult. Frământările din Europa au cutremurat şi pământul nostru. La Islaz,
în ziua de 9 Iunie 1848, în cele 22 de puncte pe care le cuprindea proclamaţia revoluţionară, întregul neam
românesc îşi cristalizase singur Constituţia, sub a cărei cârmuire înţelegea să se aşeze de bună voie.
în aceste zile însorite, când poporul român îşi afirma voinţa sa statornică de a trăi şi a se desvolta liber pe
pământul strămoşesc, Eugeniu Carada nu împlinise încă doisprezece ani.
Era tânăr de ani Eugeniu Carada atunci, dar mintea lui ageră a înţeles însemnătatea actului de la această răscruce
istorică. Şi a pornit
copilul plăpând cu paşii potoliţi spre Târgul-de-Afară, unde se adunase mulţimea să jure credinţă veşnică
Constituţiei desrobitoare. Acolo, sub seninul albastru al cerului de vară, jurând odată cu norodul pe legea
înnoitoare de ţară, şi-a trecut Eugeniu Carada primul său examen politic.
Ce îndemnuri au călăuzit paşii copilului spre acel loc de adunre? Ce gânduri tainice l-au determinat să jure?
Ce frământări s-au petrecut dincolo de fruntea lui înaltă şi ce fiori i-au străbătut corpul în momentul solemn,
când mii de glasuri ale credincioşilor ce prestau jurământul se înălţau în slavă? Este greu de înţeles şi de lămurit.
Se poate afirma, totuşi, că în acea zi Eugeniu Carada şi-a croit drumul politic pentru întreaga sa viaţă. Atitudinea
lui politică viitoare întăreşte această afirmaţiune. într-adevăr, Eugeniu Carada a rămas credincios liberalismului
integral de la jumătatea secolului al XlX-lea şi nu s-a putut niciodată împăca cu elasticitatea morală a unora ce
făceau parte din generaţia mai nouă.
După mişcarea revoluţionară din 1848, care a semănat în masele populare ideile ce aveau să rodească în
curând, conducătorii ei au emigrat în străinătate. Acolo se străduiau să înfăţişeze drepturile poporului român în
adevărata lor lumină şi tot de acolo întreţineau în ţară propaganda în favoarea credinţelor pe care le reprezentau
şi în numele cărora deslănţuise lupta.
Eugeniu Carada, tânăr încă, rămăsese în oraşul natal. Cu o uşurinţă uimitoare învaţă turceşte de la tatăl său
şi îndeplineşte în mod onorific, în tot timpul ocupaţiunii armatelor Sultanului, funcţiunea aproape oficială de
dragoman al autorităţilor româneşti. Peste tot este chemat să tălmăcească conversaţiile şi nu este uitat nici chiar
în 1849, când Turcii dau un banchet în onoarea autorităţilor române. Cu acest prilej, Carada este aşezat între
Ocârmuitorul judeţului Olt şi comandantul armatelor turceşti. Traduce cu atâta uşurinţă discursurile şi întreţine
cu aşa mare vioiciune conversaţia, încât pe toţi îi uimeşte agerimea spiritului şi inteligenţa sclipitoare a acestui
copil de treisprezece ani.
Printr-o muncă continuă cunoştinţele lui Eugeniu Carada sporeau în fiecare zi, devenind încetul cu încetul
unul dintre cei mai populari făclieri ai ideilor naţionaliste şi liberale în oraşul Craiova. Această orientare a
tânărului nepot nemulţumeşte profund pe unchii dinspre mamă, Ioniţă şi Constantin Slăvitescu, conducătorii
partidului ultra-conservator din Olt şi Vâlcea. Revoluţionarul înflăcărat îşi continuă însă nestigherit calea
destinului, sub privirile blânde şi încurajatoare ale mamei sale.
Când, în 1853, Ruşii ocupă pentru cea din urmă oară Principatele Eugeniu Carada, numai în vârstă de 17
ani, era o figură politică de care trebuia să se ţină seama. Legătura dintre ţară şi patrioţii emigraţi el o făcea,
trimiţându-le informaţiuni asupra stării lucrurilor din patrie şi împărţind broşurile naţionaliste pe care le primea
de la ei şi pe care trecătoarea stăpânire muscăleacă le considera subversive. Acei Ruşj cari determinase şi pe
Turci să ia atitudine împotriva mişcării de la 1848, exercitau o stăpânire atât de asupritoare în Principate, încât
comandantul lor din Craiova, aflând despre activitatea lui Eugeniu Carada, fără nici un fel de judecată a orânduit
ca să fie imediat surghiunit la Saratov, împreună cu Colonelul Filipescu, Valentineanu şi Zaman. Un prieten
însă, profesorul Gheorghe Panaiotescu, nepot al Mitropolitului Neofit, aflând despre această hotărâre şi
înştiinţând familia, Eugeniu Carada s-a refugiat cu un otac de poştă la via tatălui său, Mierea-Bârnicei. Zadarnic
l-au căutat muscalii. El a stat ascuns în crama viei până când s-a potolit furtuna deslănţuită, odată cu plecarea
Ruşilor din ţară.
După aceea a părăsit Craiova, îndreptându-se spre Bucureşti. Spiritul are nevoie de mai mult spaţiu decât
trupul. Era mânat de dorul completării cunoştinţelor şi simţea nevoia unui câmp de activitate mai vast pentru
făurirea operei sale.
La optsprezece ani a sosit în capitala Valahiei. Nu cunoştea pe nimeni şi nici bani nu avea. Din primele zile
a avut de luptat din greu. Dormea pe băncile umbrite din jurul mlăştinoaselor lacuri ale Cişmigiului. Capul şi-l
odihnea pe o pernă de cărţi, iar pânza albastră a cerului îi învelea corpul firav. Şi era fericit Eugeniu Carada,
dacă putea zilnic să-şi astâmpere foamea cu o bucată de pâine uscată. Nu s-a descurajat însă. Avea încredere
neclintită în steaua ce-i lumina calea.
Era atunci în Principate vremea ocupaţiunii austriace. Iar peste hotare puterile aliate deslănţuiseră războiul
Crimeei, menit să stăvilească ameninţătoarea înaintare a Rusiei, care în lungul curs al istoriei nu şi-a desminţit
niciodată tendinţele imperialiste.
 Pribegii români din străinătate, apreciind împrejurările favorabile cauzei lor, îşi îndoiseră puterile de muncă.
Patrioţii cari mai rămăseseră în ţară, fără a fi expulzaţi, le urmau credincioşi exemplul. Alături de ei, cu trup şi
suflet era şi Eugeniu Carada.
Fostul Ocârmuitor al Judeţului Dolj, Grigoriţă Bengescu, devenit Ministru al Cultelor, cunoscând şi
apreciind pe Eugeniu Carada, îi încredinţează postul de şef de cabinet. După câteva luni însă, Eugeniu Carada
care iubea libertatea tot atât de mult ca lumina soarelui, renunţă la această demnitate, cu aceeaşi uşurinţă cu care
va refuza
• ţgrziu slujba bună pe care i-o oferea Nicolae Kretzulescu, Direc ţi Departamentului de Interne, prin
prietenul său, poetul Costache Aricescu. Nu era făcut acest om, zidit dintr-o bucată, să-şi cheltuiască energia
tinerilor ani, rozându-şi pe birouri coatele hainelor. Altele îi erau orizonturile, alta chemarea.
Inflexibil şi auster, tânărul cărvunar al generaţiei naţionaliste de la 1848, devine în Bucureşti conspiratorul
unionist cel mai de temut. Colindă mahalalele, ascultă suferinţele, îmbărbătează pe cei slabi, organizează
întruniri, şopteşte în tainice unghere şi propovăduieşte cu toată puterea la răspântii gândurile paşoptiştilor. Pe
scurt, pregăteşte metodic şi temeinic atmosfera morală prielnică actelor mari româneşti de după 1859.
Era atât de cutezător şi de neînfricat acest om, încât în luna Septemvrie a anului 1855 când s-a aflat la
Bucureşti căderea Sevastopolului, ultimul punct de rezistenţă al armatelor ruseşti, el a organizat pe străzile
Capitalei o impunătoare manifestaţie de simpatie pentru Franţa. La 19 ani deci, era urmat şi ascultat de mulţime.
Congresul de la Paris din 1856 pune capăt războiului Crimeei. Intenţiunile lui Napoleon al IlI-lea de a slăbi
puterea şi influenţa Rusiei în Orient, zădărnicind în viitor atacurile ei contra Turciei, s-au întâlnit în aceeaşi albie
cu năzuinţele poporului român, răspândite în Apus prin scris şi viu grai de revoluţionarii pribegi de la 1848.
Tratatul, semnat în capitala Franţei la 30 Martie 1856, înlătură protectoratul şi amestecul Rusiei în
orânduirile lăuntrice ale Moldovei şi Munteniei, care urmau să se bucure sub suzeranitatea Turciei şi sub
garanţia colectivă a Puterilor contractante de toate privilegiile şi scutirile.
Divanurile Ad-hoc, din care trebuiau să facă parte reprezentanţii tuturor claselor sociale, aveau să fie
convocate de îndată în fiecare din aceste două provincii. în sarcina acestor două adunări era lăsată grija, ca să
exprime dorinţele populaţiunii privitoare la organizarea Principatelor.
Pentru alegerea membrilor în obşteştile adunări, trei erau partidele care se înfăţişau înaintea alegătorilor:
Partidul lui Ghica, compus din oamenii de la putere. Partidul Bibescu, care număra pe toţi boierii nemulţumiţi
de Ghica şi, în sfârşit, Partidul Naţional, în a cărui compunere intrau locuitorii oraşelor şi ai târgurilor, micii
proprietari, negustorii de toate categoriile şi foarte puţini boieri.
Se ivise şi pentru Eugeniu Carada prilejul ca să-şi verifice credinţele politice şi să-şi dovedească marea sa
putere de muncă.
Popularitatea pe care o avea în Bucureşti îl îndreptăţea pe deplin ca să culeagă roadele ogorului semănat de
el. Carada îşi dă însă seama că alegătorii din Capitală, pe care-i cunoştea atât de bine, nu-1 vor părăsi în acest
hotărâtor ceas istoric şi se îndreaptă spre Craiova, unde ştia că nevoia prezenţei sale era mai adânc simţită.
Pentru Carada cuvântul era faptă. De aceea discursurile ţinute de el în acea epocă erau rodul unei
îndelungate chibzuinţi. în toate întrunirile publice pe care le organizează, desvoltă şi explică necesitatea
autonomiei şi a unirii Principatelor, sub domnia unui Principe străin, cu un singur Guvern reprezentativ;
egalitatea tuturor în faţa legilor; respectul dreptului de proprietate sub toate formele: contribuţiunea generală;
libertatea absolută a tiparului; emanciparea ţăranilor etc. Erau ideile de la 1848, prin care s-a urmărit ridicarea
generală la viaţa publică şi pe care Eugeniu Carada a avut fericirea să le vadă transformate în realităţi.
între cei 112 deputaţi ai Adunării din Muntenia, Partidul Naţional era destul de bine reprezentat. Eugeniu
Carada avea motive să fie mulţumit. Contribuţiunea sa la această izbândă era simţitoare.
La 30 Septemvrie, ziua deschiderii Adunării sub preşedinţia Mitropolitului Nifon, Eugeniu Carada se afla în
Bucureşti. El a fost imediat numit redactor pe lângă cancelaria Divanului. în această calitate a tradus în limba
franceză toate lucrările şi încheierile. Se pare că tot atunci Carada l-a cunoscut mai îndeaproape pe Ion Brătianu,
al cărui devotat şi credincios prieten avea să rămână toată viaţa.
Moţiunea votată de Adunarea de la Bucureşti, în urma înţelegerii prealabile ce se făcuse cu Moldovenii,
avea acelaşi cuprins ca şi moţiunea Adunării de la Iaşi. Cereau Modovenii şi Muntenii într-un singur glas:
recunoaşterea autonomiei Principatelor şi unirea lor într-un Stat unitar, sub denumirea de România; Principe
străin şi ereditar ales dintr-o familie domnitoare din Europa şi ai cărui coborâtori să fie crescuţi în religia ţării;
inviolabilitatea teritoriului şi neutralitatea României; încredinţarea puterii legislative unei singure Adunări, care
să reprezinte toate interesele ţării. Aproape toate ideile de la 1848, în numele cărora luptase şi Carada, ieşise
triumfătoare.
Această moţiune, supusă Conferinţei Ambasadorilor deschisă la Paris în ziua de 22 Mai 1858, nu a fost
luată în consideraţie.
Napoleon al IlI-lea, respectându-şi angajamentul luat la Osborne faţă de Anglia, face ca să se înlăture din
discuţiune ideea unirii politice şi administrative a Principatelor. în schimb, Franţa prezintă un nou plan de
organizare a ţărilor româneşti, care a fost adoptat după o discuţiune de aproape două luni, formând obiectul
Convenţiunii ce s-a semnat la 11 August acelaşi an.
Conform prevederilor Convenţiunii din 1858, Muntenia şi Moldova erau numite în mod oficial Principatele-
Unite. Dacă în privinţa unificării legislative, a apărării naţionale şi a stabilirii egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa
legilor, Convenţia admitea principiile progresiste, ea înlăturase din moţiunea Divanurilor Ad-hoc punctele
fundamentale. Principatele rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii, formând state distincte sub
conducerea a doi domnitori aleşi pe viaţă. Alegerea noilor domnitori urma să fie prezidată de câte o locotenenţă
princiară. Vechile căimăcămii erau desfiinţate.
Locotenenţă Princiară din Muntenia a fost compusă din Emanoil Băleanu, Ioan Mânu şi Alex. Filipescu. Iar
Principatul avea numeroşi candidaţi la domnie. Lupta se anunţa mai aprigă decât în ajunul deschiderii Divanului
Ad-hoc.
Alegerea lui George Bibescu, fostul Domnitor dintre 1843-1848, părea sigură. Pentru a împiedica
restaurarea vechiului regim, Partidul Naţional susţinea candidatura Locotenentului domnesc de la 1848,
Generalul Nicolae Golescu. Mai candidau însă şi Alex. Ghica, Dimitrie Ghica şi Ion Ghica.
Neînţelegerile erau mari, ţara se afla iarăşi în pragul revoluţiei. Propagandistul Carada nu are odihnă. între
Craiova şi Bucureşti el aleargă neîncetat. Mai cu seamă oraşul Craiova devine câmpul luptei sale împotriva
foştilor domnitori regulamentari. întrebuinţează în acest scop toate mijloacele ce-i stau la îndemână: cuvântul,
presa, scena.
Ocârmuitorul judeţului Dolj, Filişanu, bun prieten al familiei Carada, încearcă zadarnic să potolească
avântul tânărului patriot, care împlinise abia 22 de ani. Orice împotrivire îl îndârjeşte şi mai mult în acţiunea sa.
Nopţi de-a rândul îşi sacrifică odihna, compunând pentru scenele craiovene canţonete cu un accentuat caracter
politic. Una dintre ele pare prea revoluţionară. Atacurile directe contra vechiului regim sunt necruţătoare. Nici
un actor nu se încumetă să declame versurile. Tuturor le lipseşte curajul. Carada singur ştie ce avea de făcut. în
seara de 22 Ianuarie 1859, pe scena Teatrului Theodorini, compozitorul îşi recitează versurile.
Ultimele cuvinte nu s-au mai auzit. Ropotul furtunoaselor aplauze le acoperise.
A doua zi oraşul vuia. Peste tot se vorbea numai despre succesul artistic şi politic al lui Eugeniu Carada.
Oportunistul Filişanu, revoluţionarul de la ‘48, a ordonat arestarea tulburătorului liniştei publice.
Pentru prima oară păşea pragul puşcăriei Eugeniu Carada, pentru că păcătuise greu, apărând dreptul la viaţă al
neamului său.
în acest timp, la Bucureşti era chemată Adunarea să aleagă Domnul ţării. Pe străzi, patrulele soldaţilor se
întâlneau la fiecare pas cu grupuri compacte de cetăţeni. Numele lui Cuza era pretutindeni aclamat de norodul
hotărât să aprindă focu-n ţară, în cazul când Adunarea nu i l-ar fi dat ca Domn.
Mai mult sub presiunea străzii, în ziua de 24 Ianuarie 1859, Alexandru Ion Cuza, alesul Moldovenilor din 5
Ianuarie acelaşi an, a devenit şi Domnitorul Munteniei. Peste apa Milcovului se aruncase eterna punte a unirii.
La Craiova, în aceeaşi zi, s-au dat în lături ferecatele porţi ale închisorii. Eugeniu Carada era liber. îşi
ispăşise greşeala pentru care a fost osândit şi întemniţat.
Afară era un ger straşanic. Sălile publice deveniseră neîncăpătoare. Copiii şi bătrânii au sărbătorit în acea zi
de miez de iarnă unirea ţărilor surori şi revenirea lui Eugeniu Carada în mijlocul lor.
IV
„Astăzi ni se înfăţişează ca unul din acei pionieri născuţi la începutul statelor dinamice, cari, cu energie,
cu voinţă, cu îndrăzneală, cu un cald patriotism şi cu un vast geniu constructor, a lăsat, pe lângă atâtea sfaturi
risipite în mintea şi în sufletele celor din apropierea lui, o operă monumentală. “
Const. Bacalbaşa
„La legi nouă, om nou.“ Acestea erau cuvintele cu care înţeleptul Mihail Kogălniceanu a întâmpinat pe
Cuza-Vodă în clipa când a pus piciorul pe prima treaptă a scării ce ducea spre tronul râvnit al Principatelor-
Unite.
Avea într-adevăr multă dreptate părintele istoriei româneşti. Tratatul şi Convenţiunea de la Paris, din 1856
şi 1858, deschisese ţărişoarelor de la gurile Dunării orizonturi politice necunoscute până atunci, dându-le putinţa
să-şi clădească viaţa internă şi chiar acea externă, pe trainica temelie a principiilor moderne ce însufleţeau
lumea.
Respectând voinţa poporului român, răspicat afirmată la 1821,1848 şi 1859 şi ţinând seama de hotărârile de
la Paris, Alexandru Ion Cuza urma să-şi canalizeze activitatea în două direcţiuni distincte: scoaterea
Principatelor de sub orice influenţă străină sau indirectă şi realizarea înlăuntru a reformelor politice, sociale şi
economice, imperios reclamate de trecerea ţării de la faza agrară la acea capitalistă.
în scurta şi frământata sa domnie de şapte ani, Cuza-Vodă s-a dovedit un profund cunoscător şi înţelegător
al nevoilor şi aspiraţiunilor poporului, făurind acea operă legislativă monumentală, pe care s-a rezemat decenii
de-a rândul propăşirea României moderne. Dar a avut de înfruntat acest om cu gândurile curate, adesea
nedreptăţit, nenumărate piedici în calea realizărilor sale. Atenta cercetare a faptelor ne dovedeşte, însă, că lipsa
lui de înţelegere a împrejurărilor politice l-a îndepărtat de sprijinul acelora cari l-au chemat să domnească.
Venise în fruntea ţării Alexandru Ion Cuza, cu gândul cinstit să înfăptuiască programul Partidului Naţional,
închegat la 1848. Desfiinţarea privilegiilor de clasă, contribuţiunea generală şi mai cu seamă îmbunătăţirea stării
populaţiunii rurale, care nu era posibilă decât printr-o radicală reformă agrară, deslănţuise furtunoasele proteste
ale Partidului Conservator. Fără ca să renunţe la atingerea ţelurilor sale, Alexandru Ion Cuza este silit sub
presiunea oligarahiei boiereşti, să-şi modereze liberalismul său avansat. Atitudinea aceasta, în primul rând, şi
divergenţa de păreri în soluţionarea altor probleme mai spinoase, asupra cărora nu este potrivit locul să insistăm,
determină Partidul Naţional să-şi retragă sprijinul pe care-1 acordase Domnitorului, considerat la început
reprezentantul liberalismului integral. Urmarea? Uşor de înfăţişat. La stânga se afla Partidul Naţional, la dreapta
cel Conservator, iar mijlocul era neocupat. Cuza a înlocuit formaţiunea de centru, care lipsea, printr-o dictatură
personală. Aceasta a fost marea lui greşeală, pe care nu puteau să i-o ierte acei neînduplecaţi apărători ai
libertăţii, cari îndurase până atunci cumplit, atacând despotismul. De aici şi până la coaliţiunea celor două
grupări politice împotriva domniei pământene, nu mai era decât un singur pas.
Eugeniu Carada, slujitor fanatic al idealurilor sale politice, nu se îndepărtează de linia de conduită a
Partidului din care făcea parte. Dimpotrivă, se aşează chiar la extrema stângă, al cărei conducător înflăcărat
devine. Luptătorul care se simţea cu conştiinţa împăcată numai atunci când închina muncii toate clipele vieţii
sale, aştepta de la noua orientare politică momentul fericit al răzbunării cumplitei sale dezamăgiri.
Când a venit Cuza la Craiova, a fost primit cu toată cinstea, deşi în capitala Olteniei, unde Partidul Naţional
era destul de puternic, entuziasmul pentru noua domnie începuse să se micşoreze.
Găzduirea Domnitorului a fost orânduită în palatul ce se înălţa în parcul Bibescului, iar recepţia oficială
urma să aibă loc în sala liceului, unde se desfăşurau de obicei toate manifestaţiile artistice şi culturale din
Craiova. Acolo, în sala luminoasă şi încăpătoare, simplu decorată şi totuşi impunător, s-au adunat reprezentanţii
autorităţilor şi oamenii de vază ai oraşului. Partidul Naţional era bine reprezentat prin cei mai de seamă fruntaşi
olteni: Generalul Magheru, Boicea Radianu, Grigore Lăceanu, Alexandru Cristofi, Cernăteştii şi alţii. Printre ei
se afla şi Eugeniu Carada, care rareori se hotăra să ia parte la solemnităţile oficiale.
Cuza-Vodă, care nu era străin de atitudinea potrivnică pe care o nutreau roşiii faţă de domnia lui, intră în
sală, salută rece pe cei adunaţi şi pentru a evita o manifestaţie duşmănoasă, pe care greşit o bănuia, se îndreaptă
după câteva minute spre ieşire.
Adunarea rămâne încremenită. Voioşia unei primiri atât de rare a dispărut. Pe feţele tuturor se citeşte
nemulţumirea. Naţionaliştii schimbă în şoapte câteva cuvinte şi apoi din mijlocul lor se desprinde un tânăr
potrivit la statură, dar bine legat, cu plete negre, lungi şi ochi căprii, scânteietori. Era Eugeniu Carada. Urmează
o clipă de tăcere chinuitoare, lungă cât un veac. Energic şi hotărât, Carada taie în lat sala şi întâmpină pe
Domnitor în cale cu acele cuvinte care au rămas istorice: „Mai stăi, Măria Ta! Poporul vrea să-ţi vorbească
despre durerile şi bucuriile sale“. Domnitorul speriat îi dă un răspuns pripit, care nu avea nici o legătură cu
rugămintea politicoasă ce i se adresase cu atâta demnitate. Era grăbit. La scară îl aştepta caleaşca. Surugiul
pocneşte din bici, caii în galop străbat nepavatele uliţi craiovene spre palatul lui Bibescu.
Acolo, între ofiţeri şi demnitari, Cuza se reculege şi se interesează de tânărul cutezător. Prefectul judeţului,
nemulţumit şi el de cele întâmplate, cere scuze Domnitorului şi îl informează că a avut în faţă pe Eugeniu
Carada. Despre acest nume mai auzise Cuza, care nu era străin de activitatea tânărului. Trimite imediat după
Carada, pentru a-1 face procuror. Invitaţia domnească se adresa însă unui caracter integru. Cu dârzenia care-1
caracteriza, Carada răspunde cu brutalitate invitaţiunii amabile, mărturisindu-şi dorinţa de a rămâne mai departe
liber, luptător modest dar neînfricat, în rândurile Partidului căruia îi jurase credinţă în copilărie, jertfindu-i de
atunci cei mai frumoşi ani ai vieţii.
Răsunsul l-a surprins în mod neplăcut pe Cuza, dar l-a uitat în curând. în inima caldă a unui om înţelept nu
există nici un colţişor în care să-şi poată face cuib ura împotriva unui om integru. Din acea
zi însă s-a adâncit prăpastia între concepţiile politice ale unui Domnitor şi ale unui muritor de rând. Domnitorul
era Cuza; muritorul, Carada. Amândoi doreau binele ţării, dar fiecare înţelegea să-l atingă pe alte căi. Unul era
partizanul dictaturii, celălalt iubea libertatea. în anii cari au urmat întâmplării de la Craiova, ei aveau să se lupte
din greu din această cauză. S-au războit crâncen pentru ideile lor, însă niciodată nu s-au urât ca oameni. Cât de
mult avem de învăţat, Doamne, răscolind trecutul neamului nostru!
Pe urmă, Eugeniu Carada a plecat la Bucureşti, unde îl aştepta munca grea şi spinoasă a condeiului. Dar
despre aceasta mai departe.
în Bucureşti leagă prietenii strânse. Propovăduitorul entuziasmat al ideilor democratice îşi alege prietenii
din toate clasele sociale. Nu-1 interesează rangul sau averea acelora pe care şi-i apropie. Vrea însă ca toţi să fie
adevăraţi oameni, cu viaţă curată ca albul întins al zăpezilor proaspete.
Pe cei slabi din fire se străduieşte să-i ridice până la el, iar pe cei ce umblă pe culmi mai înalte decât dânsul,
se sileşte să-i ajungă.
Din această perioadă dăinuiesc prieteniile lui Carada cu îndrumătorii meşteşugarilor şi ai negustorimii
bucureştene: George Heliade, Costache Panaiot, Nacu Mincovici, Coengiopol, Chiriţă şi alţii, prin cari şi-a
câştigat simpatia claselor productive. Şi tot de atunci poate însemna pe răbojul cunoscuţilor săi apropiaţi pe toţi
fruntaşii Partidului Naţional din Moldova şi Muntenia, alături de cari duce lupta în numele aceloraşi idei.
Tot din acea vreme îi rămân adânc întipărite în minte două amintiri triste, pe care nu le va uita uşor;
arestarea din 28 Septemvrie 1859 şi aceea din 9 Iunie 1862.
La 24 Septemvrie 1959, Guvernul a suspendat fără nici o judecată, printr-o simplă măsură poliţienească,
ziarele „Românul" şi „Nichi- percea". Aceste foi erau învinuite pentru că atacaseră pe Nicolae Kretzulescu,
Ministru de Interne, „uitând atât de mult - cum scrie A.D. Xenopol - respectul datorit ocârmuirei".
Bucureştenii, care erau pe atunci mai solidari decât astăzi în acţiunile patriotice, protestează printr-o suplică
pe lângă Domnitor împotriva restrângerii libertăţii presei şi organizează în acelaşi scop, la 27 Septemvrie, o
întrunire în sala Bossel. Cabinetul Kretzulescu, pentru a-şi putea justifica măsurile represive, provoacă la această
adunare, cu ajutorul poliţiei, un scandal public. Eugeniu Carada, C.A. Rosetti, N. Kinezu, G. Serurie, N.T.
Orăşanu, I.G. Valentineanu, Ioniţă Golescu şi alţii, sunt arătaţi ca iniţiatori ai mişcării şi uneltitori împotriva
domniei. Cu toţii au fost arestaţi. Se prevedea un răsunător proces politic. Mihail Kogălniceanu s-a înscris ca
apărător, dovedind astfel acţiunea unitară a partidelor naţionale şi progresiste din cele două Principate.
Magistraţii Curţii, amovibili în acea vreme, achită pe acuzaţi. Deschizându-se porţile temniţei, se sfârşea o
pagină întunecoasă dintr-o guvernare care voia să facă mai mult decât i se cerea.
Trei ani mai târziu, la 8 Iunie 1862, a fost asasinat Barbu Catargiu, pe când părăsea şedinţa Camerei.
Revoluţionarul şi conspiratorul Carada a fost bănuit ca părtaş al complotului, care pusese la cale acest atentat,
rămas până în zilele noastre o taină. Arestarea lui s-a produs imediat. Iar peste un an, la 23 Iunie 1863, Eugeniu
Carada îşi adună amintirile tristelor zile petrecute în închisoare între 9 şi 22 Iunie 1862. Notele care ne-au rămas
de la dânsul, merită să fie cunoscute. Prin amănuntele interesante pe care le cuprind, contribuţiunea lor la
cunoaşterea unei vieţi sbuciumate este preţioasă şi neîndoielnică. Dar nu numai atât. Urmărindu-le cu atenţiune,
cititorul îşi va face o idee exactă asupra luptelor şi a moravurilor care caracterizează o epocă. Iată-le în
întregime:
„Bucureşti, 23 Iunie 1863
Vineri la 8 Iunie, pe la ora 1 după miezul nopţii, am fost arestat de D-nii comisari de Galben şi de Roşu,
însoţiţi de gendarmi, fără niciun ordin scris al d-lui Procuror. Am protestat contra acestei ilegale arestări, cu
toate astea am fost ridicat şi dus la prefectura poliţiei, unde am fost pus la secret cu sentinela lângă mine.
Duminică spre Luni 11 Iunie, pe la ora unu şi jumătate după miezul nopţii, am fost luat din închisoarea mea
şi, însoţit de d. suplinint al procuratorului secţiunea I corecţională şi de comisarul de Roşu, am fost adus acasă la
mine, unde căutându-mi-se prin mobile, s-au ridicat toate hârtiile mele, un revolver şi stindardele ce serviseră la
manifestarea din 11 Iunie 1861 de pe câmpul libertăţii şi altele italieneşti ce serviseră la manifestările pentru
unirea Italiei şi cari, toate, erau depuse la mine. Apoi ne-am întors la prefectura poliţiei şi reintemat în
închisoarea mea. Luni după amiază s-au cercetat în prezenţă-mi toate hârtiile mele: scrisori de la d. Cristofi,
deosebitele concepte, traduceri etc. şi scrisorile de familie, de la mama mea, surorile şi fratele meu, s-au citit
scrisorile de la d-1 Cristofi, una câte una, rând cu rând; asemenea s-au citit şi cea mai mare parte din scrisorile
familiei mele. După ce s-au cercetat toate, mi s-au înapoiat, oprindu-se numai un concept al meu (căci scrisoarea
avea, după pretenţia d-lui procurator, asemănarea cu oarecare altă scriptură compromisă, o scrisoare a
deputatului italian Vegezzi-Ruscala, două din scrisorile d-lui Cristofi - în cari vorbea întruna de cercările ce a
făcut spre a întruni în Craiova partidele pentru banchetul de la 24 Ianuarie şi de nereuşita sa, în cealaltă apreţia
articolele ziarului „Unirea", în care dânsul vedea atacuri contra domnitorului. Revolverul şi stindardul au fost
oprite.

Am aşteptat până Joi la 14 Iunie, şi văzând că stau închis fără să fiu cercetat, nevoit fiind a dormi pe nişte
scaune stricate, căci n-aveam pat, am adresat d-lui procuratoriu al curţii criminale următoarea adresă însoţită cu
un protest către d. procuratoriu al curţii de casaţie.11
„Domnului Procuratoriu criminal,
Domnule Procuratoriu,
 Neputând eşi din închisoarea mea, spre a da eu însumi alăturatul protest către dl. procurator al curţii de
casaţiune contra dv., vă rog să binevoiţi a i-1 trimite dv. înşivă, ca unul ce vă bucuraţi de libertatea individuală
pe care mie mi-aţi răpit-o.
Am onoare, d-le procuratoriu, a vă prezenta salutările mele.
Eugeniu Carada“
„D-lui Procuratoriu al Curţii de casaţie,
D-le Procuratoriu general,
Am fost arestat Vineri spre Sâmbătă de către d-nii comisari de Roşu şi Galben, însoţiţi de gendarmi; am
cerut d-lor comisari mandatul d-lui procuratoriu, în puterea căruia atentau la liberatea mea individuală; d-lor mi-
au răspuns că n-au alt mandat decât persoana d-lor. Am protestat contra unui aşa curios mandat şi supunându-
mă forţei brutale am fost ridicat şi adus la prefectura poliţiei. Am fost închis şi ţinut la secret, păzit zi şi noapte
de un soldat cu arma în mână ce sta chiar în camera mea. Această arestare este ilegală, d-le procuratoriu, căci
legea penală nu dă drept administraţiei să aresteze pe un cetăţean decât în caz de culpă flagrantă sau când svonul
public l-a denunţat ca culpabil de o crimă. Eu nu eram în asemenea caz. Protestez, dar, contra violării libertăţii
mele individuale.
în urma acestei arestări, aştept de Vineri 8 Iunie noaptea până astăzi Joi 14 Iunie, ca să mi se facă cunoscută
cauza arestării mele şi să fiu cercetat. Aştept însă în deşert, căci n-am văzut altă urmare din partea d-lui
procurator, decât călcarea domiciliului meu în noaptea de Duminică spre Luni şi ridicarea fiind eu faţă, a
articolelor mele, a unui revolver, a stindardelor româneşti ce ne-au servit la serbarea naţională din 11 Iunie
1861, şi a unor drapele italiene ce ne-au servit la manifestările pentru unirea Italiei, cari se aflau depuse la mine
spre păstrare. După cercetarea făcută hârtiilor mele de d-nii procuratori, mi s-au înapoiat, negăsindu-se nimica în
ele care să poată aduce asupra mea vreun presupus. Cu toate astea d-le procuratoriu general, eu sunt tot arestat şi
tot neinterogat până acum. Articolul 34 al condicii penale la pag. 5 zice:
„Orice pârât să fie în soroc de 24 de ore după sosirea lui la casa de popreală etc.“
De la arestarea mea sunt 140 de ore şi eu nu sunt încă întrebat, cercetat şi stau închis, fără a şti pentru ce.
Aceasta este încă o violare a legii, contra căreia protestez.
Pe lângă acesta, domnule procurator, mai am a adăoga şi următoarea însemnare:
Chiar criminalii condamnaţi la lucrări forţate au şi ei un pat şi o rogojină pe care să doarmă noaptea. Eu,
care nu ştiu măcar de ce sunt arestat, sunt nevoit a mă tortura dormind noaptea pe nişte mizerabile scaune, unul
mai înalt decât altul. Cred, d-le procuratoriu, că aceeaşi maltratare o sufăr şi ceilalţi arestaţi, căci nu voi să
presupun că această amabilă atenţiune mi se acordă numai mie, ca o favoare specială pentru că am onoarea să
fiu redactor al ziarului „Românul". Ori în ce caz, însă, fie favoare specială pentru mine, fie regulă generală
pentru toţi arestaţii, protestez, d-le procurator, contra unei asemenea tratări.
Terminând, d-le procurator general, mi-aduc aminte că la 1859, d-1 G. Ştirbei a fost arestat preventiv numai
două ore în casa sa şi adunarea electivă a protestat cu energie contra călcării libertăţii individuale. Nu ştim dacă
suntem în timpurile acelea, când ceea ce este ilegal pentru un om ce se intitulează principe, devine legal pentru
un om ce nu se intitulează decât cetăţean liber al unui stat constituţional. Căci noi, d-le Procurator, tot stăruim a
ne crede sub regimul constituţional.
Dacă stăruinţa noastră în această credinţă este o rătăcire, o aberaţie a spiritelor noastre, binevoiţi d-le
procurator general, a ne-o spune, ca să ştim. Sau dacă s-au făcut legi de excepţiune anume pentru noi, binevoiţi a
ne comunica buletinul prin care s-au promulgat acele legi, ca să le cunoaştem.
Dacă, însă, din contră, regimul constituţional este o realitate, dacă legile sunt unele şi aceleaşi pentru toţi,
aşteptăm domnule procuratoriu general, cu cea mai deplină încredere, ca d-v., a cărui misiune este de a veghea
respectarea legilor din România, informându-vă de ilegalităţile comise în privinţa-mi, să protestaţi în favoarea
legii, contra arbitrariului al cărui obiect suntem.
Am onoare, d-le procurator general, a vă prezenta salutările mele.
Eugeniu Carada“
„Bucureşti, 14 Iunie 1862
închisoarea Poliţiei Capitalei
în urma acestui protest a doua zi Vineri, mi s-au dat şi mie şi celorlalţi arestaţi paturi; iar protestul către
Curtea de Casaţiune mi s-a înapoiat mai în urmă de d-1 procuratoriu criminal, dându-mi mijloace să-l trimit
unde era adresat; ceea ce am şi făcut. Curtea de Casaţie a răspuns recomandând ministerului protestul meu, spre
a i se da urmarea legală. Ministerul l-a înapoiat d-lui procuratoriu criminal, „spre a face cele de cuviinţă".
De Sâmbătă 16 Iunie, am început să fiu cercetat. în toate întrebările ce mi s-au făcut, afară de cestiunea
adresei pentru 11 Iunie, asupra căreia nici nu s-a insistat, n-am văzut altă acuzare decât c-aş fi zis, într-o zi
oarecare în tutungeria fraţilor Caludeşti, faţă cu trei necunoscuţi şi un sergent de poliţie, vorbindu-se despre
nedreptăţile ce se comit cu ţăranii de la Văcăreşti: „Bine vă face de vă sugrumă, căci când s-a ridicat preţul
pâinii de Dim. Ghica la 23 parale, nimeni nu s-a sculat!" Am răspuns d-lui procurator că chiar d-aş primi că am
cea mai vie dorinţă de răscoală, nu pot admite c-am putut vorbi de aceasta faţă cu nişte necunoscuţi, şi încă, şi
un sergent de poliţie.
Joi la 21 Iunie a venit d-1 Constantin Filipescu şi a declarat că ar fi auzit din svon (până la acest moment n-
am ştiut că o instrucţie a unui procurator poate deveni svon public, „că d-1 Carada a declarat că a fost în ziua
atentatului la cameră pe la 2, şi pe la orele 4, după care a plecat fără a se mai întoarce". Spre această neînţeleasă
asigurare din partea unui om cu părul alb, am făcut apel la colegul Radu Ionescu, cu care am fost în tribuna
ziariştilor, la d. Al. Florescu cu care, şi cu d-1 Andronicu, în timpul suspendării şedinţei pentru propunerea de
urgenţă făcută în urma discuţiunii cestiunii 11 Iunie, am căutat în Monitor publicaţia sa din anul trecut, când era
prefect de poliţie. Am amintit şi cuvintele ce am schimbat cu dl. Florescu după terminarea şedinţei, şi am făcut
apel la d-lui, să mărturisească de era adevărul ce zicem, însuşi d-1 prefect actual al poliţiei a declarat că m-a
văzut căutând cu d-1 Florescu în o carte, dar nu-şi aduce aminte ce oră era. Am relatat apoi convorbirea cu d-nii
Dim. Ghica şi Arion, în momentul d-a eşi din anticameră; am făcut apel la aceşti domni, să declare dacă
convorbirea a fost sau n-a fost, arătând că eu am fost arestat noaptea, fără să mai fi văzut pe vreunul de la
arestarea mea încoace. Am spus, apoi, persoanele pe cari le-am văzut în urma atentatului, pe deal la poarta
Mitropoliei, rămânând să se constate de spuneam adevărul. Joi era să fiu liberat, după zisa procuratorului faţă de
d-1 C.A. Rosetti, în urma depoziţiunii Filipescu însă, arestarea mea a urmat. Nu ştiu deci dacă d-1 procuratoriu a
chemat pe d-nii numiţi de mine, dar a doua zi Vineri la 22 Iunie, pe la ora 2, am fost liberat pe garanţie, oprin-
du-mi-se revolverul şi stindardele pentru care am adresat astăzi o cerere d-lui procuratoriu, reclamându-le, dar
mi-au fost iarăşi refuzate, nu ştiu pentru ce.
Iaca istoricul arestării mele. Crez că mai acelaş lucru s-a petrecut şi cu unii din ceilalţi arestaţi. Protestez la
opiniunea publică nu pentru persoana mea, ci pentru legalitate, care după părerea mea a fost violată prin aceste
arestări nebazate pe nici un fel de cuvânt.
Eugeniu Carada“
Aici se sfârşesc însemnările lui Eugeniu Carada asupra arestării sale din 9 Iunie 1862. Protestul energic şi
cuprinzător adresat autorităţilor nu este numai un important act istoric, documentar, redactat în spiritul
prevederilor legilor, prin care el îşi arată nevinovăţia şi îşi apără libertatea individuală nedrept ştirbită. El trebuie
privit mai curând ca o frântură din crezul său politic.
„Carada şi-a început viaţa cu versuri şi a sfârşit-o cu proza cifrelor... Dacă n-a mai scris nici versuri, nici
canţonete, nici localizări, nici piese naţionale, a rămas totuşi până la moarte îndrăgostit de ele. “
L. Rebreanu
Am schiţat activitatea politică a lui Eugeniu Carada până la 1862. N-am cercetat însă paralel bogata şi
variata sa operă literară, pe care puţini o mai cunosc astăzi. I-am rezervat cadrul unui capitol aparte. Era firesc să
procedez aşa. Carada a fost considerat de contemporanii săi ca un neîntrecut mânuitor al penei. înfăţişându-i
fragmentar opera literară, fără ca să ţinem seama de timpul în care a fost scrisă, am fi aruncat poate o umbră
asupra îndreptăţitei păreri a unei generaţii trecute.
Până pe la 1830, populaţia Principatelor a trăit într-o besnă de nepătruns. Clasele suprapuse, formate
aproape în întregime din elemente străine de neamul românesc, erau singurele îndreptăţite, prin averea şi tradiţia
lor, să-şi potolească setea culturală la izvoarele greceşti.
După această dată, sub influenţa directă a apusului, şcoalele de toate gradele împânzind treptat pământul
românesc, începe epoca eroică a renaşterii culturii autohtone. Lucrările istorice, filosofice, filologice, ştiinţifice
şi literare, apărute între 1830-1860 şi dintre care multe se vor impune atenţiunii generaţiilor viitoare, încep să
dovedească marea putere de creaţie, necunoscută până atunci, a poporului nostru.
Chiar când autorii vremii nu izbutesc să tipărească scrieri originale ei nu se descurajează. împrumută din
alte ţări şi îndeosebi din Franţa, tot ce li se pare folositor pentru ridicarea nivelului moral şi intelectual al
populaţiei. Astfel, legăturile dintre fraţii răzleţiţi în cele patru zări încep să devină tot mai puternice. Şi credem
că am putea afirma, fără a greşi, că însăşi renaşterea noastră naţională se datoreşte în cea mai mare parte acestui
proces cultural.
Literatura, şi îndeosebi poezia dramatică şi didactică, precum şi acea lirică şi epică, adresându-se direct
sufletului omenesc, era nimerit aleasă de poeţii şi scriitorii vremii, pentru a forma educaţia patriotică a acelei
lumi romantice de la jumătatea veacului trecut.
Eugeniu Carada a deschis ochii la viaţă, tocmai când ajunsese la apogeu această literatură romantică, profund
naţionalistă. Teatrul,
singura mişcare artistică ce se adresa maselor mari largi, l-a entuziasmat mult. După ce a văzut jucându-se pe o
scenă craioveană o piesă de către o trupă de actori ambulanţi, nu l-a mai părăsit gândul de a deveni artist şi autor
dramatic.
în pitoreştile case părinteşti cu două rânduri, clădite în stil oriental cu o vădită influenţă florentină, şi-a ales
copilul o cameră cu învoirea mamei, pe care cu ajutorul fratelui său Iancu, mort de tânăr, şi a surorilor mai mici,
a transformat-o într-o adevărată sală de teatru. Artiştii n-au fost greu de găsit. Sub direcţia lui Eugeniu Carada s-
a constituit trupa formată din colegii săi Gheorghiţă, August şi Dumitru Peşacov, Măndică Trişcu, Gogu
Brătăşanu şi Grigore Grămăticescu. Nici fratele lui, Iancu, şi nici surorile sale, Sultana, Ema, Iosefina şi Lena n-
au fost uitate.
Trupa copiilor, cari aveau să devie aproape toţi oameni de seamă ai ţării, şi-a început reprezentaţiile imitând
piesele văzute. Această perioadă a fost scurtă. Carada, ambiţios încă de mic, nemulţumit să repete întruna pe
scena teatrului său lucrările pe care le cunoştea toată lumea şi care nu mai atrăgeau, începe să localizeze pentru
trupa lui piesele traduse din limba franceză. Primele încercări au fost atât de reuşite, încât adevăraţii actori
craioveni le joacă pe scenele publice, încurajat de spectatori şi de artişti, Carada şi-a continuat activitatea în
această direcţiune, traducând şi localizând pentru teatrul românesc, după chiar mărturisirea sa, peste o sută de
piese.
Piesele lui Eugeniu Carada, originale sau localizate, nu erau deloc inferioare creaţiunilor contemporane de
acest gen. Inteligenţa pătrunzătoare a autorului sfredelise până în adâncuri psihologia maselor pentru care scria.
De aceea el nu aştepta verdictul debutului, pentru a şti dacă piesa era bună sau rea. Cu o preciziune matematică
prezicea viitorul tuturor lucrărilor sale, înaintea punerii lor în scenă.
Caracteristic este faptul, că toate operele dramatice ale lui Eugeniu Carada, dar absolut toate, poartă pecetea
unei serioase preocupări constructive. Autorul, lucru rar în acel timp, era în căutarea fondului, nu a formei.
Personagiile apar pe scenă pentru a biciui decadenţa moravurilor. Printre glumele nevinovate care desfată pe
spectatori şi dialogurile romantice ce le poartă gândurile spre iubirile cele dintâi înfiripate în nopţi cu lună plină,
Eugeniu Carada strecoară constant, dar bine dozat, patriotismul său cald.
„Va veni vremea - grăia profetic I.G. Bibicescu la înmormântarea lui Carada - să unim cele nevăzute la cele
ce se scrie, spre a da perfecta imagine a marei vieţi a lui Carada.“ Va veni vremea adaug, când
scrisul românesc ca o pioasă recunoştinţă pentru deschizătorii de drumuri, va închega în volume definitive
scrierile precursorilor.
Opera dramatică a lui Eugeniu Carada nu va trebui să fie uitată. Abia atunci va putea fi văzută în adevărata
sa lumină, personalitatea covârşitoare a acestui om, într-o vreme când nu aveam încă o limbă literară.
Munca nu va fi uşoară. Eugeniu Carada şi-a scris opera dramatică într-un timp când publicul se interesa mai
mult de actori. Autorii nici nu erau chemaţi la rampa luminată a scenei de aplauzele spectatorilor. Iar numele lor
rareori apăreau pe afişe. Fiinţa lui Eugeniu Carada, întruchiparea desăvârşită a modestiei cinstite, se ferea de
recunoştinţa publicului căruia îi prilejuia, prin pana sa neobosită, clipe rare de desfătare spirituală. La premierele
pieselor sale nu se ducea întotdeauna. Şi atunci când lua parte, se retrăgea în cel mai întunecat ungher al sălii.
Părerile publicului nu-1 interesau. Urmărea însă cu o încordată atenţiune mişcarea personagiilor de pe scenă,
cărora le dăduse viaţă. Nu-i scăpa nici cel mai neînsemnat amănunt. Prin sita deasă a minţii lui cernea obiectiv
toate observaţiunile. Ele îi serveau viitoarelor creaţiuni. Această voită rămânere în întuneric a lui Eugeniu
Carada, unită cu neatenţiunea publicului pentru mintea creatoare, caracteristică timpului, a făcut ca cele mai
multe dintre piesele lui să fie date uitării. Altele, şi dintre acestea amintim pe acelea jucate în toate oraşele şi
târgurile ţării de breasla pribeagă a actorilor ALB. Leonescu, Z. Burienescu, Vlădicescu-Tardini, Răiciulescu,
Theodor Popescu etc., au fost complet denaturate, prin adaptări necontenite cadrului în care aveau loc
reprezentaţiile.
Putem totuşi să afirmăm astăzi, cu certitudine, că următoarele drame, melodrame, comedii, vodeviluri şi
canţonete, trecute în repertoriul marilor artişti Matei Millo, Mihail Pascally, Iorgu Caragiali şi Costachi
Caragiali, sau jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunile din anii 1859-1860,1860-1861 şi
1867-1868, au fost scrise localizate sau traduse de Eugeniu Carada:
Bucurescenii, comedie localizată.
Joana şi Joaneta, comedie în două acte, traducere.
Ion Cucierul, dramă în cinci acte şi două tablouri. Matei Millo făcea pe Ion Claude Cucierul, iar Şt. Velescu
pe „generalul comite Roger“.
Fermecătoriţa (La petite Fadette), comedie de Georges Sand, tradusă de Carada, muzica de
Flechtenmacher. în această piesă, Frosa Sarandi juca pe Ileana fermecătoarea, C. Dimitriad pe Florea, Drăgulici
pe moş Nicola, Ştefan Michăileanu pe neguţătorul, iar Irina Poenaru debuta în rolul Păunei.
Cimpoiul Dracului, vodevil feeric în două acte, localizare. Muzica era scrisă tot de Flechtenmacher.
Voioşilă, vodevil în două acte, traducere.
Geniul Oltului, poezie de Carada, cântată de C. Dimitriad la beneficiul lui Alexandru Flechtenmacher.
O femeie cum sunt multe şi alta cum sunt puţine, dramă în cinci acte, de Emile Augier şi Ed. Foussier,
traducere.
Păcatele vechi, vodevil într-un act de Melesville şi Dumanoir, traducere. Millo şi El. Caragiale executau în
el „un pas de doi“.
Căpitanul Negru, dramă în cinci acte de V. Sejour, traducere.
Banii, Gloria şi Amorul, vodevil în cinci acte, traducere. Millo juca pe Dig Dig.
înşirarea de mai sus, făcută de d-1 Barbu Lăzăreanu după C. Ollănescu-Ascanio, trebuie întregită cu
următoarele lucrări:
Fraţii de Munte, prelucrare de Eugeniu Carada în colaborare cu Costache Dimitriad, după romanul Les
pecheurs desperles a lui E. Gonzales. Această piesă a fost tipărită în volum la 1856 de I. Romanov.
Milcovul, lucrare tipărită de craioveanul Filip Lazăr, în 1858.
Ivan şi Ivănuţă, comedie.
Vin apoi la rând: Cele din urmă momente ale unui oştean român sub Mihai Viteazul, Onoarea casei, Fata
aerului, Urâta satului şi altele.
Originalitatea şi puterea de creaţie a lui Eugeniu Carada se vădesc limpede în cele două piese ale sale
Cimpoiul dracului şi Urâta satului, care au fost jucate stagiuni întregi, nu numai de trupele actorilor ambulanţi
(la Bucureşti în sălile Dacia şi Raşca), dar şi pe scenele teatrelor naţionale din Iaşi, Craiova şi Capitală. Erau atât
de apreciate şi de populare aceste opere dramatice, încât se jucau cu prilejul celor mai pretenţioase festivităţi. De
cea din urmă, Urâta satului, bătrânii şi-au legat o amintire plăcută, vrednică să fie cunoscută.
După terminarea războiului independenţei, Ţarul Alexandru al II-lea, aflându-se în drum spre ţară, a poposit
pentru câteva zile la Bucureşti, în cinstea distinsului oaspete care se găsea în Capitală, Guvernul liberal a pus la
cale, în seara zilei de 22 Decemvrie 1877, o reprezentaţie de gală la Teatrul Naţional. Fireşte, s-a ales piesea
naţională Urâta satului, ale cărei cântece melodioase puteau să distreze pe ruşi, necunscători ai limbei române.
Sala era plină până la ultimul loc. Autorităţile româneşti nu lipseau, în loja direcţiei, aşezată atunci chiar pe
scenă, au luat loc, alături de bătrânul Cancelar Gortchakov, numeroşi duci şi generali. Lumina se stinge. Cortina
se ridică şi reprezentaţia începe. Piesa s-a jucat într-o atmosferă liniştită, tulburată din când în când de aplauzele
spectatorilor, până la scena când moşul Nicolae, interpretat de Hagiescu, îşi dă seama că a fost înşelat de
Dumitru Cercelaru, care i-a vândut nişte oi bolnave de gălbează. înfuriat peste măsură, moşul Nicolae se ia la
harţă cu necinstitul vânzător, strigându-i în faţă vorbe grele: „tâlharule, hoţule, mişelule!“. Erau cuvinte scrise de
Eugeniu Carada. Cum însă pe acea vreme, ca un fel de reminiscenţă a „comediei dell’arte 11, actorii nu erau
credincioşi textului şi mai adăugau ori de câte ori le venea bine şi cuvinte de la ei, Hagiescu, dând frâu liber
sentimentelor ce-1 însufleţeau, trânteşte în continuare şi un „pohonţule" de a răsunat sala. Cuvântul a căzut ca
un trăsnet. Spectatorii au înmărmurit. Apoi, după o clipă de reculegere, a izbucnit în ropot prelung de aplauze.
Ruşii, cari probabil că au înţeles numai acest cuvânt din întreaga piesă, au părăsit imediat sala, simţindu-se grav
insultaţi. Prinţul Ion Ghica, Beiu de Samos, care era Directorul Teatrului Naţional, s-a luat după dânşii
încercând să le explice situaţia. Străduinţele sale au fost zadarnice. Ei nu s-au mai întors, iar reprezentaţia a
continuat într-o atmosferă încărcată. A doua zi scandalul luase proporţii. Cu multă greutate a reuşit Ion Ghica
să-l potolească, adre- sându-se Baronului D. Stuart, Agentul Diplomatic al Rusiei, căruia i-a cerut scuze,
anunţându-1 că l-a pedepsit aspru pe netrebnicul actor, amendându-1 cu suma de 40 de lei. Era leafla lui pe o
lună. Dar Hagiescu n-a plătit amenda niciodată.
Tot Eugeniu Carada a scris şi cea dintâi operă română, Fata de la Cozia, pusă pe note de compozitorul
Flechtenmacher.
Activitatea lui literară nu s-a mărginit aici. Poeziile şi canţonetele sale făceau ocolul întregului pământ
românesc. Al întregului pământ românesc şi nu numai al Principatelor, pentru că versurile sale naţionaliste se
auzeau cântate cu duioşie la ţară şi dincolo de crestele munţilor. Moldovân Gergely a tradus chiar în ungureşte
în piesa sa Florika szerelme, poezia Frunzuliţă de stejar, pe care noi, cu jumătate de veac mai târziu, am învăţat
s-o cântăm în cea dintâi clasă primară:
Frunzuliţă, frunzuliţă verde de stejar!
Ia vezi, dragă mândruliţă ce mai armăsar,
Armăsar, voinic de munte, ager, sprintenel,
Negru şi cu stemă-n frunte, sai în foc cu el!
Copiliţă bălăioară fii cu Dumnezeu,
Eu merg dragă feţişoară, să-mi fac rândul meu.
La oaste ţara ne cheamă, haideţi fraţi Români,
Să ne batem fără teamă cu orice păgâni.
Ia-ţi viteaza săbioară, oştean dragul meu,
Şi-ţi dă pentru ţărişoară tot sângele tău,
Pentru dulcea ţărişoară şi steagul străbun,
Mergi cu dragă inimioară, măi frate Român!
Ce forţă misterioasă a dat acestor versuri puterea să biruiască deceniile? Unde îşi aveau oare ascuns izborul
nesecat al vieţii? Nu este greu de răspuns. în poezia profetic naţionalistă a lui Eugeniu Carada, îşi doinea neamul
întreg bucuriile, durerile şi nădejdile. Şi pentru acest puternic motiv, poeziile lui au biruit anii, transmiţându-se
din generaţie în generaţie până la noi şi fiind uneori considerate şi culese ca versuri populare, fără ca autorul să-
şi revendice opera. S-a susţinut chiar cândva, că poezia Frunzuliţă de stejar a fost scrisă de V. Alecsandri. O
dovadă în plus despre valoarea ei artistică. Şi un merit sporit pentru adevăratul compozitor.
Cea mai cunoscută dintre poeziile lui Carada, Pandurul cerşetor, scrisă cu doi ani înainte de unirea
Principatelor, era recitată des pe scenele publice şi întotdeauna la examenele de sfârşit de an de la Conservator,
de elevii clasei profesorului Ştefan Velescu. Nu numai pentru interesul istoric, ci şi pentru acel literar, redăm
textul acestei poezii, în care bătrânul gârbovit îndeamnă la unire şi la luptă în acest scop, pe toţi cei ce pot purta
armele:
Sunt bătrân şi voi juni încă, dar iubesc ca şi voi ţara.
Oarecând pentru scăparea-i m-am luptat spăimântător,
Şi, când văz că lumea astăzi vrea să-i uşure povara,
Plâng şi inima-mi tresare, căci-s bătrân cerşetor!
Sub Tudorin al meu sânge, pentru ţară l-am vărsat,
Şi dintre români gonirăm pe străin apăsător,
Şi cu armele în mână jugul greu l-am sfărâmat,
Dar acum e rândul vostru, eu sunt bătrân cerşetor.
Cei-n cete blestemate vrea să stingă în noi simţirea,
Dar Tudorin şi cu Oltenii au strigat îngrozitor:
Să trăiască România! Să trăiască înfrăţirea!
O! de ce n-am glas puternic, de ce-s bătrân cerşetor?
Pe atunci eram în luptă iute, inimos şi tare,
Şi, sub păsurile mele, peiri lăsam şi omor;
Dar acuma al meu suflet, deşi încă mai tresare,
Braţul meu putere n-are, acu-s bătrân cerşetor!
Acum s-aude p-în lume că, Puterile cele mari Vor să facă Moldovenii cu Muntenii un popor,
Sfântă e unirea, frate, cei uniţi vor fi şi tari O! de ce nu am putere, de ce-s bătrân cerşetor?
însă voi ce-aveţi mijloace, voi cei juni, cei cu putere,
Români, ascultaţi povaţa, ce vă dă ca rugător,
Un bătrân oştean, ce acuma merge pe la uşi şi cere,
El s-ar pune în fruntea voastră; dar e bătrân cerşetor!
De aveţi în vine sânge, de aveţi vre-o simţire,
Pentru biata România, pentru scumpu-i viitor,
Cu toţi mâna daţi odată şi închinaţi pentru unire.
Fiţi uniţi! v-o zic eu asta, un biet bătrân cerşetor!
în trecut se află şcoala, ce prezice viitorul.
Eu stejar sunt fără frunze, voi lăstar înfloritor;
Eu sunt iarnă, cu voi însă primăvara-şi ia sborul,
Voi vieaţa, iar eu moartea, căci-s bătrân cerşetor.
Dar deşi bătrân stejarul, tot îşi apără mărirea,
Dacă ceasul înfrăţirii a veni pân-să nu mor,
Cu Muntenii, Moldovenii strig: Trăiască, fraţi, unirea Ş-apoi pot muri în pace, căci-s bătrân cerşetor.
însă ceasul e aproape, cerul ţării senin pare,
Moldovenii şi Muntenii, boieri, ţărani înfrăţiţi,
Bătrâni, femei şi juni să strigăm în gura mare, în unire e puterea, să fim dar uniţi, uniţi.
Când a scris această poezie, Carada împlinise abia 21 de ani. Mintea sa tânără a fost fericit inspirată,
punând în gura unui bătrân oştean ostenit de lupte, îndemnuri aşa de înălţătoare la unire şi sacrificii. Ori de câte
ori erau recitate aceste versuri de Costache Dimitriade, produceau o impresie profundă asupra ascultătorilor.
Tot înaintea unirii Principatelor s-a tipărit poezia lui Eugeniu Carada intitulată Milcovul:
Frunzuliţă lemn uscat,
Milcove, râu blestemat De ce oare n-ai secat Şi matca nu ţi-ai uscat?
Şi cu undele-ţi să piară Şi mişei şi răi din ţară,
Iar Unirea să domnească.
Fraţi cu fraţi să se-nfrăţească,
Ş-unde curg apele tele Să mi-ţi crească floricele,
Să culeagă Moldovenii,
Să le-mpartă cu Muntenii Şi cu toţi într-o unire Ori şi ce nefericire Bărbăteşte să-fruntăm,
Ţărişoara s-apărăm.
însă, Milcove, fârtate,
De mi-ţi eşti menit de soarte,
De mi-ţi eşti urzit de sfântul Să trăieşti cât şi pământul,
Apoi curgi mai lin, uşor,
Şi fii râul dulcişor,
Râul sfintei înfrăţiri Şi al fericii Uniri.
Pot fi scrise versuri într-o limbă mai populară? Desigur că nu. Ritmul lor te fură ca firul unei ape
curgătoare. Şi gândul te duce departe, departe, dincolo de veacul nostru. în zilele îndurerate ale neamului, când
inima caldă a lui Eugeniu Carada bătea cu duioşie şi sufletul lui era chinuit de o dorinţă arzătoare: unirea.
Unirea fraţilor despărţiţi numai de blestematul râu.
0 parte din canţonetele şi poeziile lui Eugeniu Carada au fost strânse într-un volum, astăzi epuizat, apărut în
editura lui I.V. Socec.
Pentru a sfârşi aceste note fugare asupra activităţii aşa de spornice pe ogorul literelor, voi aminti că Eugeniu
Carada a fost şi un talentat critic literar. Poate cel dintâi pe care l-a avut ţara noastră. Cronicele dramatice şi
foiletoanele lui literare publicate în „Românul11 desvăluesc o nouă latură a personalităţii sale multiple.
Eugeniu Carada a scris opera sa literară în primăvara vieţii, când avântul tinereţii înaripează gândurile,
ducându-1 pe om mai aproape de nepătrunsele taine ale firii. Deşi lucrările lui nu sunt străbătute de o constantă
preocupare estetică, rămân totuşi profund morale şi înalt patriotice, răspunzând unei puternice chemări a
conştiinţei sale, care nu putea fi înăbuşită. Oricare va fi sentinţa ce se va pronunţa asupra operei de poet,
dramaturg, scriitor şi critic literar, o constatare va rămâne neclintită: figura lui Eugeniu Carada se desprinde din
evoluţia poporului român, ca o imagine sintetică a generaţiei din care a făcut parte.
Ultimul dintre biografii acestui proeminent geniu românesc, d-1 M. Theodorian, afirmă în lucrarea din care
am împrumutat şi noi (Eugeniu Carada, Bucureşti, 1922, pag. 24), că Eugeniu Carada „ţinea să nu se mai
vorbească de fel“ despre „activitatea sa pe tărâm literar", considerând aceste începuturi „ca pe nişte adevărate
păcate din tinereţe".
Să ne ierte d-1 M. Theodorian, dar noi nu împărtăşim aceste puncte de vedere.
Dorea, desigur, modestul Eugeniu Carada, să nu-i mai vorbească nimeni despre trecutele sale merite
literare, peste care ar fi vrut să se întindă pentru totdeauna negurosul val al vremii. Dar putea el oare
să nu-i amintească cu bucurie munca sfinţită cu lacrimi a celor mai frumoşi ani ai vieţii?
Cea dintâi dragoste nu se uită niciodată şi Eugeniu Carada s-a îndrăgostit întâi de poezie.
VI
„A fost unul din cei mai talentaţi ziarişti ai epocei sale. Redactor la «Românul» lui C.A. Rosetti, articolele
sale erau caracterizate printr-o vigoare neobişnuită, printr-o logică impecabilă şi printr-o preciziune şi o
claritate de neîntrecut. Curagios şi pe deplin pătruns de sentimentul răspunderii sale, el înfrunta fără sfială pe
adversarii lui şi ştia să suporte cu seninătate consecinţele, ori care ar fi fost ele, ale campaniilor sale de presă.
“
C. Angelescu
Eugeniu Carada nu a fost numai un deschizător de drumuri noui în domeniul literaturii româneşti. Prin
ziarele vremii, el a propagat cu multă îndrăsneală şi cu o rară putere de convingere, idealurile sale politice.
Activitatea pe acest tărâm a început-o la foile bucureştene tipărite de revoluţionarii rămaşi neexilaţi. în
„Naţionalul11 scos de P. Cernătescu şi T. Strâmbeanu, în August 1848 şi „Timpul" lui G. Bossueceanu, apărut în
1856, au fost publicate multe dintre articolele lui Carada. Dar alesele însuşiri de ziarist, cu care era înzestrat,
avea să le dovedească Eugeniu Carada la „Românul" lui C.A. Rosetti.
Cum a ajuns Eugeniu Carada cel mai preţuit colaborator al „Românului"? întâmplător.
în Iunie 1859, direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti i-a fost încredinţată lui C.A. Rosetti. Omul care se
ridicase împotriva relei deprinderi contractată de „nobleţă română de a se duce numai la teatrul francez ori
italian şi a aplauda mult, lăsând teatrul român în părăsire", dorind să facă din prima scenă a ţării un altar al
culturii naţionale, se adresa astfel tineretului contemporan: „Deschide-ţi inima şi punga, pune-te pe lucru, iea
condeiul şi ne luminează, deschide şcoli şi ne învaţă, iar nu cere ca perfecţiunea să ne pice din cer; iar dacă nu
vrei să vezi decât perfecţiune în totul şi în toate, atunci fii cel puţin consecuent, nu te duce la nici un teatru din
Bucureşti"...
îndemnurile acestui cald apel patriotic inspirau de mult timp orientarea literară a lui Carada.
într-adevăr, piesele străine, traduse sau localizate de dânsul pentru teatrul românesc, nu erau niciodată
lipsite de un serios fond moral. Iar pentru lucrările sale originale îşi alegea întotdeauna subiect din viaţa de la
ţară a neamului nostru, desgropând astfel din adâncuri comorile ascunse până atunci privirilor celor mulţi.
Firesc era, deci, ca Eugeniu Carada să răspundă primul chemării lui Rosetti. Şi aşa a şi făcut.
înarmat cu o scrisoare de recomandaţie din partea lui Cezar Boliac, bun cunoscător al activităţii sale de poet
şi scriitor dramatic, Eugeniu Carada a pornit să-l caute pe C.A. Rosetti într-o dimineaţă din toamna anului 1859.
Era hotărât să-l ajute cu toate puterile, pentru a-şi putea îndeplini nobila misiune pe care o avea în fruntea
Teatrului Naţional.
Pe Rosetti l-a găsit în redacţia ziarului „Românul 11. Obosit peste măsură de munca istovitoare pe care o
depunea pentru a scoate singur gazeta, el a început să se tânguiască tânărului venit. Carada, gata oricând să
lucreze, n-a aşteptat sfârşitul spovedaniei. Tăind brusc şirul cuvintelor lui Rosetti, i-a oferit serviciile sale.
Bucuros de acest sprijin neaşteptat, Rosetti s-a mărginit să-l întrebe pe tânărul de 23 de ani, a cărui cunoştinţă o
făcea atunci pentru prima oară, dacă a mai lucrat la gazete. Când a aflat că a tipărit articole în „Naţionalul 11 şi
„Timpul11, l-a invitat să se aşeze la o masă, rugându-1 să scrie. „M-am aşezat atunci la masa, de la care nu m-am
mai sculat zece ani şi mai bine11, povestea într-o zi Eugeniu Carada d-lui M. Theodorian.
Linia de conduită a ziarului era precizată în articolul program, apărut în primul număr din 9 August 1857.
Propunându-şi „a căuta neîncetat bunul şi binele11 pentru toţi cetăţenii ţării, pe cari îi dorea cu „aceleaşi drepturi
şi datorii11, „Românul11, fără să aţâţe „luptele de persoane11 şi fără să ceară „schimbări de oameni sau oarecari
prefaceri de legi în favoarea cutăreia clase sau partide11, lupta pentru „dreptate, frăţie, moralitatea şi cinstea11
tuturor, „pentru ştiinţă, pentru luminarea şi libertatea omului şi a naţiei 11. în acest scop, Rosetti cerea de la toţi
Românii, şi îndeosebi de la colaboratori, înălţarea minţii „mai presus de sfera cea strâmtă a patimilor individuale
şi ridicând în inima noastră un Templu Patriei şi Libertăţei, să păşim cu toţii înainte, siguri fiind că ceea ce vom
avea bine sădit în minte şi în inimă, mai curând sau mai târziu, va intra negreşit şi în legiuirile noastre 11.
Venind la „Românul11, Eugeniu Carada a întâlnit deci preocupări şi idealuri identice cu ale sale. Gândul că
sub acest acoperământ putea să activeze în mod liber şi necontrolat, i-a înzecit puterile de muncă, îndreptăţind
pe C.A. Rosetti să rostească următoarele cuvinte, cu prilejul sărbătorii a 25 de ani de existenţă a „Românului 11:
„Ei, domnilor,
să fi văzut p-acei primi redactori ai „Românului*1 şi pe cei de mai încoace din cari unii sunt chiar aci şi unul
foarte aproape de mine, dar pe care nu-1 voiu numi, şi eram numai doi într-un timp de mare luptă - de grea
cumpănă, cum auzii zicând pe unul din amicii din stânga - cel mai june, care este fiu de oltean, lucra de
dimineaţa până seara şi când însera era odihnit şi reîncepea iarăşi a lucra de seara până dimineaţa". „Cel mai
june", a cărui activitate o elogia cu atâta căldură C.A. Rosetti prin acest joc meşteşugit de cuvinte, era Eugeniu
Carada.
La început el a fost angajat la „Românul" ca secretar de redacţie, cu o leafă lunară de 10 galbeni. După
câteva luni, Rosetti, apreciind calităţile sale de bun organizator, i-a încredinţat şi administraţia ziarului.
Datorită chibzuitei conduceri a lui Eugeniu Carada, numărul abonamentelor s-a dublat în curând, tirajul s-a
mărit, iar „Românul", care întâmpina până atunci serioase greutăţi materiale, fiind tipărit numai de trei ori pe
săptămână, a început să apară zilnic de la 15 Decemvrie 1859, dând şi beneficii care uşurau traiul familiei
Rosetti.
în ziua de 28 Mai 1860, Rosetti devenind Ministru la Culte şi Instrucţiunea Publică, în Guvernul prezidat de
Nicolae Golescu, se gândea să încredinţeze direcţia ziarului lui Carada. El a refuzat, arătând că este prea tânăr
pentru a-şi lua o răspundere aşa de mare. în realitate, Eugeniu Carada se mulţumea să muncească stăruitor, fără
să ocupe cele dintâi locuri pe care le lăsa altora. Rosetti i-a dat atunci această însărcinare lui C.D. Aricescu,
continuând de fapt să conducă tot el ziarul cu ajutorul lui Carada. în numerele 150 şi 151 din 29 şi 30 Mai
acelaşi an, Rosetti a publicat în „Românul" o lungă scrisoare, prin care aducea mulţumiri lui Aricescu şi Carada
pentru concursul ce i-1 dădeau.
Eugeniu Carada şi-a început cariera de ziarist la „Românul", într-o vreme când numai idealiştii îşi închinau
puterea de muncă scrisului zilnic.
La 1 Mai 1914, reapărând „Românul" pentru a crea atmosfera prielnică înfăptuirii marilor reforme anunţate
de Ion I.C. Brătianu în 1913, Emil Costinescu evoca cu o vie emoţie anii în cari a colaborat şi el la acest ziar.
Pentru a da o idee exactă asupra împrejurărilor în care pana lui Eugeniu Carada alerga neobosită scriind
articolele destinate „Românului", dintre care unele, după aproape şapte decenii parcă sunt redactate astăzi, vom
reproduce câteva rânduri din amintirile lui Emil Costinescu:
pe atunci ziaristica nu era deloc ceea ce este astăzi; era săracă de tot; ele două, trei ziare ce existau, trăgeau
de la câteva sute de exemplare până la cel mult două mii; şi numai «Românul» ajunsese abia pe la 1875 la acest
număr. . w .A . . . . . .
Pentru ca un ziar sa se poata menţine in asemenea condiţii, trebuia ca
cel ce se consacra lui să facă de toate, să fie şi secretar de redacţie, şi redactor, si reporter, şi traducător, şi
corector, şi chiar administrator; astfel muncea C A Rosetti, cu unul sau doi care-1 ajutau. De ziarişti de profesie
nu se pomenea pe atunci: era un apostolat, nu o profesiune.
Oamenii politici se făceau ziarişti ca să-şi propovăduiască ideile, şi puţini puteau lupta mult timp cu
trebuinţele unui ziar cotidian. C.A. Rosetti singur a murit cu condeiul în mână.
De aceea şi sala redacţiei «Românului» era o şcoală de civism şi de îndemn la muncă, cum nu se mai
văzuse şi cum nu s-a mai văzut. O singură masă mare servea de birou comun: şeful lucra întruna; cum n-ar fi
lucrat cei mai tineri în faţa lui? Şi acolo se întruneau toţi oamenii mari ai naţionalismului şi ai liberalismului;
când venea Ion Brătianu, şi venea des, era o sărbătoare pentru toţi; cu natura lui extraordinar de simpatică, cu
spiritul lui sclipitor, cu exuberanţa lui şi cu darul de a ridica toate chestiunile ce le atingea, producea o mare
activitate sufletească la toţi cei de faţă şi o atracţie la care nimeni nu rezista. Acolo veneau şi marii patrioţi
Goleştii, admiraţi pentru înălţimea sentimentelor lor şi dintre care Alexandru era o natură de adevărat apostol.
Din timp în timp, după mersul vicisitudinelor politice, ne venea şi ilustrul Kogălniceanu, cel mai puternic cap
politic, şi mulţi alţii, din tot ce era mai de frunte între bărbaţii politici. Nu vorbesc decât de cei bătrâni.
Convorbirile, discuţiunile într-un asemenea cerc, în jurul mesei redacţiei, erau învăţăminte, şi pentru trebuinţele
momentane ale ziarului, şi pentru viitor.
Ceea ce da mai multă intimitate acestor întruniri, era şi faptul că redacţia «Românului» se afla totdeauna în
însăşi locuinţa lui Rosetti, era chiar salonul casei sale, încălzită de prezenţa d-nei Maria Rosetti, o femeie atât de
admirabilă prin talentul ei de scriitoare, cât şi prin devotamentul ei pentru soţul, copiii săi şi pentru oricine ar fi
recurs la bunătatea ei fără margini.
Vorbesc de timpuri cari nu se vor mai întoarce, dar de care e bine să ne reamintim, căci ele erau vârsta de
aur a credinţelor profunde din care a eşit 0 viaţă nouă pentru România".
Eugeniu Carada pare să fi publicat primul său articol în „Românul", |a 17 Septemvrie 1859, sub titlul Un
monument al libertăţii, căruia *'a urmat în curând, la 18 Noemvrie acelaşi an, un altul intitulat Din tiranie naşte
libertate.
Acest din urmă articol, care poate fi considerat ca un imn închinat libertăţii, oglindeşte credincios ideile
politice adânc umanitare şi clarvăzătoare ale lui Eugeniu Carada.
Punctul de plecare este definiţia tiraniei dată de Leconturier: „Tirania este o autoritate absolută exercitată de
unii sau mai mulţi guvernatori în folosul lor, şi în paguba guvernaţilor. în orice caz, tirania este ilegitimă, pentru
că ea este totdeauna abuzul puterei contra dreptului14. Căreia Eugeniu Carada îi opune imediat concepţia sa
asupra libertăţii: „Libertatea este dreptul ce-1 are fiecare om de a-şi exercita fără împiedecare facultăţile ce i-au
dat natura. Libertatea unui individ n-are alte margini decât libertatea altuia".
Continuând articolul, Eugeniu Carada condamnă tirania şi slăveşte libertatea. Forma aleasă, sinceritatea
nemărginită şi ideile sănătoase cuprinse în acest studiu de sinteză, în care se întâlnesc frământările unei epoci
din trecutul nostru apropiat, ne detemrină să-l cercetăm mai îndeaproape.
„Orice societate - îşi urmăreşte Carada şirul gândurilor -, de-ar fi fost guvernată de cele mai despotice
guverne, are libertatea sa. Se înţelege însă că, sub despotism, această libertate o are în inimă, în suflet, în
cugetare, această libertate înăbuşită de mâna de fier a unicităţii merge crescând, neîncetat şi, umflându-se ca râul
căruia i se pune un zăgaz spre a opri cursul apelor sale, un moment râul pare oprit, însă apele se ridică, se umflă,
şi cu cât zăgazul este mai mare, cu atât puterea cu care curge în urmă este mai violentă şi vai de acela ce se va
afla în cursul lui. Libertatea este un râu liniştit şi uşor, care curge murmurând dulce şi ale cărui ape nu se turbură
de cât numai atunci când un obiect străin ei vine a opri mersul pacific şi măreţ. Tirania se exercită în general de
principi ajutaţi totdeauna de curtezanii lor.
Tirania are nevoie de întunerec spre a putea trăi. Libertatea merge cu fruntea senină la lumina zilei şi în faţa
tuturor.
Niciodată din liberatate nu naşte tirania, căci niciodată acei cari exercită tirania n-au putut fi oameni liberi,
totdeauna ei sunt sau instrumentele străinului, sau ambiţioşi mârşavi, cari voesc a se folosi de tot în lume şi a
lipsi pe alţii de tot, fiindcă lipsindu-le orice merit adevărat, ei ar dispărea la lumina libertăţii, cum dispar
umbrele la lumina zilei.
Totdeauna când tirania se exercită asupra unui popor, se naşte libertatea, şi cu cât tirania a fost mai mare, cu
atât libertatea este mai violentă."
Carada îşi întemeia afirmaţiunile, amintind originile revoluţiei franceze din 1789 şi cauzele care au condus
în 1783 la independenţa Statelor Unite. Constatările făcute îl îndreptăţeau să creadă că „Pe principii cei răi îi fac
miniştrii cei răi, curtezanii cei mişei, cari în loc d-a le spune adevărul şi a-i conduce pe calea dreptăţii şi a
legalităţii, îi îndeamnă la fapte rele şi în loc de a le arăta colina pe care alunecă, îi împing mai departe spre
fundul prăpastiei, uitând nenorociţii că în ziua când dreptatea vine de bate la uşe, şi le cere socoteală de fapta
lor, ei sunt cari cad mai totdeauna pradă relelor ce au consiliat a se comite. Astă tristă veritate de mii de ani s-a
tot văzut neîncetat venind şi revenind neschimbată şi cu toate acestea ei nu învaţă minte şi ei nu văd că cu cât
lumea înaintează, cu atât adevărata dreptate, dreptatea supremă bate fără încetare pe acei ce o calcă în picioare.
Ei uită că dacă această dreptate cruţă uneori p-acei ce o înfruntă, îi cruţă din generozitate. Căci poporul este
generos şi mare la inimă, şi din dispreţ, căci el dispreţuieşte pe cei răi.“
 Pentru a dovedi acest lucru, Carada nu avea nevoie să înşire prea multe exemple din istoria altor neamuri.
„Revoluţiunile române din 21 şi 48 - scria el - nu ne arată oare într-un mod atât de strălucitor că poporul
ştie, după ce a tras din tiranie libertatea, să fie generos cu cei căzuţi? Căci el nu combate pe cutare sau cutare
individ, ci principiul ce-1 susţine acel individ.
Principiul fiind abătut, el nu mai are nici o luptă cu individul căzut."
Faţă de cele artătate, Carada îşi punea întrebarea:
„Mai avem oare nevoie de alte probe de a susţine cele ce am zis? Nu vede ori şi cine că, în lume şi mai ales
în societăţile cele noi, singura bază, singurul mijloc de viaţă e libertatea, libertatea în toate fără de care nimica
nu e durabil, nu e sigur?"
Şi mai departe, peniţa ascuţită a lui Eugeniu Carada, atribuie trecutului dureros moravurile contemporane:
„însă de ce mai vorbim de tiranie în plin regim constituţional? Biet visător! Singur în cămăruţa mea, şi
cugetând la suferinţele prin cari au trecut toate popoarele şi poporul nostru în parte, mă transportam în acele
epoce de durere, când voinţa unui om constituia singurul drept public, când apăsarea ţinea locul libertăţii, când
virtuţile cetăţeneşti erau persecutate, onoarea luată în râs, arestările fără sentinţă judecătorească în vigoare,
schimbarea funcţionarilor oneşti, cari nu voiau să execute voinţele nedrepte ale miniştrilor şi când în fine
poporul, rănit şi violat în sfintele sale drepturi, se uita cu braţele încrucişate la invazia orgiilor străine, zicându-
şi:
«E trist ca străinul să pângărească ţara mea!
Dar robie pentru robie şi pradă pentru pradă.
Cine ştie, poate că a lui va fi mai uşoară de cât aceea ce îndurăm!» Mă deştept din visul meu cel sumbru,
văd împrejuru-mi adevărata libertate născută la 24 Ianuarie din tiraniile guvernelor trecute, şi simţ viaţa
revenindu-mi la cugetarea că acele timpuri de durere au trecut, că guvernul de azi, expre- siune a voinţei
naţionale, ştie tot aşa de bine ca şi noi că, născut din dărâmăturile opresiunii, trebuie să fie încarnarea libertăţii."
Calea ocolită aleasă de Eugeniu Carada la începutul articolului devine dreaptă spre sfârşit. Ţinând seama de
regimul politic întronat în Principate după unire, el atrăgea necruţător atenţiunea guvernaţilor şi guvernanţilor,
asupra adevărului pe care-1 cristalizase în cuvintele: „Din tiranie naşte libertate". Prevestitor al unor vremuri
noui ce aveau să vină în curând, el încheia astfel:
„Este adevărat, ne-a trebuit mult ca să ajungem aici, dar iată-ne c-am ajuns. Prin urmare nu ne mai rămâne
nimica de făcut, decât să punem mâinile în buzunare, să ne întindem pe saltele cu ciubucul în gură şi să lăsăm pe
guvern să lucreze în voe şi neînpiedicat de nimenea, convinşi că el ştie tot aşa de bine ca şi noi că din tiranie
naşte libertatea sau, ceia ce nu ziserăm, dar e destul de cunoscut, că tirania aduce uneori şi moartea prin asfixie,
care poate şi ea e un fel de libertate".
Desigur că articolele amintite nu sunt singurele pe care Eugeniu Carada le-a tipărit în „Românul". Rândurile
închinate la 29 Ianuarie 1860 lui Saint Marc-Girardin şi articolele de fond semnate cu un C în al patrulea an de
apariţie a ziarului, începând cu Nr. 162, sunt toate ale sale. Ţinând seama de faptul că Cezar Boliac, C.A.
Aricescu şi E. Winterhalder semnau întotdeauna articolele publicate în „Românul", înclinăm să admitem că
toate celelalte care au apărut în 1861, 1862 şi 1863 fără a fi iscălite sunt ale lui Eugeniu Carada şi C.A. Rosetti.
Identificarea articolelor lui Carada nu este uşoară, deoarece stilul său este asemănător cu acela al lui Rosetti. El
povestea chiar, că, într-o dimineaţă venind la redacţie, a găsit pe masă o coală de hârtie pe care Rosetti scrisese
numai două rânduri. Carada a terminat articolul început de Rosetti şi l-a dat la tipar. Când a apărut ziarul,
Rosetti era nedumerit. Recunoştea că articolul îi aparţine, dar nu-şi amintea când l-a scris.
Cum s-a putut vedea şi din articolul analizat mai sus, scrisul lui Eugeniu Carada era necruţător. El avea
credinţa nestrămutată că lumea e clădită strâmb, pentru că la temelia ei stau înşirate nedreptăţile una lângă alta.
Recunoştea în acel timp că, pentru deplina umanizare a popoarelor, erau necesare milenii de educaţie a
moravurilor şi o sănătoasă îndrumare culturală. Nu putea însă Carada să rămână nepăsător în faţa acestor
constatări. Sângele iute ce-i curgea prin vine îl împingea ca o taincă putere spre vălmăşagul luptelor politice,
deslănţuite în Principate în a doua jumătate a veacului trecut. Dorea cu toată puterea fiinţei sale să aşeze măcar o
cărămidă în edificiul Statului naţional şi să contribuie cât de puţin la ridicarea neamului său. Şi cum dreptatea nu
poate fi concepută fără libertate, el devine
un sever critic al opresiunii. Activitatea lui Carada la „Românul11 a gravitat în jurul acestui punct central. Când
îşi scria articolele, era de o obiectivitate desăvârşită uitând, pentru a nu fi părtinitor, că era un credincios
membru al Partidului Liberal.
Ca ziarist, Carada nu se considera profesionist, ci mai curând apostol. Iar pentru cititori avea un respect
nemărginit. Manuscrisele le trimitea la tipar numai după ce cântărea îndelung valoarea fiecărui cuvânt, pentru că
el era pe deplin conştient că e mai uşor să răscoleşti patimile omeneşti, decât să le potoleşti.
Totuşi atacurile sale directe sau indirecte împotriva regimului erau destul de îndrăsneţe. Din această cauză a
fost închis în Septemvrie 1859 şi tot pentru acest motiv ziarul „Românul11 a fost deseori cenzurat, confiscat şi
suspendat.
Carada nu-şi răspândea ideile numai prin scris. Având strânse legături cu tineretul intelectual din Principate,
se folosea de orice împrejurare pentru a expune convingerile sale. Nu era orator. Vorbea însă cu mare uşurinţă,
alegând cuvintele cele mai potrivite care puteau să-i exprime corect gândurile. Confuziunile nu-i plăceau. Evita
sinonimele. Se străduia să întrebuinţeze vorbele cu o valoare precisă. Şi reuşea întotdeauna. De aceea stilul său
era limpede şi curgător.
Studenţilor le da cu bucurie sfaturi, îndemnându-i neîncetat să citească lucrările valoroase apărute. Ei îl
iubeau mult, ajutându-i cu tot entuziasmul tinereţei să ducă la bun sfârşit întrunirile patriotice. Cu sprijinul lor a
organizat Carada, pe când se afla la „Timpul11, o impunătoare manifestaţie de simpatie pentru Comisarul lui
Napoleon al IlI-lea în Principate, Baronul Talleyrand.
Peste puţin timp, după ce a venit la „Românul11, Carada s-a logodit cu Libia-Libertatea, fiica lui C.A.
Rosetti, acest „scump copil11, cum îl numeşte Jules Michelet, născut în ziua când a izbucnit revoluţia din
Muntenia şi care prin inocenţa sa şi-a păzit mama „în cele mai mari pericole, când ea însăşi scapă pe puternicii
şi voinicii salvatori ai poporului11. înainte de a se căsători, el a luat hotărârea să-şi completeze cunoştinţele în
capitala Franţei.
Părăsind redacţia „Românului11 în toamna anului 1863, Carada adresează lui Rosetti la 22 Octomvrie o
mişcătoare scrisoare, al cărei cuprins, prin marea sa valoare documentară, merită să fie cunoscut în întregime.
Cu sinceritatea sa caracteristică, Eugeniu Carada arată factorii cari au înrâurit asupra formării sale spirituale. în
acelaşi timp, el desvălueşte înaltele idei morale care l-au călăuzit în activitatea desfăşurată pe tărâmul scrisului
zilinc.
Bucureşti, 22 Octomvrie 1863
Domnule Rosetti,
De aproape cinci ani am avut onoarea să fiu secretarul redacţiei „Românul u i î n acest timp, în mijlocul
familiei d-tale şi în mijlocul familiei celei mari a partidului naţional, am învăţat datoriile mele de om şi de
cetăţean.
în căminul familiei d-tale am învăţat ce va să zică să ai o inimă, ce va să zică să iubeşti, să te simţi iubit;
am învăţat, încă, ce este abnegarea cea mai completă, cum luptele, durerile, suferinţele cele mai mari ale
omului politic, adăpat cu injurii infame, sunt plătite cu un surâs al familiei, cu stima şi iubirea ei, cu stima şi
respectul oamenilor oneşti.
Am învăţat de la d-ta, de la Brătieni, Goleşti, A. Panu şi ceilalţi cari alcătuesc familia cea mare a
partidului naţional, să-mi îndeplinesc datoriile mele de cetăţean, de român, prin faptele ca şi prin scrisele mele
să ştiu să respect naţiunea mea, publicul care ne priveşte, ne ascultă, ne judecă; am învăţat că redactorul unei
foi publice este dator să cântărească bine fiecare idee, fiece cuvânt, înainte de a-l da tiparului, pentru ca nici o
expresie să nu ofenseze auzul naţiunii, niciun cuvânt negândit să nu-i amăgească cugetarea, şi pentru ca prin
respectul ce i se dă, să se deprindă din ce în ce mai mult să se respecte ea însăşi şi să se facă respectată.
Vă sunt dator tot. Cum puteam să plătesc datoria mea? Am căutat mijloace; n-am găsit decât unul. Am
crezut că nu pot arăta mai bine nici ţării, nici fiilor ei recunoştinţa mea, decât căutând să mă fac demn de ei,
vrednic de a ţine în mână condeiul, demn de amiciţia, de iubirea d-tale.
Pentru aceea plec în Franţa, în acea ţară de unde civilizaţia se răspândeşte asupra lumii. Acolo voi studia,
voi căuta să-mi însuşesc o părticică din căldura cea dătătoare de viaţă a civilizaţiei. Nu ştiu de voi reuşi; voi
pune însă toate silinţele mele pentru aceasta. Consiliile d-tale chiar departe mă vor ajuta. M-ai învăţat că un
om onest caută să-şi plătească datoriile; caut dar să plătesc şi eu pe a mea către public şi către d-ta şi sper c-o
voi plăti-o, cel puţin prin silinţele mele, de nu prin rezultatele ce voi dobândi. Iau acest angajament înaintea
tuturora.
Eugeniu Carada
Lui Carada i-a răspuns Rosetti cu o duioşie părintească. Iată scrisoarea pe care i-a trimis-o:
Iubite Carada,
Plecând mi-ai trimis o epistolă pe care ai ştiut s-o faci astfel, încât mă sileşti s-o dau publicităţii. Sunt
dator s-o public, fiindcă prin ea ne arăţi cât de delicată şi sacră este misiunea aceluia care ia pana în mână
pentru a vorbi publicului; sunt dator s-o public, fiindcă arată cât de călduroase şi nobile sunt simţimintele ce ai
pentru vieţuirea dumitale, fiindcă legămintele ce iei către dânsa te vor innobila şi mai mult şi te vor susţine, şi
te vor întări pentru toată viaţa dumitale,
pentru ca să poţi trece şi învinge feluritele loviri şi furiile oamenilor ce ai să întâmpini în calea virtuţii.
Cât pentru cele ce mă privesc personal, crede că nu-mi datoreşti nimic. în adevăr ai făcut parte din familia
mea în curs de cinci ani aproape. Ceea ce, însă, ea ţi-a dat, i-ai înapoiat-o cu un membru mai mult, ai întins
cercul iubirii noastre şi prin aceasta ne-ai făcut mai buni şi mai fericiţi.
Du-te dar, iubite Carada, du-te de-ţi lărgeşte inima şi mintea prin studiul adevărului ş-al frumosului şi
dacă nu ne vom mai vedea - omul este adesea frăngător ca trestia şi timpii în cari trăim sunt întunecoşi şi
viscoloşi -, adu-ţi aminte când te vei afla în momentele cele mai dureroase c-ai avut două familii spre a te iubi,
ş-acea aducere aminte te va face să învingi orice durere şi să devii din ce în ce mai demn de frumoasa şi
nenorocita noastră Românie.
C.A. Rosetti
Atmosfera politică din ţară, în vremea când avea loc acest schimb de scrisori, era foarte tulbure. Libertatea,
pentru care poporul luptase atâta, nu mai exista. Cei ce o apărau, ridicându-se împotriva actelor personale de
guvernământ ale Domnitorului Cuza, erau prigoniţi şi ameninţaţi chiar cu moartea. Dintre aceştia făcea parte şi
Rosetti. De aceea în frumoasele lui rânduri către Carada, se arăta îngrijorat când vorbea despre omul care „este
adesea frângător ca trestia", sau despre „timpii în care trăim".
După plecarea lui Eugeniu Carada la Paris, C.A. Rosetti a continuat să se intereseze de el, sfătuindu-1
necontenit prin scrisorile ce i le trimitea regulat şi înlesnindu-i prietenii folositoare. Din lunga scrisoare pe care
Rosetti i-a adresat-o lui Paul Bataillard la 15 Noemvrie 1863, vom reda partea în care directorul „Românului"
recomanda cu căldură atenţiunii bunului său prieten, pe tânărul Carada.
Trebuie să fi sosit chiar astăzi la Paris, - scria Rosetti - un tânăr de 27 de ani cu numele Eugen Carada. A
fost cinci ani secretar de redacţie la Jurnalul meu; a fost mai mult decât aceasta. A trăit neîntrerupt cu familia
mea de la ora 11 dim. până la 11 seara; a fost aproape un membru al ei şi este unul dintre fiii mei sufleteşti.
Este foarte inteligent, foarte activ şi ceea ce este rar, mai cu seamă aicea, adânc moral.
A plecat la Paris pentru 2 ani, spre a-şi lărgi cunoştinţele, a-şi complecta educaţia, a şi-o complecta, mai
cu seamă, văzând cât mai des cu putinţă oameni ca tine, cari sunt rari chiar în Franţa. îmi părea tare rău că nu
eşti la Paris; însă scrisoarea ta din urmă mi-a adus vestea că te reîntorci la Paris pentru câtăva vreme, aşa dar
îl vei vedea, îl vei cerceta anume, şi vei şti totul; te poţi bizui pe tot ceea ce-ţi va spune. Te cunoaşte, îşi
cunoaşte chiar defectul - calitatea ta, îşi cunoaşte chiar notele nesfârşite. Nu te îndoi deloc că respectul pe
care-l avem pentru defectele tale, şi prietenia noastră pentru tine, ne-a forţat, ne-a
silit să-i insuflăm nu numai principiile, dar chiar unul din isvoarele bunelor tale principii şi care a devenit
singurul tău defect, exactitatea până la extrem. Comunică-ţi sosirea şi adresa vechiului nostru prieten
Hallegrain (5 ancienne Comoedie) pentru ca să i-o dea lui E. Carada.
El va veni în curând. Atunci pune-i întrebări şi nu te sfii, căci, încă o dată, el te cunoaşte, te iubeşte şi te
respectă.
Vei şti totul şi la rândul meu voi putea să-ţi scriu regulat şi să-ţi vorbesc despre ori ce în câteva cuvinte,
fiind sigur că voi fi înţeles.
Acum cred că nu e nevoie să răspund întrebărilor şi sfaturilor tale despre ziarul franţuzesc, despre
bonapartismul nostru, care a surprins pe d-l Quinet, despre uitarea aparentă privitoare la maeştrii noştri şi mai
cu seamă pe Quinet, precum şi asupra propagandei catolice pe care tu presupui că o vom face-o poporului.
Pune aceste întrebări lui Carada, şi vei avea aproape în întregime explicarea răspunsului meu, deoarece el şi-a
însuşit ideile noi şi cunoaşte chiar părţi din scrisorile tale şi răspunsurile ce-ţi comunicam şi pe care nu le-ai
primit sau pe care ţi le voi comunica vorbind cu soţia, cu Brătianu... îţi va spune că deşi nu ţi-am scris deloc,
vorbim însă zilnic de tine. îţi va spune asemenea de ce nu sunt ministru şi de ce, fiind prietenul tău, este
imposibil să fiu ministru prinţului Cuza.
îţi va explica previziunea incomprehensibilă în care trăim şi cum se face că nu ştim niciodată azi dacă
mîine vom fi în închisoare, asasinaţi sau miniştri.
Nu te sfii deloc să-i ceri să te viziteze chiar ca secretar, dacă ai nevoie de vreunul sau două articole de
revistă sau chiar de o broşură asupra României, în prezent putem să subvenţionăm cheltuieli de tipărit şi altele
până la suma de două mii de lei. Ştiu sigur că eşti prea ocupat, ţi-o spun asta în treacăt, ţi-am spus-o de
asemenea pentru că era inima unui român care vorbea, şi fiindcă trebuia să ţi-o spun, ca să o ştii.
Pe Carada îl recomand asemenea doamnei Bataillard, iar tu îl vei recomanda d-lui Ulbach, căruia îl
rugăm să transmită salutările noastre şi de a-i explica la rândul său pentru ce noi părem aşa de ingraţi ca
indivizi şi aşa de mizerabili ca naţiune.
Şi acum, dragă amice, îngăduie-mi să mă opresc aici, până ce vei fi vorbit cu Carada.
Dacă ai alte întrebări să-mi pui - pune-mi-le, iar dacă eşti ocupat (îmi închipui de ai noştri), îl vei
însărcina pe el să mi le comunice şi eu îţi voi răspunde imediat, căci atuncia nu aş mai fi stingherit să-ţi scriu,
şi odată ajuns în curent cu afacerile noastre, aş putea vorbi fără teamă de a nu fi înţeles.
Asupra interesantelor informaţiuni pe care ni le dă Rosetti despre Carada în această scrisoare, nu vom
insista. Reţinem numai faptul că el era atât de bine iniţiat în tainele politicii interne a Principatelor, încât putea
să-l informeze precis pe Bataillard asupra tuturor intenţiunilor
pe care le aveau cei ce făcuse legământ să schimbe domnia pământeană. Printre aceştia se afla şi Eugeniu
Carada.
 Toate i le-ar fi iertat el Domnitorului care înfăptuise unirea Principatelor. Nu putea să uite însă atitudinea
şovăielnică pe care a avut-o Cuza-Vodă când a izbcnit războiul dintre Franţa, Piemont şi Austria, şi care nu l-a
părăsit nici în timpul revoluţiei polone. Era pe deplin convins Eugeniu Carada, că atunci s-au pierdut cele mai
prielnice momente istorice pentru îndeplinirea idealului care i-a luminat calea toată viaţa: unirea Românilor de
pretutindeni într-un singur Stat naţional.
VII
„O furtună ţi-a fost viaţa şi-n furtună cât ai stat, Pentru Neam şi pentru Ţară ca un geniu te-ai luptat.
Pentru fraţii tăi de sânge, ca să-i vezi pe toţi uniţi, Şi-n străvechele hotare şi stăpâni, şi fericiţi.
Zilele vieţei tale au fost zile de durere;
Nu te-a subjugat o clipă: nici avere, nici putere. “
Ioan N. Pllychroniade
Hotărârea de a se duce la Paris, nu a luat-o Carada numai pentru ca să-şi mărească cultura. El avea şi o
importantă misiune politică de îndeplinit în cetatea eternă a civilizaţiei.
într-adevăr, în vara anului 1863 se înjghebase la Bucureşti coaliţia anticuzistă, care a delegat în luna August
pe Anastase Panu să meargă la Viena, Londra şi Paris, „spre a cerca, dacă la caz de vacanţă a gospodaratului şi a
instituirei unui guvern provizoriu, Principatele puteau fi expuse unei interveniri colective sau separate, şi dacă
ele pot nădăjdui a dobândi un principe străin1'.
Eugeniu Carada a luat drumul spre capitala Franţei la sfârşitul lui Octomvrie 1863, iar Anastase Panu şi-a
amânat plecarea, pentru motive necunoscute, până în Martie 1864.
Când a venit Anastase Panu la Paris, Carada locuia în Carrefour de l’Observatoire, 1. Din Noemvrie 1863 şi
până la sosirea lui Panu, el nu a pierdut nici un prilej, pentru a pregăti o atmosferă prielnică misiunii sale. Prin
Bataillard cunoscuse numeroşi gazetari, scriitori şi fruntaşi ai vieţii publice franceze. Pe toţi i-a documentat până
în cele mai mici amănunte asupra adevăratei situaţii politice din Principate, reuşind să le câştige simpatia. Sub
acoperemântul locuinţei sale modeste, se întâlneau oamenii cei mai valoroşi ai timpului, pentru a discuta
variatele şi interesantele probleme care frământau pe atunci cugetarea europeană. Acolo a făcut cunoştinţă
Anastase Panu, prin d’Alton Shec şi Eugeniu Carada, cu Martin de la ziarul „Le Siecle“ şi Forcade de la revista
„La Semaine Financiere“, cari au îmbrăţişat cu multă căldură cauza românească.
Deşi curentul format la Paris era favorabil detronării lui Cuza, totuşi cercurile politice erau nemulţumite de
atitudinea potrivnică pe care o luase coaliţiunea faţă de democratica reformă agrară. în Aprilie 1864, Carada a
venit la Bucureşti, ca să informeze pe fruntaşii coaliţiunii despre modul cum era privită şi interpretată acţiunea
lor în Franţa şi pentru a lua noui instrucţiuni. însă, pe când se înapoia la Paris, a aflat în Ungaria vestea loviturii
de Stat de la 2 Mai.
Pe Anastase Panu l-a găsit cu sufletul zdrobit de durere. Boala de care suferea de multă vreme i s-a agravat.
Din această cauză a fost nevoit să desbrace în curând haina de luptător, pe care o purtase cu atâta demnitate.
Prin lovitura de Stat, Alexandru Ion Cuza a câştigat pătura ţărănească, consolidându-şi în parte poziţia
internă. Dar păstrarea acestei situaţii depindea într-o mare măsură de atitudinea Porţii faţă de actul de la 2 Mai.
Pentru a obţine recunoaşterea oficială a reformelor sale din partea Turciei, Domnitorul a plecat la
Constantinopole în ziua de 25 Mai 1864.
Principele Dimitrie Ghica, preşedintele Comitetului de răsturnare, profund nemulţumit, îi scrie lui A. Panu
îndemnându-1 stăruitor să se ducă şi el imediat la Constantinopole, pentru a zădărnici împlinirea dorinţelor lui
Cuza. Anastase Panu, bine informat asupra intenţiunilor Porţii, nu a ascultat acest sfat şi a rămas mai departe la
Paris.
în această vreme Eugeniu Carada se îndreptase spre insula Guemesey, pentru a-1 vizita pe Victor Hugo.
Acolo l-a informat Panu asupra ultimelor evenimente politice din Principate. Carada i-a răspuns prin următoarea
scrisoare din 8 Iunie 1864:
Guernesey, 8 Iunie 1864 Victoria Road 102
Domnule Panu,
Scrisoarea d-tale deşi nu-mi dă nicio ştire bună, mi-a făcut mult bine. M-a liniştit puţin.
Eu am ajuns aici abia Miercuri. Am stat o noapte şi o zi la Havre, din cauza batelului. D-acolo ţi-am trimis
traducerea articolelor Brătianului. Apoi ajuns la Southampton, a trebuit iarăş să aştept o jumătate de zi, până
să pot căpăta informaţiunile de care aveam nevoie pentru plecarea mea la Guernesey. M-am preumblat prin
oraş, care este măricel şi nu urât. Batelul d-acolo neplecând pentru Guernesey decât a doua zi seara, m-am
urcat în drumul de fer şi am mers la Weymouth, de unde am plecat Miercuri dimineaţă la 6 ore; astfel am
câştigat douăzeci de ore. Weymouth este un oraş mic, dar spre mare are un aspect foarte frumos. Eram câtp-aci
să mor de foame; căci nu găseam pe nimeni căruia să-i pot cere de mâncare într-o limbă omenească. Abia am
putut afla un om în tot oraşul. Iubesc foarte mult marea, de-aceea se poate ca judecata mea asupra oraşelor de
ţărmuri să fie prevenită; dar îmi plac foarte mult. Mi-ar fi drag să locuiesc într-un asemenea oraş. La
Guernesey sosirea mea a fost o surprindere şi o plăcere; sunt foarte mult sărbătorit şi iubit. Cu toate astea
eram neliniştit; îmi lipseau nuvele din ţară; broşura lui Sculy, pe care o aşteptam de două luni, nu venea. Ce s-
a întâmplat? mă întrebam. Tot felul de închipuiri îmi treceau prin minte. în fine a venit eri, împreună cu
scrisoarea dumitale şi „Românul1. îţi imagini cât am fost de mulţumit.
Cred că ai făcut prea bine de n-ai mers la Constantinopole. în adevăr n-ai fi avut ce face acolo. Lucrările
oculte lângă străini nu se cuvin amicilor libertăţii. Nu mă mir că Dumitru Ghica ţi le cere. Deprinşi a cerşi
toate de la străini, incapabili de a da mâna la un avânt propriu naţional, ei caută scăparea acolo unde cred c-o
pot găsi. Au pierdut situaţia prin mişelia lor, şi prin mişelie speră să scape. Democraţii cei adevăraţi nu pot da
mâna la asemenea uneltiri. Lumina şi libertatea caută să fie armele lor şi acestea nu se pot întrebuinţa decât în
presă şi prin revoluţie. Să se facă dar ce e cu putinţă, adică să urmezi calea pe care ai apucat, în această
chestiune este singurul mijloc demn şi onorabil. Ţara va judeca, cum zici dumneata prea bine, de-i convine sau
nu situaţia ce i-a făcut Cuza, şi va hotărî. Misiunea democraţiei este a lumina faptele, pentru ca să poată fi
văzute sub adevărata lor faţă.
„Românul" este suspens, anunţă „Le Nord“. M-aşteptam, fireşte, la aceasta; în curând va fi supres.
Ridica-se-va o voce contra acestei lovituri? N-o mai cred. Cuza a plecat la Constantinopole. N-ar fi fost o
ocaziune favorabilă de acţiune? Cine ştie! O scântee aprinde adesea un incendiu; dar trebuie să arunci acea
scânteie mântuitoare. Cine o va arunca?
De este să pleci curând la Londra, înştiinţează-mă îndată, ca să viu d-a dreptul acolo.
Amic
Eugeniu Carada
De vezi pe Ies Hallegrains, spune-le salutări din parte-mi; rue Saint Benaire la „Revue des deux Mondes“.
Cum vedem, Eugeniu Carada îi povestea lui Anastase Panu, cu un mare lux de amănunte, modul cum a
călătorit până la Guernesey, dându-i şi alte informaţiuni interesante. în acelaşi timp, Carada credea că bine a
făcut Panu că n-a mers la Constantinopole, pentru că n-ar fi avut ce face acolo, iar „lucrările oculte lângă străini
nu se cuvin amicilor libertăţii'1. Se cer subliniate şi aprecierile lui asupra împrejurărilor care înlesneau
detronarea Domnitorului: „Cuza a plecat la Constantinopole. N-ar fi fost o ocaziune favorabilă de acţiune? 11
Peste câteva zile, la 14 Iunie acelaşi an, Carada adresând o nouă scrisoare lui Panu, critica cu multă dreptate
vizita lui Cuza la Constantinopole, considerând-o ca cea mai puternică lovitură dată autonomiei Principatelor.
Celelalte consideraţiuni asupra situaţiunii internaţionale şi a modului cum a fost privită lovitura de la 2 Mai dau
acestei scrisori o însemnătate istorică. Acest motiv ne determină s-o redăm în întregime. Iat-o:
14 Iunie 1864, Guernesey, Victoria Road 102
Domnule Panu,
Primii scrisoarea d-tale în acest minut. îţi răspund îndată, sperând că aceasta te va găsi încă la Paris.
Diplomaţia se ocupă prea puţin de dreptul public, de garanţiile acordate cutărei sau cutărei naţionalităţi; ceea
ce voeşte ea, este a scăpa de orice complicări. Şi credinţa mea este că, în cazul de faţă, ea va da aprobarea sa
părţei ce are succesul zilei; dacă mâine cealaltă parte ar răsturna opera făcută astăzi, diplomaţia ar aproba-o
la rândul ei. Rolul diplomaţiei, în condiţiile de astăzi în care se găsesc naţiunile, este de a fi un simplu
registrator, de a trece în cartea sa faptele depline. Boierii au sperat altceva; după mine s-au înşelat.
Intervenirea Stambulului este negreşit cea mai mare lovitură dată autonomiei noastre, şi Cuza justificând
faptele sale înaintea padichacului, face mai mult decât un act de vasalagiu, face o crimă de lese-naţionalitate.
El înjoseşte, umileşte naţiunea, feşteleşte voinţa expresă (fie chiar printr-un mod fraudulos) a celor 700.000 de
votanţi, supuind-o sancţionării turcului. Dar cel ce săvârşeşte o mişelie, va săvârşi multe altele. Cine loveşte
libertatea ţării sale, va lovi onoarea ei, fără ruşine. Că Francia aprobă, nu mă mir; cum ar putea-o
desaproba? Cel ce-a făcut pe 2 Decembre, cum poate condamna pe 2 Maiu? Ar fi a se condamna pe sine.
Influenţa ce ar putea căpăta Rusia în ţară prin atitudinea sa nu mă sperie deloc. Ţara a avut prea mult a
suferi de la Ruşi, spre a se mai putea încrede lor. Este abil, însă, a spune temerea acestei influenţe în spiritul
francezilor, căci ei n-o pot primi; interesul lor nu le permite a o primi. Sunt convins, o repet, că nu se va face
decât un act de înregistrare al faptului împlinit. Cu toate acestea misiunea democraţiei este de a protesta
contra oricărei interveniţi care ar vătăma autonomia naţională. Şi în cazul de faţă a protesta este cu atât mai
demn şi mai onorabil, că neintervenirea este în favoarea aceluia chiar care loveşte libertatea şi democraţia.
Aceasta, însă, nu poate transige cu principiile; iacă pentru ce acţiunea d-tale lângă oameni ce pot lua cuvântul
spre apărarea dreptului, nu poate fi decât aprobată de orice democrat sincer, şi care pune principiile mai pre
sus de interesele zilei. O constituantă care ar avea să hotărască chestiunile pendinţi ar fi, negreşit, cel mai bun
mijloc. Dar cine o va convoca? Pe ce baze?
îndată ce vei pleca la London, scrie-mi şi dă-mi adresa otelului unde vei trage; voiu veni să te găsesc, dacă
crezi că-ţi pot fi de vreun ajutor.
 Voiu vedea pe Victor Hugo, şi-i voi vorbi despre chestiunea noastră. La revedere.
Amic
Eugeniu Carada
Nu a trecut mult şi Eugeniu Carada l-a putut vizita pe Victor Hugo, pentru care avea o înaltă admiraţie,
considerându-1 drept cel mai mare poet al veacului. întrevederea a avut loc într-o rece atmosferă protocolară,
care i-a displăcut mult lui Carada. Sufleteşte nu s-a putut apropia deloc de Victor Hugo. Uitând însă în curând pe
omul prea mândru din fire, vanitos şi emfatic, Eugeniu Carada a păstrat aceeaşi dragoste neţărmurită pentru
scriitorul Victor Hugo.
Conferinţa de la Constantinopole recunoscând lovitura de Stat de la 2 Mai, misiunea politică a lui Carada şi
Panu şi-a pierdut însemnătatea iniţială. în urma îndemnurilor lui Carada, coaliţia a adoptat altă tactică de luptă:
propaganda prin presă împotriva lui Cuza atât în ţară, cât şi în străinătate. în acest scop, Carada a rămas mai
departe la Paris, legând prietenii din ce în ce mai strânse cu ziariştii francezi.
Cât a stat la Paris, Carada a întocmit până în cele mai mici amănunte un plan de acţiune pentru desrobirea
popoarelor din Peninsula Balcanică şi a acelora care intrau în compunerea Imperiului Habsburgic. El credea că
neamurile subjugate îşi pot câştiga libertatea numai printr-o revoluţie bine pregătită şi care ar fi trebuit să
izbucnească deodată în tot Sud-Estul european. Sclav al optimismului său viguros,
Carada considera posibilă această realizare într-un timp destul de scurt. Totul depindea, după dânsul, de energia
cu care făclierii ideilor revoluţionare aveau să răscolească masele, deşteptându-le sentimentul naţional. în
favoarea tezei sale el invoca starea de decadenţă politică în care se sbătea Europa şi care era prielnică închegării
nouilor state în graniţele lor etnice. Fireşte, concepând acest uriaş plan revoluţionar, Eugeniu Carada era
preocupat în primul rând de viitorul patriei sale.
De aceea s-a dus la Praga, unde a discutat cu Rieger, conducătorul naţionaliştilor Cehi, posibilitatea
deslănţuirii revoluţiei în Imperiul Habsburgic. Această întrevedere nu l-a bucurat prea mult. Situaţia politică din
Austria împiedica realizarea ideii. Cu Rieger însă a continuat să întreţină legături prieteneşti, îndemnându-1
necontenit să pregătească temeinic revolta Cehilor subjugaţi.
Dar gândul lui Eugeniu Carada s-a întâlnit în mod fercit cu acela al lui Joseph Mazzini. Pentru italianul
răzvrătit, Carada simţea instinctiv, încă de pe când se afla în ţară, o mare atracţie sufletească.
Apropierea dintre aceşti doi oameni a fost uşoară. Ideile comune pentru care luptau le-au înlesnit
înţelegerea. Carada a devenit cel mai înflăcărat propagandist al lui Mazzini. Punându-şi adesea viaţa în pericol,
el pătrundea în Veneţia robită de Austriaci, ducând ordine nucleelor conspiratoare.
Despre această perioadă sbuciumată din viaţa lui Eugeniu Carada, s-ar putea spune multe lucruri
interesante. Din nefericire au dispărut cele mai preţioase izvoare de informaţiuni: corespondenţa cu Mazzini şi
memorialul pe care Carada l-a ţinut zilnic în acest timp.
Cunoaştem astăzi numai o singură scrisoare în franţuzeşte, pe care Mazzini i-a trimis-o lui Carada la 20
August. Anul nu este menţionat. Fiind însă vorba despre lovitura de Stat a lui Cuza, credem că trebuie să fie din
1864. Examinând cuprinsul acestei scrisori, putem să ne facem o idee aproape exactă asupra colaborării celor
doi mari bărbaţi.
20 August
Scumpe Domnule,
Am primit cele două scrisori ale d-tale.
A fost o imprudenţă; dar e de prisos să mai vorbim de aceasta acum.
Cred că în curând o să provocăm evenimentele; avem chiar probabilităţi tari că aşa o să se întâmple. Dacă
vom izbândi, să căutaţi a profita de ele pentru d-voastră şi pentru noi, prin soluţia - dacă se poate - a chestiunei
interne, astfel că [indescifrabil] să prezinte o bază liberă. Evenimentele de care vorbesc trebuie să fie semnalul
pentru toţi. Cu cât conflictul s-ar agrava, cu atât urmările ar fi generale. Cele două chestiuni, cea italiană şi
cea orientală europeană, ar trebui să se angreneze.
Dacă unele cauze, pe care nu putem să le prevedem, ar împiedica mişcarea chiar acum, mai avem nouă
luni dinainte-ne.
Suntem înţeleşi asupra chipului cum trebuie să folosim timpul.
Pentru mine, încă de mult, e învederat că chestiunile de libertate nu se vor rezolva pentru noi toţi decât
prin chestiunea naţională. Când chestiunea naţională e neglijată, ajunge, pretutindeni, o armă în mâinile
guvernelor celor rele, un [indescifrabil] de care se servesc spre a se forma într-un întreg partid care să poată
zice: „Dacă Guvernul n-ar fi sâcâit înăuntru, el ar putea servi ţelul naţional“. De altmintrelea libertatea nu e
serios populară decât în ţările cu o educaţie politică pe de-a-ntregul înaintată; scopul naţional, afinitatea de
rasă, dorinţa de a fi tare, vorbeşte tuturora: e bine priceput de mase şi nu izbeşte prejudecăţile sau egoismele.
Cu drapelul naţionalităţilor o să călăuzim noi popoarele la libertate.
în Orientul european nici dumneavoastră, nici Grecii, nici Slavii, n-o să puteţi rezolva chestiunea libertăţii,
fiecare în parte şi fiind izolaţi. Fiecare guvern, simţindu-se slab, va înclina totdeauna spre una din puterile
europene şi va sfârşi prin a se lăsa sub influenţa ei. Şi ori de unde va veni această influenţă, ea va fi totdeauna
funestă libertăţii.
Problema libertăţii stă în [indescifrabil]. Acolo trebuie să ţintim.
Ori ce afirmare puternică a eului naţional naşte libertatea.
Protestaţi, propagaţi împotriva loviturii de Stat şi a situaţiei în care vă pune; e dreptul şi datoria d-voastră.
Dar toată activitatea d-voastră politică şi practică concentraţi-o în chestiunea naţională. Faceţi totul pentru a
vă înţelege.
Nu desbateţi chestiunile care astăzi sunt nefolositoare. Amintiţi-vă că aveţi astăzi doi duşmani ai reunirii d-
voastră teritoriale. O să fiţi mai norocoşi când vor fi reduşi la unul. într-o transformare europeană toate
izbânzile le va avea dreptul.
Acestea sunt credinţele fratelui şi prietenului dumitale,
Joseph
Alături de Joseph Mazzini, pe care-1 considera ca un frate bun, a luptat Eugeniu Carada pentru Italia. înalta
semnificaţie morală a acestei jertfe, amintitoare a vremurilor când latinitatea forma un singur bloc de rezistenţă
materială şi spirituală, ar trebui să fie dată astăzi ca exemplu acelora, cari, tulburând apele, încearcă să sfărâme o
sfântă tradiţie şi să umbrească o veche prietenie.
„...A trăit Carada o viaţă de muncă, cum puţini au muncit; o viaţă de luptă, cum puţini au luptat; o viaţă de
sacrificii, cum nu ştiu să fie altul să fi făcut, şi toate: viaţă, muncă, luptă şi scrificii, toate au fost închinate
binelui public. “
I.G. Bibicescu
Eugeniu Carada s-a înapoiat în ţară în prima jumătate a anului 1865. Lupta internă împotriva lui Cuza
Vodă, care se deslănţuise cu mai multă furie, reclama în mod imperios prezenţa sa. El îşi continuă activitatea
politică tot la „Românul11, alături de C.A. Rosetti şi ceilalţi naţionalişti.
Conspiratorul şi revoluţionarul Carada nu se mulţumeşte să lucreze numai la lumina zilei. Articolele sale
din „Românul41, prin care ataca violent regimul, erau aproape întotdeauna cenzurate. Trebuia găsită calea care să
ocolească controlul oficialităţii.
Carada nu a stat mult pe gânduri. în străinătate el avea mulţi prieteni ziarişti. Cu ajutorul lor scoate peste
hotare „Clopotul44. Ziarul se imprima în româneşte la Lausana, iar manuscrisele se trimeteau de la Bucureşti.
Lucrul nu era tocmai uşor. Mai cu seamă după ce autorităţile au prins de veste, introducerea „Clopotului 44 în ţară
devenise anevoioasă. Ingeniosul Carada nu se lasă învins. Instalează la Craiova o presă clandestină, pe care a
mutat-o apoi la Bucureşti, într-o pivniţă întunecoasă se putea tipări uşor ziarul considerat subversiv, iar
răspândirea lui era înlesnită de membrii coaliţiunii. Prin „Românul44, „Clopotul44 şi celelalte ziare
contemporane, Carada ducea o luptă înverşunată contra Domnitorului. Articolele pe care le-a publicat în această
perioadă sunt destul de numeroase. Identificarea lor nu este însă posibilă, deoarece prea puţine sunt semnate.
La începutul lui Iulie 1865, Alexandru Ion Cuza părăseşte ţara. Avea sănătatea sdruncinată şi se ducea la
băile din Ems. Curând după plecarea sa, în ziua de 3 August, a izbucnit revoluţia la Bucureşti, care a fost uşor
înăbuşită în sânge.
S-a susţinut adesea că mişcarea din August 1865 nu a fost pusă la cale de coaliţiune. Documentele vremii
pledează împotriva acestei afirmaţiuni.
într-adevăr, scrisoarea pe care i-a adresat-o Ion Brătianu Prefectului Capitalei, prin „Sentinela Română 44 la
1 August 1865, este semnificativă. Şi tot în aceeaşi zi, „Clopotul44 lui Carada ataca cu vehemenţă pe Domnitor,
publicând următoarele: „O greşală, o nebunie sau o crimă,
numiţi faptul cum voiţi, a pus soarta ţării voastre în mâinile lui Cuza, sunt aproape 7 ani... Destulă răbdare,
destulă umilinţă, destule mizerii. Clopotul deşteptărei a sunat, ora a sosit, unde să ne sculăm din somnul adânc
în care suntem afundaţi... Ori unde ne întoarcem, tot mizerie şi mizerie; în orice parte pui urechea, tot plânsuri şi
răsunete de desperaţiuni; în toate clasele societăţei veţi afla aceeaşi nemulţămire; simţim cu toţii cum viaţa se
retrage de la noi, că pierim de o moarte comună. După ce toate clasele, toate libertăţile publice, toată puterea
morală şi materială a ţărei s-a stins în mâinile inepte ale acestui om, astăzi, un an şi mai bine de dictatură
absolută, de tiranie şi de ruşine, suntem în drept a-1 întreba ce ai făcut din noi? Ai zugrumat libertăţile în numele
libertăţei! Ne-ai dat votul universal, dar cum? Ai chemat o turmă ignorantă care, sub disciplina biciului, a votat
pentru creaţiunile unui dictator neruşinat. Principele Cuza nu ne mai poate înapoia acele ce ne-au răpit, căci prin
acesta ar mărturisi singur nulitatea sa politică; ar mărturisi cum calea apucată de el a fost trădarea ţărei. Dar un
poet a zis că Dumnezeu aruncă anii asupra tronurilor, precum cioclii lopeţile de ţărână asupra mormintelor. Oara
a sosit; să cântăm vecinica pomenire". Urma alt articol în „Clopotul" după acest violent apel la revoluţie, care se
sfârşia astfel: „Vei merge, infamule, în focul gheenei, unde este scrâşnirea dinţilor, tu care ai nenorocit şi
prăpădit o ţară întreagă". Apoi era redat un închipuit dialog între Primul Ministru, doctorul N. Kretzulescu, şi
Cuza, înaintea plecării lui la băi: „Mă tem că în lipsa Măriei Sale, Românii să nu vree şi ei să se lecuiască de o
boală de care pătimesc", zicea Kretzulescu. „De ce boală, doctore?" întreba Cuza. „De Măria Voastră!"
răspundea Primul Ministru.
în dimineaţa zilei de 3 August, s-a adunat în faţa casei lui Eugeniu Carada o ceată înarmată de oameni beţi.
Strigau din răsputeri, îndemnându-1 să se aşeze în fruntea lor. Ieşind pe terasă, Carada şi-a dat seama că era o
cursă meşteşugită pe care i-o întinsese poliţia. A început să le vorbească potolit, rugându-i să se împrăştie în
linişte. Urletele sălbatice i-au acoperit cuvintele neaşteptate. Carada nu a mai ocolit adevărul. Arătând pe unul
dintre fruntaşi, care mai purta încă uniformă, el le-a mărturisit sincer gândul său: „Sunteţi nişte netrebnici, cari
vă vindeţi sufletele pentru un blid de linte, lăsându-vă plătiţi şi amăgiţi de poliţie". Furia mulţimii n-a mai
cunoscut margini. Carada a fost prins. Târându-1 pe strada Academiei şi Podul Mogoşoaei, au intrat cu el într-
un loc dosit, în Pasagiul Român. Alunecând pe scări, a scăpat din mâinile vînjoase ale celor doi vlăjgani bărboşi
şi cu ochii înroşiţi de băutură. Adunându-şi toate puterile, a luat-o la fugă. Hoarda
sălbatecă alerga după el. în învălmăşală s-a strecurat grabnic pe 0 portiţă, bătând la prima uşă. I-a deschis un
soldat. Când l-a văzut phn de sânge din creştet şi până-n tălpi şi cu hainele rupte, i-a închis uşa în faţă.
Desnădăjduit, a urcat un etaj. Artista Maria Constantinescu care locuia acolo, auzise sgomotul şi strigătele
asurzitoare. Deschizând uşa să vadă ce s-a întâmplat, i-a apărut în faţă Carada. îl cunoştea de multă vreme.
Jucase în piesele sale. Fără să-l întrebe un cuvânt l-a lăsat să intre în camera sa, unde a stat ascuns o zi întreagă.
„Cred că mă omorau11, zicea adesea Carada. „Mariţa Blonda mi-a scăpat viaţa la 3 August11.
Oricare ar fi adevărul asupra revoltei din 3 August 1865, cert este faptul că Eugeniu Carada a fost
considerat de autorităţi ca unul dintre principalii instigatori. „Odată cu ceilalţi fruntaşi ai coaliţiunii, a fost
arestat şi el. „Iubitul d-tale fiu - scria atunci Generalul Magheru mamei lui Carada - a fost arestat ca şi ceilalţi
care au plâns mişelia făcută. S-au ridicat ieri unii mai de dimineaţă, alţii mai târziu, de Poliţie, împreună cu
hârtiile ce au găsit în casele fiecăruia şi cari sunt: DD. Alecu Golescu-Albu, Radu Rosetti, Seruri, Ion Brătianu,
Costache Rosetti, Eugeniu Carada, Costică Brăiloiu şi alţi doi redactori şi scriitori ai lor 11.
Arestaţii au fost închişi în Cazarma Pompierilor. De acolo Ion Brătianu comunica între altele soţiei sale, la
8 August, că a „văzut şi pe Carada, care îmi era vecin până aseară şi trecea de două-trei ori pe zi pe la uşa mea
cu un aer d-o victimă triumfătoare11.
Cum a fost arestat, Carada şi-a îndreptat gândul spre iubita lui mamă, pe care dorea s-o ştie liniştită. L-a
rugat pe C.A. Rosetti să aibă această grijă, prin următoarea scrisoare: „Salutare şi frăţie. Te rog trimite-mi voi.
III din Miserables (de l-aţi finit) şi cursul lui Michelet la Colegiu şi Histoire des mes idees de Quinet. Scrie
maică-mii, te rog, ca s-o linişteşti, căci pe acolo i-or fi spunând alte alea. Salutare 11.
Rândurile citate desvăluesc şi preocuparea permanentă a lui Eugeniu Carada de a nu pierde zadarnic nici o
clipă a vieţii sale. „După moarte vom avea destul timp pentru odihnă - spunea el - iar cât trăim să ne mulţumim
numai cu repaosul de care are absolută nevoie organismul11. De aceea când era împiedicat să lupte pentru
realizarea năzuinţelor sale, Carada citea, citea necontenit cu o iuţeală uimitoare, orice lucrare pe care o avea la
îndemână. întotdeauna ştia însă, ca nimeni altul, să aleagă şi să propovăduiască numai ceea ce era potrivit
nevoilor reale ale ţării. De formulele exotice, care nu aveau şi nu puteau să aibă o legătură organică trainică cu
pământul românesc, se ferea. Sterpele speculaţiuni ştiinţifice îi displăceau. în schimb aprecia mult
sUg6Stiunile practice. Bunul său simţ înnăscut biruia deseori omotoasele idei reformatoare importate fără un

discernământ riguros. Dorinţa arzătoare a lui Carada era ca Principatele să-şi făurească până în cele mai mici
amănunte o viaţă proprie pe toate tărâmurile, care să oglindească în mod credincios trecutul şi să constituie
pentru viitor pârghia puternică a ridicării Statului spre alte forme superioare.
Tot din închisoare, Carada a mai adresat direct şi alte scrisori mamei sale. Dintre acestea vom da tiparului
numai pe aceea din 24 August 1865, în care-i zugrăveşte în linii generale viaţa pe care o duce, comunicându-i că
citeşte „câte un volum cel puţin pe zi“. Iat-o:
Bucureşti, 24 August 1865
Dragă mamă,
Deşi din închisoare, nu pot să-ţi scriu alt decât că sunt bine, dar fiind că ştiu că asta este tot ce doriţi, o fac
de câte ori pot, fără să tot deranjez lumea, căci cum ţi-am mai spus, scrisorile nu sunt trimise decât prin
intermediarii autorităţii care le citesc, le sigilează şi expediază. D-na Rosetti a primit scrisoarea D-tale din
urmă. Nu este adevărat că numai Seruriu şi eu suntem încă arestaţi, este şi Rosetti, Brătianu şi toţi ceiilalţi.
Până când? Nu ştim, vedem însă că stăm mai toţi arestaţi, negreşit pentru ca să se dea dovadă de respectul
legii.
Eu petrec bine în arest, citesc toată ziua câte un volum cel puţin pe zi. Amicii şi amicele ne îngrijesc;
dulceţuri, prăjituri etc., etc. vin cu grămada, aşa încât m-am dedulcit la închisoare.
Vă îmbrăţişează pe toate şi pe toţi, surori, amice, amici, cu dor şi iubire,
Eugeniu Carada
 Vodă Cuza, aflând la Ems că răscoala de la Bucureşti a fost potolită, însărcinează pe Kretzulescu să
mulţumească armatei pentru energica ei ţinută şi îşi continuă băile. Abia la 11 August a luat horărârea să se
înapoeze în ţară. Trece prin Viena şi Lemberg şi, ajungând la moşia sa de la Ruginoasa, rămâne acolo până la 23
August, când a pornit spre Bucureşti. Puţin timp după instalarea sa în Capitală, la 30 August, Principele a iertat
pe toţi răzvrătiţii. Odată cu ceilalţi, a fost eliberat din închisoare şi Eugeniu Carada.
Devenit iarăşi liber, Carada şi-a continuat activitatea publicistică. Interesant este studiul asupra Senatului,
pe care l-a tipărit în „Calendarul Românului11 pe anul 1866. Cunoscător profund al istoriei Franţei, Carada ştia
că în 1814, maturul corp a votat contra lui Napoleon I, geniul cel mai reprezentativ al latinităţii la începutul
veacului trecut. De aceea îl ura, declarându-se partizanul sistemului
unicameral. în anii ce aveau să vină, atitudinea înţeleaptă a Senatului român faţă de unele hotărâri pripite ale
Camerei, i-a schimbat convingerile în această privinţă.
Când a apărut studiul său, Carada nu mai era în ţară. Plecase cu Brătianu la Paris.
în ultimul pătrar al anului 1865, era bine cunoscut gândul lui Cuza-Vodă. Obosit peste măsură de hărţuielile
interne, luase hotărârea definitivă să abdice. Ajunsese şi el la convingerea că numai o dinastie străină, aşa cum
prevedea ultimul punct din dorinţele exprimate de divanurile Ad-hoc, putea să asigure României un viitor
strălucit.
Se aştepta sfârşitul domniei pământene. Ion Brătianu părăseşte în taină ţara pe la mijlocul lunii Noemvrie.
Pleca peste hotare pentru aducerea Principelui străin. Era însoţit de Carada şi Paleologu.
Iarna timpurie înveşmântase pământul cu un strat gros de zăpadă. Drumurile erau troienite. De la Florica
până la Ostrov, cei trei conspiratori au călătorit cu sania. De acolo i-a dus la Câineni trăsura stariţei. Trecerea
Oltului era anevoioasă. Sloiurile mânate de apele clocotitoare, ameninţau podul. Cu mare greutate s-au găsit
vâslaşi cari să-l mâe la cellalt mal. Peste Carpaţi au trecut într-o zi întunecoasă. Era un ger cumplit. Carada,
îmbrăcat cu un palton subţire, cum obişnuia să umble eî iarna, era aşa de robust, încât nu simţia frigul
pătrunzător.
în drum spre Paris, Brătianu s-a oprit la Vaudrevanges, pentru a-1 vedea pe Galhau, prieten al d-nei Cornu,
sora de lapte a lui Napoleon. Avea nevoie de sprijinul său. Galhau l-a sfătuit să se adreseze Principelui Anton de
Hohenzollern, despre care i-a vorbit cu multă căldură.
O zi, cât a durat vizita lui Brătianu la moşia lui Galhau, Carada l-a aşteptat la Mainz. Apoi au pornit iarăşi
împreună spre Paris. Brătianu s-a mai oprit în drum. Carada a ajuns primul în capitala Franţei. La 13/25
Decemvrie 1865, scriind soţiei sale, Brătianu îi vorbea despre elementele care „conspiră să mă desguste d-aici şi
să doresc întoarcerea mea mai mult“. Şi în continuare adăuga: „Apoi D. Carada a mai contribuit, căci deşi a
venit la Paris înaintea mea, nu a găsit locuinţă particulară şi astfel suntem în hotel, unde deşi plătim foarte
scump, însă suntem rău“.
Alături de Brătianu, Carada a lucrat necontenit la Paris, pentru a pregăti succesiunea la tronul Principatelor.
Activitatea acestor doi mari bărbaţi se confundă aşa de mult, încât este foarte greu de fixat contribuţiunea
fiecăruia la rezolvarea spinoasei probleme, de care depindea încetarea luptelor interne ce luase un aspect
crâncen şi consolidarea Statului naţional. Corespondenţa familiei Brătianu,
nesecat izvor de documentare istorică, nu ne dă nici o lămurire în această privinţă.
Pe când Brătianu şi Carada se străduiau în străinătate să găsească soluţiunea cea mai fericită a problemei, la
Bucureşti s-a produs aşteptata criză dinastică. în noaptea de 10 spre 11 Februarie 1866, la ceasurile 4,
Domnitorul Cuza a fost silit să semneze actul de abdicare. Detronarea s-a petrecut aşa acum o prevăzuse Ion
Brătianu, cu două zile înaintea tulburărilor din August 1865, în scrisoarea pe care i-o adresase Prefectului
Capitalei, prin „Santinela Română": „fără luptă şi printr-o simplă manifestare a voinţei naţionale", poporul a
trecut „de la o stare de lucruri, ce nu ne mai mulţumeşte, la alta mai mulţumitoare". Eugeniu Carada, care dorea
întotdeauna grabnica realizare a binelui social fără vărsare de sânge, împărtăşea punctul de vedere al tovarăşului
bucuriilor şi suferinţelor ale.
Vestea răsturnării lui Cuza a fost comunicată telegrafic lui Brătianu şi Carada la Nisa, unde se aflau pentru
a-1 vedea pe prinţul Barbu Ştirbey. Studenţii români, în frunte cu Eugeniu Stătescu, le-a făcut o mişcătoare
manifestaţie de simpatie, oferindu-le chiar un banchet în seara zilei de 12 Februarie. Brătianu nu s-a putut duce.
Carada a prezidat entuziasta masă a tineretului român.
După ce Cuza a fost detronat, Carada se pregăteşte să părăsească Parisul. La 14/26 Februarie 1866, Brătianu
îi scria soţiei sale:
Când vei avea această epistolă, Carada ţi-a dat ştiri de la mine. Prin urmare tot ce ţi-aşi spune eu, ţ-ar
face puţină impresie pe lângă spusele lui. îmi închipuiam că cu toată plăcerea ce ai avut d-a-l vedea şi d-a
vorbi de mine, totuşi a trebuit să simţi o mare mâhnire să-l vezi că se întoarce singur. Ţi-a spus negreşit că nu
am avut timp să fiu bolnav decât o singură noapte, când am avut o durere de măsea care m-a ţinut o zi în casă;
încolo am fost şi sunt pe picere. Lucrez, primesc lume şi alerg la rândul meu, a vedea lume ce trebuie să o
câştig la cauza noastră. De când a plecat Carada, negreşit că mi-este şi mai greu şi mai urât.
în realitate, Carada nu plecase spre ţară. După ce scrisoarea a fost expediată, Brătianu, care avea mare
nevoie de sprijinul său, l-a reţinut. Abia mai târziu, la 9 Martie, el a putut să-şi ia drumul spre patrie. în aceeaşi
zi, Brătianu împărtăşea soţiei sale părerea de rău ce l-a cuprins în clipa când s-a despărţit de Carada:
Nu ţi-am scris, sunt două zile, fiindcă D. Carada sta cu geamantanul gata să plece şi nu putui porni decât
astă seară. Dacă ai şti cât am suferit aste două zile văzându-l gata a se porni în ţară fără ca eu să mă pot
deslipi d-aici.
Ion Brătianu a mai rămas în străinătate. S-a înapoiat triumfător în primăvara anului 1866. Nu venea singur.
Era însoţit de Domnitorul Carol I, creatorul de viaţă nouă pentru Principatele de la gurile Dunării
IX
„Viaţa lui Carada, descifrată în realizările şi operile cari au rămas după el, este de natură să deştepte în
sufletele noastre cea mai puternică admiraţie, pentru că prezintă un exemplar rar al renunţărilor încântătoare
şi al desinteresării faţă de orice mobil personal. “
Gr. Tauşan
Domnia lui Cuza se sfârşise. Locotenenţa Domnească formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi
Nicolae Haralambie i-a luat vremelnic locul. Golescu era liberal, Catargiu conservator, iar Colonelul
Haralambie reprezenta armata care înlesnise detronarea. Noul Guvern s-a constituit la 11 Februarie 1866. Din el
făceau parte fruntaşii coaliţiunii: Ion Ghica, Dimitrie Ghica, Ion Constantin Cantacuzino, Petru Mavrogheni,
Constantin A. Rosetti, Dimitrie Lecca şi Dimitrie Sturdza. Corpurile Legiuitoare întrunindu-se în aceeaşi zi, în
şedinţă extraordinară, au ascultat următoarea expunere a Locotenenţei Domneşti, citită de N. Golescu:
„Domnilor Senatori, Domnilor Deputaţi, Măria Sa Alexandru Ion I, fostul Domn al Principatelor-Unite
Române, a depus astăzi în mâinile noastre actul său de abdicare pe care, la rândul nostru, avem onoare a-1
depune în original pe biroul Adunărei.
Domni Senatori şi Domni Deputaţi, precum vedeţi, fostul Domnitor nu numai că declară din nou solemnul
angajament ce a fost luat, înainte de a fi ales Domn în Moldova, şi care l-a repeţit oficial înaintea Domniei-
Voastre încă la deschiederea sesiunei actuale, dar recunoaşte în sfârşit că abdicarea sa a fost dorită şi cerută de
către naţiune.
Poporul întreg al Capitalei, precum aţi putut s-o constataţi, a dorit, a cerut, a efectuat şi a salutat cu
entuziasm această abdicare.
Locotenenţa Domnească şi ministerul primind acest depozit sacru atât din mâinile celui care l-a avut, cât şi
din acele ce-1 au în deplină proprietate, a crezut, Domni Senatori şi Domni Deputaţi, că ar fi în interesul general
al ţărei ca să vie înaintea D-voastre şi să vă conjure să vă întruniţi cu voinţa naţiunei, atât de des şi de solemn
exprimată, şi să sancţionaţi şi

p voastră voinţa naţiunei, ce la 1857 a fost expresă chiar aci cu atâta tărie
si unanimitate.
?
Domnilor Senatori, Domnilor Deputaţi, şi conştiinţa şi cunoştinţele p voastre şi voia întregei naţiuni vă arată pe deplin,
suntem siguri, că asemenea chestiuni vitale pentru orice naţiune, şi cu atât mai cu seamă pentru a noastră, pot deveni fatale,
adese chiar printr-o oră de întârziere.
Venim dar cu cea mai deplină încredere şi facem apel la patriotismul D-voastre să daţi ţărei şi prin votul D-voastre
consacrarea ce aşteaptă."
Luând act de abdicarea lui Cuza, Adunarea „a ales şi a aclamat în unanimitate de Domn stăpânitor al
Principatelor-Unite Române, conform dorinţelor exprimate de Adunările Ad-hoc din anul 1857, pe Alteţa Sa
Regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, Comite de Flandra şi Duce de
Saxonia, sub numele de Filip I“. Corniţele de Flandra însă, ascultând sfaturile lui Nepoleon al IH-lea, a renunţat
în curând la tronul Principatelor.
După aceea, Guvernul şi Corpurile Legiuitoare şi-au continuat activitatea.
La 17 Martie a izbucnit însă conflictul între Adunarea electivă şi Guvern. A doua zi Camera a fost dizolvată
şi Senatul închis. O nouă adunare a fost convocată la Bucureşti peste patruzeci de zile. Iar Locotenenţa
Domnească a dat o „Proclamaţiune către Români", în care arată astfel cauzele conflictului izbucnit:
„Guvernul, aclamat la 11 Februarie de toată ţara, şi recunoscut îndată de Adunare şi Senat, a declarat din
întâiul moment că, în împrejurările solemne în cari ne aflăm, dorinţa şi voinţa lui este să întreţie cea mai deplină
armonie între el şi Corpurile legiuitoare. Condus de această ţintă, el merse, chiar în faţa vuetelor opiniunei
publice, până a prelungi sesiunea ordinară a acestor Corpuri.
Adunarea, în loc de a ţine seamă de spiritul ce a dictat purtarea Guvernului şi mai ales de poziţiunea cea
mai delicată a ţărei, a început a pune piedici în calea naţiunei şi a arăta tendinţe, cari, fiind tolerate, ar putea
periclita faptul din 11 Februarie, şi însăşi existenţa noastră naţională. Acele tendinţe s-au dat pe faţă în şedinţa
Adunărei de ieri (17 Martie). S-au făcut încercări evidente de a se nega Locotenenţei Domneşti una din cele mai
de căpetenie prerogative, aceea d-a putea consulta naţiunea; şi-a arătat fără sfieală scopul d-a se perpetui, d-a se
preface astfel în convenţiune naţională, Şi a face a se presupune, prin acest fapt, că naţiunea însăşi ar fi dispusă a
mtra pe calea anarchiei. Guvernul, neputând şovăi un singur minut în faţa unei asemenea atitudini, a dizolvat
Adunarea, a închis sesiunea Senatului."
In vreme ce evenimentele politice se desfăşurau la Bucureşti într-un ritm grabnic, Sultanul îşi aduna oştile
pe malul drept al Dunării. Acolo
aşteptau primul semnal, pentru a trece fluviul ca să restabilească ordinea în „Principatele vasale 11.
Aceasta era în linii cu totul generale situaţiunea politică a ţării, când s-a înapoiat Eugeniu Carada la
Bucureşti. Venise, trimis de Ion Brătianu, să aducă veşti asupra activităţii diplomatice pe care o desfăşuraseră
împreună peste hotare. La sosire, a fost întâmpinat cu multă bucurie. Era un om în care se putea pune multă
nădejde în vremuri grele.
Spre sfârşitul iernei, într-un târziu de noapte, Carada a fost trezit din somn. Miniştrii, adunaţi într-un
Consiliu neprevăzut, îl chemau în grabă. Armatele turceşti făceau ultimele pregătiri ca să treacă Dunărea.
Dimitrie Ghica, Ministru de Interne, numise pe energicul Carada Prefect al judeţului Vlaşca, punând sub
comanda lui câteva mii de ostaşi. I se da misiunea să împiedice cu orice preţ invazia musulmană. Eugeniu
Carada n-a stat mult pe gânduri. A primit imediat propunerea. Primejdia trecuse. Frunţile s-au luminat. Cu toţii
erau aşa de încrezători în priceperea lui Carada, încât nu mai aveau motive să fie îngrijoraţi. Numai Rosetti,
Ministrul Cultelor, era nemulţumit. Carada scotea singur „Românul11. Odată cu plecarea lui, apariţia ziarului
înceta. Mărturisindu-şi gândul, Primul Ministru Ioan Ghica l-a întrebat desnădăjduit pe Rosetti: „Ce este e făcut
dar?11 „Să plece Costache Ciocârlan11, a răspuns Carada. Aşa s-a şi hotărât. în zorii zilei, Ciocârlan a pornit cu
poştalionul spre Giurgiu. Frământa în minte planul de apărare a pământului strămoşesc, pe care i-1 schiţase la
plecare iscusitul strateg Eugeniu Carada.
Problema nu era definitiv soluţionată. Oştirea lăsată de Cuza număra aproximativ cinci mii de oameni şi era
lipsită de arme şi muniţii. Uşor se poate înţelege că, în aceste condiţiuni, nu era în stare să opună vrăjmaşului
prea mare rezistenţă. Trebuia deci înarmată şi sporită.
Prin Colonelul Iegota Bogdanovitz, refugiat polonez, Carada a luat contact cu comandantul armatei turceşti
din Rusciuc. De la acesta a cumpărat el, cu bani grei, materialul de război necesar, pe care l-a încărcat în şlepuri,
trecându-1 în ţară într-o noapte întunecoasă.
Tot din îndemnul lui Carada s-a înfiinţat garda naţională, care urma să lupte împotriva Turcilor alături de
armata regulată. Carada, în calitate de ofiţer superior, a luat chiar comanda unui batalion. Cum războiul aşteptat
n-a izbucnit, garda naţională a servit pentru menţinerea ordinei publice. Cu ajutorul ei, Carada a potolit la 18
Iulie 1866, fără vărsare de sânge, gravele mişcări antisemite. Şi tot datorită acestui corp s-a putut deplasa peste
Dunăre, în 1877, întreaga
noastră armată regulată, care a făurit pe câmpiile Bulgariei independenţa eternă a României.
Paralel cu organizarea şi înzestrarea armatei, se pregăteau alegerile pentru Constituantă. Locotenenţa
Domnească şi Guvernul erau de acord ca cele două mari partide politice, liberal şi conservator, să fie egal
reprezentate în noua adunare. Pentru stabilirea candidaturilor s-a format o comisiune, din care făcea parte şi
Carada, ca delegat al Partidului Naţional. în timpul lucrărilor, el a reuşit să strecoare între candidaţii conservatori
pe Lapatti şi alţi doi liberali, cari au fost aleşi. Echilibrul a fost deci rupt în favoarea stângei, care avea
majoritate în Adunare. Printre deputaţii liberali se afla şi Eugeniu Carada.
Adunarea a fost convocată în sesiune extraordinară la 28 Aprilie 1866. După ce Lascăr Catargiu a citit
mesajul, care poate fi considerat drept „inventariul României de la începutul Domniei Regelui Carol“, Dumitru
Brătianu a cerut ca Adunarea să se declare constituită în permanenţă, pentru a putea săvârşi marele act istoric.
Propunerea a fost adoptată.
Două zile mai târziu a izbucnit un conflict serios în sânul Consiliului de Miniştri. Reprezentanţii Partidului
Naţional, în frunte cu C.A. Rosetti, cereau votarea Constituţiei înaintea suirii pe tron a Domnitorului.
Conservatorii, temându-se de ideile prea înaintate ale roşilor, cari aveau majoritate în Adunare, se opuneau.
Discuţiunile deveniseră furtunoase. Unitatea Guvernului era ameninţată. în cele din urmă conservatorii şi-au
schimbat tactica. Admiteau punctul de vedere al liberalilor, cu condiţia ca proiectul de Constituţie să fie întocmit
până a doua zi.
Carada lua parte la lucrările Camerei. Rosetti s-a dus să-l caute. Găsindu-1, i-a comunicat în câteva cuvinte
intenţiunile Guvernului. Carada i-a răspuns că îşi poate lua angajamentul cerut. După o muncă neîntreruptă de
24 de ore, Rosetti şi Carada au terminat redactarea proiectului de Constituţie. A doua zi a fost prezentat
Consiliului de Miniştri.
în dimineaţa zilei de 1 Mai, Adunarea a ţinut şedinţă secretă. Luând cunoştinţă de hotărârile Conferinţei de
la Paris şi de negocierile ce au avut loc în vederea alegerii Domnitorului, a delegat o Comisune, în care a lucrat
şi Eugeniu Carada, pentru a întocmi răspunsul către Puterile garante. După masă raportorul Comisiunii a citit
Adunării proiectul de răspuns, care avea următorul cuprins:
„în consideraţiunea deferenţei ce datorează înaltei Porţi şi Puterilor garante, Adunarea, interpretă fidelă a
voinţei naţionale necurmată şi afirmată cu atâta
tărie de Divanurile Ad-hoc, de toate Adunările ulterioare şi, acum în urmă de Corpurile legiuitoare, la 11
Februarie, precum şi Plebiscitul din 2-8 Aprilie
Declară, pentru ultima oară, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, că voinţa nestrămutată a
Principatelor-Unite este de a rămîne pururea aceea ce sunt, o Românie, una şi nedespărţită, sub domnia ereditară
a unui Principe străin, luat dintr-una din Familiile suverane ale Occidentului, şi că Principele ereditar al
României, una şi nedespărţită, este Principele Carol Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, pe care şi
Adunarea, la rândul său, îl proclamă sub numele de Carol I.“
Acest proiect de răspuns a întrunit 109 voturi. Au fost 6 abţineri. Nimeni n-a votat contra. Eugeniu Carada
şi-a văzut visul împlinit. Luptase atâta pentru el. Şi era aşa de fericit. Peste câteva zile, Prinţul Carol, însoţit de
Ion Brătianu, avea să pună piciorul pentru prima oară pe pământul ţării româneşti.
Tot în ziua de 1 Mai 1866, Carada a mai avut o mare bucurie. Preşedintele Consiliului a depus pe biroul
Adunării proiectul de Constituţie, pe care-1 întocmise el şi cu C.A. Rosetti. Conservatorii şi-au atins însă ţinta.
Discuţiunea proiectului a început abia la 18 Iunie, după ce Principale Carol se urcase pe tronul României.
Primele cinci articole din proiectul de Constituţie au fost votate fără nici o modificare esenţială. Al şaselea
articol prevedea că „religiunea nu mai poate fi un obstacol la împământenire 41. Această dispoziţiune a dat
naştere unor frământări interne, care se înfăţişau sub un grav aspect social. Bucureştenii, întruniţi în mare număr
în faţa Adunării, protestau împotriva atitudinii Guvernului, care îşi însuşise proiectul. Din oraşele, târgurile şi
satele Moldovei, veneau neîncetat petiţiuni acoperite de mii de semnături, prin care se cerea îndepărtarea din
Constituţie a articolului care deschidea Evreilor drumul spre naturalizare. Se ridicase ţara. Discuţiunile în
Adunare erau extrem de violente. Manolache Costache Iepureanu, urcându-se la tribună, propune, pentru a
potoli spiritele, ca noua Constituţie să nu se mai ocupe de problema evreiască. Aplauzele furtunoase i-au
acoperit ultimele cuvinte. „Spre a curma toate îndelungatele discuţiuni, care se urmează asupra detaliurilor
Constituţiunei44, şedinţa Camerei a fost declarată secretă. S-a ales un Comitet, numit Comitetul Compromisoriu,
care să pună de acord proiectul cu părerile exprimate. Comitetul astfel constituit a suprimat din Constituţie toate
prevederile privitoare la Evrei. Cu aceste modificări, proiectul lui Rosetti şi Carada s-a luat în discuţiune la 25
Iunie şi a fost transformat în lege peste patru zile, la 29 Iunie 1866. A doua zi, Domnitorul a jurat pe noua
Constituţie, sub cârmuirea căreia România a vieţuit şi s-a dezvoltat mai bine de o jumătate de veac.
Introducând amintita dispoziţie în proiectul Constituţiei, Rosetti şi Carada nu se abăteau de la programul
Partidului din care făceau parte. Naţionalismul lor, dovedit prin fapte rămase nemuritoare, nu putea fi bănuit. Pe
atunci numărul Evreilor nu era prea mare în Principate. Unii dintre ei, pictorul Rosenthal şi doctorul Barasch de
exemplu, luptaseră alături de revoluţionari la 1848 şi meritau deci cetăţenia română. Iar alţii, deşi se
îndeletniceau cu operaţiunile speculative părăsite de Românii îndrăgostiţi de cultura pământului, nu ţineau prea
mult să fie naturalizaţi, aşezându-se deseori sub protectoratul altor puteri străine. Rosetti şi Carada se gândeau la
recunoştinţa patriei pentru cei dintâi. Pericolul care avea să ameninţe mai târziu Statul naţional, nici nu era
bănuit la 1866. De altfel şi mişcarea de stradă sub presiunea căreia Guvernul şi-a schimbat atitudinea faţă de
problema evreiască nu avea un caracter economic definit. Era de esenţă curat religioasă.
Activitatea deputatului Eugeniu Carada în Constituanta dizolvată la 6 Iulie 1866, nu se mărgineşte numai la
participarea la Comisiunea care a redactat răspunsul către Puterile garante şi la întocmirea, alături de C.A.
Rosetti, a proiectului de Constituţie.
Pentru a face faţă grelei situaţiuni financiare, în care se găseau Principatele după detronarea lui Cuza,
Carada împreună cu Brătianu au prezentat Camerei, la 29 Mai, un proiect de lege, prin care Guvernul era
autorizat să emită bilete garantate cu bunurile Statului, în sumă de 12.000.000 lei. Proiectul, întâmpinând o mare
împotrivire, a fost retras, iar Adunarea a votat a doua zi o moţiune prin care îşi exprima încrederea în Ion
Brătianu, Ministru de Finanţe. Ideea n-a fost însă definitiv părăsită. Cum vom arăta mai departe, proiectul a
devenit lege în 1877, după ce i s-au adus unele modificări neînsemnate.
De asemenea, în urma stăruinţelor repetate ale lui Carada, Constituanta a îndeplinit în şedinţa de la 30 Iunie
un mare act de recunoştinţă naţională, acordând cetăţenia de onoare lui Gladstone, John Arthur Roebuck, Jules
Michelet, Edgard Quinet, St. Marc Girardin, Paul T. Bataillard şi I.E. Abdolorgme Ubicini. Toţi luptaseră pentru
cauza românească peste hotare.
Deputatul Eugeniu Carada nu uita, însă, să scoată regulat „Românul41. După terminarea şedinţelor de la
Cameră, se ducea la redacţie, unde lucra singur deseori până dimineaţa. Dizolvându-se Constituanta la 6 Iulie, el
a putut să se ocupe numai de ziar. Peste câteva zile, la 21 Iulie 1866, Eugeniu Carada a devenit în mod oficial
redactorul „Românului", ocupând neîntrerupt înalta demnitate, cu care îl onorse C.A. Rosetti, aproape cinci ani.
în seara zilei de 31 Martie 1871, venind la redacţie, a auzit întâmplător, fără să fie văzut, o discuţiune aprinsă
între soţii Rosetti. Maria Rosetti era supărată pe dânsul, pentru că a rupt logodna cu fiica sa. Bătrânul democrat
îl apăra cu căldură. Pe atunci, redacţia ziarului era instalată în locuinţa lui Rosetti. Ştiindu-se urât de Maria
Rosetti, Carada nu mai putea să păşească pragul acestei case, pe care o iubise cu toată căldura sufletului său. A
doua zi, la 1 Aprilie 1871, i-a prezentat demisia lui Rosetti, care a primit-o cu ochii înecaţi în lacrimi. Nu a mai
insistat pe lângă copilul său sufletesc să revină asupra hotărârii. Cunoştea destul de bine caracterul dârz al lui
Eugeniu Carada.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Carada, ziarul a fost temeinic reorganizat între 1866-1871. Atunci a fost
angajat viitorul bărbat de stat, Emil Costinescu, ca redactor al desbaterilor parlamentare şi scriitorul Radu
Ionescu, care avea să fie trimis mai târziu la Belgrad, pentru a reprezenta România la Curtea lui Mihail IV
Obrenovici. Dacă în calitate de secretar de redacţie Carada primise zece galbeni pe lună, ca redactor a renunţat
la orice plată. Timpurile erau grele şi el se simţea extrem de fericit dacă ziarul putea să apară regulat. Orice
sacrificiu îl considera prea mic pentru „Românul", răspânditorul de gânduri înnoitoare şi ziditorul neobosit al
Statului naţional, de curând chemat la viaţă.
Generaţia de la 1859 a îndeplinit două dintre dorinţele rostite de divanurile Ad-hoc în 1857: unirea şi
autonomia Principatelor. La 11 Februaie 1866 s-au realizat cu unanima aprobare a ţării şi fără nici o zguduire
socială şi celelalte puncte programatice: Principe străin şi guvernământ naţional. în această perioadă sbuciumată,
„Românul" a luptat necontenit pentru înfăptuirea idealurilor naţionale. După 1866, sub îndrumarea lui Carada,
„Românul" şi-a făurit un nou ideal: unirea tuturor Românilor care se găseau răzleţiţi sub stăpânirile străine.
Atacurile împotriva acelora ce ne asupreau fraţii subjugaţi erau destul de dese. Din această cauză, Austria şi
Ungaria interziceau periodic vinderea ziarului pe teritoriile lor. Carada trimitea însă în Transilvania sute de
exemplare din fiecare număr, în plicuri închise. Şi tot din îndemnul lui, deputatul Iosif Hodoş a interpelat
Guvernul ungar asupra nedreptei măsuri pe care o luase.
Cu mult mai târziu, pe la începutul anului 1892, „Românul" era ameninţat să dispară. Vintilă, fiul lui C.A.
Rosetti, l-a rugat pe Carada să intervină. El a constituit un Comitet pentru salvarea ziarului. Emil Costinescu,
Costică Stoicescu, Vasile Lascăr şi alţii, dorind însă să
cumpere „Românul11 de la fiii lui Rosetti, aveau de gând să constituiască în acest scop un grup financiar sub
preşedinţia lui Carada. El nu a primit propunerea şi a continuat să sprijinească singur apariţia ziarului.
în redacţia „Românului11, Carada şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. Rosetti aprecia munca lui
desinteresată şi cunoştinţele bogate pe care le avea în toate domeniile. La 12 Martie 1866, pe când era Ministru
al Cultelor, Rosetti a supus Locotenenţei Domneşti spre aprobare „Regulamentul pentru formarea societăţii
literare române". Societatea, devenită la 29 Martie 1879, Academia Română, se înfiinţa pentru „a determina
ortografia limbii române, a elabora gramatica limbii române, a începe şi a realiza lucrarea dicţionarului român".
Numărul membrilor era limitat la 21, aleşi 3 din Moldova, 4 din Muntenia, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din
Maramureş, 2 din Bucovina, 3 din Basarabia şi 2 din Macedonia. Astfel compusă, Societatea constituia un
simbol al unităţii neamului. Unul dintre cele patru locuri destinate Munteniei, i-a fost rezervat lui Eugeniu
Carada de către C.A. Rosetti. Rodnica lui activitate literară îl îndreptăţea pe deplin să se numere printre primii
academicieni. Carada a refuzat înalta demnitate, cu o uşurinţă care a uimit pe mulţi dintre contemporanii săi.
Oamenii mari se cunosc uşor după modestia ce-i caracterizează.
X
„Cu convingeri adânci, clădite pe principii nemişcătoare, fu şi om de partid în înţelesul înalt al cuvântului,
care cere ca organismele devotate intereselor Statului să-i asigure desvoltarea prin acţiunea lor conştientă şi
disciplinată. “
Ion I.C. Brătianu
Principele Carol a luat o hotărâre înţeleaptă, păstrând la conducerea ţării coaliţia care-1 chemase să
domnească. Din primul Guvern, constituit la 11 Mai 1866, făceau parte: Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, Petre
Mavrogheni, Ion Cantacuzino, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Dimitrie A. Sturdza.
La 6 Iulie Adunarea a fost dizolvată, iar peste nouă zile Ministrul Lascăr Catargiu şi-a prezentat demisia,
formându-se al doilea Guvern constituţional sub preşedinţia lui Ion Ghica. Din Cabinetul lui Ghica nu făcea
parte Ion Brătianu. într-un frumos articol apărut în
„Românul“, Eugeniu Carada, probabil, explica astfel cauzele neaşteptatei crize ministeriale:
 „Nu ştim prin ce cause s-a descoperit o lipsă de încredere deplină, şi din nenorocire reciprocă, între
onorabilii d-ni Lascăr Catargiu şi Ion Brătianu. Acea neîncredere ar fi putut negreşit paraliza lucrările. D. Lascăr
Catargiu dându-şi demisiunea era şi drept, şi cuviincios, şi bine să se retragă şi d. Ion Brătianu. Retragerea
dumnealor a trebuit neapărat să aducă reformarea ministerului, care s-a şi făcut.
Acest minister este însă tot cel de la 11 Februarie, nu numai fiindcă este prezidat tot de d. Ion Ghica, dar
încă fiindcă în majoritatea lui este tot acela. Dacă dar ministerul de la 11 Februarie a fost primit cu aclamare de
naţiunea întreagă, dacă faptele lui au fost demne de drapelul acestei revoluţiuni - naţionalitate, libertate,
moralitate - ministerul actual trebuie să aibă deplina încredere a naţiunei."
Odată cu dizolvarea Constituantei au fost convocate colegiile, pentru ca să aleagă Corpurile Legiuitoare
după noua lege electorală, votată la sfârşitul sesiunii. Eugeniu Carada a candidat şi a fost ales deputat.
în această calitate, dar fără să aibă o delegaţie oficială, Eugeniu Carada pune la cale acte pe care Guvernul
cu greu şi le-ar fi putut însuşi în acele vremuri nesigure, când situaţia internaţională era destul de tulbure, iar
Principatele nu se bucurau încă de independenţă. Suirea Domnitorului Carol pe tronul ţării aprinsese în inima
conspiratorului de altădată dorinţa şi mai vie a desrobirii fraţilor de dincolo de munţi. Iar războiul austro-
prusian, care se purta atunci, era considerat de el ca venit la timp, pentru a-i netezi calea spre atingerea idealului
care-i frământa viaţa. Concepe un plan simplu de acţiune. Ardelenii aveau să se ridice ca un singur om şi să
hotărască singuri asupra viitorului lor. Carada devine sufletul mişcării. Travestit, trece Carpaţii de mai multe ori
şi discută problema cu luptătorii cari se găseau în fruntea Românilor. Nu are nici o clipă de odihnă. Ziua şi
noaptea organizează neîncetat revoluţia. Comanda răsculaţilor i-o încredinţează profesorului craiovean
Constantin Olteanu, nepotul lui Petru Maior. în tăinuitele văi ale munţilor, Carada făcuse mari depozite de arme
şi muniţii. Totul era gata. Nici un amănunt n-a fost uitat. Se aştepta semnalul răzvrătirii. Dar fulgerătoarea
victorie a Prusiei de la Sadova a frânt aripile avântului. Cu o neţărmurită durere în suflet, Carada şi-a văzut
planul năruit.
Cea dintâi legislatură constituţională s-a deschis la 15 Noemvrie 1866. în curând, la 21 Decemvrie, Ion
Ghica a anunţat demisia Cabinetului, motivând-o astfel:

„D-lor, nu aş voi să se interpreteze într-un mod sau altul demisiunea ministerului, de aceea trebuie să spun
cum a crezut ministerul posiţiunea sa. Acest minister s-a format după disolvarea Camerei. A venit apoi această
onorabilă Adunare, din nou aleasă, care nu a dat încă guvernului nici un minister. De aceea noi am crezut de
datorie a urma după uzul parlamentar, adică de a recomanda Măriei Sale un alt minister, pentru că am fost sigur
că Măria Sa va putea judeca, va putea şti să ia un minister, care să aibă toată încrederea şi simpatia acestei
Adunări."
N-a trecut însă mult şi Guvernul şi-a asigurat sprijinul majorităţii Camerei. După Crăciun, la 28 Decemvrie,
Ion Ghica revenind asupra demisiei Guvernului, adresa Camerei următoarele cuvinte:
„D-lor, după cum vă făcusem cunoscut în şedinţa trecută, noi ne dădusem demisiunea; ieri Măria Sa ne-a
invitat să ne luăm portofoliul; noi ne-am socotit datori a ne conforma cu această dorinţă a Măriei Sale."
Anul 1867 începe. Atmosfera politică era încărcată. Petre Grădişteanu deschide la 20 Februarie atacul
împotriva Guvernului, pentru că nu a prezentat nici unul dintre proiectele de legi conform prevederilor
Constituţiei şi propune „a se da d-lor miniştri un vot de neîncredere". Moţiunea a fost adoptată la 21 Februarie
cu 59 voturi contra 56.
C.A. Kretzulescu a format la 1 Martie al treilea Cabinet al lui Carol I. Ion Brătianu era Ministru de Interne.
Eugeniu Carada ocupa postul modest de şef de cabinet pe lângă Ion Brătianu. Muncea însă extrem de mult,
rezolvând singur cea mai mare parte a lucrărilor oficiale. Iar în timpul liber se ocupa de „Românul" şi organiza
serios cadrele Partidului Naţional Liberal, care intrase într-o fază nouă după votarea legii electorale. El nu se
mulţumeşte numai cu atât. Reuşeşte să imprime Partidului din care făcea parte o linie de conduită precisă, faţă
de variatele probleme care frământau pe atunci ţara. în programul întocmit în acel an de Partidul Naţional
Liberal, Carada, desigur, a cristalizat în următoarele formule lapidare ideile care aveau să formeze, puţin mai
târziu, axa întregei sale acţiuni constructive în domeniul economic:
„Criza noastră financiară, în mare parte, nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei
adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile
vicioase de percepţiune din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în
decădere. Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci
agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea
tranzacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor.
Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; făr§ căi de comunicare şi institute de
credit, acelea nu pot prospera.
 A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul aburului spre a grăbi
transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre.
Cu acest mod vom da viaţă agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta
chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului public."
Nici Ministerul lui Kretzulescu n-a durat prea mult. Retrăgându-se Ion Brătianu în cursul lunii Iulie,
întregul Guvern şi-a prezentat demisia.
Ştefan Golescu a constituit noul cabinet la 17 August. Ion Brătianu a fost numit Ministru de Finanţe în ziua
de 28 Octomvrie, în locul lui Ludovic Steege, demisionat la 30 Septemvrie.
Pe când în ţară frământările politice descurajau pe Carol I chiar de la începutul domniei, peste hotare se
ducea o înverşunată campanie de presă în contra Guvernului şi a lui Ion Brătianu. înlăturarea articolului 6 din
Constituţie era desigur cauza determinantă. Se mai adăugau însă şi alte motive care-1 făceau pe Brătianu să fie
considerat ca fruntaşul mişcării antisemite. Partidul Liberal, lipsit la început de aderenţi în Moldova, s-a văzut
silit să-şi apropie „fracţiunea liberă şi independentă" din Iaşi, care - cum scria Titu Maiorescu - „nu se menţinea
în efemera sa existenţă decât prin ura în contra străinilor şi îndeosebi contra Evreilor". După unirea lor cu
Partidul de la centru, membrii acestei grupări politice au fost toleraţi de Guvern să izgonească din Bacău câteva
familii israelite. Furtuna s-a deslănţuit. Finanţa internaţională, considerând măsura ca un avertisment dat
Evreilor aşezaţi în România, a pus în joc toate puterile sale. Presa engleză şi îndeosebi acea franceză, creease
ţării o atmosferă atât de dezastruoasă, încât Prinţul Carol-Anton de Hohenzollern, tatăl Domnitorului, scria fiului
său:
în momentul de faţă Franţa e singurul sprijin al României şi de aceea nu ar trebui indispusă. Chestiunea
evreiască a scos din sărite întreg Parisul Presa e stăpânită de bani evreeşti şi nu lasă să iasă la iveală nimic ce
ar prezenta chestiunea într-o altă şi mai bună lumină. E regretabil, dar nu se poate schimba nimic.
Situaţiunea aceasta, primejdioasă şi dăunătoare intereselor României, trebuia să înceteze. îndemnat de
Regele Carol I, Ion Brătianu a luat hotărârea, spre sfârşitul anului 1867, să se ducă în capitala Franţei pentru a
lămuri lucrurile. A plecat însoţit de Eugeniu Carada, care, prin cunoştinţele întinse ce le avea în străinătate,
putea să-i fie de un real folos. Şi aşa a şi fost. La Paris au reuşit să imprime o altă orientare presei, câştigând-o în
favoarea României. De acolo Ion Brătianu scria soţiei sale, la 7 Octomvrie 1867, următoarele:
Aici am sosit tocmai în timpul unei crise politice şi chiar ministerială în parte. Era neapărată nevoe să fiu
aici tocmai pentru aceasta, însă această stare mă face să pierd din timp. Lucrurile noastre n-ar merge rău, căci
nu disposiţiunile guvernului împărătesc sunt rele, ci intrigile boerilor, cari toţi şi-au concentrat puterile d-a
amăgi Europa în privinţa noastră. Unii o fac cu intenţiune, iar alţii orbiţi de pasiune şi de interese meschine.
Presa, cu toate acestea, a început să se desmeticească şi sper că în curând să se deştepte şi guvernul.
La 17 Octomvrie el adaugă că „aici lumea ne revine şi sper mult“.
Şi în sfârşit, la 21 Octomvrie acelaşi an, Ion Brătianu ruga pe soţia sa să spună lui „nenea Tufan [Ştefan
Golescu] că ziaristica merge bine; am legat iarăşi firele cu «Viitorul Naţional», cu «Veacul» (Le Siecle) foarte
tare, cu «Timpul» (Le Temps) cu «Opiniunea Naţională», cu «Libertatea» (La Liberte), cu Sfântul Marc (St.
Marc de Girardin), căruia după ce i-am cerut să-l văd, a venit el însuşi la mine, şi s-a arătat foarte amabil şi
dispus. Toată presa liberală va fi cu noi. Em. Kretzulescu (agent diplomatic) are «Patria» (La Patrie) şi
«Memorialul diplomatic»1'.
în câteva cuvinte, acestea au fost rezultatele obţinute la Paris de Ion Brătianu şi Eugeniu Carada. Pentru
acoperirea cheltuielilor reclamate de această misiune, Brătianu a vândut bogata şi frumoasa moşie Pleşoi
(Romanaţi), aşezată în lunca Oltului.
Din Paris, Brătianu a plecat la Reineck pentru a-1 vizita pe părintele Domnitorului Carol I. Carada, rămas
singur în capitala Franţei, continuă să desăvârşească opera începută. Articolele care apăreau în ziarele liberale
erau din ce în ce mai favorabile României. Carada nu se mulţumeşte cu atât. Scrie singur studiile: Les intrigues
de la Russie en Roumanie; La propagande russe en Orient, Bulgarie et Roumanie şi Les israelites, le
vagabondage et le Ministere Bratiano, pe care le-a răspândit m mii de exemlare şi prin care combătea cu multă
pricepere şi energie atacurile îndreptate împotriva României şi a Guvernului Brătianu.
în cea din urmă lucrare, Carada răspundea cu o desăvârşită obiectivitate lui A. Cremieux, care într-un
articol publicat la 22 Iunie 1867 în ziarul „Le Siecle", după ce înfăţişa România în cele mai negre culori, arăta că
Brătianu persecută pe Evrei, luând împotriva lor o serie de măsuri restrictive, care nu se aplică numai acelora de
curând veniţi în Principate, ci şi Evreilor stabiliţi pe pământul românesc după devastarea Ierusalimului de către
împăratul roman Titus.
Iată, după numărul festiv al revistei „Ramuri“ închinat „amintirii marelui patriot", cum înţelegea Eugeniu
Carada să apere ţara şi Guvernul faţă de atacurile tendenţioase ale lui A. Cremieux:
 „Noi, Românii, cunoaştem în d. Cremieux pe apărătorul dreptăţei şi al adevărului. Ne bucurăm şi-i suntem
recunoscători când vine să ne arate scăderile unor legi din ţară de la noi. Chiar când vine să ia apărarea Evreilor
indigeni. Dar regretăm când vine şi ne acuză pe baza unei informaţiuni greşite. Acuză pe ministrul Brătianu de
persecuţiuni în contra evreilor, pe când în ţară acestui ministru i se impută tocmai prea mare libertate ce o lasă
acestora.
Prin debitarea neadevărurilor se face un rău serviciu tocmai evreilor. Ministrul Brătianu este acuzat că pune
faţă de evrei în executare nişte legi în desuetudine. Dacă d. Cremieux ar fi citit «Monitorul» ar fi văzut că
aceasta este inexact.
Prin ordonanţa lui Ion Ghica în care se recomandă administraţiei să execute legile lui Cuza, până la
modificarea acestor legi, s-au luat în primul rând măsuri în contra vagabondagiului şi a stabilirei cămătarilor
streini la sate. Dar de ce se acuză Brătianu de nişte legi, pe cari nu le-a adus?
De altfel măsurile în contra vagabondagiului n-au în vedere pe evrei. Ele sunt pentru toţi indivizii fără de
căpătâi de orice naţionalitate ar fi ei. Fireşte, deoarece foarte mulţi evrei vin din Rusia şi Galiţia, măsurile se
aplică în primul rând acestor vagabonzi."
Mai departe scria că „Statistica probează că de vreo 30-40 de ani a venit din Galiţia şi Rusia un număr mare
de evrei, cari putem zice au fost goniţi din acele ţări. De unde până acum 8-10 ani erau în ţară 130.000 de evrei,
azi invaziunea acestora a luat proporţii aşa de mari, încât numărul lor în România se urcă la 400.000. Se trag
aceştia din evreii stabiliţi aici după victoria lui Titus?" întreabă Carada cu ironie pe Cremieux. în continuare
constată că „aceştia noui veniţi fac mult rău satelor, în care s-au încuibat" şi ajunge la concluzia că „Interesul
ţărei şi chiar interesul evreilor indigeni e ca să ne scăpăm de această haită de paraziţi, cari pentru a-şi câştiga
existenţa, recurg la toate mijloacele necinstite. în Franţa mare şi puternică, aşa ceva nu s-ar îngădui; de mult toţi
aceştia ar fi fost expulzaţi".
Cum vedem, Carada avea o soluţie radicală pentru rezolvarea problemei evreeşti în România. în 1866, când
a întocmit cu Rosetti proiectul Constituţiei, a fost deci pe nedrept considerat de unii ca filosemit.
Cât a stat la Paris, Carada l-a întâlnit pe financiarul Godillot, care obţinuse în timpul domniei lui Cuza
concesiunea pentru toate furniturile necesare armatei Principatelor.
Condiţiunile erau extrem de grele pentru Statul român. Carada a reuşit să-l convingă pe Godillot să rezilieze
contractul şi să construiască pentru acontul primit halele din Bucureşti, Iaşi şi Craiova, precum şi statuia
equestră a lui Mihai Viteazu.
De la Paris Carada s-a înapoiat pe la mijlocul lunii Noemvrie. Brătianu venise mai devreme.
La 1 Noemvrie s-au dizolvat Corpurile Legiuitoare. Guvernul a fost remaniat în ziua de 13 Noemvrie.
Brătianu a trecut la Interne, păstrând interimatul Finanţelor. Carada a devenit iarăşi şeful său de cabinet, în
primele zile ale lui Decemvrie ati avut loc alegerile, iar sesiunea ordinară s-a deschis la 3 Ianuarie 1868.
Noul an politic a început sub auspicii rele. Cu toate străduinţele lui Brătianu şi Carada, câteva ziare
franceze, engleze şi vieneze, puternic subvenţionate de finanţa internaţională, continuau să înfăţişeze România
ca ţara cea mai intolerantă faţă de Evrei.
Unele dintre ele au răspândit chiar ştirea că pe pământul românesc s-au organizat bande bulgare, care
aşteaptă momentul prielnic pentru a trece Dunărea, să aprindă iarăşi focul în Balcani.
în şedinţa Camerei din 1 Februarie 1868, P.P. Carp, ales de curând deputat pentru prima oară, ridică această
chestiune şi cere Guvernului să-şi precizeze punctul de vedere în politica externă. I-a răspuns Ion Brătianu cu
următoarele cuvinte istorice, care mai au încă pentru noi, după aproape şapte decenii, valoarea practică din ziua
când au fost rostite:
„Nu suntem însă lipiţi şi nu voim să ne lipim nici de politica Occidentului, nici de politica Orientului, nici
de aceea a nici unei părţi din lume; suntem numai alipiţi de politica noastră naţională."
Iar Camera a votat, în mijlocul aplauzelor îndelung repetate, această moţiune:
„Adunarea, respingând acuzările neîntemeiate ce se fac guvernământului României, şi al căror răsunet s-a
făcut interpelatorele, mulţumeşte guvernului de politica sa românească, şi trece la ordinea zilei."
Cu toate acestea bandele bulgare existau pe pământul românesc.
Erau organizate şi înarmate chiar de Eugeniu Carada, pe care nu-1 părăsise gândul desrobirii popoarelor
creştine din Peninsula Balcanică, însuşi Domnitorul Carol încuraja acţiunea lui Carada. „Tânărul
Principe11 - scrie d-1 C. Gane (P.P. Carp, etc., I, pag. 118) -, „în dorinţa lui de a vedea cât de curând realizându-
se visul Neatârnărei ţârei sale, închidea ochii la aceste uneltiri îndreptate în contra Turciei 11.
Pe la sfârşitul lui Aprilie, aceleaşi ziare străine susţineau că Guvernul român a dat ordin autorităţilor să
izgonească Evreii de la sate. Lordul Stanley atrage atenţia Parlamentului englez asupra acestor persecuţiuni şi
rosteşte câteva cuvinte grele la adresa ţării noastre: „Nenorocirea este pentru Evrei, dezonoarea pentru România!
11
Lui Carp i s-a dat o nouă ocazie să interpeleze Guvernul la 26 Aprilie. După ce a vorbit Ion Brătianu, Camera
a votat următoarea moţiune:
„Camera ascultând interpelarea d-lui Carp şi răspunsul dat de d. Ministru de interne, respinge acuzările de
persecuţiune contra Israiliţilor, ca neîntemeiate pe fapte, şi, aprobând întru toate purtarea guvernului, trece la
ordinea zilei.11
Atacurile externe împotriva Guvernului Brătianu deveneau din ce în ce mai violente. La 1 Mai s-a constituit
al cincilea Minister prezidat de Generalul Nicolae Golescu. A durat numai până la 16 Noemvrie acelaşi an, când
Domnitorul Carol I, determinat de împrejurări cu totul străine de luptele politice interne, a însărcinat pe Dimitrie
Ghica să formeze Guvernul. într-adevăr, documentele diplomatice ale Ministerului de Externe francez înfăţişau
astfel situaţia din România în Ianuarie 1869:
„în Principatele Unite tendinţele ministerului care era atunci la putere au fost până în ultimul moment,
pentru Turcia ca şi pentru toate celelalte Puteri interesate la menţinerea liniştei generale, subiectul unor serioase
îngrijorări. Organizate pe teritoriul român, sub ochii autorităilor româneşti, bande armate au trecut Dunărea şi au
încercat să răscoale Bulgaria. Deşi această încercare a dat greş din pricina nepăsărei populaţiunei ca şi din cauza
atitudinei energice a Guvernului otoman, totuşi ele au creat în părţile Dunărei de jos o frământare periculoasă,
care ar fi putut duce la o nouă conflagraţiune. în înţelegere cu celelalte Puteri am fost nevoiţi să protestăm în
modul cel mai energic pe lângă guvernul moldo-valah. înmuiat prin aceste sfaturi repetate, Prinţul Carol a
înţeles că nu era cu putinţă să păstreze mai multă vreme încrederea sa într-un cabinet a cărui politică
compromitea atât de grav interesele României.11
Neprevăzuta demisie a Cabinetului liberal a dat naştere unor mari agitaţii în toată ţara.
Cele din Capitală au fost puse la cale de Eugeniu Carada. Este bine să reţinem faptul. Vom putea să ne
explicăm mai uşor noua orientare politică a lui Eugeniu Carada.
Ion Brătianu a fost ales Preşedintele Camerei. Răceala dintre Corpurile Legiuitoare şi Guvern n-a întârziat
să se producă.
Brătianu, obosit şi bolnav, s-a retras la Florica în ziua de 7 Ianuarie 1869. Carada, rămas în Capitală, scotea
„Românul" şi lua regulat parte la şedinţele Camerei, în calitate de secretar. Din Bucureşti, el informa pe
Brătianu la Florica asupra tuturor evenimentelor politice importante. Brătianu primea unele veşti direct de la
Carada, iar altele îi erau comunicate prin soţia sa. Iată, de exemplu, ce-i scria la 9 Ianuarie Pia Brătianu soţului
său:
Carada a prânzit cu mine astăzi. îmi spuse că a fost o interpelare la Senat, făcută de Teii, pentru că ai
violat legea cu neplata vămei pentru intrarea silitrei, pucioasei etc., că nu puteai printr-un simplu ordin să
opreşti plata, ci trebuia să se treacă în contract. Zice că chiar ai noştri sunt contra. Aţi avut numai 14 voturi
care au susţinut să nu se trimită la secţii. Ministrul de resbel foarte puţin favorabil. Carada zice că a cerut să se
mai amâne în secţii, până vii tu. Eu îi am răspuns că tu zăboveşti, iar el m-a mângâiat că îi ai zis că o să stai
numai opt zile, prin urmare n-o să se amâne mai mult. Tot Carada îmi dete o scrisoare de la Dumitru...
La 11 Ianuarie Pia Brătianu era nemulţumită de tăcerea soţului. Credea că rândurile sale nu sunt citite.
Scriindu-i din nou la Florica, nădăjduia că va primi în curând răspuns şi adăuga în glumă, refe- rindu-se la
scrisorile sale „care sunt aşa de lungi": „N-ai cel puţin pe Carada, ca să ţi le citească, dar poate le aduci
pecetluite să ţi le citească aici".
Citatele de mai sus dovedesc îndeajuns legătura strânsă, intimă am putea s-o numim, dintre Eugeniu Carada
şi familia Brătianu. Faptul are o deosebită însemnătate. Ion Brătianu se hotăra greu să-şi aleagă prietenii. Cei ce
izbuteau să se apropie de dânsul, trebuiau să fie oameni de o neîndoielnică valoare morală şi intelectuală.
Eugeniu Carada a trecut uşor acest examen, devenind prietenul devotat şi colaboratorul permanent al lui
Brătianu.
Ion Brătianu şi-a clădit însă opera sa nemuritoare la lumina zilei. Alături de el Carada a lucrat întocmai ca şi
un miner anonim, care scoate diamantele sclipitoare din inima pământului negru. Când începeau să se arate
roadele muncii sale, se bucura ca un copil şi privea satisfăcut din umbră pe cei ce le culegeau.

Mihail Gr. Romaşcanu XI

„...Primul nostru rege preţuia pe acest republican respectuos, mai mult decât pe acei dinastici, care dacă
se credeau uitaţi prea mult în opoziţie, luau acele atitudini, care au umbrit primii ani ai Domniei marelui
monarch. “
Şt. Antim
Atacurile din ce în ce mai violente îndreptate împotriva României l-au determinat pe Prinţul Carol să
primească la 16 Noemvrie 1868 demisia lui Ion C. Brătianu. Se despărţea fără voie de sfetnicul cel mai
credincios. Singur o mărturiseşte Domnitorul la 3/15 Decemvrie 1868, notând în Memoriile sale următoarele
cuvinte:
 „Cu toate acestea am sfârşit prin a recunoaşte că fierberile spiritului liberal, care însufleţea pe foştii mei
miniştri, erau de de natură a răspândi în ţară surescitaţie supărătoare şi că ele se traduceau, sub un regim de
libertate absolută a presei, în articole ca cele ale unei obscure foiţe, ziarul „Perseverenţa 11. Cum toţi din toate
părţile s-au înţeles să facă pe d. Brătianu răspunzător de toate greşelile acestui patriotism nechibzuit, am preferat
să renunţ la serviciile acestui om de Stat eminent şi devotat decât să mă expun la imputarea de a pune o piedică,
reţinându-1 în funcţiune, întoarcerei liniştei şi păcei, a căror necesitate se simte în deobşte. Nu puteam să dau o
chezăşie mai bună despre propria mea iubire de pace, nici despre ferma mea intenţiune de a respecta tratatele.' 1
Iar în scrisorea trimisă a doua zi Principelui Regal al Prusiei, Domnitorul Carol îşi întregea gândul:
Pentru a da Europei o garanţie reală, că România nu doreşte nici decum să dea ocaziune la vreun conflict,
am primit la redeschiderea Camerelor demisiunea lui Brătianu.
Limpede rezultă, din aceste două citate, că Ion Brătianu a fost îndepărtat pentru motive cu totul străine de
acţiunea lui patriotică. I se făcuse în străintătae de către presa evreiască unită o atmosferă rea, pe care Prinţul
Carol nu înţelegea s-o nesocotească.
După retragerea lui Ion Brătianu, luptele politice au continuat să frământe ţara.
Guvernul cel nou, prezidat de Dimitrie Ghica, a fost primit chiar de la început cu o vădită neîncredere de
către Cameră şi Senat. Situaţia lui parlamentară devenea din ce în ce mai grea. Se aşteapta votul de blam al
Corpurilor Legiuitoare. Dar Suveranul ocolea dizolvarea lor.
în curând Guvernul va face greşeala să-l numească general de divizie la Bucureşti pe acel Macedonski, care
a fost pus în retragere prin decret domnesc în vremea lui Cuza Vodă. Neliniştea a cuprins corpul ofiţeresc.
Opinia publică era indignată. Pană Buescu, urcându-se la tribuna Camerei în ziua de 25 Ianuarie 1869, a cerut
lămuriri Guvernului. S-au născut discuţiuni furtunoase. în vâltoarea lor Eugeniu Carada a citit o scrisoare
publicată de Generalul Macedonski, prin care acesta îşi arăta neîncrederea în poporul român, consi- derându-1
stupid, incult şi inert. Iar Ion Brătianu a declarat că faţă de o asemenea numire ilegală, nu înţelege să mai acorde
Ministerului sprijinul său şi al majorităţii Adunării. Apoi Camera a votat în aceeaşi şedinţă următoarea
propunere a lui Petre Cernătescu:
„Adunarea, invitând pe onor. Guvern să binevoiască a revoca numirea d-lui general Macedonski, trece la
ordinea zilei.“
Acest vot de blam l-a silit pe Dimitrie Ghica să prezinte demisia Cabinetului. Domnitorul Carol n-a primit-
o, dar a semnat decretul de dizolvare a Parlamentului.
Alegerile pentru noua Adunare s-au făcut în Martie 1869. Conservatorii luptau din răsputeri. Doreau o
Cameră duşmănoasă lui Ion Brătianu. Dar nici Brătianu nu era omul care să se lase învins uşor. Ajutat de C.A.
Rosetti şi Eugeniu Carada, el răspundea cu o putere mereu sporită atacurilor îndreptate în contra Partidului
Naţional Liberal.
Domnitorul Carol era neliniştit. Brătianu avea o atitudine prea dârză. Amicii lui credincioşi, Rosetti şi
Carada, erau necruţători. Cel din urmă îndeosebi, ducea prin „Românul“ o violentă campanie în contra
Guvernului, care înţelegea să facă alegerile sub teroare. Câteodată articolele lui Eugeniu Carada loveau chiar
mai sus.
în seara zilei de 28 Martie 1869 s-au terminat alegerile pentru Cameră, pe care C.A. Rosetti le va compara
puţin mai târziu cu „drama jucată la Forlimpopoli de către II Passatore“. Eugeniu Carada a candidat la al III-lea
colegiu din Capitală şi a fost ales cu o mare majoritate. Nu a putut pătrunde însă în Cameră, din cauza unei
manopere ce s-a făcut la calcularea voturilor. De altfel Partidul Naţional Liberal era slab reprezentat în Adunare.
Guvernul a întrebuinţat toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână, pentru a atinge acest scop. însuşi
Suveranul se pare că nu a crezut necesar să intervină, pentru a înfrâna cu energie prigoana deslănţuită de Guvern
împotriva opoziţiei. I-a trimis însă vorbă lui Ion Brătianu, la Piteşti, că-1 va „face răspunzător de dezordinele ce
s-ar produce în alegeri11 (Memoriile, V, pag. 29).
 Felul cum a fost înlăturat Brătianu în Noemvrie 1868 şi teroarea tolerată sub care s-au făcut alegerile în
Martie 1869, deşteaptă în Eugeniu Carada pe republicanul de altădată. Noua lui orientare politică a fost în
curând îmbrăţişată şi de alţi fruntaşi ai ţării. Numărul lor va fi destul de mare după izbucnirea războiului franco-
german din 1870, care a contribuit la întărirea trecătorului sentiment antidinastic în România. Alături de
„Românul", foaia „Traian" a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu începe să răspândească ideile răposatului Simion
Barnuţiu, împotriva Principelui străin. Alte ziare pornesc pe acelaşi drum.
Guvernul lui Dimitrie Ghica, după câteva remanieri, şi-a dat demisia la 27 Ianuarie 1870.
în ziua de 2 Februarie s-a format cu multă greutate Ministerul prezidat de Al.G. Golescu, care a durat numai
până la 20 Aprilie. Sub această scurtă guvernare a fost ales deputat la Mehedinţi Alexandru Ion Cuza. Fireşte,
fostul Domnitor n-a primit mandatul. Atitudinea lui nu micşorează însă valoarea istorică a faptului petrecut, care
ne destăinuieşte o anumită stare de spirit a alegătorilor români.
Va urma acum Cabinetul lui Manolache Costache Iepureanu. Era al VlII-lea Minister al unei domnii care nu
împlinise încă patru ani.
Ion C. Brătianu nu mai are nici un amestec în conducerea ţării. S-a retras chiar şi din Cameră, fiind urmat
de C.A. Rosetti.
Alegerile din primăvara anului 1869 n-au fost uitate.
Trupele germane înaintează spre inima Franţei.
Sentimentul antidinastic se adânceşte în România.
Eugeniu Carada s-a aşezat în fruntea acelora cari doreau schimbarea domniei.
Conspiratorul din alte vremuri s-a trezit ca dintr-un somn adânc. Este sufletul mişcării. Colindă iarăşi ţara
de la un capăt la altul. Bate drumuri pe care le-a mai făcut şi în alte rânduri. Pretutindeni organizează temeinic.
Revoluţia avea să izbucnească deodată în şapte oraşe. Fiecare localitate urma să proclame câte o regenţă şi toate
trebuiau să cheme la domnie pe vărul lui Napoleon al IlI-lea.
S-a fixat ziua şi ceasul. Focşanii cer în ultimul moment o scurtă amânare. Se trimit noui ordine centrelor
conspirative. Sunt ascultate. Singur nerăbdătorul Colonel Candiano Popescu, acum deputat, aprinde focul la
Ploeşti în noaptea de 7 spre 8 August 1870 şi proclamă Republica.
Sub ameninţarea revolverelor, telegrafiştii sunt îndemnaţi să vestească în ţară şi străinătate detronarea
Prinţului. Semnele lor nu sunt cunoscute de revoluţionari şi ei anunţă numai Capitala. Soseşte îndată Batalionul
4 Vânători comandat de Maiorul Gorjanu. După
24 de ore, Republica de la Ploeşti a fost trecută în rândul întâmplărilor pe care le va aminti istoria. Candiano
Popescu a fugit la Buzău, unde a fost arestat. Iar Donitorul Carol însemna la 8/20 August 1870 în Memoriile sale
pentru posteritate:
„Vin veşti mai amănunţite asupra luptelor din jurul Metzului; drumul Parisului e deschis Germanilor. La
Bucureşti sunt foarte abătuţi de vestea acestei victorii.
Noaptea trecută a izbucnit un fel de revoluţie la Ploeşti; s-a luat cu asalt cazarma dorobanţilor în care se
aflau numai 7 soldaţi şi câţiva recruţi, s-a declarat prinţul detronat, proclamând pe generalul N. Golescu
locotenent provizoriu şi pe Ion Brătianu ministru de război ad-interim.
Deputatul Candiano Popescu, care e în capul mişcării în calitatea sa de nou prefect al judeţului, a dat ordine
pentru concentrarea trupelor!"
Suveranul se înşela considerând mişcarea copilărească. în curând va ajunge la convingera că lucruile erau
mai grave.
Eugeniu Carada a plecat imediat la Ploeşti. După ce constată acolo că revoluţia n-a reuşit din cauza grabei
lui Candiano Popescu, se înapoiază nesupărat de nimeni la Bucureşti.
în acest timp încep arestările. Numărul celor închişi trece peste douăzeci. Ion Brătianu se află printre ei.
Poliţia îl caută şi pe Eugeniu Carada. Rosetti şi fraţii Goleşti stăruiesc pe lângă dânsul să treacă graniţa. Carada
nici nu vrea să audă. Nu poate lăsa pe alţii să sufere, pentru că i-au ascultat îndemnurile. Dar nici nu vrea să fie
încă arestat. Conspiratorii încercaţi nu lasă niciodată dovezi de vinovăţie. După ce le distruge pe toate, Carada
publică o scrisoare în „Românul", prin care invită autorităţile să-şi facă datoria, anunţându-le că-1 pot găsi
oricând acasă sau la redacţie. Comisarul Culoarei de Roşu a fost trimis să-l aresteze. Se gândeşte şi acesta să-l
salveze pe Carada, sfătuindu-1 să fugă. El se obliga să raporteze că scrisoarea apărută în „Românul" a fost o
glumă. Un surâs amar a înflorit pe faţa lui Eugeniu Carada. Apoi a deschis uşa şi a pornit spre Poliţie urmat de
Comisar. Cât de puţin îl cunoşteau oamenii pe acest om?!
L-a judecat Curtea cu Juraţi din Târgovişte. Apărători i-au fost Ion Brătianu şi Nicolae Fleva. Şi a fost
achitat.
Pe scurt, acestea sunt faptele petrecute.
 Deseori s-a susţinut că acţiunea lui Eugeniu Carada din această vreme a fost determinată de înlăturarea lui
Ion Brătianu de la putere. Credem că această explicaţiune nu este valabilă. Eugeniu Carada nu era un sectar.
Oricine ar fi fost îndepărtat de la conducerea ţării în aceleaşi condiţiuni ca Ion Brătianu, adică sub presiuni
lăturalnice, aşa
cum rezultă chiar din extrasele pe care le-am făcut mai înainte din Memoriile Domnitorului, suntem siguri că ar
fi găsit în Eugeniu Carada un vajnic sprijinitor. Cu atât mai mult el nu putea să admită îngenuncherea din
îndemnul străinilor, a unui om care adesea şi-a pus viaţa în primejdie pentru patria lui. Şi tot Eugeniu Carada
avea convingerea neclintită că în orânduirile lăuntrice ale ţării, nici un amestec din afară nu este îngăduit.
întotdeauna s-a ridicat împotriva acelora cari căutau sprijin peste hotare. Această credinţă a mărturisit-o răspicat
în scrisoarea din 1864 adresată lui A. Panu: „Lucrările oculte lângă străini nu se cuvin amicilor libertăţii...
Deprinşi a cerşi toate de la străini, incapabili de a da mâna la un avânt propriu naţional, ei caută scăparea acolo
unde cred c-o pot găsi“. Celelalte fapte amintite, alegerile din 1869 şi războiul franco-german, desigur că au
înrâurit şi ele asupra lui Carada. Influenţa lor n-a fost însă hotărâtoare.
Iată, în câteva cuvinte, adevăratele motive pentru care Eugeniu Carada s-a ridicat împotriva celei de a doua
domnii a României, împământenită ca şi cea dintâi, tot cu sprijinul lui nemărginit.
Nimeni nu l-a înţeles poate mai bine pe Eugeniu Carada decât Regele Carol I. Suveranul aprecia mult tăria
de caracter şi patriotismul luminat al acestui om. El ştia că Eugeniu Carada era mânat în toate acţiunile numai de
o puternică dragoste de ţară. De aceea, Regele avea grija să întrebe întotdeauna când i se prezentau proiectele de
legi, dacă au fost văzute de Eugeniu Carada. Era o măsură în plus pe care Carol I o lua, în înalta lui înţelepciune,
pentru a da României legi potrivite nevoilor sale. De câte ori se îmbolnăvea Carada, Regele trimitea pe Ion
Kalinderu să se intereseze de starea sănătăţii. Şi se bucura mult când i se aduceau veşti bune.
Eugeniu Carada nu-şi regreta niciodată faptele, pentru că ele erau fructul unei îndelungate chibzuinţe.
Acţiunea lui se desfăşura însă întotdeauna în cadrul intereselor generale. De aceea când va asista puţin mai
târziu la frământările politice care desbinau ţara, Carada se întoarce la vechea convingere care i-a călăuzit paşii
înainte de 1866. Şi crede cu sinceritate acum, organizatorul revoltei din 1870, că numai Regele Carol I poate
asigura României un viitor strălucit. Iar când unii atacă Dinastia, Carada e primul care începe lupta împotriva
acestor rătăciţi şi nu se lasă până nu-i aduce la calea dreaptă. încă o dovadă că Eugeniu Carada ţinea la ideile lui,
numai atâta vreme cât puteau fi folositoare ţării.
Amintirea unui fapt petrecut după războiul independenţei ne va da posibilitatea să înţelegem şi mai bine
sentimentele pe care Eugeniu
Carada le nutrea faţă de Vodă Carol, împotriva căruia se ridicase el cândva.
Ne-am ocupat în altă parte a lucrării de legăturile puternice pe care le avea Eugeniu Carada cu conducătorii
popoarelor de la Sudul Dunării. Urmărea înjghebarea unei confederaţii creştine în Balcani, în a cărei compunere
România urma să ocupe locul de frunte. Când rusofilii din Bulgaria l-au răsturnat pe Prinţul Battenberg, Carada
a reuşit să-l readucă la tron, dând ordine telegrafice autorităţilor româneşti din oraşele aşezate pe malul Dunării
să sprijinească acţiunea lui Stambuloff. Totuşi Battenberg n-a putut să se menţină multă vreme. Căzând în cursa
întinsă de Consulul rus din Rusciuc, a fost silit să abdice. Bulgaria se afla în plină criză politică. O delegaţie
trimisă de Stambuloff la Bucureşti s-a întâlnit cu Eugeniu Carada şi i-a propus formarea unei uniuni româno-
bulgare, în care României i se rezerva dreptul exclusiv să aibă Ministerele de Război şi Externe, iar Regele
Carol I avea să poarte şi coroana Bulgariei. Stambuloff aştepta un singur cuvânt de la Carada, pentru a proclama
pe Carol I Suveran al Bulgariei. Regele, care se găsea la Sinaia, înclina să admită propunerea. Ion Brătianu,
întorcându-se de la Govora, l-a sfătuit pe Suveran să renunţe la acest gând, a cărui înfăptuire ar fi putut
determina intervenţia Rusiei. Iar Eugeniu Carada a regretat toată viaţa că nu a luat singur răspunderea actului
istoric, autorizându-1 pe Stambuloff să proclame unirea. A pierdut atunci prilejul Eugeniu Carada să fixeze o
piatră nouă în coroana Regelui Carol I. Şi i s-a părut că iarăşi s-a ivit momentul favorabil, când Sârbii au omorât
pe Regele Alexandru şi pe Regina Draga. Dar puţini au fost aceia cari i-au înţeles gândurile. Dacă ar fi fost
ascultat, poate că ar fi trăit şi el ziua să vadă înfăptuită unitatea noastră naţională, pentru care atât de mult a
luptat.
Regele Carol I şi Eugeniu Carada urmăreau cu pasiune un singur scop: înălţarea patriei. Pentru atingerea
lui, amândoi mergeau pe acelaşi drum. Şi totuşi, ca oameni nu se întâlneau niciodată. Suveranul îl invita pe
Carada la toate serbările de la Palat. Dar el nu se ducea. Nici chiar atunci nu s-a dus, când a fost chemat în mod
oficial pentru a i se încredinţa Direcţia Generală a Căilor Ferate. A plecat la Craiova, unde a stat mai multe zile
ca de obiceiu.
Fără să se descurajeze, Regele a încercat să-l întâlnească prin surprindere. A venit la Banca Naţională a
României în vara anului 1890. Nu şi-a anunţat vizita. Dorea să vadă localul de curând isprăvit. Şi nădăjduia că-1
va găsi şi pe Carada. Consiliul a ieşit în întâpinarea Regelui. Carada s-a strecurat pe o poartă ferită şi a pornit
spre casă.
Aproape la fel se vor petrece lucrurile peste câţiva ani. Avea loc în Cişmigiu o serbare naţională. Din
comitetul de organizare făcea parte şi Eugeniu Carada. Când a sosit Suveranul, tot neanunţat, urmele lui Carada
s-au pierdut pe aleile lăturalnice şi nimeni nu l-a mai putut găsi. S-a întors în amurg, după plecarea Regelui.
Vom mai aminti că la serbările militare Eugeniu Carada se ducea rar şi niciodată nu lua loc în tribuna
oficială unde era invitat. Se pierdea în mulţime şi urmărea cu ochii înlăcrimaţi defilarea armatei în care avea
multă nădejde. Asculta cu aceeaşi plăcere marşurile răscolitoare, ca şi armonioasele simfonii ale lui Beethoven.
Primele înviau în el pe tânărul de altădată, celelalte îi duceau gândurile spre nemărginire.
Pentru care motive ocolea Eugeniu Carada întâlnirea cu Regele Carol I? Iată o întrebare căreia nu i s-a dat
până acum un răspuns satisfăcător. înclinăm să admitem că un puternic simţimânt de demnitate îl împiedica pe
răzvrătitorul din alte vremuri să întindă mâna Suveanului al cărui slujitor credincios era acum. Şi am putea să
mai adăugăm că republicanul din Eugeniu Carada nu murise. Republica era un principiu al vieţei sale, la care
ţinea mult, cu toate că ajunsese la convingerea că monarhia era singura formă potrivită poporului român.
Avea un ideal, dar se ferea să-l împărtăşească cuiva. Era convins că numai aşa îşi serveşte ţara cu credinţă.
Amintirea unui fapt, neînsemnat în aparenţă, ne va face să înţelegem şi mai bine sufletul republicanului care
lupta pentru întărirea monarhiei în România.
în cursul anului 1905, sculptorul Hegel i-a trimis în dar lui Eugeniu Carada o statuietă a Regelui Carol I,
însoţind-o de aceste cuvinte scrise: „Sper că veţi găsi un mic loc pentru Majestatea Sa în salonul vostru“. Carada
a primit opera artistului pe care-1 aprecia, dar a fost cuprins de o neînţeleasă stânjenire în faţa chipului turnat în
bronz al Regelui. Până când i-a găsit o aşezare definitivă, pe un cămin alb, Carada schimba des locul statuietei şi
se întreba nedumerit: „Ce-o fi căutând Regele Carol la mine în casă?“
Cu toate acestea anii treceau şi aceşti doi oameni uniţi într-un gând munceau stăruitor pentru binele patriei,
fără să se vadă. Ce însemnătate are faptul, când ei se înţelegeau şi se stimau de departe?!
Lui Eugeniu Carada i-a fost dat să moară cu puţini ani înaintea Regelui Carol I.
Când cortegiul funebru a trecut prin faţa Palatului, a fost scoasă garda din ordinul Regelui şi a dat onorurile
cu drapel şi muzică. Iar în pervazul unui geam, împietrit de durere, stătea însuşi Regele ţării,
care îndura cu greu clipa despărţirii de un sfetnic devotat. A fost cel mai mişcător omagiu adus memoriei aceluia
care făcea ultimul drum spre locul de veşnică odihnă.
Câtă nobleţă în acest gest regesc! Cât de bine l-a înţeles Carol I pe răzvrătitul de la 1870!
Revoluţia de la Ploeşti a fost singura înfrângere din viaţa lui Eugeniu Carada, pe care el şi-o amintea cu o
nemărginită bucurie în suflet.
XII
,yiaţa lui Carada trebuie cunoscută de generaţia actuală pentru a se şti greutăţile cu care marele român a
luptat pentru a pune temelii solide la edificiul patriei. “
Gr. Trancu-Iaşi
După revoluţia de la Ploeşti nu a trecut mult timp şi Eugeniu Carada a plecat pentru totdeauna din redacţia
„Românului11. Cauze străine de voinţa lui, pe care le-am arătat în altă parte, l-au determinat să părăsească la 1
Aprilie 1871 ziarul căruia i-a închinat munca celor mai frumoşi ani ai vieţii sale.
Chiar dacă nu am cunoaşte data când Carada a luat această hotărâre, am putea s-o precizăm cu uşurinţă.
„Românul" începe să apară neregulat. Articolele publicate nu mai sunt străbătute de spiritul revoluţionar.
Administraţia lasă mult de dorit. Abonamentele s-au împuţinat. încasarea lor se face cu gretate. Familia
vizionarului Rosetti, care a fost de câteva ori ministru până atunci, îndură cumplite lipsuri materiale. Singur
C.A. Rosetti zugrăveşte cu o neîntrecută sinceritate această stare de lucruri, într-o mişcătoare scrisoare pe care i-
a trimis-o de la Piteşti, lui Eugeniu Carada, în ziua de 17 Iulie 1872:
Marţi, 17 Iulie 1872
Iubite Carada,
îmbrăţişarea ta electrică fu pentru noi cu atât mai dulce, cu cât fu unica ce primirăm. Ea fu asemenea
binefăcătoare pentru noi, căci primisem cu două zile înainte o telegramă de la Ion Brătianu, care îmi spune că
trebuie să merg cât mai curând în Bucureşti, fiindcă Costinescu este silit să meargă la băi. Administraţiunea
mai cu seamă a mers rău de tot; de şase luni conturile nu mai sunt încheiate, totul este încurcat şi destrămat şi
abonamentele plătite ajunseră abia la 1000, şi aceasta în lunile cele mai producătoare ale iernei.

înţelegi acum dureroasa stare morală şi materială în care mă aflu şi eu şi Maria. A ne despărţi este pentru
noi o întreită durere. Puţin mai avem încă a fi împreună şi din acel puţin să pierdem din nou mai multe luni? Şi
pentru ce? Pentru ca să avem o bucăţică de pâine. Dar ea nu poate să lase pe băieţi singuri, mai cu seamă pe
Horia. A treia durere, în sfârşit, este că ne despărţim fără a şti pentru cât timp şi fără speranţă că voi putea
îmbunătăţi situaţiunea materială în două şi trei luni. Sufăr dar foarte şi de aceea căutai oarecare uşurare,
vărsându-mi niţel focul în iubitoarea ta inimă.
Sănătatea aici n-a prea mers bine. Horia a fost bolnav de friguri şi tot nu este încă bine. Ceea ce îmi face,
însă, rău, este că Maria scade mereu din sănătate. Nu mai are o zi în care să fie bine. Slăbiciune mare, dureri
de cap şi altele, şi nu voeşte să se caute iar lipsa mea o va slăbi şi mai tare.
Eu cred că voi pleca peste 5-6 zile. Dacă, dar, mai stai mult pe acolo şi dacă ai ceva a scrie, sau zice lui
[George] Eliad, spune-mi şi ştii că voiu face tot cu plăcere. Trimite-mi şi două rânduri prin care să autorizi pe
cine în drept, a-mi da apartamentul tău [din Bucureşti].
„Românul“ iese din nou, mai îndată după plecarea ta de-aici, sub redacţiunea lui Ion Brătianu. Am primit
astăzi o epistolă de la Theodorescu [G. Dem.] în care-mi spune aceasta, zicând că Costinescu suferă de
nevralgie şi altele, şi nu mai poate. încolo nu mai ştiu nimic.
Te îmbrăţişăm cu toţii, cu iubire şi dor.
C.A. Rosetti
Vărsându-şi focul în iubitoarea inimă a lui Eugeniu Carada, C.A. Rosetti îşi uşura sufletul la 17 Iulie 1972,
deci după ce trecuse mai mult de un an de la despărţirea lor. Faptul este destul de însemnat, într-adevăr, s-a scris
cândva că îndată după ce s-a retras de la „Românul41, Carada a rupt vechile legături de prietenie pe care le avea
cu Rosetti. Nu suntem bănuitori. Dar nici nu putem îngădui ca întunericul să stăruiască acolo unde se poate face
lumină deplină.
După ce a părăsit „Românul44, Eugeniu Carada a rămas o bucată de vreme în Bucureşti, ocupându-se serios
de organizarea prăvăliei sale din strada Nouă Nr. 5 (astăzi Edgar Quinet). Această întreprindere a înfiinţat-o el
încă din anul 1864 şi a aşezat-o sub conducerea unui cinstit negustor, George Heliade, care a avut, după cât se
pare, un rol mai răsărit în timpul revoluţiei de la 1848. Acolo se vindeau toate produsele fermei Florica. „în
acest mod - scrie d-1 C.I.C. Brătianu - el a ajutat gospodăria lui Ion Brătianu, care era prea preocupat de marile
interese ale ţărei, ca să poată să se ocupe şi de vânzarea produselor proprietăţii Florica. în acele momente grele,
când patrioţii români îşi cheltuiau averile şi neglijau interesele lor materiale pentru ţară, Eugeniu Carada găsise
mijlocul să le procure mijloacele necesare întreţinerei familiei lor şi în acelaş timp să-şi creeze şi venitul din
care nu numai că trăia, dar şi cu mâna largă ajuta mişcarea politică în slujba căreia intrase. Această prăvălie a
fost izvorul averei lui Eugeniu Carada. Tot ce întreprindea Eugeniu Carada trebuia să reuşească. Spiritul său
practic de organizator era nepreţuit şi dânsul a fost unul din principalii colaboratori ai lui Ion Brătianu pentru
politica sa economică financiară.'* Prăvălia lui Carada a avut şi un însemnat rol educativ pentru marii noştri
agricultori (Ştirbeii, Cantacuzineştii, Bagdaţii etc.), cari i-au urmat exemplul, înfiinţând în Capitală întreprinderi
asemănătoare, prin care şi-au putut desface produsele moşiilor lor.
Timpul pe care l-a petrecut Eugeniu Carada în Bucureşti, după ce s-a retras de la „Românul", nu a fost prea
lung. S-a îndreptat în curând spre Franţa, pe care o considera ca a doua sa patrie. Acolo i-a trimis Rosetti la 17
Iulie 1872 scrisoarea pe care am tipărit-o mai înainte.
Ce gânduri ascunse frământau iarăşi mintea lui Eugeniu Carada? Ce îndemnuri l-au determinat să plece?
Era vechea lui dorinţă să vadă uniţi Românii de pretutindeni, într-un singur Stat nou şi puternic.
După războiul de la 1870 s-a prăbuşit cel de al doilea Imperiu. Eugeniu Carada avea convingerea că Franţa
republicană va continua politica lui Napoleon al IlI-lea, eliberând popoarele aflate sub apăsătoarele juguri
străine. De ceea se ducea la Paris. Lipsit de orice sprijin şi fără nici o calitate oficială, singur şi-a luat sarcina
grea să facă cunoscute peste hotare drepturile istorice pe care le avea România asupra ţinuturilor de dincolo de
munţi.
Ajuns în capitala Franţei, Eugeniu Carada s-a grăbit să vadă pe toţi prietenii lui din alte vremuri, prin
mijlocul cărora a reuşit să-şi mărească numărul cunoscuţilor. Cercurile republicane, care aveau o covârşitoare
influenţă asupra politicii franceze, îl interesau îndeosebi, pentru motive uşor de bănuit. Din acea vreme
dăinuiesc legăturile lui strânse cu Leon Gambetta, Jules Ferry, Floquet, Prinţul Constantin Vrede, Duffaure,
Eiffel, Valerian de Panaief, Hebrad, Rostant, Contele de Chaudordy, Ubicini, Bataillard, Cămile Flammarion şi
alţii. Pe toţi reuşeşte Eugeniu Carada să-i câştige pentru cauza pe care o îmbrăţişase cu atâta căldură sufletească.
Dar acţiunea lui Eugeniu Carada nu se mărgineşte aici. El avea un vast plan de activitate, metodic întocmit,
pe care nu înţelegea să-l părăsească.
împreună cu Louis Blanc şi avocatul Alfred Talandier el scoate ziarul „L’Homme Libre“, în care strecoară
în mod constant articole privitoare la situaţia Românilor aflaţi sub stăpâniri străine.
Şi pentru a forma în Franţa un curent cât mai puternic în favoarea unirii tuturor ţinuturilor româneşti,
Carada începe să activeze în
rândurile republicanilor francezi. Organizează întruniri publice. Prezidează comitete. Se interesează de alegeri.
Pe scurt, ia parte la toate luptele politice întocmai ca un adevărat fiu al Franţei. Era aşa de mult iubit de masele
populare, încât republicanii dintr-un arondisment parizian au luat hotărârea în 1876 să-i susţină candidatura la
Cameră, considerându-1 francez de la Miază-Zi. Carada le-a mărturisit că e român şi a recomandat în locul său
pe Alfred Talandier. Când au aflat adevărul, alegătorii au fost cuprinşi de o adâncă părere de rău. Au ascultat
însă sfatul lui şi Alfred Talandier a fot ales deputat în Circumscripţia a Il-a din Sceaux (Seine).
Vrednic de amintit este faptul că Eugeniu Carada a zădărnicit lovitura pusă la cale împotriva Republicei,
dând informaţiuni lui Gambetta despre planul urzit de Mareşalul Mac-Mahon.
Pe când se afla în Franţa, la 1875, Eugeniu Carada a publicat o interesantă lucrare intitulată: La Roumanie
et la politique allemande en Orient. Deoarece nu am putut găsi acest studiu, dăm asupra sa următoarele lămuriri,
pe care le extragem din broşura d-lui M. Theodorian (pag. 56-7):
„Vorbeşte de revoluţia din Ploeşti, ca să spue că «dacă tinerii din fruntea mişcărei nu ar fi neglijat să ia
toate precauţiunile, şi dacă ea ar fi fost mai bine combinată şi condusă, ar fi fost cu putinţă să se schimbe într-o
revoltă generală, fiind dată starea spiritelor». Mai spune că, în 1867, se încercase să dea concesia drumurilor de
fier francezilor. «Guvernul, prin organul unuia din amicii săi, ce se găsea în Franţa, căuta să favorizeze
întemeerea unei societăţi franceze». Adaogă apoi, că la 1868, D. de Keyserling, reprezentantul Prusiei în
Bucureşti, se destăinui unuia din şefii partidului liberal. Propuse constituirea unui stat, care să unească România
cu Ungaria, sub sceptrul unuia şi acelaşi rege, Carol, lăsând fiecărei ţări guvernul şi parlamentul său deosebit.
Statul acesta ar fi menit să joace un mare rol în Orient, şi să se substitue foarte curând Turciei. El dă pe faţă
planul, fiindcă «popoarele posed uneori instinctele de conservare şi de prevedere, ce lipsesc diplomaţiei»; şi
trebuieşte «Europa Apuseană să-şi dea bine seama de starea lucrurilor, ca să salveze atât libertatea şi
independenţa naţională a popoarelor de la Răsărit, cât şi interesele echilibrului european» 1'.
Acestea sunt principalele idei pe care le desvoltă Carada în amintita sa lucrare.
Rezultă limpede, din expunerea sumară pe care am făcut-o până acum, că Eugeniu Carada desfăşura în
Franţa o vie activitate politică în favoarea ţării sale.
Dar această acţiune permanentă nu putea să fie dusă numai cu pana şi cuvântul. Erau necesare însemnate
fonduri, pe care el nu le
avea şi nici nu se gândea să le ceară cuiva. Iată încă o problemă pe care trebuia s-o deslege geniul întreprinzător
al lui Eugeniu Carada.
Greutatea a fost uşor învinsă. încurajat de financiarul Petit Laroche, care conducea o bancă din Paris şi alte
societăţi provinciale, Eugeniu Carada a început să facă un comerţ intens cu vinuri, ceai, untdelemn etc. Cumpăra
aceste produse din Franţa şi le trimetea la Bucureşti lui Heliade, care le vindea în prăvălia din strada Nouă. Aşa
a izbutit Eugeniu Carada să realizeze mari beneficii, cu care a putut să acopere cheltuielile reclamate de
activitatea sa patriotică peste hotare. A dat Eugeniu Carada dovadă în această vreme de un spirit comercial atât
de pătrunzător, încât i s-a propus postul de director la Banca Otomană, unde urma să primească un salar anual de
100.000 franci aur. Banii nu l-au ispitit. A rămas mai departe liber, slujitor credincios al idealurilor sale.
Cât a stat la Paris, Eugeniu Carada s-a logodit cu Jeanne Dumesnil, nepoata lui Jules Michelet. Soţilor
Dumesnil le venea foarte greu să se despartă de singura lor fată care trebuia să-l urmeze pe Carada în România.
De ceea l-au rugat, cu puţine zile înaintea nunţii, să se stabilesacă în Franţa după căsătorie. Eugeniu Carada ţinea
foarte mult la Jeanne Dumesnil. Dar îi venea greu să părăsească ţara în care s-a născut. Din această cauză a fost
cuprins de un chinuitor sbucium sufletesc. învingătoare a ieşit dragostea de patrie. Pentru a doua oară în viaţa sa
Eugeniu Carada a rupt logodna. Jeanne Dumesnil s-a căsătorit peste puţin timp cu pictorul Paul Baudouin.
Eugeniu Carada nu s-a mai însurat. Aşa a înţeles el să împace dragostea de ţară cu iubirea puternică pe care o
simţea pentru fiinţa aleasă de inima lui.
XIII
„Nici un galon, nici un decret nu arată celor mulţi rostul lui Carada în războiul de desrobire al ţării; nici o
menţiune, nici o reclamă nu aminteşte faptele lui frumoase. Se vede că dacă i s-ar fi adus vreo mulţumire, i-arfi
displăcut; dacă s-ar fi ştiut, modestia lui s-ar fi ofensat. 11
Victor Antonescu
Tratatul încheiat la Paris în 1856 a micşorat simţitor influenţa Rusiei asupra Orientului european. La gurile
Dunării luase fiinţă un Stat nou şi puternic, iar Marea Neagră, fiind închisă, nu mai prezenta însemnătatea
militară de odinioară.
Diplomaţia rusă, credincioasă politicii imperialiste a lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a Il-a, nu putea să
privească nepăsătoare această stare de lucruri. De aceea urmărea pe toate căile revizuirea tratatului semnat după
înfrângerea îndurată în Crimeea.
Paralel cu acţiunea diplomatică începută de Prinţul Gortchakov încă din 1860, Rusia se gândeşte şi la alte
mijloace lăturalnice prin care să-şi poată atinge cât mai curând scopul amintit. Ideea răsculării popoarelor
creştine împotriva asupritoarei stăpâniri turceşti a fost cu multă căldură îmbrăţişată de autocratul de la
Petersburg. Acest plan, urmărit cu îndârjire, a dus, după repetate răzvrătiri înăbuşite în sânge, la declaraţia de
război pe care Serbia şi Muntenegrul i-au făcut-o Turciei în zilele de 18 şi 20 Iunie 1876.
în vreme ce focul izbucnise în Balcani, Rusia pândea momentul prielnic să intervină şi nu uita să
făgăduiască Austriei şi Germaniei compensaţiuni care n-o interesau direct, pentru a fi sigură de neutralitatea
acestor puteri, care i-ar fi putut zădărnici uşor atingerea ţintei pe care o urmărea.
Alexandru al II-lea întâlnindu-se la Reichstadt în ziua de 8 Iulie 1876 cu Frantz Iosef, au convenit ca
Austria să ocupe Bosnia şi Herţegovina îndată după începerea războiului ruso-turc, iar Rusia îşi rezerva
Basarabia meridională, alipită României după 1856. Puţin mai târziu, Petrogradul a obţinut şi prietenia
Berlinului, căruia a avut grijă să-i tăinuiască aranjamentul făcut la Viena.
Pe scurt, aici ajunsese desfăşurarea crizei orientale la 23 Iulie 1876, când şi-a prezentat demisia Ministerul
lui Manolache Costache Iepureanu. Chiar de a doua zi s-a constituit Cabinetul prezidat de Ion C. Brătianu.
Aşezat în faţa unei grele situaţiuni internaţionale, căreia i se adăuga o stare destul de proastă a finanţelor
publice, noul Guvern şi-a fixat astfel atitudinea în programul citit la Cameră şi Senat, în zilele de 25 şi 30 Iulie
1876:
„Ameliorarea tezaurului public va fi obiectul îngrijirilor şi silinţelor noastre constante. Astăzi nu mai e de
ajuns a administra bine şi conştiincios diferite sorginţi de venituri publice. Ceea ce se cere imperios de ţară, este
să mărginim cheltuielile Statului şi să facem economii însemnate. Vom fi dar nevoiţi a renunţa chiar la
cheltuieli, care, în împrejurări normale, pot fi cu drept reclamate. Ţinta noastră neclintită va fi a ne restrânge în
veniturile reale, de ce putem dispune, a nu îngreuna pe cetăţeni prin noui dări şi a ajunge la realizarea unei
drepte şi echitabile aşezări a impozitelor Statului...
în cât priveşte relaţiunile noastre exterioare, o strictă neutralitate menţinută prin vegherea neadormită asupra
securităţii publice şi a fruntariilor, va fi obiectul constantei noastre preocupări. 11
Cu toate că Guvernul a depus mari stăruinţe, situaţia finanţelor publice continua să fie îngrijorătoare.
înzestrarea armatei în vederea războiului, care se apropia cu paşi repezi, reclama sume din ce în ce mai
importante. Veniturile normale nu erau îndestulătoare. Trebuiau găsite, deci, resurse extraordinare în acest scop.
Pe de altă parte, după Conferinţa de la Constantinopole din 11 Decemvrie 1876 şi aceea care i-a urmat la
Londra în ziua de 19 Martie 1877, războiul dintre Turci şi Ruşi nu mai putea fi înlăturat. Se punea însă pentru
Guvernul român, după vizita pe care a făcut-o Brătianu la Livadia în Octomvrie 1876, una dintre cele mai
delicate probleme privitoare la trecerea armatelor ruseşti spre Bulgaria. în cazul când această operaţiune nu se
putea face pe baza unei convenţiuni militare, Ruşii ameninţau că vor călca pământul ţării noastre ca duşmani.
România străbătea iarăşi o perioadă frământată. în calea guvernării lui Ion Brătianu se ridicau mari greutăţi
interne şi externe. Eugeniu Carada nu se afla în ţară. Era tot la Paris. Brătianu şi-a adus aminte cu multă bucurie
de vechiul său prieten. Era omul care putea să aducă patriei servicii nepreţuite în momentele prin care trecea.
în 1877, spre sfârşitul lunii Martie, Brătianu i-a trimis o scrisoare lui Carada, prin care îl ruga să încerce
contractarea unui împrumut în Franţa, necesar pentru acoperirea cheltuielilor de înarmare. Iar peste puţin timp,
la 2 Aprilie, i-a expediat următoarea telegramă, care are o însemnătate deosebită, pentru că ne arată situaţia grea
în care se afla Guvernul faţă de trecerea Ruşilor prin România spre Bulgaria:
„Du-te de vezi din partea mea pe Contele de Chaudordy şi spune-i că suntem în ajunul intrărei Ruşilor la
noi, între 2 alternative: să-i lăsăm să intre ca inamici sau să reglementăm trecerea lor printr-o convenţie,
rămânând, în acelaşi timp, în afară de orice acţiune. Vom alege pe a doua, şi cum acesta era şi avizul d-lui conte
în convorbirea intimă pe care am avut-o cu el la trecerea lui pe aci, recurg la înalta sa intervenţie pentru a face să
înţeleagă pe guvernul francez că este singurul mijloc pentru noi de a conserva intact edificiul pe care l-am
ridicat cu atâta greutate şi cu atâta sacrificiu din partea Franţei.'1
Lui Ion Brătianu i-a răspuns Eugeniu Carada prin telegrama din 3 Aprilie 1877:
„Am văzut personajul. Este probabil că va pleca mâine pentru Madrid, totuşi a promis să încerce să vază
astăzi pe Ministrul afacerilor străine pentru
a-i face comunicarea d-voastră, deşi el gândeşte că ar fi mai bine să se facă comunicarea direct prin agenţia
diplomatică în mod oficial. Recomandă de asemenea, în orice caz, plata dobânzilor datoriei publice. Afară de un
avis contrariu al d-voastră, voi pleca peste 3 zile la Bucureşti.' 1
Din acest schimb de telegrame rezultă că Ion Brătianu a ocolit agenţia diplomatică şi l-a însărcinat pe
Eugeniu Carada să ducă la Paris importante tratative financiare şi politice, cu toate că el nu avea nici o calitate
oficială. La fel se vor petrece lucrurile şi în alte împrejurări grele. Faptul că Eugeniu Carada deţinea dicţionarul
cifrat al lui Ion Brătianu, ne dovedeşte îndeajuns colaborarea permanentă dintre aceşti doi oameni.
Cum a primit răspunsul lui Carada, Brătianu s-a grăbit să-l cheme în ţară prin telegrama din 4 Aprilie 1877:
„Intrarea Ruşilor, fiind mai mult decât sigură şi în puţine zile; după cum aţi zis, împrumutul nu se poate
face; în aceste condiţiuni reveniţi imediat.11
 Peste câteva zile Eugeniu Carada a sosit la Bucureşti. Era aşteptat de Ion Brătianu. Amândoi vor lupta de
acum înainte pentru a făuri independenţa României.
Mihail Kogălniceanu a fost numit Ministru de Externe la 3 Aprilie 1877. A doua zi a semnat Convenţia prin
care Guvernul român „asigura armatei ruse care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere pe teritoriul
român şi tratamentul rezervat armatelor amice11. în schimb „împăratul tuturor Ruşilor11 se obligă a menţine şi a
face a se respecta drepturile politice ale Statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele
existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României.
Cu trei zile înainte de ratificarea acestei Convenţii de către Corpurile Legiuitoare, la 11 Aprilie, armatele
ruseşti au păşit pe pământul românesc. Iar Ion Brătianu a plecat la Chişinău în ziua de 20 Aprilie, pentru a stabili
cu Marele Duce Nicolae, fratele Ţarului Alexandru al Il-lea, cooperarea trupelor române cu cele ruseşti şi a cere
independenţa absolută de comandament pentru armata noastră, în această călătorie Ion Brătianu a fost însoţit de
Eugeniu Carada.
La Chişinău au fost găzduiţi în palatul Guvernatorului Basarabiei şi au stat acolo până la 23 Aprilie, când au
plecat spre Brăila împreună cu Marele Duce Nicolae. De la Brăila au venit singuri la Bucureşti, iar marele Duce
Nicolae s-a înapoiat la Chişinău.
Marele Duce Nicolae ne dă următoarele lămuriri asupra acestei întrevederi, în scrisoarea pe care i-a trimis-o
Prinţul Carol la 24 Aprilie:
 Prim Ministrul m-a întrebat de cooperarea ce armata română ar putea să ne dea ca să oprească năvălirea pe teritoriul român. Am prevenit pe I.C. Brătianu că atunci când Ruşii
vor fi concentraţi împrejurul Bucureştilor, Românii se vor strânge dincolo de Olt ca să apere flancul drept. Până atunci brigada diviziei 32-a va fi îndreptată spre Giurgiu, ca să
servească de rezervă trupelor româneşti şi va continua să fie pusă sub comanda directă a Prinţului Carol.
După ce s-a înapoiat la Bucureşti, Brătianu, ajutat de Eugeniu Carada, continuă să se ocupe cu multă râvnă de organizarea tinerei noastre oştiri. Lipsa ofiţerilor bine pregătiţi
constituia una dintre cele mai grele probleme. Brătianu se gândeşte atunci la românul bănăţean Traian Doda, care era general în armata austriacă şi avea o reputaţie bine stabilită. Dorea
să-i încredinţeze lui comanda armatei. Eugeniu Carada a fost trimis la Budapesta, pentru a-1 determina să vină în ţară. Acolo s-a întâlnit Carada cu Vichentie Babeş, pe care l-a rugat
stăruitor să-i mijlocească întrevederea cu Doda. Dar Babeş amâna de pe o zi pe alta să-l cheme pe Doda la Budapesta. Timpul era preţios. Carada nu putea să aştepte prea mult. A plecat
la Mehadia, unde doctorul băilor, Popovici, l-a adus pe Traian Doda. Trei zile a discutat Carada cu Generalul bănăţean. „Se încredinţează însă“ - cum scrie d-1 M. Theodorian - „că
viteazului general îi lipsiau unele din calităţile cerute unui generalissim“. L-a părăsit şi s-a întors în grabă la Bucureşti.
Evenimentele se desfăşurau cu o iuţeală ameţitoare. Cu toate că nu se stabilise încă cooperarea noastră cu trupele ruseşti, armata a fost mobilizată la 26 Aprilie. Era formată, cum ne
informează d-1 General R. Rosetti, „din patru divizii, compuse din armele şi serviciile necesare, cari au mobilizat un efectiv de 1602 ofiţeri şi aproape 100.000 oameni, din cari
efectivul armatei de operaţiuni a fost de: 58.700 oameni, 12.300 cai şi 130 tunuri“. De-a lungul Dunării ostaşii români au fost înşiraţi pentru a apăra cu viaţa lor pământul străbun.
Faţă de această desfăşurare de forţe, Turcii nu puteau să rămână nepăsători. Din Turtucaia şi Vidin au deschis primele focuri de tun asupra Olteniţei şi Calafatului. Războiul
începuse. Corpurile Legiuitoare întrunite la 9 Mai, după ce au luat cunoştinţă de războiul izbucnit, au votat independenţa absolută a României. A doua zi ţara întreagă a sărbătorit cel
mai important act istoric, petrecut după unirea din 1859. Eugeniu Carada, care la 1860 rostise cuvintele: „pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine, contra oricui", avea
motive să fie fericit. Visul lui era împlinit.
în curând trupele ruseşti au trecut Dunărea sub protecţia armatei române, înşirată pe malul stâng al bătrânului fluviu. După primele succese din Iunie, armatele Ţarului au suferit la
8 şi 18 Iulie două înfrângeri grele în faţa Plevnei, care l-au determinat pe Marele Duce Nicolae să ceară desnădăjduit, prin telegramele din 31 Iulie şi 10 August, ajutorul Prinţului Carol.
Vodă Carol şovăeşte să treacă Dunărea. Brătianu îl hotărăşte.
Se fac în grabă cele din urmă pregătiri. Eugeniu Carada supraveghează aşezarea podului de vase. Pe o şalupă mică, Rândunica, a cutreerat Dunărea ziua şi noaptea, două săptămâni
încheiate, observând cu atenţiune, cum avea el obiceiul, ca toate lucrările să fie executate în cele mai bune condiţiuni.
La 20 August, trupele române au trecut în Bulgaria pe la Turnu-Măgurele şi Corabia, pentru a apăra cauza creştinătăţei. în acea zi, Ion Brătianu a luat interimatul Războiului, iar
ajutorul lui devotat era Eugeniu Carada.
Colonelul I. Logadi a fost numit intendent general al armatei. Ca administrator, acest distins ofiţer nu a fost la înălţimea chemării. Cel ce aproziviona armata, învingând drumurile
grele şi lipsurile care se simţiau pretutindeni după trecerea trupelor ruse, era Eugeniu Carada.
înarmat cu o scrisoare deschisă a lui Ion Brătianu, prin care autorităţile civile şi militare erau invitate să asculte ordinele lui Eugeniu Carada, el străbătea ţara de la un capăt la altul,
fără nici un titlu oficial şi fără să primească leafă. Singura lui grijă era să procure şi să trimită peste Dunăre cele trebuincioase armatei.
D-l M. Theodorian povesteşte, după Generalul Brătianu, următoarea întâmplare, care ne dovedeşte libertatea de acţiune pe care o avea Eugeniu Carada din partea lui Ion Brătianu
(op. cit, pag. 63):
„Din Severin, Carada trimite nişte ordine circulare către prefecţi, pe care le iscălise Brătianu. Cum telegramele le redactase în însuşi oficiul telegrafic, şi le dase oficiantului şi le
expediase, acesta, când după amiazi a mai primit să expedieze astfel de ordine, s-a dus la Dirigintele Oficiului, de care Generalul credea că-şi aminteşte că se numea Ion Lupescu, şi-l
întreabă ce să facă, căci a aflat că cel ce dă telegramele nu este Primul Ministru, ci D. Carada. Şeful oficiului l-a bătut pe umăr, zicându-i să tacă şi să transmită de urgenţă tot ce va
primi de la D. Carada, fără să cerceteze prea mult.“
Generalul Boteanu strângându-şi amintirile într-un studiu tipărit în „Naţionalul" din 1894, compară pe Eugeniu Carada cu acei comisari ai Republicii franceze cari au dus la
biruinţă oştile revoluţionare.
Apreciind spiritul de neîntrecut organizator pe care l-a dovedit Carada chiar de la începutul războiului neatârnării, Domnitorul Carol a vrut să-l înalţe în gradul de general şi să-i
încredinţeze intendenţa armatei. Ion Brătianu s-a opus, arătând că Eugeniu Carada nu primeşte înaintări de acestea, cu toate că a fost ofiţer superior în garda naţională.
Pentru a da o slabă idee asupra greutăţilor pe care le-a întâmpinat aprovizionarea armatei şi care au fost învinse de Ion Brătianu şi Eugeniu Carada, vom cita câteva rânduri din
conferinţa d-lui General G. Rosetti despre Armata română în războiul din 1877-78, ţinută la Ateneul Român, în 1927:
„O consecinţă a deplasării spre Răsărit a liniei noastre de înaintare a fost nevoia mutărei bazei de operaţii (depozite, brutării etc.). Această mutare a cerut multă trudă căci întreg
serviciul dinapoi era improvizat, personalul intendenţii nepregătit, iar pentru transport nu se dispunea decât de care cu boi cu cărăuşi civili. Greutăţile au fost însă învinse, graţie muncii
fără preget, energiei şi voinţei lui I. Brătianu, care a luat interimatul ministerului de război şi, instalându-se la prefectura din Turnu-Măgurele, a dirijat, îmboldit şi supravegheat, cu
ajutorul lui E. Carada şi a prefecţilor, întreaga mişcare."
Dar activitatea lui Eugeniu Carada din timpul războiului independenţei nu s-a mărginit numai la aprovizionarea armatei. După ce reuşea să asigure trupei cele trebuincioase, trecea
Dunărea şi se ducea la cartierul general, de unde urmărea, cu un viu interes şi o mare pricepere, toate mişcările trupelor.
în ziua de 7 Noemvrie când a avut loc bătălia de la Rahova, Eugeniu Carada s-a scoborât în luptă împreună cu Ion Brătianu. „De se va face vreodată istoria exactă a bătăliei aceleia"
- scrie dl. M. Theodorian -, „laurii vor fi acordaţi la amândoi."
Alături de Ion Brătianu a îndurat cele mai cumplite lipsuri în Bulgaria. Desprindem câteva rânduri din a treia conferinţă a lui I.I.C. Brătianu, despre România şi Chestiunea
Orientului, pentru a da cititorului o idee destul de vagă, asupra chinuitei vieţi pe care o duceau aceşti doi bărbaţi pe câmpul de bătaie:
,yi s-a arătat intr-o conferinţă precedentă locuinţa Domnitorului la acel cartier. Bine înţeles că Primul ministru nu putea avea pretenţia să aibă o adevărată cameră pentru dânsul şi
dormea când sub cort, când în vreun bordei bulgăresc, unde îl găzduia vreunul din comandanţii militari. La împăratul dormea, sau mai drept vorbind veghea în bordeiul generalului
Ghika, unde pe două paturi de soldat, unul în dreapta şi altul în stânga vetrei fără coş, în mijlocul fumului, chibzuia toată noaptea cu gazda asupra audienţei din ajun, pe când Carada,
care servea de secretar, sta culcat lângă uşe pe o saltea de pae“.
Intervenţia energică a României a grăbit sfârşitul războiului. După lupte sângeroase, armata noastră a cucerit prima redută de la Griviţa în ziua de 30 August. La 9 Noemvrie a căzut
Rahova. Cea de a doua redută de la Griviţa a fost ocupată la 28 Noemvrie. Opanezul a avut aceeaşi soartă. Războiul era terminat. Victorios şi mândru de vitejia oştenilor săi, Prinţul
Carol se întorcea în ţară la jumătatea lunii Decemvrie a anului 1877.
Turcii învinşi, au cerut armistiţiu. Le-a fost acordat de Ruşi la Adrianopole, în ziua de 19 Ianuarie 1878. Colonelul Eraclie Arion, trimis de Guvernul român pentru a lua parte la
discuţiunile care se duceau asupra condiţiunilor, nu a fost admis de Ruşi. Pentru prima oară în istoria popoarelor s-a încheiat un armistiţiu fără participarea unei armate victorioase.
Era primul pas pe care-1 făcea Rusia, spre răpirea Basarabiei meridionale.
O lună mai târziu, la 19 Februarie 1878, s-a încheiat tratatul de la San Stefano. Se crea o Bulgaria mare, iar nouă ni se răpeau cele trei judeţe din Sudul Basarabiei. Guvernul român
a protestat. Rusia i-a răspuns prin ameninţări. Trimisul nostru la San Stefano, Generalul Ghica, comunică la Bucureşti următoarele cuvinte ale Cancelarului Gortchakov:
„împăratul m-a însărcinat să vă spun spre a fi comunicat Guvernului D-v., că dacă aveţi intenţiunea să protestaţi sau să vă opuneţi art. 8 al tratatului din San Stefano, va ocupa
România şi va dezarma armata română."
Iar Kogălniceanu s-a grăbit să-i telegrafieze:
„Rog răspundeţi prinţului Gortchakov că o armată, care a luptat la Plevna în faţa împăratului Alexandru II, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată."
Aşa înţelegea să se poarte Rusia, faţă de ţara al cărei ajutor l-a cerut desnădăjduită, în momentul când armatele sale erau distruse dincolo de Dunăre. Cât de uşor a fost uitată vestita
telegramă din 19/30 Iulie 1877, al cărei adevărat cuprins este acesta:
Marţi, 19/31 Iulie 1877, ora 3 şi 55 seara
„Prinţului Carol al României
în locul unde se află Cartierul General român
Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. între Jiu şi
Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.
Nicolae“
Tratatul de la San Stefano a nemuţumit Austria şi Anglia. Anglia îndeosebi, după ce asistase nepăsătoare în 1870 la înfrângerea Franţei, nu vedea cu ochi buni ridicarea unei Rusii
puternice în Orient. De aceea Wiliam Whithe, reprezentantul Angliei în Bucureşti, îndeamnă pe Ion Brătianu să reziste împotriva Rusiei, asigurându-1 de sprijinul ţării sale în cazul
unui conflict armat cu vecinii de la Răsărit.
Pe când se duceau aceste tratative, Eugeniu Carada nu se afla în ţară. La 12 Iunie 1877 a fost promulgată legea prin care Guvernul era autorizat să emită bilete ipotecare în sumă de
30.000.000 lei, garantate cu domeniile Statului, care aveau să servească la acoperirea cheltuielilor mari, impuse ţării de împrejurările grele prin care trecea, în realitate, această lege nu
era decât proiectul din 1866 întocmit de Ion Brătianu şi Eugeniu Carada, căruia i s-au adus neînsemnate modificări. îndată după ce s-a sfârşit războiul, Eugeniu Carada, însoţit de Emil
Costinescu, a plecat la Paris, pentru a supraveghea împreună imprimarea acestor bilete. Ca întotdeauna, tot Eugeniu Carada ducea greul. De dimineaţa până seara nu pleca din atelierele
Societăţii Papeteries du Marais et de Sainte-Marie, unde se efectua lucrarea. Nu se mărginea să facă numai controlul cantitativ. Observa cu o atenţiune aşa de mare execuţia tehnică,
încât a descoperit mijlocul prin care să se poată turna în hârtie un filigran cu mult mai fin. Această invenţie a dăruit-o casei care primise comanda.
 în urma îndemnurilor lui Wiliam Withe, Ion Brătianu a luat hotărârea să-l trimită pe Eugeniu Carada la Londra, pentru a trata cu Marchizul Salisbury alianţa anglo-română
împotriva Rusiei.
Eugeniu Carada, care nu părăsea niciodată lucrul început, nu a primit această misiune şi a rămas mai departe la Paris, pentru a supraveghea tipărirea biletelor ipotecare.
L-a sfătuit însă pe Brătianu să încredinţeze această misiune lui Calimachi Catargi, agentul oficial al României din Franţa şi Anglia. Ion Brătianu l-a ascultat, dar i-a dat ordin lui
Catargi să ducă tratativele conform indicaţiunilor pe care le va primi de la Eugeniu Carada.
Asupra acestor tratative nu întâlnim prea multe lămuriri.
Nmai printre Actele Brătianu se găsesc câteva documente preţioase, care aruncă o lumină nouă peste o pagină întunecoasă din istoria contemporană a neamului românesc.
Printr-o telegramă din 4/16 Mai 1878, Eugeniu Carada cerea lui Ion Brătianu instrucţiuni pentru Catargi, care se duce la Londra:
Paris, 4/16 Mai 1878
A Mr. Bratiano, President du Conseil, Bucarest
Catargi, allant â Londres, deşire avoir instructions precises sur le langage â tenir. Les dispositions anglaises paraissent favorables. II faut qu’il sache exactement ce qu’il demande et
ce qu’il peut promettre de notre cote. Pour certaine eventualite, si l’instruction ne doit pas etre vue, defaitez-vous de la chancellerie. Telegraphiez â mon adresse.
Carada
Iar peste câteva zile, la 11/23 Mai, Eugeniu Carada îi comunică telegrafic lui Ion Brătianu primele rezultate obţinute de la Catargi la Londra:
Paris, 11/23 Mai 1878
A Mr. Bratiano, President du Conseil, Bucarest
Catargi me telegraphie: J’ai expose au marquis Salisbury l’etat actuel des choses sans entamer la negociation, le besoin que nous avons d’un bon armement et le concours utile que
nous pourrons donner â l’Angleterre, si elle entame la negociation, la fourniture du materiei de guerre necessaire. 11 m’a ecoute attentivement et m’a demande differentes explications,
puis il m’a dit que la proposition est grave, il faut murement reflechir et deliberer au Conseil des Ministres, qu’elle est peut-etre hâtee et qu’il se reserve repondre au moment opportun.
J’ai insiste sur l’urgence qu’il y a de nous mettre en etat de ne pas etre surpris; j’ai montre les preparatifs rapides russes, malgre l’intention pacifique qu’ils affichent et la
probabilite d’une attaque subite contre nous, la conduite et le passage des troupes russes, leurs mouvements, ainsi que l’interet capital qu’il a â ne leur point laisser prendre cet avantage.
Le marquis m’a assure qu’en cas de guerre l’Angleterre se preoccupera de notre situation. Elle sera heureuse d’avoir des allies comme nous, mais il ajoute qu’il ne fallait rien precipiter
et que la question nepouvait etre traitee utilement des aujourd’hui. Je verrai bientot le President du Conseil et reprendrai cet entretien avec lui. Je prie le Ministre de Finances me donner
sans retard des instructions pour le second envoi.
Carada
în timp ce se duceau aceste tratative, Eugeniu Carada era muncit de gândul înzestrării armatei în vederea unui război cu Ruşii, pentru a salva Basarabia sudică. Iată telegrama pe
care i-a trimis-o lui Brătianu la 18/30 Mai 1878, privitoare la cumpărarea puştilor „Peabody“:
Paris, 18/30 Mai 1878
A Mr. le President du Conseil Bratiano, Bucarest
Catargi vous a communique de Londres l’offre d’une anglais pour soixante-quinze miile fusils „Peabody" â trente francs. On demande une reponse par le telegraphe. Veuillez
adresser cette depeche chez moi.
Carada
Diplomaţia engleză, destul de binevoitoare la începutul negocierilor, a încetat să mai încurajeze România după ce i s-a asigurat Angliei insula Cipru, stăpânită până atunci de
Turcia. Salisbury nici nu mai avea timp să-l primească pe Catargi. Puterile mari se împacă întotdeauna uşor, sacrificând interesele celor mici.
Se apropia Congresul de la Berlin. Cu o zi înainte de plecare, Ion Brătianu i-a trimis următoarea telegramă lui Eugeniu Carada:
Bucureşti, 26 Mai/7 Iunie 1878
Carada, Agence diplomatique de Roumanie
Rue de Morny, Paris
Je pars demain matin pour Berlin. Depechez-vous de venir aussi et tâchez d’amener Bataillard.
J.C. Bratiano
Credem că această telegramă dă un răspuns satisfăcător d-lui Olimpiu Boitoş, care, în lucrarea sa - Une correspondance frangaise concernant le Congres de Berlin (1878) -, scrie
următoarele rânduri: „Dans sa lettre du 30 juin, M-me Bataillard parle de deux visites de Carada, un autre ami de la familie. Etait-il un hote de passage â Berlin, pour y defendre des
interets personnels, ou bien faisait-il, lui-aussi, pârtie de la delegation roumaine? Voilâ une question que nous n’arrivons pas â resoudre".
Congresul de la Berlin s-a deschis în ziua de 13 Iunie 1878 şi a durat o lună încheiată. La 1 Iulie, în faţa Congresului, Brătianu şi Kogălniceanu „au pledat în termeni convingători o
cauză pierdută dinainte", cum scrie eruditul istoric, dl. Gh. I. Brătianu, în lucrarea sa Le probleme de frontieres russo-roumaines. Răpindu-se Basarabia meridională, Rusia ne-a dat în
schimb Delta Dunării şi Dobrogea. Iar puterile europene, în urma cererii lui Waddington, au legat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie, în
sensul ca şi Evreii să poată dobândi împământenirea, nu „numai străinii de rituri creştine", cum era prevăzut până atunci.
Tot timpul cât au durat lucrările Congresului, Eugeniu Carada a rămas împreună cu Ion Brătianu la Berlin. De acolo trimetea zilnic numeroase scrisori prietenilor săi din străinătate,
îndemnându-i să apere cauza României prin ziarele vremii. La sfârşitul Congresului, Ion Brătianu s-a înapoiat în ţară. Eugeniu Carada a plecat din nou la Paris, de unde a început să
expedieze la Bucureşti biletele ipotecare imprimate.
Pe scurt, aceasta a fost activitatea desfăşurată de Eugeniu Carada în timpul şi după războiul independenţei.
Mai târziu, în şedinţa Camerei din 11 Arpilie 1880, când se discuta proiectul de lege asupra recompenselor ofiţerilor şi gradelor inferioare decoraţi cu Steaua României, Ion
Brătianu, ridicîndu-se împotriva unui amendament propus de N. Fleva, rostia următoarele cuvinte:
„Sunt în contra amendamentului d-lui Fleva, fiindcă prin acest amendament se zice că numai prinosul dat militarilor pe câmpul de război să se aprobe. însă uită d. Fleva că în
timpul războiului, mulţi şi-au dat serviciile lor şi şi-au expus viaţa întocmai ca şi militarii. Eu însumi am avut la dispoziţie amici distinşi, cari mi-au făcut cel mai mare ajutor; sunt d.
Carada, d. Procopie Gazoti, d. Pandrav, care veneau să-şi consacre tot timpul lor dincoace şi dincolo de Dunăre, fără vreo plată şi cu toate acestea eu nu le-am dat decoraţiuni. Eu nu le-
am dat nici leafă, nici medalii, nici chiar Crucea pentru Trecerea Dunării. 1'
Totuşi Eugeniu Carada a fost decorat peste puţin timp cu Trecerea Dunării. Când a primit decoraţia, s-a grăbit să-şi împace conştiinţa, spunându-i primului prieten întâlnit în cale:
„Aceasta o merit, fiindcă am trecut Dunărea".
XIV
„Eugeniu Carada a fost unul din cei cari, prin opera lor, au arătat în fapte cât de justificată era acea încredere în noi înşine
Vintilă I.C. Brătianu
Până la încheierea tratatului de la Adrianopole, din Septemvrie 1829, care pune capăt războaielor dintre Turci şi Ruşi din prima jumătate a veacului trecut, nu se poate vorbi despre
libertatea comerţului exterior românesc. Conform vechilor tratate şi capitulaţiuni, Tlircia avea dreptul să cumpere cu prioritate produsele de căpetenie ale Principatelor. Tratatul de la
Adrianopole asigurând deplina libertate a comerţului şi a navigaţiunii pe Dunăre, produsele româneşti, spre deosebire de trecut, încep să fie canalizate către ţările din Occidentul
Europei, care se aflau în plină prefacere economică, industria luând locul culturii pământului. Turcia ne mai fiind singura ţară importatoare, concurenţa care s-a stabilit între
cumpărătorii Apusului, a determinat o urcare simţitoare a preţurilor produselor româneşti şi îndeosebi a cerealelor, a căror valoare reprezenta cea mai mare parte din cifra totală a
exportului. Creşterea preţurilor cerealelor stimulează producţiunea agricolă şi a celorlalte ramuri de activitate economică. Sporirea întinderilor arabile reclama însă capitaluri de
exploatare din ce în ce mai mari.
Legăturile economice ale Principatelor cu ţările din Apus atrag pe negustorii străini. Aceştia se îndeletniceau la început cu exportul produselor româneşti şi importul acelora străine,
înfiinţând între anii 1830-1860 numeroase case de comerţ în oraşele principale ale ţării. Multe dintre aceste case nu se ocupau numai cu exportul şi importul, ci aveau şi secţii de schimb
şi bancă. în acest mod ia naştere clasa mânuitorilor de bani, a zarafilor, aproape toţi străini, care acaparează în scurtă vreme capitalul circulant din Principate, format până în 1867 din
numerosele monete ale tuturor ţărilor europene şi îndeosebi turceşti, ruseşti şi austriace.
Dacă înainte de anul 1830, zarafii, mai puţini la număr, utilizau numai propriul lor capital, după această dată ei recurg la finanţarea străină şi mai cu seamă la aceea externă,
deoarece neîncrederea care domnea în rândurile populaţiei româneşti o făcea să-şi încredinţeze cu multă greutate modestele economii spre fructificare.
La început zarafii speculau asupra variatelor monete, avariate în cantitate şi calitate, care circulau în Principate, acordând şi mici împrumuturi pe amanet. Mai târziu, când marii
proprietari aveau nevoie de bani tot mai mulţi pentru valorificarea pământului şi acoperirea cheltuielilor necumpătate pe care le făceau peste graniţe, zarafii încep să le pună la dispoziţie
sume importante. Dobânzile pe care le luau erau însă atât de istovitoare, încât ele absorbeau nu numai veniturile proprietăţilor afectate pentru garantarea împrumuturilor contractate, ci
ameninţau şi fondurile.
Contra acestui capital primitiv, distrugător al vechilor forme de viaţă ale poporului românesc, se produce o puternică reacţiune a pământenilor. înfiinţarea unei bănci menită să
scoată proprietatea din ghiarele cametei ucigătoare este indicată şi susţinută încă din 1832, ca cea mai fericită soluţie a problemei. Dacă în privinţa formei acest aşezământ este
confundat în proiectele întocmite între anii 1832-1880, când cu
o bancă de scont, când cu una ipotecară, când cu amândouă, domnind o mare confuziune, asupra capitalului părerile sunt precis formulate. Conservatorii, deţinători ai puterii politice şi
ai pământului ţării, preconizau intervenţiunea capitalului străin, care să-i scape grabnic de ruina care până în cele din urmă tot nu i-a cruţat. în opoziţie cu concepţia conservatoare era
aceea liberală, categoric exprimată în proclamaţia revoluţiei din Muntenia de la 1848:
„Poporul român cheamă toate stările la fericire, recunoasce facerile de bine ale comerţului, scrie că sufletul lui este creditul care nici odată n-a vrut să i-1 înlesnească sistema
trecută. Decretă dar o bancă naţională însă cu fonduri naţionale. “
Eugeniu Carada şi-a însuşit repede această dorinţă şi a luptat necontenit, în umbra lui Ion Brătianu, pentru înfăptuirea ei.
El nu era numai un revoluţionar convins, format la şcoala lui Josef Mazzini. Era şi un distins economist al epocei sale. Se pregătise singur în această direcţiune, după ce a ascultat la
College de France, cu atenţiunea încordată, cursurile lui Michel Chevalier, care propovăduia cu multă căldură naţionalismul constructiv pe tărâmul economic. Armonizând ideile
politice cu acelea economice, Carada ajunsese la un sistem de gândire propriu, potrivit nevoilor reale ale Statului român, care se afla în faza închegării şi a consolidării. Neclintita sa
credinţă era că România nu va putea să-şi menţină libertatea şi independenţa absolută, fără să aibă o situaţie înfloritoare în toate sectoarele economiei naţionale şi o robustă burghezie
autohtonă, capabilă să reziste invaziei străine. Considera capitalul ca factorul determinant al progresului unei ţări, dacă se află în proprietatea băştinaşilor. De aceea Ion Brătianu şi
Eugeniu Carada, aflaţi în fruntea Partidului Liberal, primul în lumină, al doilea în întuneric, susţineau înfiriparea capitalului naţional, care să înlocuiască pe acel străin. După dânşii, o
instituţie centrală de credit cu capital românesc era singura în stare să spriji- nească munca naţională sub variatele ei manifestări şi să asigure des- voltarea Principatelor în toate
direcţiunile.
Prea multe şi prea mari erau însă interesele economice şi politice în joc, pentru ca ideile noui în privinţa organizării creditului în principate, afirmate şi susţinute cu tărie de
generaţia de la 1848, să poată fi realizate imediat. Totuşi încercările n-au lipsit. Ele au rămas însă în domeniul istoriei închegării capitalului naţional în România. Nu putem totuşi să nu
amintim, că dorinţa marilor proprietari de a scăpa cât mai curând de camăta distrugătoare, unită cu aceea a străinilor de a ne stăpâni politiceşte prin mijloace economice, dă viaţă în anul
1856 primei bănci de emisiune româneşti, Banca Naţională a
Moldovei, înfiinţată de prusianul Nulandt cu capital german, englez, francez şi prea puţin românesc şi care a emis chiar şi bilete. Deşi împrejurările economice în care s-a înfiinţat
această instituţiune erau destul de prielnice pentru a-i asigura de la început succesul deplin, totuşi ea a încetat activitatea în anul 1858, din cauza relei conduceri.
După unirea Principatelor din 1859 s-au făcut sforţări necontenite în toate direcţiunile, pentru afirmarea individualităţii Statului modern român. Pe tărâmul economic, ele se traduc
prin baterea primelor monete româneşti la 1867, după o întrerupere de câteva sute de ani, prin înfiinţarea Creditului Funciar Rural la 1873, prin organizarea docurilor şi înjghebarea
reţelei de căi ferate, drumuri şi şosele, prin emisiunea biletelor ipotecare la 1877, cu care s-au putut acoperi o parte din cheltuielile războiului independenţei şi în sfârşit printr-o
consolidare legislativă temeinică a tuturor domeniilor vieţei economice. Contribuţiunea anonimă a lui Eugeniu Carada la aceste înfăptuiri a fost covârşitoare. în domeniul realizărilor
economice cuvântuî lui era hotărâtor. Aproape toate proiectele legilor economice ale Partidului Liberal erau cercetate şi completate de Carada, înainte de a fi supuse desbaterilor
Corpurilor Legiuitoare. Dar fundamentala sa operă economică este Banca Naţională, pe care a înfiinţat-o împreună cu I.C. Brătianu în 1880, şi sub scutul căreia aveau să se desvolte
puţin mai târziu o serie întreagă de întreprinderi naţionale, chemate să sprijinească puternic formarea burgheziei româneşti.
Cu prilejul votării legii Băncii Naţionale a României au avut loc în Parlamentul ţării discuţiuni aprinse asupra principiilor care urmau să-i stea la temelie. Nu este potrivit locul să
intrăm în amănunte. Menţionăm numai faptul că sănătoasele idei ale lui Ion Brătianu şi Eugeniu Carada au ieşit biruitoare.
Când s-a înfiinţat Banca Naţională a României, Ion Brătianu dorea să-l numească Guvernator pe Eugeniu Carada. Era pe deplin convins că numai acest om putea să îndrumeze în
aşa fel instituţiunea, încât să poată juca în viaţa economică şi socială a ţării rolul important pentru care a fost creată. Carada nu a primit. Pentru munca lui, pe care o considera ca o
datorie firească faţă de ţară, nu îngăduia altă recunoştinţă decât aceea a conştiinţei sale. A refuzat fără nici o explicaţiune demnitatea înaltă ce i se oferea, recomandând pe Minstrul de
Finanţe, Ion Câmpineanu, la conducerea aşezământului. El a consimţit însă să lucreze statornic şi cu aceeaşi putere ca şi până atunci, pentru a asigura progresul instituţiunii în care se
puseseră mari nădejdi.
îndată după ce legea Băncii Naţionale a fost publicată în Monitorul Oficial (17 Aprilie 1880), Eugeniu Carada a plecat la Paris, pentru a pregăti imprimarea biletelor necesare
operaţiunilor, care aveau să înceapă în curând. Din această vreme ne-au rămas câteva scrisori interesante de la Carada, care dovedesc cu prisosinţă conştiinciozitate, şi priceperea cu
care acest om îşi îndeplinea misiunile încredinţate. La 14 Iulie 1880, el trimitea următorul raport oficial Ministrului de Finanţe, I.I. Câmpineanu, care avea să demisioneze a doua zi,
pentru a veni în fruntea Băncii Naţionale:
Paris, 14 Iulie 1880
„Domnule Ministru,
Precum am avut onoare a vă face cunoscut şi prin scrisoare particulară, îndată după sosirea mea la Paris, am proces la demersurile necesarii spre a asigura fabricarea hârtiei pentru
biletele Băncii Naţionale a României, conform însărcinărei ce aţi binevoit a-mi da.
Cea dintâi şi mai importantă lucrare era fabricarea pânzelor, filigranul fiind astăzi aproape singura garanţă reală a hârtiei fiduciare. Spre a ajunge la acest rezultat şi a asigura tot
odată şi controlul fabricărei hârtiei, am făcut mai întăi demersuri pe lângă Administraţiunea Băncei Franciei, cu scop de a obţine, cel puţin în privinţa pânzelor, revocarea hotărârii luată
de Consiliul General, d-a refuza pentru viitor orice concurs atât băncilor publice, fie franceze, fie străine, cât şi statelor.
Pe de altă parte am proces, în acelaş timp, la căutarea mijloacelor cu care în caz de un nou refuz din partea Băncii, am putea ajunge a îndeplini trebuinţa noastră, fără a pierde nici
una din condiţiunile de siguranţă cerute pentru o asemenea fabricare.
Am examinat cu atenţiune, invocând şi concursul şi experienţa diferiţilor bărbaţi competinţi în materie, filigranele produse de fabrici private franceze şi engleze, cu pânze
stampilate în atelierele lor. Am studiat procedurile urmate şi aici şi în Englitera şi mi-am putut da seama până la oarecare punct de ce am putea face şi noi la caz de nevoie.
Fiindcă însă în acest interval, în urma demersurilor ce făceam pe lângă Adminstraţia Băncei Franciei, ea a binevoit a consimţi, pentru anul acesta, a continua confecţionarea
filigranelor noastre şi a ne asigura concursul său de la fabrica de la Marais, dificultatea s-a înlăturat pentru moment. îmi rezerv a vă întreţine altă dată despre lucrările anului viitor.
Pentru prezent, mă grăbesc a vă face cunoscut că pregătirea matricilor s-a şi început şi că peste puţin primele pânze filigranate se vor porni la fabrică. Deja pânza de cercare pentru
biletul de 20 lei s-a trimis şi a fost primită de Comisarul special al Băncei, însărcinat cu privigherea fabricărei. Acest Comisar va fi însărcinat a face şi recepţiunea definitivă a hârtiei, a
o închide în pachete sigilate, a priveghea ambalarea ei în lăzi de lemn căptuşite cu zinc şi expedierea la destinaţiune.
Neştiind încă, în mod definitiv, unde se vor tipări biletele, n-am putut desemna locul unde trebuiesc pornite. în orice caz, transportul şi asigurarea
vor fi în sarcina Băncei. Am rezervat asemenea Administraţiunei Băncei de a decide asupra modului de transport şi a condiţiunilor de siguranţă. Comanda de bilete de făcut pentru
moment era, după ordinele d-v., pentru o valoare de 50 milioane lei, în proporţiunile prevăzute de statute pentru fiecare specie de bilete. Acel ordin însă nu prevede suma ce trebuie
comandată pentru rezerva necesară schimbării biletelor deteriorate. Apoi în considerarea că interesul Băncei noastre este de a profita de promisiunea acordată de Banca Francei, pentru
lucrarea pânzelor în atelierele ei, spre a-şi asigura un stoc de bilete cât mai mare, am crezut că este bine a lua de normă, pentru rezervă, regulamentul biletelor ipotecare. Astfel comanda
totală a hârtiei este de 900.000 bilete de 20 lei, 300.000 bilete de 100 lei şi 25.000 bilete de 1000 lei.
Biletele vor fi ceva mai mici decât cele ipotecare, ele vor purta filigranele următoare:
Biletele de 20 lei, capul lui Traian de o parte umbrit, un medalion opac pe care va fi înscrisă în alb valoarea biletului în cifre, de cealaltă parte.
Biletele de 100 şi 1000, capete umbrite ale lui Traian şi Decebal în dreapta şi în stânga, jos la unul, sus la cellalt şi la mijloc o placă opacă cu valoarea în alb.
Nu cred, Domnule Minisstru, că înainte de Noemvrie să putem avea fabricată o cantitate de hârtie suficientă spre a se putea pune în circulaţie nouile bilete ale Băncii Naţionale.
Prin urmare, cred că, deocamdată, nu este alt mijloc de a face faţă circulaţiunei fiduciare a Băncii, decât acela pe care am avut onoara a vi-1 supune înainte de plecarea mea din
Bucureşti, adică de a ceda Băncii stocul de rezervă ce posedă Guvernul în bilete ipotecare. Aceste bilete învestite cu un timbru special al Băncii ar circula provizoriu ca bilete ale ei
proprii, până la fabricarea celor noui.
Voi termina, Domnule Ministru, cu chestiunea hârtiei, făcându-vă cunoscut că preţul pentru stampilarea pânzelor, montarea lor şi fabricarea biletelor, va fi identic cu al biletelor
ipotecare.
în ce priveşte tipurile lor, după ce am examinat chestiunea, împreună cu bărbaţii speciali de aici, ne-am oprit tot la acele adoptate de Francia, Belgia, Italia etc., care oricum sunt
mai puţin lesne de falsificat, fiind tipărite în culoare albastră de cobalt, care este nefotogenică. Această culoare fiind însă oarecum palidă, exige vignetă, mai puţin simplă decât aceea a
Băncii Engliterei. Aceasta din urmă nu are, în adevăr, decât un mic medalion cu o figurină şi textul imprimat în negru, care este foarte lesne de fotografiat. Garanţia biletului său reşade
în hârtia care este peste tot filigranată în clar şi umbră şi în puţină circulaţiune, care opreşte filigranele de a se deteriora. Apoi un bilet englez odată intrat la Bancă, fie cât de nou, este
imediat distrus şi înlocuit cu altul. Aceasta însă costă foarte mult. Banca Engliterei, care este foarte bogată, poate face cheltuiala, însă cred că sarcina ar fi prea mare pentru Banca
românească. Prin urmare, pe lângă filigran, trebuie să recurgem şi la celelalte mijloace de asigurare adoptate de băncile latine mai mici şi mai asemănate cu a noastră.
Cu toate acestea, desemnurile care se lucrează vor fi mai simple decât ale biletelor ipotecare, însă foarte îngrijite.
Clişeurile heliografice se vor face aici îndată după terminarea desemnurilor Cât despre clişeurile tipografice în galvanoplastie, vor rămîne a se face acolo unde veţi hotărî a se face
tipărirea.
Conform instrucţiunilor d-v. Domnule Ministru, am luat informaţiuni asupra costului unui material complet de tipografie, cu care s-ar putea imprima nu numai biletele, cecurile,
tratele şi altele pentru Bancă, dar, întrunindu-1 cu tipografia timbrului, sub o singură direcţiune, s-ar putea tipări şi timbrele Statului şi acele poştale, în foarte bune condiţiuni. Un
asemenea material cuprinde: două prese mari duble cu platină, o presă cu cilindru putând merge cu aburi sau cu braţe, un motor cu cărbuni sau cu gaz, o presă cu platină de mână, două
platine de numerotat cu numerotatoarele şi compositorii lor, o maşină de masicotat cu două lame, o presă de satinat, o maşină de perforat cu cuvântul Nul şi un perforator simplu, o
maşină de timbrat, cu toate accesoriile lor, un atelier de galvanoplastie, cu pile, vase etc., şi un mic asortiment de caractere şi linie pentru registre, publicaţiuni mici etc., trei prese de
copiat şi un poligraf ar costa aproximativ 60.000 lei transportate şi instalate în Bucureşti. Aştept ordinele d-v., ca să ştiu de trebuie să comand un asemenea material. Sunt dator însă să
vă previu că fabricarea lui va cere două sau trei luni şi, pentru unele bucăţi, chiar mai mult. Prin urmare trebuie a se lua o hotărâre fără întârziere.
Dacă veţi decide altfel pentru tipărirea biletelor, binevoiţi a mă încu- noştiinţa că se poate lucra în consecinţă. Părerea mea însă este că tipărirea în ţară, sub ochii şi privigherea
Băncei, fie chiar la o tipografie particulară, ar fi cea mai înţeleaptă măsură.
într-un viitor raport, voi avea onoarea, Domnule Ministru, a vă da seama şi de îndeplinirea celorlalte însărcinări ce mi-aţi dat.
Binevoiţi, Domnule Ministru, a primi expresiunea respectuoasei mele consideraţiuni.
Eugeniu Carada“
 Din cuprinsul acestui raport putem constata cunoştinţele tehnice destul de întinse pe care le avea Eugeniu Carada şi grija pe care o punea pentru ca biletele să fie grabnic tipărite în
bune condiţiuni şi cu cheltuieli cât mai mici. Demnă de relevat este şi sugestiunea dată de el, privitoare la utilizarea biletelor ipotecare, până când Banca va avea bancnote proprii.
Această idee şi-a însuşit-o Consiliul General al Băncii în şedinţa din 9 Septemvrie 1880, când a hotărât să ceară Guvernului „rezerva biletelor ipotecare, aceste bilete fiind puse în
circulaţiune de către Bancă ca efecte ale ei, aplicându-li-se însă inscrip- ţiunea următoare: pe recto Banca Naţională a României, asemenea şi pe verso. Afară de aceasta biletele vor
cuprinde subsemnăturile cu grifă a d-lui Guvernator, a unui domn Censor şi a Casierului1'. Singur ]y[. Germani a votat împotriva acestei măsuri, care s-a şi pus în practică.
Peste câteva zile, la 21 Iulie, Carada, fără a mai aştepta răspunsul de la Bucureşti, trimite un nou raport amănunţit asupra activităţii sale, însoţindu-1 de două contracte pe care le
încheiase cu societatea anonimă Papeteries du Marais et de Sainte Mărie, privitoare la tipărirea acţiunilor Băncii şi fabricarea hârtiei necesare imprimării biletelor.
Nu vom insista asupra amănuntelor tehnice. Menţionez din nou că şi aici îşi dovedeşte Carada întinsele cunoştinţe pe care le avea în acest domeniu. Erau dobândite de el printr-o
cercetare serioasă a literaturii de specialitate. Citea cursurile şcoalelor politehnice cu multă plăcere. Şi adesea îşi exprima părerea de rău că nu s-a făcut inginer.
Consiliul întrunindu-se la 24 Iulie, după ce a luat hotărârea „a se face mutarea provizorie a Băncei la Creditul Funciar, s-a dat cetire raportului d-lui Carada, prin care cere
autorizaţiunea de a face comanda materialului tipografic necesar instalărei definitive a Băncei. Consiliul, încuviinţând această comandă, autoriză pe d-1 Carada a continua în străinătate
misiunea sa de delegat pentru supravegherea confecţionărei biletelor de bancă, cecurilor, precum şi titlurilor nominative sau la purtător".
Ion Câmpineanu, fiind numit între timp Guvernator al Băncii în urma stăruinţelor repetate ale lui Carada, îi răspunde chiar a doua zi, în numele Consiliului, astfel: „Primind
scrisoarea d-v. din 14 precum şi acea din 21 corent, pe lângă care ne înaintaţi copii după contractele ce aţi încheiat pentru fabricarea atât a acţiunilor Băncii, cât şi a hârtiei necesare
emisiunii sale fiduciare, am onoare a vă încunoştiinţa că, Consiliul Băncii a aprobat în totul aceste contracte, cu adăogirea ca, lucrarea să se efectueze întocmai după condiţiunile
contractelor şi să se termine, dacă nu se va putea mai înainte, dar cel puţin la termenele stipulate. Adaog că ar fi de dorit să obţineţi, de se va putea, predări anticipate, astfel încât
funcţionarea regulată a Băncii să înceapă cât mai iute. Totdeodată am onoarea a vă anunţa că, Comitetul a admis imprimarea în ţară a biletelor de bancă, pentru care sunteţi rugat să
comandaţi întregul material tipografic, arătat în precedentele d-v. scrisori. Veţi binevoi dar a continua pentru Bancă, în această privinţă, misiunea ce acceptaserăţi de la Guvern."
Rezultă din acest schimb de scrisori că Eugeniu Carada a fost trimis la Paris de către Guvern, pentru a face lucrările pregătitoare în vederea mceperii opraţiunilor Băncii.
După ce Câmpineanu a devenit Guvernator, Consiliul i-a menţinut delegaţia.
Carada şi-a continuat cu aceeaşi râvnă opera, informând în mod regulat consiliul asupra rodnicei sale activităţi. Astfel, la 15 August 1880, el trimitea o nouă adresă Guvernatorului,
cu următorul conţinut:
Paris, 15 August 1880
„Domnule Guvernator,
La adresa domniei voastre cu No. 21 din 25 Iulie st. v., am onoarea a răspunde că onorat de încrederea Administraţiunii Băncii Naţionale a României, voi continua a-i da tot
concursul meu aici pe cât timp va fi trebuincios, pentru terminarea comenzilor de materiale şi îndrumarea tuturor lucrărilor relative la fabricarea biletelor.
în consecinţă, mă grăbesc a vă face cunoscut că fabricarea filigranelor se urmează cu toată celeritatea posibilă la Banca Franciei şi că fabricarea hârtiei se va urma conform
contractului şi cât se poate mai repede. în Septemvrie vom începe a avea hârtia de 20 lei gata de expediat, conform ordinelor ce veţi da.
Construcţiunea maşinilor pentru imprimerie însă nu va fi terminată decât pe la Noemvrie, căci cum am arătat în raportul meu de la 14 Iulie, această construcţiune cere pentru unele
aparate două sau trei luni şi pentru altele chiar mai mult.
Maşinile deja comandate şi puse în lucru sunt: două prese cu platină, o presă cu cilindru, o maşină de semnat cu trei semnături, o maşină de tăiat bilete, o maşină de timbrat acţiuni
şi alte titluri în umed şi seci, o maşină de perforat cu cuvântul Nul şi un perforator de schimbat cu cinci găuri.
Se vor pune îndată în lucrare maşina de satinat şi aparatele pentru atelierul de galvanoplastie.
Pentru motoare doresc să am instrucţiunile d-v., spre a şti dacă preferaţi unul cu gaz sau unul cu aburi. Cel cu gaz prezintă avantagiul curăţeniei, înlesniri de punere în mişcare,
lipsei de aprovizionare de către un om, consumări de combustibil numai în timpul lucrării etc., însă costă ceva mai scump.
Pentru presa de mână şi maşina de numerotat cu pedală, precum şi pentru asortimentul de caractere tipografice, aştept asemenea ordinele d-v., căci dacă Banca se va înţelege cu
Creditul Funciar şi poate şi cu Administraţiunea Timbrului pentru întrunirea în una singură a acelor trei tipografii, atunci este de prisos a cumpăra aparate pe care acele stabilimente le
au deja.
Vă rog, Domnule Guvernator, să binevoiţi a-mi da fără întârziere instrucţiunile d-v. asupra acestui punct, precum şi în privinţa numărului preselor de copiat, preselor autografice
sau poligrafice, timbrurilor seci şi umede de mână şi a numerotatorilor de mână de cari aveţi trebuinţă, cu toate lămuririle necesare şi a-mi indica în acelaş timp gravura ce trebuie pusă
pe sigiliul şi timbrul Băncii.
Vă rog asemenea să-mi faceţi cunoscut hotărârea ce aţi luat în privinţa cecurilor şi tratelor de cari v-am vorbit în rapoartele mele de la 14 şi 21 Iulie.
Binevoiţi, Domnule Guvernator, a primi asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
Eugeniu Carada“
Iar la 27 August 1880, Carada expedia un nou raport Guvernatorului Băncii Naţionale:
Paris, 27 August 1880
„Domnule Guvernator,
Am onoarea a răspunde la telegrama d-v. din 25 curent.
Ştiţi că Consiliul General al Băncii Franciei a luat, acum câteva luni, hotărârea de a nu mai face nici un fel de lucrare, nu numai pentru băncile şi guvernele străine, dar nici pentru
băncile franceze având un caracter oficial.
S-a interzis asemenea Administraţiunii de a executa înseşi comenzile Guvernului francez, fără un vot special al Consiliului General.
în urma venirii mele şi a unei mari stăruinţe, am izbutit a obţine nu schimbarea hotărârii luate, ci numai autorizarea de a face pânzele filigranate în atelierele Băncii, considerând
această lucrare ca o rămăşiţă a vechilor comenzi pentru Stat şi Creditul Funciar Român şi cu condiţiunea ca să nu se prelungească mai departe de finele anului acestuia. Cât pentru
tipărire şi celelate lucrări, refuzul a fost categoric.
A reîncepe demersurile în această privinţă, ar fi prin urmare de prisos. Cu toate acestea am cerut ieri şi avizul unora din funcţionarii superiori ai Băncii. Ei mi-au deconsiliat orice
încercare, considerând-o ca nefolositoare. Apoi, în acest moment, orice demers oficial ar fi şi anevoios. Mulţi din membrii Consiliului lipsesc şi abia se poate întruni numărul membrilor
trebuincioşi pentru a rezolva afacerile urgente ale băncii. Cererea noastră ar fi expusă şi de data asta, ca în Aprilie trecut, a aştepta câteva săptămâni până ce-i va veni rândul de a fi luată
în discuţiune.
Apoi chiar dacă atunci s-ar admite, totuşi Banca Naţională a României nu va fi câştigat mult, căci, după experienţa făcută cu biletele ipotecare şi cu titlurile Creditului Funciar şi
după aceea ce facem acum cu filigranele care se lucrează foarte încet, vă pot asigura că lucrarea ar întârzia mult mai mult aici decât în Bucureşti, în tipografia d-v. Acolo, în adevăr, veţi
fi stăpân şi veţi putea lucra zi şi noapte fără întrerupere, astfel, în cât să tipăriţi cât se poate mai repede. Aici, din contra, lucrarea va fi subordonată altora. Ea se va face pe îndelete, în
orele reglementare numai şi cu toate formalităţile întârzietorii ce caracterizează administraţiunile cele mari, mai ales în Francia.
Părerea mea dar este că trebuie să renunţăm la această idee şi să vă pregătiţi a face lucrarea la Bucureşti.
Maşinile tipografice comandate vor începe a se pomi pe la 20 Septemvrie, în Noemvrie le veţi avea mai pe toate. Cu concursul d-lui [Carol] Gobl, instalarea se va putea face foarte
repede. Dacă aveţi nevoie de vreun lucrător special d-aici, cred că-1 voi putea obţine pentru câteva luni.
Maşinile de semnat, de numerotat etc. vor fi asemenea gata treptat până la finele lui Noemvrie şi se vor porni în rânduri.
Pentru motoare aştept instrucţiunile d-v., ca şi pentru celelalte aparate secundare şi cred că se vor putea expedia foarte repede.
în aceste condiţiuni, dacă se va pune şi acolo toată activitatea necesară, nu este cu neputinţă ca să puteţi emite în Decemvrie bilete de 20 lei. Celelalte vor urma.
Vă rog din nou, Domnule Guvernator, să-mi transmiteţi toate instrucţiunile şi explicările ce v-am cerut prin precedentul meu raport, spre a evita orice nouă întârziere.
Am onoarea, Domnule Guvernator, de a fi al d-v. devotat.
Eugeniu Carada“
Lucrurile s-au petrecut aşa cum le prevăzuse Carada. Spre sfârşitul lunii Octomvrie, au început să sosească de la Paris materialele necesare imprimării biletelor. Datorită muncii
sale stăruitoare, Banca a fost înzestrată cu o tipografie proprie şi a putut face în primii ani ai existenţei sale însemnate economii, tipărindu-şi bancnotele în ţară.
în timp ce lucra la Paris, Carada a cercetat cu atenţiune organizarea tehnică a Băncii Franţei. Cunoscând-o bine, a putut bănui uşor greutăţile pe care le întâmpinau cei din ţară în
această privinţă. Pentru a le înlătura, el a solicitat şi a obţinut concursul Consiliului Băncii Franţei, care a trimis la Bucureşti pe D’Anterville, cel mai capabil inspector. Acesta a stat la
Bucureşti de la 30 Octomvrie şi până îa 12 Decembrie 1880, dând îndrumări pentru organizarea Băncii Naţionale a României după modelul Băncii Franţei. Tot în acest timp, Carada a
angajat pe Duphan, şeful filigranist al Băncii Franţei, să fabrice pânzele metalice pentru biletele româneşti.
După plecarea lui Ion Câmpineanu de la Finanţe, Ion Brătianu a luat interimatul acestui Minister. Era însă neliniştit. Lipsa lui Carada de la conducerea Băncii îl îngrijora. Părăsind
gândul de a-1 numi Guvernator, s-a hotărât să-i încredinţeze un loc de Director în Consiliu. în cursul lunii Decemvrie 1880, pe când Carada se afla la Paris, Brătianu l-a numit Director
la Banca Naţională, aducându-i acest fapt la cunoştinţă printr-o adresă oficială. Cum a fost anunţat, Carada şi-a înaintat demisia, fără să explice motivele hotărârii sale. Iar Consiliul
Băncii, în şedinţa de la 21 Februarie 1881, lua „cunoştinţă de adesa d-lui Ministru de Finanţe No. 5172 din 19 ale corentei, prin care arată că d-1 Anton Carp este numit Director la
Bancă, în locul d-lui E. Carada demisionat11.
Spre sfârşitul lunii Martie, Ion Brătianu l-a chemat în ţară pe Eugeniu Carada, pentru ca împreună să întocmească proiectul de lege privitor la înfiinţarea Caselor Judeţene de Credit
Agricol. După întocmirea amintitului proiect, devenit lege la 16 Iunie 1881, Carada n-a mai stat mult timp la Bucureşti, deoarece Consiliul Băncii întrunit la 6 Iulie acelaşi an „decide a
se da însărcinarea d-lui Eugeniu Carada să meargă în Germania şi în Francia pentru a face să se confecţioneze clişeurile necesare pentru imprimarea titlurilor' 1.
în noua sa călătorie peste hotare, Carada nu s-a mărginit numai la îndeplinirea însărcinării pe care o primise. El a luat contact şi a încheiat cu arhitecţii Cassien Bernard şi Albert
Galeron un contract, aprobat de Consiliu la 31 Martie 1882, prin care aceştia se angajau să execute anteproiectul planurilor palatului Băncii. Lucrările au fost în curând terminate şi la
21 Iunie 1882, „Consiliul luând în examinare anteproiectele pentru edificarea localului Băncii Naţionale trimise de d-nii arhitecţi Cassien Bernard şi Albert Galeron şi observând
raportul d-lor arhitecţi şi ingineri Capuţineanu, Directorul Ministerului Lucrărilor Publice, Lecomte de Noiiy, Directorul lucrărilor de restauraţie la Mănăstirea Curtea de Argeş şi C.
Olănescu, inginer C.F.R., constituiţi în comisiune, admite ca facerea planului definitiv să fie încredinţată lui Bernard şi Galeron". Se făcuse primul pas spre înzestrarea Băncii Naţionale
cu un imobil propriu. Era tot opera lui Eugeniu Carada, pe care avea s-o desăvârşească puţin mai târziu.
Când s-a înfiinţat Banca Naţională, pe piaţa românească se aflau puţine capitaluri circulante. Cele existente erau speculate de cămătari. Dobânzile urcate împiedicau orice avânt.
Economia naţională tânjea.
Banca Naţională a României a început să funcţioneze la 1 Decemvrie 1880. Cei ce chemaseră la viaţă acest aşezământ, aveau o încredere nemărginită în puterea lui de creaţie pe
tărâmul economic. De la emisiunea bancnotelor, aşteptau nerăbdători grabnica înflorire a finanţelor publice şi private.
Tipografia Băncii lucra neîncetat ziua şi noaptea. Biletele imprimate nu erau puse însă în circulaţie, cu toate că întreprinzătorii de toate categoriile sufereau cumplit din cauza lipsei
de credite ieftine.
Acest fenomen curios este uşor de explicat. Banca Naţională a României, spre deosebire de alte instituţiuni asemănătoare, îşi începea activitatea în împrejurări economice cu totul
speciale. Bănci particulare, răspândite în toate unghiurile ţării, prin mijlocul cărora Institutul de Emisiune să-şi poată canaliza biletele sale spre viaţa productivă, nu existau aproape.
Chiar poliţele, aceste elemente instrumente ale creditului, erau imperfect cunoscute de marele public. Banca Naţională a
României trebuia să lucreze, deci, într-un mediu economic în care totul îi era potrivnic.
Marele Ion Brătianu şi-a dat îndată seama de gravitatea situaţiei. Credinţa lui era că Banca urma să-şi creeze mai întăi condiţiile favorabile activităţii sale, prin organizarea
temeinică a pieţii interne şi apoi să înceapă adevărata operă constructivă în domeniul economic. Trebuia găsit însă omul energic, cu orizonturi largi şi înzestrat cu mult simţ practic,
pentru a învinge greutăţile ivite în cale. Carada era cel mai indicat. De aceea Ion Brătianu după ce nu a izbutit să-l vadă Guvernator, l-a numit prin surprindere Director. Prima demnitate
a refuzat-o Carada, iar din a doua a demisionat. Republicanul de la 1870 lucra însă stăruitor pentru propăşirea Băncii, dar un neînfrânt simţământ de mândrie personală şi o neşovăelnică
linie de conduită în viaţă îl împiedicau să primească posturile în care urma să fie înălţat pe baza unui decret regal. Brătianu, care cunoştea bine pe prietenul său, a găsit o nouă cale
pentru a-1 aduce în Consiliul Institutului de Emisiune. Adunarea Generală a Acţionarilor din 20 Februarie 1883, din îndemnul lui Brătianu, l-a ales pe Carada Director la Banca
Naţională în locul lui T. Mehedinţeanu, cu o majoritate sdrobitoare de 883 voturi.
Carada era de acord în principiu cu acest procedeu. Totuşi îi venea extrem de greu să primească însărcinarea pe care nu o acceptase înainte. Pentru acest motiv, întârzia să se
prezinte la post. Brătianu, desnădăjduit, l-a ameninţat atunci pe Carada că, dacă nu respectă voinţa Adunării Generale a Institutului de Emisiune, îşi dă demisia din Guvern. Numai aşa
s-a hotărât Eugeniu Carada să ocupe cu începere de la 6 Aprilie 1883 locul de Director la Banca Naţională a României, pe care nu l-a mai părăsit toată viaţa.
Activitatea lui Eugeniu Carada la Banca Naţională a României este greu de înfăţişat. A vorbi despre dânsa, ar trebui să ne ocupăm pe larg de întreaga operă naţională înfăptuită de
Institutul nostru de emisiune, în primele trei decade ale existenţei sale. Viaţa lui Carada, în cei 27 de ani cât a slujit cu o neşovăitoare credinţă şi un sincer devotament Banca Naţională,
se împleteşte armonios cu desvoltarea economică a României pe toate tărâmurile. N-a existat sector economic în această perioadă, agricol, comercial, industrial, bancar, care să nu
poarte pecetea puternicei personalităţi a lui Eugeniu Carada. întotdeauna însă, contribuţiunea personală într-o operă de colaborare colectivă este greu de desluşit. De aceea şi altruistul
Carada nu poate fi pe deplin individualizat, ca organizator şi îndrumător al economiei româneşti, în epoca cea mai grea de închegare a burgheziei etnice.
Vom încerca totuşi să însemnăm câteva fapte, în ordine cronologică, pentru a caracteriza viaţa omului care a lucrat trei decenii aproape la Banca Naţională a României, stăpânit de
gândul că „noi murim, Statul trebuie să trăiască".
Arhitecţii Cassien Bernard şi Albert Galeron au prezentat planurile pentru construirea palatului Băncii, la începutul lunii Aprilie 1883. O comisiune formată din Duca, Olănescu,
Cerkez, Gottereanu şi Săvulescu a fost însărcinată să le cerceteze.
Spre sfârşitul verii planurile definitive erau terminate. Consiliul Băncii se gândea să încredinţeze executarea lucrării unui arhitect sau unei societăţi de construcţie. Carada nu
împărtăşea acest punct de vedere. Preocupat de soliditatea clădirii şi considerând economia drept cel mai important capitol al veniturilor Băncii, el a supus Consiliului, în şedinţa din 27
Octomvrie 1883, următoarea notă, care a şi fost aprobată: „Construcţiunea Băncii Naţionale a României se va face direct către Adminstraţiunea Băncii sub conducerea unui arhitect
român, putându-se da în întreprindere lucrările parţiale după specialităţi. D-l N. Cerkez este numit arhitect primar al construcţiunii, cu obligaţiunea de a supune aprobării Băncii numirea
ajutoarelor de care va avea trebuinţă în execuţiune". Ulterior Consiliul a aprobat ca N. Cerkez să fie ajutat de arhitectul C. Băicoianu.
Construirea palatului Băncii a început în primăvara anului 1884 şi s-a terminat în Iunie 1890. Clădirea a fost ridicată pe locul unde odinioară se afla Hanul Şerban-Vodă, iar pe la
1880 era punctul central de întâlnire al comerţului Capitalei. Tot timpul cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea
lor, verifica preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi aprobarea lui.
Din această cauză era urât de antreprenori. Unul dintre ei concepe chiar un plan diabolic pentru suprimarea lui Carada. Se aşeza înveli- toarea. Carada, fireşte, avea să se urce pe
acoperiş. Dorea să vadă îndeosebi cum au fost izolate grinzile de coşuri. Singurul loc de trecere era o scândură îngustă, asvârlită în diagonală peste un colţ din hall-ul cel mare.
Antreprenorul cheamă pe un lucrător şi îi dă ordin să suprime toţi popii de susţinere, lăsând scândura uşor prinsă la cele două capete. La cea mai mică atingere avea să se prăbuşească de
la o înălţime de zece metri. Planul machiavelic urzit a fost aflat de Procopie I. Dumitrescu, care l-a împiedicat pe Carada să urce pe acoperiş în ziua aceea. Aşa şi-a salvat viaţa Eugeniu
Carada, pusă în primejdie din cauza străşniciei cu care înţelegea să-şi îndeplinească datoria.
Paralel cu supravegherea construirii localului, Eugeniu Carada muncea din zorii zilei şi până noaptea târziu, organizând temeinic Banca. Vara şi iarna, inspectează regulat
sucursalele înfiinţate. Drumurile grele de pe atunci şi vremea rea nu-1 împiedică să cutreere ţara. Inspecţiunile erau considerate de el de „o mare utilitate cel puţin odată pe lună, astfel
ca fiecare sucursală să poată fi revizuită atât în partea interioară ca administraţie, cât şi în exterior ca parte economică a operaţiunilor de care depindea siguranţa şi reuşita ei“. Iar altă
dată preciza: „Singurul mijloc ca inspecţiunile să se poată aproapia de adevăratul lor scop este, fără îndoială, vizitarea mai des a sucursalelor de către unul din membrii Consiliului.
Interesul ca sucursalele să fie inspectate cel puţin o dată pe lună este bine văzut de câte ori suntem puşi în poziţiunea de a asista şi examina înşine operaţiunile din localitate. în o ţară ca
a noastră, la începutul poziţiunii sale economice, fiecare localitate are uzanţele ei care stabilesc şi regulează tranzacţiu- nile comerciale. A cunoaşte cu toţii mijloacele prin care am
putea desvolta operaţiunile Băncii Naţionale, în interesul ţării, este a completa sarcina ce ne este confiată".
Rapoartele pe care le-a întocmit Carada în prima decadă a existenţei Băncii, cu prilejul vizitării sediilor, oglindesc situaţia reală a vieţii economice şi lupta pe care o ducea el, pentru
a asigura chiar de la început Institutului de Emisiune condiţiuni prielnice de des- voltare. Câteva citate caracteristice ne vor da o idee exactă asupra greutăţilor care trebuiau să fie
învinse.
Iată-1 pe Carada la Iaşi, unde constată că: „Partea economică a oraşului promite afaceri la sucursală, satisfăcătoare scopului propus de Bancă. în ultimele zile s-au prezentat la scont
unele din casele de bancă de prima ordine şi se speră că fără întârziere comerţul ieşan va crea cu facilitate efecte de comerţ în condiţiunile impuse de Bancă". Examinând portofoliul
„cum ni se impune de sarcina noastră şi luând informaţiuni sub toată discreţia cuvenită", Carada propune înlăturarea de la scont a următoarelor „case străine care nu prezintă nici
garanţia părţei morale: Frănkel & Schniirer comisionari, Goldbaum M. S. comisionar, Golden Heinrich manufacturist, Gelber Moritz comisionar, Glukmann Sol împrumutător de bani,
Garfunkel I.E. comisionar, Klărmann Felix comisionar, Kaufmann Sisu împrumutător de bani, Meisels Iosef comisionar, Parnes Leon împrumutător, Silbermann M. comisionar,
Schwartz Lupu comerciant de cereale şi Schwartz Freres casă de schimb". în continuare mărturiseşte că „Simţimintele de care sunt animaţi membrii Consiliului de Administraţie pentru
desvoltarea acestei instituţiuni, mă aurotiză a spera că în curând avem a ne convinge, şi mai mult, că sucursalele sunt chemate a da comerţului nostru naţional o protecţiune şi desvoltare
distinsă. Dacă am avut câteva mărginite cazuri d-a observa, ca în viitor să se corecteze oarecare reguli relative la înscrierea enunciatelor impuse de lege efectelor de comerţ şi asupra
andosărilor, acestea sunt de o secundară importanţă, ca parte practică şi care nu se vor mai strecura în viitor. Ca exemplu, interpretarea a doi semnatari ca traenţi şi un singur andosator
şi înscrierea transmiterei prin andosare, fără să se declare în scris felul valorii în care e primită' 1. în ce priveşte administraţia sucursalei Iaşi, arată că „în general este pusă în poziţiune d-
a ne satisface complet în viitor şi dacă partea birocratică nu se află perfectă, cauza e legitima consideraţie a unui început şi lipsa unui personal secundar care să posede cunoştinţe
speciale, după cum impufle birocraţia comercială în general şi a Băncii în particular. Convincţiunea acestor consideraţii ni s-a impus de oarecare neregularităţi ce am găsit în metoda
contabilităţii, ale cărei rezultate deşi sunt corecte, dar prezintă o lipsă de uniformitate ştiinţifică, ceea ce pentru viitor ar putea prezenta o obscuritate în control sau revizuire 11.
Observaţiuni interesante face şi la Brăila, unde „o mare parte din efecte nu sunt pornite din o adevărată cauză reală a unor tranzacţiuni pur comerciale, ci create de complezenţă 11. Şi
crede „de prisos a desvolta în un asemenea raport, necuviinţele ce ar rezulta din admiterea la scont a unor asemenea efecte 11. Aici găseşte „mici abateri în aparenţă, dar care în principiu
au o mare importanţă, faţă de devotamentul şi abnegaţiunea ce Banca reclamă la începutul operaţiunilor sale de la funcţionarii săi 11. Persoanele străine care lucrau la sucursale Brăila
„sub pretextul că candidează11, îl determină pe Carada să scrie că această dispoziţiune nu o găseşte „nimerită din două puncte de vedere: întâi Banca Naţională nu poate, pentru
demnitatea ei, să primească de la persoane propuse ca funcţionari ai ei servicii gratuite, mai cu seamă că condiţiunile de admisibilitate sunt determinate prin regulament, de la care
condiţiuni, interesele Băncii ne impun a nu te depărta; şi al doilea pentru că domnii candidaţi nu au nici o răspundere relativă la exactitatea lucrărilor, cât şi pentru menţinerea
discreţiunei, condiţiuni de la care depinde reputaţiunea Băncii noastre11.
Situaţia întâlnită la Galaţi pare mai gravă. „D-l director în lăudabila d-sale dorinţă de a înmulţi afacerile Băncii a căutat cu scrupulozitate meritoasă fondul efectelor prezentate,
constatând în al doilea grad forma.11 Din această cauză Carada observă că „printre efectele admise la scont sunt multe care nu întrunesc condiţiunile cerute de lege. Astfel, de exemplu,
am găsit poliţe propriu zise create în Galaţi şi trase asupra unor persoane domiciliate iarăşi în Galaţi. După regulile Codului de Comerţ asemenea efecte nu se pot considera nici ca poliţe
propriu zise, căci nu sunt trase dintr-un loc într-altul, nici ca bilete la ordine, căci nu subscriitorul se obligă a plăti la scadenţă, ci trasul care a acceptat; aşa încât, dacă efectul nu ar fi
plătit la scadenţă şi dacă prin urmare ar trebui să facem protest, nu am putea şti cu certitudine la domiciliul cui trebuie să facem protestul. Adresându-ne la tras, el ar putea să invoce că,
efectul nefiind o poliţă propriu zisă, nu lui trebuie să-i cerem plata, ci principalului obligat care este trăgătorul, adresându-ne la trăgător el ne-ar putea răspunde că principalul obligat
este trasul care a acceptat poliţa, astfel că s-ar da loc la discuţiuni şi contestaţiuni adesea foarte prejudiciabile pentru Bancă“. Tot la Galaţi, Carada găseşte şi „bilete la ordine în care
subscriitorul, trăgând asupra lui, nu subscrie ca principal obligat, ci ca acceptant. Şi acefst fel de formă dată biletului la ordine ar putea da loc la dificultăţi". Apoi mai sunt „bilete la
ordin create în localităţi altele ca Galaţi şi plătibile în aceleaşi localităţi". Şi în corpul lor „se vede stipulat, posterior creării biletului şi scris de altă persoană decât subscriitorul, că
efectul este plătibil în Galaţi. Această ultimă stipulaţiune neputându-se invoca contra subscriitorului, el ar putea, în caz de neplată şi când protestul s-ar face în Galaţi, invoca, că
stipulaţiunea nefiindu-i opozabilă, protestul trebuie făcut la locul unde s-a creat biletul. Tot cu acelaşi succes s-ar putea susţine de către debitori de rea credinţă, când protestul s-ar face
în locul unde s-a creat biletul, că locul de plată este în Galaţi, iar nu acela unde s-a creat biletul. De aci contestaţiuni şi procese". Faţă de cele constatate, Carada recomandă directorului
sucursalei Galaţi „să aibă de acum înainte în vedere numai prescripţiunile legii comerciale, respingând orice efect care nu ar fi în forma cerută de lege". Deoarece registrele sucursalei
Galaţi nu erau ţinute în regulă, Carada verifică numai „partea materială a valorilor existente", fără să poată „constata filiaţiunile fiecărei operaţiuni şi corectitudinea lor ce se vede prin
confruntarea auxiliarelor cu contabilitatea centralizată".
în sfârşit, Eugeniu Carada controlând portofoliul efectelor scontate de sucursala Craiova, găseşte „regularitate perfectă în ce priveşte numărul angajamentelor şi formele relative la
scontarea şi solvabilitatea fiecărei semnături". Dar se grăbeşte să adaoge că o inspecţie a portofoliului nu e tocmai uşoară „în o piaţă mică şi cu totul la începutul desvoltării comerciale",
deoarece este greu „să se poată alege efecte de acelea exclusiv reclamate de garanţiile pretinse de Bancă". Atenţiunea i-a fost atrasă de faptul că „s-au admis la scont efecte având de
subscriitor o persoană solvabilă de primul grad, însă necomerciantă, deşi primul andosator şi prezentatorul sunt comercianţi. Această formă, deşi nu e condamnată de statute în mod bine
determinat, însă dacă ne raportăm la spiritul de apreciere a fiecărei semnături în parte, măsurile de precauţiune ce ni se impun în materie de scont sunt acelea d-a putea dispune de viaţa
morală a angajatului, adică de puterea legală d-a fi declarat în stare de faliment 11. Ţinând seama că nu numai în Craiova, dar şi „în alte oraşe principale, relaţiunile comerţului nostru
român nu sunt ajunse acolo, încât să poată crea în general efecte pornite de la comercianţi în accepţiunea termenului", Carada roagă pe Guvernator să supună chestiunea Consiliului
General, pentru a fi rezolvată „în interesul uniformizării de sistem de admitere la scont şi al determinării răspunderii ce suntem în drept a pretinde de la d-nii directori ai sucursalelor".
Mai menţionează o abatere a sucursalei Craiova, „care a admis la scont efecte de comerţ cu două semnături şi pentru o a treia a primit în cauţiune efecte publice pe valoarea lor
nominală" şi crede că trebuie „să se evite asemendâ sisteme pentru a nu da loc la interpretare". La Craiova i se prezintă lui Carada un caz interesant, care arată cum era privită pe atunci
operaţiunea scontării efectelor de Banca Naţională. „Unul din prezentatori, pentru a face scont la Bancă, a propus ca efectele sale să nu fie transmise asupra Băncii, sub pretext că
clienţii săi să nu ştie că li se scontează poliţele la Bancă". Carada convinge pe solicitator că „Banca nu poate admite asemenea lipsă de formalitate indispensabilă în materie de scont, ca
simplu pretext d-a satisface o susceptibilitate cu totul secundară în faţa unei instituţiuni ca Banca Naţională". Mai constată la Craiova că „există firme româneşti de prima ordine", care
nu beneficiază de scont, „pentru că efectele lor n-au decât două semnături" şi crede Carada că „ar fi în interesul desvoltării comerţului românesc şi a operaţiunilor în acea localitate, să
se admită această excepţiune".
Desigur că s-ar mai putea extrage încă multe lucruri interesante din numeroasele rapoarte de inspecţiune întocmite de Eugeniu Carada şi de ceilalţi membri din Consiliul Băncii, de
la cari am împrumutat unele citate. Ne oprim aici. Credem că am reuşit să dăm o idee cu totul generală asupra hotărâtorului rol pe care era chemat să-l joace el, în organizarea internă a
Băncii Naţionale şi formarea adevăratului spirit comercial pe piaţa românească.
Şi-a îndeplinit această grea datorie cu o conştiinciozitate rareori întâlnită. Neîncetat ochii lui ageri vegheau asupra Centralei şi a sediilor Băncii. Nu se făcea nimic fără ştirea lui. Pe
comercianţi îi sfătuia mereu „să rupă cu rutina de a redacta efectele după curata lor fantezie". Debitorilor se obişnuise să le repete des cuvintele înţelepte: „Nu făgădui decât jumătate din
ceea ce poţi face cu uşurinţă. Să nu datorezi niciodată mai mult decât jumătate din ceea ce poţi plăti uşor. Dacă înşeli un creditor, acesta devine pentru tine o fântână secată".
întotdeauna însoţea însă sfaturile de fapte. Când rezolva cererile prezentatorilor la scont, făcea de la început o mare clasificare: români şi străini. Apoi începea să cerceteze dacă efectele
îndeplineau condiţiunile legale. Nu-1 interesa culoarea politică a solicitatorului de credite. Niciodată. Nici în timpuri normale şi nici în acelea de criză, când tuturor le acorda sprijinul
Institutului de Emisiune, pentru a-i salva din vârtejul deslănţuirilor distrugătoare de averi şi oameni. Sub înrâurirea acţiunii lui dârze şi permanente, comerţul nostru a părăsit vechile
deprinderi care-1 împiedecau să se bucure de binefacerile creditului ieftin acordat de Banca Naţională. Ca dintr-un somn adânc, economia naţională a fost trezită la o viaţă nouă.
Era atât de pătruns Eugeniu Carada de misiunea pe care o avea în fruntea Băncii Naţionale a României, încât unele dintre faptele sale uimeau chiar pe cei mai aprigi adversari
politici. Iată în această privinţă o mărturisire înălţătoare prin sinceritatea ei, pe care C.G. Costa-Foru a făcut-o cu prilejul desvelirii monumentului lui Carada din Bucureşti
(„Dimineaţa", 20.1.1924):
„La ceremonia desvelirii monumentului lui Eug. Carda m-a adus, nu atât invitaţiunea primită, cât o pioasă amintire a unui fapt pe care ţin a-1 publica.
Faptele noastre rămân: ele singure ne arată adevărata fire şi realele noastre însuşiri. Faptul ce voi scrie va spune, mai bine ca orice laudă, ce inimă nobilă, ce largi şi înalte vederi
avea acela a cărui memorie ieri ne-a întrunit p-atâţia.
Era în anul 1899-1900, când piaţa noastră financiară a avut să sufere d-o criză monetară cam ca aceea de care suferă şi azi. Criza mă surprinsese cu o circulaţie de cambii de circa
500.000 lei, care mai toate fuseseră scomptate la Banca Naţională.
 Băncile nu mai împrumutau nimănui nimic. Poliţele mele, deşi întărite cu giruri sigure, nu mai erau primite. Protestarea lor era iminentă. Un singur protest m-ar fi scufundat pe
mine în ruină şi ar fi sdruncinat situaţia rudelor şi prietenilor mei.
Atunci fui chemat de d. Carada la Bancă.
Cu d. Carada nu vorbisem până atunci niciodată. Scrisesem însă de mai multe ori, contra activităţii sale politice atacuri directe, chiar personale. Eug. Carada fusese şi era unul din
stâlpii fundatori ai partidului liberal.
Dumnealui îmi spuse că un prim protest fiind iminent, m-a chemat să aibă o vorbă cu mine şi îmi ceru să-i expui situaţia mea, de care în mare era însă informat.
în scurt i-o spusei, arătându-i absolut neputinţa în care mă aflam d-a-mi plăti şi reînnoi poliţele.
- Să-mi dai voie atunci să-ţi ofer eu suma de plată. Dumneata nu trebuie să cazi. Ai muncit şi munceşti; ştiu cum ai întrebuinţat banii împrumutaţi şi meriţi să-ţi vin în ajutor, căci
nici întreprinderea dumitale de la Berea nu trebuie să cază.
Adânc surprins şi emoţionat i-am răspuns:
-Dar, domnule Carada, eu n-am nici un drept la bunăvoinţa dumitale. Eu am scris contra dumitale; te-am atacat personal în articolele mele...
- Asta nu face nimic - mă întrerupse el surâzând. Pentru articolele de ziar prescripţia e scurtă. Cele de care vorbeşti sunt prescrise de mult. Eu sunt aci ca să susţin munca naţională
şi dumneata eşti în cazul d-a fi susţinut. Te rog să primeşti ceea ce eu cu plăcere îţi ofer. Te vei ridica şi îmi vei restitui.
Şi aşa zicând, scrise câteva rânduri, mi le dete şi îmi zise să trec jos la ghişet să-mi scot poliţa.
Ajutorul său mi-a priit.
întreprinderea petroliferă ce purtam în spinare, şi care cât p-aci era să mă îngroape, a luat o întorsătură care mi-a permis să retrag într-o zi întreaga mea circulaţie cambială. Pe acest
neaşteptat binefăcător am prins a-1 cunoaşte mai bine; iar din impresiile mele personale asupra lui am învăţat a-1 vedea sub o mai reală înfăţişare şi să simţ o admiraţie temeinică.
Voi scrie altădată despre frumoasa figură ce-a fost omul, foarte inteligent şi preamărinimos, care a fost adevăratul întemeietor al Băncii noastre naţionale.
Azi, îmi împlinesc datoria de pioasă recunoştinţă păstrată memoriei sale.
Faptul aci relatat arată sub adevărata lui lumină pe acela care, în partidul liberal, a fost o figură măreaţă şi admirabilă din orice punct de vedere l-am privi.
Adeseori judecăm rău pe adversarii noştri. Cunoscându-i mai d-aproape, i-am judeca mai bine. D-altfel patima orbeşte şi ne este greu să ne curăţim cu desăvârşire sufletul de
rătăcirile în care ea ne induce. Avem însă datorii pe care adevărul şi dreptatea ni le impun; îndeplinirea unei asemenea datorii mi-a dat azi prilej de sufletească uşurare şi mulţumire.
Voi cerca într-un viitor articol să scriu despre activitatea lui Eugeniu Carada crezul meu d-acuma.
Voi rectifica astfel cele ce am scris de dânsul, necunoscându-l.“
Acestea sunt însemnările pe care le-a făcut C.G. Costa-Foru.
Cine în locul lui Eugeniu Carada, cine ar fi putut dovedi o înţelegere mai cuprinzătoare a rostului pe care-1 are burghezia autentic autohtonă într-un Stat naţional? Credem că
anevoie s-ar fi putut găsi omul care să-şi poată ridica gândul atât de sus, desupra trecătoarelor frământări politice.
Colegilor din Consiliu le atrăgea neconenit atenţiunea asupra tuturor problemelor de a căror grabnică rezolvare depindea consolidarea administrativă şi financiară a Băncii. Ei
ţineau mult la dânsul, apreciindu-i alesele calităţi sufleteşti şi vastele cunoştinţe în cele mai variate domenii. De aceea, în 1887, când Carada şi-a dat demisia de la Bancă pentru motive
necunoscute, Consiliul întreg, în frunte cu Anton Carp, a depus stăruinţe mari pe lângă dânsul pentru a renunţa la acest gând. Ne-o spune doar limpede Pia Brătianu în scrisoarea
adresată copiilor la 13/25 Noemvrie 1887:
Tata a plecat ieri la vie, de unde se întoarce mâine seară. Era supărat foarte de demisia lui Carada, care pare că persistă în ea. Bietul d-l Carp vine de 2 ori pe zi pare şi fără nici
un rezultat.
Pe atunci Eugeniu Carada locuia în casa lui Brătianu.
Carada a colaborat la întocmirea tuturor regulamentelor, pe baza cărora instituţiunea a funcţionat şi a progresat neîntrerupt aproape cinci decenii. Regulamentul de Ordine
Interioară, Regulameptul de Operaţiuni, Regulamentul Sucursalelor, Regulamentul Agenţiilor, Instrucţiuni pentru Sucursale şi Agenţii, Regulamentul pentru Serviciul Interior şi Paza
Localului şi Regulamentul Casei de Pensiuni şi Ajutoare, au fost alcătuite toate, dar absolut toate, din îndemnul lui Eugeniu Carada. Amănuntele privitoare la administrarea Băncii pe
care le cuprind aceste regulamente dovedesc însuşirile de neîntrecut organizator ale lui Carada şi grija constantă, pe care o avea el să înalţe în ochii tuturor instituţiunea înfiinţată numai
prin puterile poporului român.
Numirea funcţionarilor Băncii era cea mai grea problemă pentru Carada. Se temea să nu pătrundă în instituţiunea considerată ca un locaş sfânt al neamului elemente care să-i
întunece prestigiul. Pe cei aleşi îi creştea în şcoala datoriei şi a cinstei desăvârşite, aducându-le necontenit aminte că nu sunt numai nişte simple maşini de înregistrat operaţiunile în mod
inconştient, ci oameni vii care lucrează în interesul ţării. „Când plecam de la biroul său ne simţeam chemaţi la o mare misiune", scrie d-l Gr. Trancu-Iaşi. Aspru cu cei răi şi bun cu cei
sârguincioşi, Carada era întotdeauna drept cu toţi. Nu îngăduia intriga şi defăimarea. Ura minciuna. Iubea adevărul. înfiera pe linguşitori. Stima demnitatea. îndepărta pe superficiali. îşi
alegea colaboratorii apropiaţi numai dintre funcţionarii cari, prin merite, reuşeau să urce scara până la el. Pe toţi îi domina cu privirea lui ageră şi pătrunzătoare, izvorâtă din ochii mari
şi limpezi. Avea vocea sonoră şi vorbea rar, cumpătat, clar, într-o neaoşă românească. Fiecare propoziţiune era un gând şi un ordin, care trebuia să se transforme grabnic într-o realizare.
Şi aşa se întâmpla. Carada reuşise să deprindă pe subalterni ca să lucreze dintr-o convingere adâncă şi cu neţărmurită dragoste pentru instituţie. Funcţionarii îl stimau şi îl iubeau. Lui i
se spovedeau ca unui părinte înţelegător. Iar el asculta până la sfârşit durerile tuturor, mic şi mare. Apoi se ridica şi rostea cu hotărâre: „Ai dreptate şi vei fi satisfăcut 11, sau „Nu eşti
îndreptăţit11. Sentinţa era definitivă. Se aplica întocmai. Nimeni nu cârtea, pentru că Eugeniu Carada nu se pronunţa niciodată cu uşurinţă. Pătrundea până în cele mai umbrite cute ale
sufletului omenesc. Şi preţuia cuvintele, numai atunci când înveşmântau adevărul.
Se bucura din toată inima Eugeniu Carada, când vedea pe unii funcţionari formaţi în şcoala condusă de dânsul, că pleacă din Bancă pentru a fi pe alt tărâm, mai folositori ţării.
Scrisoarea pe care i-a adresat-o d-lui Gr. Trancu-Iaşi, când a cerut punerea în disponibilitate, o considerăm prea interesantă pentru a o trece cu vederea. Iat-o:
Bucuresci, 5 Septemvrie 1807
Domnulu Meu,
Consiliulu a aprobatu eri cererea D-tle de punere în disponibilitate pe ziua de 15 Sept. Simţimu totdeauna o părere de reu să ne despărţimu de funcţionarii vechi ai Băncei, când
este vorba ca ei să meargă spre o situaţiune mai bună nu putemu decât a ne bucura. îţi urezu dară succesu în noua D-tale carieră şi dorescu ca ea să fie din toate punturile de vedere
strălucită.
Primesce, Domnule, asigurarea simpţimintelor mele cordiale.
Eugeniu Carada
Aşa a creat Eugeniu Carada la Banca Naţională acel corp ales de funcţionari, care face cinste instituţiei. Iar ei, recunoscători, au muncit cu tragere de inimă şi l-au ajutat cu toate
puterile lor, pentru ca să ducă la bun sfârşit misiunea grea pe care i-o încredinţase Ion Brătianu.
în timp ce se ocupa cu organizarea serioasă a Băncii în toate direcţiunile, Carada lua regulat parte la şedinţele Consiliului, impunându-şi totdeauna punctul său de vedere asupra
importantelor probleme economice care formau obiectul discuţiunilor. Ar fi interesant desigur să urmărim întreaga activitate desfăşurată de el la conducerea Institutului de Emisiune.
Nu vom apuca pe această cale. Cadrul mărginit al lucrării ne obligă să dăm în vileag numai acele fapte care pot da o idee asupra concepţiilor sale economice şi a modului cum înţelegea
el să le pună în practică.
Creditul Funciar Rural a fost înfiinţat în anul 1873, pentru a finanţa pe latifundiari. Dimpotrivă, Casele de Credit Agricol Judeţene, create în 1881 de Brătianu şi Carada, aveau
menirea să sprijinească proprietatea mică şi mijlocie. Cum cele din urmă instituţiuni nu aveau fonduri îndestulătoare, Consiliul General al Băncii Naţionale a hotărât, la 26 August 1882,
ca efectele prezentate de ele, şi care nu aveau o valoare mai mare de 5000 lei, să fie primite la scont numai cu două semnături; prima a emitentului şi a doua a Casei de Credit Agricol
prezentatoare. Datorită acestei măsuri, Institutul de Emisiune a pus la dispoziţia agriculturii, între anii 1882-1890, credite ieftine destul de importante, care au deţinut între 31,5% şi 65%
din portofoliul total.
Marii proprietari, deşi erau puternic sprijiniţi de Creditul Funciar Rural, nu se împăcau uşor cu gândul că nu puteau beneficia şi de creditele Băncii Naţionale, acordate prin Casele
Judeţene. Toate intervenţiunile lor făcute în acest sens pe lângă Institutul de Emisiune rămânând însă fără răspuns, s-au adresat în anul 1884 Ministrului de Finanţe G. Lecca, rugându-1
să stăruiască la Banca Naţională pentru a obţine admiterea la scont şi a efectelor agricole de o valoare mai mare de 5.000 lei. Consiliul Băncii înclina să admită propunerea. Eugeniu
Carada şi-a dat însă seama că, în cazul când Banca va primi la scont efecte de o valoare mai mare de 5.000 lei, întregul portofoliu agricol va fi compus numai din poliţele latifundiarilor,
iar Casele Judeţene vor înceta să-şi îndeplinească hotărâtorul lor rol economic, de a crea o puternică burghezie rurală. Pentru a înlătura pericolul, el întocmeşte următoarea încheiere, pe
care supunând-o Consiliului Băncii în şedinţa din 23 Mai 1884, a şi fost adoptată:
„Având în vedere intervenirea d-lui Ministru de Finanţe, d-a se admite la scont de către Bancă efecte agricole a căror valoare ar trece peste suma de 5.000 lei;
Considerând că Creditele Agricole au fost create pentru a se ajuta mai ales micii cultivatori de pământ;
Considerând că Ministerul de Finanţe la înfiinţarea acestor Case pentru a preciza şi mai bine scopul în care ele au fost fondate, a interzis formal Caselor de Credit Agricol de a face
uneia şi aceleiaşi persoane împrumuturi mai mari de 5.000 lei;
Considerând că Banca Naţională n-a admis la scont efectele Creditelor Agricole decât în condiţiunile de mai sus;
Considerând afară de aceasta că împrumuturile cele mici sunt mai conforme cu dispoziţiunile statutelor Băncii, adică mai lesne realizabile;
Considerând că Banca nu poate renunţa la garanţiile ce-i par că asigură exacta plată a efectelor ce a scontat;
Pentru aceste cuvinte, Consiliul stărueşte în procedarea ce a urmat până acum, de a nu sconta efecte ale unuia şi aceluiaşi agricultor, fie într-unul, fie în mai multe contracte, care s-
ar sui în total la mai mult de 5.000 lei.“
Numai în urma energicei intervenţii a lui Eugeniu Carada, proprietatea mică şi mijlocie a putut să beneficieze mai departe de creditul ieftin al Băncii Naţionale.
 Tot în vara anului 1884, Carada a mijlocit împrumutul de 16.000.000 lei, 5%, acordat Comunei Bucureşti de către Bleichroder şi Disconto Geselschaft din Berlin şi M.A. de
Rothschild & fiii din Frankfurt.
Aurul rezultat de pe urma acestui împrumut l-a cumpărat el pentru stocul metalic al Băncii, calculând preţul cu un agio de 2,50-3% .
Mai târziu, la 1890, Primăria Capitalei a cerut din nou sprijinul Băncii Naţionale, pentru emisiunea unui împrumut pe piaţa internă. Chestiunea fiind adusă în discuţiunea
Consiliului la 12 Aprilie acelaşi an, o parte dintre membri arătau că Institutul de Emisiune nu este îndreptăţit să facă acest lucru. Tuturor le răspunde Eugeniu Carada:
„Statutele nu interzic deloc băncii d-a da concursul său activ pentru emisunea împrumuturilor Statului şi ale autorităţilor locale. Se poate susţine, din contră, că Banca are datoria d-
a susţine orice operaţiuni care interesează creditul public. Aceasta nu este numai părerea noastră, dar şi aceea a tuturor guvernelor ce s-au urmat de la crearea Băncii până astăzi, adică a
reprezentanţilor tuturor partidelor din ţară.
In adevăr, Guvernul d-lui Brătianu şi acela al d-lor Th. Rosetti şi Carp şi acela al d-lui Lascăr Catargiu, nu numai că au recunoscut acest drept Băncii, dar încă au cerut cu stăruinţă
concursul ei pentru toate operaţiunile de emisiune.
Chestiunea de drept prin urmare nu poate fi pusă în contestare. Argumentele d-lui Pencovici ar putea fi invocate numai atunci când Banca ar trata afaceri cu un sindicat de bancheri,
pentru a lua parte la alte operaţiuni străine de Stat şi Comună.
în ce priveşte riscurile la care s-ar expune Banca, iarăşi nu se poate admite opiniunea d-lui Pencovici. Banca nu cumpără deloc efectele împrumutului ce este a se emite. Ea se
mărgineşte a garanta că ele vor fi subscrise de public şi are la spatele său pe toţi principalii bancheri ai pieţei sindicalizaţi şi pe toţi ceilalţi bancheri cărora Banca le va da în
subparticipare cea mai mare parte a sumei garantată de dânsa.
Prin urmare nu riscăm absolut nimic. Dar admiţând cazul cel mai rău că 500.000 sau 1.000.000 lei ar rămâne neplasaţi, Banca are mijlocul d-a se feri contra oricărui risc, trecând la
capitalul său aceste titluri şi vânzând din alte efecte ale sale care au curs mult mai ridicat, decât cel trecut în bilanţul său“.
în urma cuvintelor lui Eugeniu Carada, care arăta limpede felul lui de a gândi asupra sprijinului pe care Banca trebuie să-l acorde în permanenţă Statului şi instituţiunilor
dependente de el, Consiliul „încuviinţează ca Banca să ia parte în sindicatul de bancheri ce se va forma pentru emisiunea în ţară a împrumutului de 16 milioane lei“.
Cât de mult ţinea Eugeniu Carada să facă educaţia pieţei şi să asigure perfecta lichiditate a protofoliului Băncii, se poate vedea şi din discuţiunile ce au avut loc în Consiliu, la 30
Martie 1890, asupra aplicării legii din 18 Martie acelaşi an, privitoare la înscrierea firmelor comerciale. Unii dintre directori, în frunte cu Th. Ştefănescu, susţineau că „respingerea de la
scont a unui efect de comerţ pe motivul că semnăturile care preced pe aceea a prezentatorului nu sunt înregistrate la Tribunalul de Comerţ", este o măsură care „va avea de rezultat să
împiedice desvoltarea scontului, tocmai într-un moment când Banca are un portofoliu comercial aşa de redus". Carada era de părere că „legea firmelor comerciale este o mare garanţie
pentru Bancă contra oricăror neajunsuri". Şi credea că „Banca trebuie să dea mai înainte de toate examplul respectării legilor şi deoarece este o lege care obligă pe comercianţi la
înregistrare, noi suntem datori a cere de la toţi această formalitate". în ce priveşte încrederea pe care Banca trebuia s-o aibă în casele ce-i prezintă efectele la scont, Carada arată că „ea
nu poate fi deloc atinsă prin cererea înregistrărei firmelor. Din contra, aceste case să ne mulţumească că ne silim a forma moravurile comerciale în piaţă şi că contribuim astfel a le
asigura pe ele însele contra a tot felul de riscuri. Dar chiar dacă prezentatorii de efecte s-ar supăra, eu nu cred" - zicea Carada - „că trebuie să ezităm". El îşi aducea aminte că „tot aşa s-
au supărat unii la început, când s-au luat măsuri de a se aviza toţi semnatarii unei poliţe, îndată ce efectul semnat de ei intra la Bancă prezentat de o casă oarecare; dar mai târziu, când s-
a văzut că măsura noastră riguroasă poate, dar foarte prudentă, i-a scăpat de pagube mari, din cauză că existau semnături falşe sau alte nereguli, ei singuri au venit şi ne-au mulţumit.
Aşa va fi şi cu înregistrarea". în fine, Carada adăuga că „în ce priveşte poliţele străine, Banca nu ia asemenea precauţiuni din cauză că în alte părţi legile sunt riguros aplicate şi niciodată
case ca Disconto, Rotschild, Banque de Paris etc., nu primesc în portofoliul lor efecte ale căror semnături să nu fi îndeplinit toate formalităţile prescrise de lege. La noi, din nenorocire,
nu este încă cazul astfel şi de aceea trebuie să fim mai riguroşi ca să învăţăm lumea cu respectul legii".
După energica inervenţie a lui Carada, Consiliul a decis în majoritate ca „pentru efectele comerciale semnate sau girate de comercianţi, Banca să ceară prezentatorului dovada că
firmele comerciale sunt înregistrate la Tribunal conform legii din 18 Martie 1884". Măsura aceasta a fost aplicată până la 23 Mai 1891, când Consiliul Băncii „dispune a se aduce la
cunoştinţa organelor însărcinate cu dirijarea operaţiunilor de scont în Centrală, sucursale şi agenţii, ca în viitor să nu ceară dovada înregistrării firmelor, decât de la prezentatori şi de la
societăţile de orice natură, a căror efecte s-ar prezenta la scont ca principali obligaţi sau ca giranţi".
Socotim de asemenea interesant să arătăm modul cum înţelegea Eugeniu Carada ca Banca să practice operaţiunile de trate şi remize, în şedinţa Consiliului din 18 Octomvrie 1889,
s-a pus următoarea problemă: poate Institutul de Emisiune să cumpere trate şi remize neacceptate? Carada răspunde că „pretutindeni se cumpără trate asupra străinătăţii. Banca
Naţională a Austriei face aceste operaţiuni pe o scară întinsă. Banca Naţională a Belgiei, ale cărei statute sunt identice cu ale noastre, cumpără şi ea trate asupra pieţelor străine.
Condiţiunile de cumpărare nu sunt fixate nici în legea, nici în statutele Băncii Naţionale a Belgiei, precum nu sunt fixate nici la noi şi cu toate acestea ea cumpără poliţe acceptate şi
neacceptate. La Banca Germaniei este tot astfel, dar aci regulamentul său interior stipulează că Banca îngrijeşte de acceptarea poliţelor ce cumpără, de unde rezultă că Banca Germaniei
cumpără ca şi a Belgiei poliţe neacceptate. Astfel am procedat şi noi şi rezultatele dovedesc că n-am făcut rău, căci asupra aproape 500 milioane lei ce am cumpărat până acum, nu
avem decât o pierdere neînsemnată, adică vreo 25-30.000 lei. Dacă Consiliul însă voeşte să schimbe condiţiunile în care Banca cumpără actulmente tratele şi voeşte să ceară ca tratele
ce se vând Băncii să fie totdeauna acceptate, n-are decât să ia o deciziune în sensul acesta, dar atunci trebuie să se ştie că această hotărâre ar însemna curat şi simplu că Banca nu mai
voeşte a cumpăra trate şi remize; căci cum v-a spus d-1 Ştefănescu, ea nu cumpără decât cu mare prudenţă şi de la case serioase şi nici una din acestea n-ar mai vinde Băncii când ea le-
ar cere numai trate acceptate. Prin urmare, Consiliul trebuie să-şi dea bine seama de consecinţele hotărârii sale înainte de a o lua“. Ascultând expunerea lui Carada, Consiliul a decis că
„Banca va continua a cumpăra trate şi remize asupra străinătăţii, în condiţiunile în care a cumpărat şi până acum“, adică fără a cere ca ele să fie în prealabil acceptate de tras.
Vrednică de cunoscut este şi atitudinea pe care a avut-o Eugeniu Carada, în conflictul izbucnit între Bancă şi Stat.
La 23 Martie 1888, s-a constituit al XVIII-lea Minister al Regelui Carol I, sub preşedinţia lui Theodor Rosetti. Ministru de Finanţe era Menelas Ghermani, fost timp de şapte ani
Cenzor la Banca Naţională, în această calitate el a elaborat proiectul de lege privitor la introducerea monometalismului aur, în locul bimetalismului aur şi argint, care dăinuia din 1867.
Şi cum schimbarea sistemului monetar al ţării implica automata adaptare a Băncii Naţinale la noile împrejurări, el a întocmit şi alte două proiecte, prin care aducea legii şi statutelor
Institutului de Emisiune o serie întreagă de modificări, pe lângă aceea esenţială privitoare la acoperirea şi plata în aur a biletelor sale. Aşa de exemplu: Banca nu mai avea dreptul să
sconteze warante. Cumpărarea efectelor publice era mărginită la jumătatea capitalului social. Rezerva metalică se mărea de la 33 la 40%. Biletele de 20 lei nu mai puteau fi emise fără
aprobarea Ministerului de Finanţe. Numărul directorilor şi al cenzorilor era micşorat etc.
înainte de a supune ultimele proiecte desbaterilor Corpurilor Legiuitoare, Menelas Ghermani a ţinut să cunoască avizul Băncii Naţionale. La 16 Februarie 1889, Eugeniu Carada a
comunicat „Consiliului că este însărcinat de d-1 Ministru de Finanţe a-1 consulta în mod oficios asupra unui proiect de modificări pe care doreşte să le aducă legii şi statutelor Băncii".
Examinând problema, el arată că „aceste modificări, care nu se pot face fără consimţimântul Băncii, trebuiesc supuse aprobării unei Adunări Generale extraordinare convocată conform
art. 101 din statute. D-1 Ministru având însă, după lege şi statute, dreptul de a face însuşi convocarea Adunării Generale, supune cazul Consiliului şi-l roagă să studieze proiectul de
modificări şi să declare dacă poate să şi-l însuşească şi să-l supună unei Adunări Generale ce ar convoca Ad-hoc“. în aceeaşi şedinţă chiar, Consiliul, „luând în cercetare proiectul ce i s-
a prezentat şi în urma discuţiunilor urmate", a luat din îndemnul lui Carada următoarele „rezoluţiuni", de o însemnătate deosebită:
„Având în vedere, pe de o parte, că proiectul de modificări, prin reducerea operaţiunilor Băncii, prin modificarea condiţiunilor relative la rezerva metalică, prin suprimarea biletului
de 20 lei care circulă şi în alte ţări unde aurul este mult mai abundent decât la noi şi prin mai toate celelalte dispo- ziţiuni ale sale, constituieşte o împuţinare a avantajelor asigurate
Societăţii acţionarilor prin statutele Băncii care formează contractul sinalagmatic dintre aceştia şi Stat;
Având în vedere, pe de altă parte, că aceste modificări, dacă s-ar admite, ar avea după părerea Consiliului, pentru mişcarea economică, industrială şi comercială a ţării, rezultate cu
totul opuse scopului pentru care a fost creată Banca Naţională, astfel ar fi scumpirea dobânzilor, îngreunarea tranzacţiunilor şi altele asemenea:
Consiliul declară că nu poate a-şi însuşi proiectul de modificări ce-i este supus, nici a-1 propune Adunării Generale extraordinare. El autoriză pe d-1 Guvernator a comunica, tot
oficios, hotărârea sa d-lui Ministru de Finanţe.
în ceea ce priveşte însă două puncte din proiectul de modificări, d-1 Guvernator este însărcinat a face d-lui Ministru de Finanţe următoarele declaraţiuni:
Pentru economiile ce proiectul pare c-ar voi a realiza în cheltuielile Băncii, Consiliul este gata a studia el însuşi şi a propune modificările care ar putea aduce economii tot atât de însemnate, ca acelea
din proiectul d-lui Ministru de Finanţe, fără a atinge organizarea actuală a administraţiunii, care prin responsabilitatea directorilor ce sunt în capul serviciilor şi prin privigherea necontenită a mai multor
cenzori, oferă cele mai mari garanţii de bună administraţie a intereselor Societăţii.
întinderea operaţiunilor Băncii în toate judeţele este şi astăzi un principiu consacrat de statute şi nu este nevoie de noi dispoziţiuni pentru crearea de agenţii sau comptoare. Banca s-
a ocupat încă de la 1882 de această chestiune şi la 1884 a luat o deciziune pe cale regulamentară, prin care da mijloace societăţilor din judeţe de a putea face funcţiunile ce îndeplinesc
în Belgia comptoarele de scont. Ea n-a găsit însă nici un concurs din partea acestor societăţi. Banca avea de scop asemenea a face Casele de Credit Agricole, agenţii ale sale în judeţe.
Acest proiect a şi primit de mult timp un început de execuţiune. Creditele Agricole fac pentru contul Băncii, de la 1884, plăţi şi încasări de poliţe şi treptat Banca cugetă a le încredinţa,
deocamdată la unele din ele, şi scontul. Măsurile luate însă de Guvern pentru mărginirea operaţiunilor acestor instituţiuni cu Banca, ne silesc a renunţa deocamdată la această idee.
Administraţiunea Băncii nu încetează însă a se preocupa necontenit de a întinde cercul operaţiunilor sale şi prin judeţe şi va propune mijloacele pe care le va crede mai nimerite,
pentru a ajunge la rezultatul dorit, rezultat care se poate foarte bine atinge fără a mai avea nevoie de vreo modificare de statute."
Fără să ţină seama de recomandaţiunile Consiliului Băncii, Ministerul de Finanţe a depus proiecte de lege pe biroul Camerei. Faţă de această situaţiune, Eugeniu Carada prezintă
Consiliului în şedinţa din 2 Martie 1889 cele trei proiecte ale lui Menelas Ghermani privitoare la introducerea etalonului aur şi modificarea legii şi statutelor Băncii, şi-l determină să-şi
însuşească următoarele hotărâri:
„Având în vedere art. 29 din legea constitutivă a Băncii care prevede că statutele ei nu pot fi modificate decât după propunerea Adunării Generale Şi încuviinţarea Guvernului;
Considerând că, după acest articol, iniţiativa modificării statutelor aparţine numai acţionarilor, Guvernul trebuie să aştepte rezultatul Adunării Generale a acţionarilor înainte de a
prezenta orice proiect în Corpurile Legiuitoare;
 Pentru aceste motive decide ca Banca să trimită d-lui Ministru de Finanţe o adresă, prin care să-i atragă atenţiunea asupra dispoziţiunilor art. 29 din lege şi să-l roage ca proiectul de
lege pentru modificarea legii şi statutelor Băncii să nu fie luat în desbaterea Camerei, mai înainte de a se lua o deciziune de Adunarea Generală a acţionarilor, convocată în ziua de 16
Aprilie 1889.“
în spiritul acestei deciziuni a fost redactată o adresă către Ministrul de Finanţe Ghermani, care i-a şi fost prezentată la 7 Martie de o delegaţiune formată din Anton Carp, Emil
Costinescu şi A. Vericeanu.
Peste puţin timp însă, la 22 Martie 1899, Guvernul a demisionat şi Lascăr Catargiu a constituit noul Cabinet în ziua de 29 Martie acelaşi an. G. Vernescu era Ministru de Finanţe.
Noul Cabinet nu părăseşte însă ideea reformei monetare şi a Băncii Naţionale. Prezintă chiar Camerei, la 29 Mai 1889, proiectul de lege „pentru modificarea legii din 14 Aprilie 1867,
relativă la înfiinţarea unui nou sistem mbnetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale", care a şi fost votat la 31 Mai.
Dacă această măsură era pe deplin justificată din punctul de vedere al economiei generale, nu este mai puţin adevărat că ea sdruncina serios situaţia Institutului de Emisiune. într-
adevăr, stocul Băncii Naţionale era format în cea mai mare parte din argint. Introducându-se monometalismul aur, Banca era obligată să-şi modifice structura rezervei sale metalice,
vânzând argintul şi cumpărând aur. Cum echilibrul legal de 15 1/2 dintre preţul argintului şi al aurului era rupt în favoarea celui din urmă metal, se poate înţelege uşor că de pe urma
acestei operaţiuni Banca avea să înregistreze mari pagube, care-i slăbeau situaţiunea financiară şi o puneau aproape în imposibilitate să-şi poată îndeplini misiunea în cadrul unei
economii, care mai avea încă multă nevoie de sprijinul său. Pentru acest motiv lupta Eugeniu Carada împotriva reformei monetare.
După ce amintitul proiect a devenit lege, Carada caută pe toate căile să dovedească Guvernului situaţia grea creată Băncii Naţionale, împreună cu E. Costinescu şi E. Stătescu, el a
redactat la 28 Iunie 1889 o scrisoare către Ministrul de Finanţe, în care nu se mărgineşte să apere cu hotărâre numai drepturile Institutului de Emisiune, ci examinează pe larg, în lumina
concepţiilor sale de politică monetară, urmările reformei asupra vieţii economice. De aceea reproducem această adresă:
Bucureşti, 28 Iunie 1889
Domnule Ministru,
Prin legea din 11 Aprilie şi statutele din 22 Mai 1880, care formează contractul dintre Guvern şi Societatea acţionarilor Băncii Naţionale a
României, s-a acordat acesteia dreptul d-a emite bilete la purtător, cu facultatea pentru dânsa de a le achita la prezentare, fie în aur, fie în argint.
Aurul, fiind de o întrebuinţare generală şi servind singur la regularea tuturor tranzacţiunilor internaţionale, este totdeauna căutat; în unele momente, el devine rar şi scump, nu
numai la noi, dar chiar şi în ţările cu o mare producţiune industrială şi al căror schimb cu străinătatea se soldează cu un excedent al acestui metal.
A-l fi impus dar exclusiv Băncii Naţionale pentru rambursarea al pari a biletelor sale, ar fi fost a declara de la început privilegiul emisiunii de fictiv şi a expune Banca, în momente
dificile, la alternativa cursului forţat sau a suspendării plăţilor.
Din contra, moneta naţională de argint, fiind de un uz numai local şi în calitate îndestulătoare, asigură ţara şi Banca pentru toate operaţiunile lor în contra fluctuaţiunilor ce aduc
crizele monetare şi pune, în special pe Bancă, la adăpost de orice risc. Ori cât de rar şi scump ar fi aurul, facultatea ce aveau comercianţii, industriaşii, producătorii şi cu dânşii Banca,
de a se servi în tranzacţiunile interioare de moneta de argint, le dă putinţa de a face faţă la orice împrejurări. Piaţa noastră era astfel ca şi cea franceză, belgiană, italiană etc., mai puţin
expusă la acele înspăimântătoare crize monetare, care au bântuit de mai multe ori, în acest secol, ţara monometalistă prin excelenţă, Englitera, cauzând falimente colosale, zdruncinând
creditul public, punând în pericol însăşi existenţa puternicei Bănci a Engliterei şi făcând necesară, ca mijloc de scăpare, decretarea cursului forţat.
Nimeni nu contestă, Domnule Ministru, dreptul Statului d-a face orice legi generale, cu caracter obligatoriu pentru toţi. Consiliul Băncii Naţionale consideră însă că ele n-ar putea
nici desfiinţa, nici împuţina drepturile acordate unei societăţi printr-o lege specială, printr-un contract existent între dânsa şi Guvern, fără a expune pe Stat şi la îndatorirea de a da
eventual desdăunări. în specie, el crede că dreptul ce avea Banca d-a se elibera fie în aur, fie în argint, nu putea fi nici ridicat, nici împuţinat, fără asentimentul său şi fără a i se da în
schimb alte garanţii, care s-o sigure contra riscurilor ce ar rezulta pentru dânsa din întrebuinţarea exclusivă a aurului.
De aceea, când predecesorul D-vs. la Ministerul de Finanţe, d-1 M. Ghermani, a proiectat a aduce la legea şi statutele Băncii mai multe modificări, între care figurau şi principiile
legii monetare, adică excluderea argintului din formarea rezervei metalice şi de la plata biletelor de bancă, Consiliul General, al cărui concurs fusese cerut în mod oficios, a fost silit să
răspundă negativ.
El a considerat, Domnule Ministru, pe de o parte, că modificările proiectate constituiau o împuţinare a avantagiilor asigurate Societăţii Băncii prin legea de concesiune şi contractul
cu Statul; iar pe de altă parte, că acele modificări dacă s-ar admite, ar avea pentru mişcarea economică, comercială şi industrială a ţării întregi, rezultate cu totul opuse scopului pentru
care s-a creat Banca Naţională; că ele ar aduce rărirea şi scumpirea capitalurilor, îngreunarea tranzacţiunilor, scăderea şi deprecierea producţiunii naţionale şi alte asemenea consecinţe
vătămătoare intereselor publice şi private.
Cu toate acestea, în contra dispoziţiunilor formale ale articolelor 29 din legea Băncii şi 100 din statute, predecesorul D-vs. s-a adresat d-a dreptul la Corpurile Legiuitoare pentru
votarea proiectului de modificări, care fusese comunicat Consiliului şi altor două proiecte care, direct sau indirect, loveau în drepturile şi interesele Băncii, fără ca Adunarea Generală a
acţionarilor să fi fost consultată. Consiliul a fost dar încă o dată nevoit a supune Guvernului prin adresa No. 3440, respectuoasele sale observaţiuni asupra violării legii de concesiune şi
contractului de societate şi asupra consecinţelor ce ea poate avea.
Totuşi proiectele au fost menţinute şi, unul dintre ele, cel relativ la reforma monetară, care reduce la 50 lei forţa liberatoare a argintului şi face obligatorie plătirea în aur a oricărei
sume mai mari, a fost votat în timpurile din urmă ale sesiunii. Această lege, dacă s-ar promulga, ar nimici dispoziţiunile legii şi statutelor Băncii, care îi asigurau facultatea de a se libera
în argint şi, în unele împrejurări, lesne de prevăzut, ar putea avea de rezultat suspendarea plăţilor, ruina inevitabilă a acţionarilor Băncii, sau cursul forţat. Am văzut, Domnule Ministru,
că, cu ocaziunea discuţiunilor urmate în această privinţă în Corpurile Legiuitoare, D-vs. aţi recunoscut că nici o modificare nu se poate aduce legii Băncii, fără consimţimântul Adunării
Generale a acţionarilor şi aţi declarat că nu veţi promulga legea monetară, decât după ce vă veţi asigura de mijloacele d-a o pune în aplicare fără dificultate şi fără a provoca neajunsurile
ce s-au semnalat în această discuţiune. Această decla- raţiune ne dă dreptul a crede, Domnule Ministru, că D-voastră sunteţi dispuşi a examina din nou chestiunea cu toată atenţiunea ce
ea merită şi, în această credinţă, Consiliul Băncii îşi face o datorie de a supune din nou înaltei D-voastră aprecieri consideraţiunile ce preced şi speră că nu veţi lăsa ca instituţiunea cea
mai strâns legată de interesele economice ale ţărei şi ale Statului să fie atât de grav vătămată în interesele sale şi ameninţată chiar în existenţa ei.
Primiţi, Domnule Ministru, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Eugeniu Carada
Prin desele intervenţiuni scrise şi verbale, Eugeniu Carada a reuşit să-l convingă pe Ministrul de finanţe că nu era încă momentul prielnic pentru a aduce statutelor şi legii organice
a Băncii Naţionale, modificarea atât de importantă, privitoare la transformarea stocului său metalic din argint, în aur.
în curând însă, la 5 Noemvrie 1889, G. Vernescu a demisionat de la Ministerul de Finanţe şi în locul lui a venit iarăşi Menelas Ghermani, care nu renunţase la ideea reformei Băncii
Naţionale. Se gândea însă la o soluţionare paşnică, prin care să rezolve această spinoasă problemă. El dorea ca Institutul de Emisiune să pună la dispoziţia Ministerului de Finanţe
aproximativ 5 milioane lei lunar în argint, pe care acesta urma să le transforme în aur prin mijlocul unor case străine. Instituţiunile alese în acest scop, trebuiau să depună Băncii, drept
garanţie, efecte publice române. Operaţiunea avea să se facă pe baza unei convenţii încheiate între Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională. Ghermani se arăta gata să cerceteze orice
altă sugestie dată în această privinţă.
Propunerea Ministrului de Finanţe a fost luată în discuţiune de Consiliul Băncii, în şedinţa din 10 Martie 1890. Eugeniu Carada stăruieşte ca „Banca să se abţină de a participa la
operaţiunea de care este vorba“, pentru că „se teme că mai târziu se va trage din această participare concluzia că Banca a dat consimţimântul său, implicit la modificarea statutelor fără
dânsa“. El nu admite nici teoria Comisarului Guvernului, că „legile generale pot desfiinţa drepturi create prin legi speciale". Apoi Carada arată că „Guvernul are dreptul de a face orice
legi va voi, când însă prin aceste legi s-ating drepturi dobândite în virtutea unui contract, Guvernul este dator a obţine consimţimântul celeilalte părţi contractante, sau a-i plăti
despăgubiri, dacă din această atingere ar rezulta pentru dânsa vre-o pagubă directă sau indirectă". Cum Comisarul Guvernului mai arătase că Ministerul de Finanţe poate, fără voia
Băncii, să ridice argintul pentru a-1 transforma în aur, Carada îi răspunde că dacă „o va face şi când o va face, vom vedea ce măsuri avem de luat; în orice caz, justiţia va decide atunci
cui incumbă răspunderea consecinţelor unei asemenea procedări". Cerând Consiliului „să nu admită cererea Guvernului şi să facă din nou şi în mod formal rezervele sale", Eugeniu
Carada termina astfel: „Banca este gata şi în viitor a continua concursul său şi a satisface orice trebuinţă şi cerere a Guvernului, care n-ar fi legată cu o atingere a statutelor sale. Ea va
ţine totdeauna la dispoziţiunea Statului fondurile de care el va avea trebuinţă, fie contra bonuri de tezaur, fie ca împrumut pe titluri şi cu condiţiuni mai avantajoase decât pentru
particulari".
Fireşte, Consiliul în unanimitate a aprobat propunerile lui Eugeniu Carada, adoptând următoarea încheiere a discuţiunilor:
„Având în vedere că transformarea stocului Băncii constituie o modificare a legii şi statutelor, formând contractul dintre Stat şi acţionari;
Având în vedere că o asemenea modificare nu se poate obligatoriu face, decât în condiţiunile şi cu formalităţile prescrise de art. 29 din lege şi 100 din statute;
Având în vedere că dacă Consiliul ar consimţi a da concursul său la operaţiunea propusă de Guvern, s-ar putea zice că el a dat implicit adeziunea sa la o modificare a statutelor şi a
călcat astfel peste limita competinţei sale, însuşindu-şi atribuţiuni care aparţin numai Adunării Generale a acţionarilor;
Consiliul decide:
Menţine declaraţiunile sale comunicate Guvernului prin adresa No. 3440 din 7 martie 1889, rezervând drepturile Băncii la daune şi interese, pentru cazul când, din aplicarea legilor
care modifică unilateral dispoziţiunile actului său constitutiv, ar rezulta pentru dânsa pagube, fie prin plata de agio, fie prin alte consecinţe directe sau indirecte.
A se abţine de a lua parte la ori şi ce operaţiune relativă la transformarea stocului.
Totodată Consiliul declară că în viitor, ca şi în trecut, şi pentru orice alte
operaţiuni sau cereri care nu implică o atingere a statutelor, Banca va continua
a da Guvernului concursul său şi a-i face împurmuturi fie pe bonuri de tezaur,
fie pe titluri, cu condiţiuni speciale care se vor fixa de Consiliu".
%

încheierea Consiliului din 10 Martie 1889 a fost imediat comunicată Ministrului de Finanţe. Cum a luat cunoştinţă de ea, M. Ghermani s-a grăbit să solicite Băncii, prin adresa No.
11340/483 din 16 Martie, deschiderea unui credit de 2.400.000 lei garantat cu bonuri de tezaur. Eugeniu Carada, consecvent afirmaţiunilor făcute, a determinat Consiliul să aprobe
împrumutul la 19 Martie, cu „dobânda redusă la 2,5%“.
Atitudinea lui Eugeniu Carada faţă de cererea Ministrului de Finanţe ne apare într-o lumină caracteristică, dacă menţionăm faptul că, în urma stăruinţelor lui Menelas Ghermani, a
fost promulgată în curând, la 15 Iunie 1890, noua lege a Băncii Naţionale, fără ca textul proiectului să fie adus în prealabil la cunoştinţa Consiliului.
Ce modificări i se aduceau legii organice a Institutului de Emisiune? Destul de importante.
Statul renunţa la beneficiul realizat de Bancă prin perceperea unei dobânzi mai mari de 7%. Acoperirea metalică, sporită la 40%, urma să fie formată numai din aur. Evident,
modificarea structurii stocului impunea Băncii obligaţiunea să achite biletele sale la prezentare numai în metal galben, spre deosebire de trecut, când plata se făcea în monetă naţională
de argint. Banca era îndreptăţită să emită bancnote de 50, 100, 500 şi 1000 lei. Nu avea însă dreptul să hotărască definitiv, fără aprobarea Guvernului, asupra formei lor, a modului de
emisiune şi a cantităţii pentru fiecare categorie. în ceea ce priveşte biletele de 20 lei, puteau fi puse în circulaţie numai cu aprobarea Ministerului de Finanţe. Dar de ce să mai stăruim
asupra prevederilor unei legi care nu s-a aplicat nici o clipă? Eugeniu Carada s-a opus. Mai presus de toate el era pe deplin convins că Banca Naţională avea să sufere şi odată cu ea
întreaga economie a ţării.
Conflictul dintre Stat şi Banca Naţională luase o înfăţişare destul de gravă. Se impunea o soluţiune grabnică pentru curmarea neînţelegerilor ivite. Ministrul de Finanţe îşi dă seama
de greşeala sa politică, încearcă s-o repare. Şi crede că va reuşi să-l înduplece pe Carada, propunând Consiliului în şedinţa de la 20 Decemvrie 1890 reducerea beneficiului Statului la
15%. Omul de fier dă un răspuns uluitor, declarând că „reducerea părţii de beneficiu cuvenit Guvernului nu-1 interesează deloc". Apoi continuă liniştit, dar cu multă hotărâre: „Această
reducere nu va servi la nimic, dacă nu se vor lua alte măsuri ca să asigure existenţa Băncii şi să o puie în poziţiunea de a veni în momente grele în ajutorul pieţii. Nu ideea unui câştig ne
preocupă pe noi, ci numai garantarea situaţiunii Băncii şi de aceea am susţinut, şi susţinem, ca redacţiunea articolului privitor la rezerva metalică să fie ca cea de la Banca Belgiei".
Folosindu-se de acest prilej, Carada arată pentru ce credea că „dispoziţiunea din legea belgiană poate singură garanta Banca pentru cazuri de crize".
„Cu rezerva de argint - zicea el - limita de 33% era îndestulătoare, pentru că argintul este o monetă grea, care anevoie se poate transporta şi care nici n-are o întrebuinţare
internaţională. Astfel am putut traversa crize, fără ca rezerva noastră metalică să scadă, şi, graţie acestei împrejurări, am putut ajuta comerţul în momente grele. Cu aurul va fi greu şi cu
totul altfel. Deja, fără nici o criză, în vreo şase săptămâni, au ieşit din Bancă mai bine de 14 milioane, adică a patra parte din rezerva noastră şi dacă vor mai ieşi patru sau cinci, vom fi
afară din lege. Ce va fi însă în caz de o criză interioară sau exterioară, care să afecteze piaţa noastră? Dacă statutele nu vor da operaţiunilor noastre o elasticitate îndestulătoare, vom
ajunge sau la închiderea prăvăliei, sau la cursul forţat. Dar s-a zis că redacţiunea legii belgiene ne duce în definitiv la aceleaşi rezultate. Este cea mai mare eroare.
Cursul forţat este desfiinţarea oricărei obligaţiuni pentru Bancă şi îndatorirea impusă la toată lumea, de a primi bilete al pari în orice tranzacţiuni, fără a avea facultatea de a veni la
casa Băncii să le schimbe în orice moment în monetă.
Tocmai pentru că nu voim să ajungem în această stare, cerem supapa de asigurare ce există în Belgia, unde obligaţiunea Băncii de a schimba biletele sale în monetă nu este
niciodată suspendată. Cantitatea de numerar nu este fixată în mod definitiv, ea se regulează în înţelegere cu Guvernul după împrejurări. Banca este însă datoare a avea în orice caz
monetă necesară pentru schimb şi astfel biletul său se bucură întotdeauna de cel mai mare credit. N-a voit legea a împuţina garanţiile publicului, ci a da Băncii timpul de a reconstitui
rezerva sa metalică în mod liniştit, fără gfabă, fără a provoca nici o zguduire. Aceasta o cerem şi noi şi suntem siguri că se poate acorda nu numai fără nici un pericol, dar şi în interesul
creditului public şi chiar în
interesul Statului, care ar simţi inevitabil efectele unei încetări, sau chiar ale unei suspendări, fie momentane, a operaţiunilor Băncii.
Dar, zic unii, nu va fi nici încetare, nici suspendare, căci se vor lua măsuri din timp, dacă Administraţiunea va fi prudentă.
Aşa ar fi, dacă crizele s-ar anunţa cu mult timp înainte. Ele însă vin mai întotdeauna repede, subit, precum aţi văzut crizele din Londra, precum a fost falimentul Spartali şi altele, şi
în asemenea împrejurări milioanele de aur fug repede, situaţiunea caselor de comerţ este ameninţată şi ele cer ajutor de la Bancă. Ce vom face noi? Ajunşi la limita rezervei, dacă nu
dincolo de ea, vom fi siliţi a încrucişa braţele şi a refuza concursul nostru. Eu nu pot admite aceasta, căci am lipsi de la datoria noastră, de la rolul nostru de Bancă de Scont."
Pentru motivele arătate, Eugeniu Carada sfârşea cerând, încă o dată, „mai multă elasticitate în dispoziţiunile legii, pentru ca, în cazuri excepţionale, să avem timpul a lua măsuri a
realiza portofoliul nostru străin, căci aceasta se face încet şi treptat, pe când crizele merg repede".
Se vede limpede că Eugeniu Carada nu protesta în fond împotriva introducerii etalonului aur. Alte gânduri îi frământau mintea. El se temea să nu izvorască din aplicarea acestei
măsuri, greutăţi aşa de mari, încât Banca să fie silită să-şi suspende operaţiunile.
Discuţiunile asupra acestei probleme au continuat în şedinţele Consiliului din 21 şi 22 Decemvrie 1890 şi s-a ajuns chiar la întocmirea unui proiect menit să înlocuiască legea din
15 Iunie acelaşi an, proiect pe care Carada l-a admis „dintr-un spirit de conciliere", arătîndu-se însă gata să voteze „contra oricărei alte concesiuni", dacă „acest minim s-ar înlătura prin
diverse influenţe".
Dar negocierile Băncii cu Ministerul de Finanţe au fost întrerupte. Izbucniseră certuri personale în familia conservatoare. Opoziţia se foloseşte de această împrejurare. Adunările
deschizîndu-se la 14 Ianuarie 1891, Guvernul este atacat cu violenţă şi îndeosebi Titu Maiorescu, care dorea să modifice legea instrucţiunii publice din 1864. Ministerul s-a retras şi
noul Cabinet, sub preşedinţia Generalului Ion Em. Florescu, s-a constituit la 21 Februarie. G. Vernescu revenind la Finanţe, tratativele cu Banca încep într-o atmosferă mai
înţelegătoare.
Alte propuneri, alte discuţiuni. Banca nu aplică legea nouă, dar plăteşte de fapt biletele sale în aur, atunci când i se cere. De când a izbucnit conflictul, Eugeniu Carada a priceput
încotro se-ndreaptă mersul vremii. Tezaurul a fost golit de argint. Aurul i-a luat locul. Institutul de Emisiune se găsea astfel în situaţia să accepte legea etalonului unic. Dar Guvernul
vrea mai mult. Cere suprimarea biletului de 20 lei. Şi chestiunea se discută în şedinţa Consiliului din 10 Octomvrie 1891. Carada verificase dacă această propunere poate fi acceptată.
Ţinând locul de Guvernator în vara anului 1891, a redus circulaţia biletelor de 20 lei. Iar „rezultatele acestor cercări au fost de aşa natură", încât l-au convins că „biletul de 20 lei este
absolut necesar", fiind „indispensabil pentru toate tranzacţiunile cele mici, plata de lucrători, cumpărări de cereale de pe la ţărani, lucrări agricole şi toate nevoile zilnice pentru hrană,
îmbrăcăminte etc.“. încercarea făcută de Carada, „de a împuţina circulaţiunea biletului de 20 lei, a întâmpinat reclamaţiuni din toate părţile", pentru că „rolul său nu se poate îndeplini
nici de biletele mai mari, nici chiar de aur, care nu este lesne de purtat prin comunele rurale". Vorbind în continuare despre legea cea nouă, Carada arată că „chiar faptul că Guvernul a
intrat în negocieri cu Banca spre a ajunge la o înţelegere, dovedeşte că el însuşi nu poate aplica legea fără consimţimântul celeilalte părţi contractante, adică a acţionarilor". Şi sfârşeşte
astfel: „Din faptul că stocul nostru este mare şi în aur, nu se poate deduce că noi am dat adeziunea noastră la această lege. Noi am lucrat acum ca şi în trecut, cu prudenţă, şi am căutat a
asigura cât se poate mai bine situaţia Băncii. Prin urmare, nu poate fi vorba de punerea în lucrare a legii de către noi".
Discuţiunile terminându-se, Consiliul autoriză pe Guvernator să reînceapă negocierile cu Ministerul de Finanţe, pentru a încheia o convenţiune care să pună capăt neînţelegerilor
dintre Stat şi Bancă.
Iarăşi se schimbă Guvernul la 27 Noemvrie 1891. Lascăr Catargiu este Preşedinte, Al. B. Ştirbey Ministru de Finanţe. Cel din urmă demisionează la 18 Decemvrie şi Menelas
Ghermani îi ia locul.
începe sfârşitul conflictului dintre Stat şi Banca Naţională. Prin legea din 29 Mai 1892, armonia a fost restabilită. Amândouă părţile au făcut concesiuni reciproce. Rezerva metalică
aur a fost fixată la 40% faţă de emisiune. Din acest stoc, 30% putea fi reprezentat prin trate asupra Berlinului şi Londrei. Biletele de 20 de lei nu erau scoase din circulaţie. Cota îor era
însă micşorată la 20% din emisiunea totală. Elasticitatea acoperirei dorită de Carada era deci asigurată în parte. Şi nici biletele de 20 de lei n-au fost suprimate. Reuşise deci să-şi
impună, într-o luptă atât de grea, aproape toate ideile sale.
Am insitat poate prea mult asupra atitudinei lui Eugeniu Carada, faţă de introducerea etalonului aur. Nu puteam face altfel. Acţiunea lui energică din această perioadă sbuciumată
ne dovedeşte îndeajuns cum înţelegea să-şi facă datoria faţă de Banca Naţională, pe care o considera că nu aparţine nici Statului, nici acţionarilor, ci ţării întregi. Aici trebuie să căutăm
obârşia tăriei cu care a ştiut Carada să ţină întotdeauna cumpăna dreaptă, între diferitele interese ce băteau la poarta Băncii, asigurând astfel aşezământului de credit central o neştiribită
autoritate morală şi materială, în faţa ţării şi a străinătăţii
Guvernator n-a vrut să fie Eugeniu Carada. Dar din biroul său conducea lucrările Băncii. Şi nu se împăca niciodată cu gândul, ca din Consiliu să facă parte oameni cari nu aveau
însuşirile reclamate de locurile pe care urmau să le ocupe. De aceea guvernele care se perindau la cârma ţării căutau întotdeauna să se consulte cu Carada înainte de a numi guvernatorii,
directorii ori cenzorii. Iar el răspundea cu o desăvârşită obiectivitate. Nici un fapt lăturalnic nu putea să-i întunece dreapta judecată. Ţinea seama numai de interesele Băncii. Vom aminti
o întâmplare lămuritoare în această privinţă.
Devenise vacant locul de Guvernator la Banca Naţională. Mihai Pherekyde, trimisul ţării la Paris înaintea lui V. Alecsandri şi apoi de mai multe ori ministru în guvernele liberale,
dorea să ocupe acest înalt post. Se adresează lui Ion Brătianu, care-1 preţuia mult. „Sunt de acord“ - i-a răspuns şeful Partidului - „dar cere şi adeziunea de rigoare din partea lui Eugeniu
Carada“.
„Calabrezul", aşa era poreclit M. Pherekyde de amicii şi adversarii politici, fiind bun prieten cu Carada, considera problema definitiv soluţionată. Se duce totuşi să-l vadă pe
atotputernicul îndrumător al Băncii Naţionale.
Trăsăturile distinse ale obrazului său supt şi ochii scânteietori de sub streaşină sprincenelor stufoase, exprimau cea mai desăvârşită siguranţă de sine, când s-a aşezat în fotoliul
indicat.
Ce doreşti, calabrezule dragă? l-a întrebat blând şi fără înconjur Eugeniu Carada.
- Domnul Brătianu acceptă să fiu numit Guvernator. Dar nu pot bădiţă Eugen, nu pot să primesc fără consimţimântul tău, i-a răspuns cu demnitate M. Pherekyde.
Ovalul fin al lui Eugeniu Carada, întregit cu o barbă regulat tăiată ca şi perii răsăriţi în jurul cheliei discrete, s-a întunecat. Apoi, după câteva clipe, s-a adresat cu seninătate lui
Pherekyde:
- Tu nu poţi, dragă calabrezule, nu poţi să fii Guvernatorul Băncii Naţionale."
Mihai Pherekyde n-a mai insistat. Ştia bine că nici o putere pământească nu putea să schimbe hotărârea luată de îndrumătorul Institutului de Emisiune. Renunţând la locul de
Guvernator, Pherekyde nu s-a supărat pe Carada. Om cu o serioasă cultură, care citea în original pe Platon şi Homer, a priceput uşor că atitudinea bunului său prieten era determinată de
motive puternice. Nimeni nu le-a aflat însă.
probabil că Eugeniu Carada nu vedea cu ochi buni ca în fruntea Băncii Naţionale să fie aşezat un om care desfăşura în rândurile Partidului Liberal o activitate militantă. Convingerea lui
era că, numai printr-o conducere nepărtinitoare, putea Institutul de Emisiune să-şi îndeplinească importantul rol pe care-1 avea în economia ţării.
Dar să mai luăm un exemplu, din numeroasele care ne stau la îndemână, pentru a arăta obiectivitatea cu care înţelegea Carada să conducă Banca Naţională.
Se apropia Adunarea Generală din 19 Februarie 1895. Urma să fie ales un Director în locul lui Anton Carp şi un Cenzor în locul lui Al. Vericeanu, ale căror mandate expirau la 31
Decemvrie acelaşi an.
Nicolae Fleva, dorind şă susţină alte două candidaturi, cere „a i se comunica lista persoanelor care au depus acţiuni la Banca Naţională a României, pentru Adunarea Generală ce va
avea loc la 19 ale lunii“. Dorea desigur să solicite direct acţionarilor voturile pentru candidaţii săi. Cererea s-a supus Consiliului în şedinţa din 3 Februarie 1895. Unii dintre membri
susţineau că Banca nu este îndreptăţită să dea informaţiunile solicitate şi apoi nu e nici „momentul oportun pentru a face această comunicare". Carada, luând cuvântul, aduce aminte
Consiliului că „s-a pronunţat pentru comunicarea listei încă de acum opt ani, când ea a fost cerută de d-1 Vericeanu". Continuând, „recunoaşte tăria argumentelor aduse contra opiniunii
sale şi din punctul de vedere al dreptului este de acord cu dânsele; din punctul de vedere al echităţii însă, persistă a crede că lista trebuie comunicată, fie oficial, fie cel puţin oficios, spre
a face partida egală între diferiţi candidaţi", în urma acestei intervenţiuni, cererea lui N. Fleva a fost satisfăcută. Am uitat să spun că Eugeniu Carada nu se afla pe atunci în raporturi
tocmai bune cu N. Fleva. în schimb era bun prieten cu Anton Carp şi Al. Vericeanu.
Mai târziu, când un Ministru de Finanţe conservator se gândea să-l trimită pe N. Fleva director la Banca Naţională, Carada i-a transmis aceste cuvinte: „Când Fleva va intra în
localul Băncii pe o poartă, Consiliul întreg va pleca pe cealaltă". Autoritatea lui Carada era atât de mare, încât numirea nu s-a mai făcut.
Anii treceau în grabă. Carada rămânea neclintit la postul de comandă. Fire sclipitoare de argint i se aninau în păr. îmbătrânea. Dar nu renunţa la munca încordată, pe care o
considera cea mai elementară lege a firii. „Natura ne vinde bunurile sale şi preţul lor este munca", obişnuia el să zică. Toată viaţa şi-o închinase Băncii. Pe cele mai ferite străzi venea la
datorie mai devreme decât funcţionarii şi părăsea masa de lucru cel din urmă. Traiul pe care-1 ducea era aşa de regulat, încât, ca şi acela al lui Immanuel Kant ar fi putut servi pentru
verificarea mersului ceasornicelor. Acasă citea întruna. La Bancă lucra necontenit, rezolvând aproape toate hârtiile.
Să mai vorbim despre realizările lui la Banca Naţională? Repet: ar însemna să scriem istoria primelor trei decade de activitate a acestui aşezământ. Vom mai face totuşi câteva
popasuri. Sunt fapte vrednice să fie cunoscute.
în anul 1899, seceta a durat zece luni. Se uscaseră câmpurile. Secaseră izvoarele. Crăpăturile adânci brăzdau pământul. Oameni şi vite mureau de sete şi de foame. Iar de pe bolta
albastră ca o mare nesfârşită, soarele trimitea suliţi de foc.
Ţara noastră, care atunci mai mult decât astăzi trăia de pe urma rodului ogoarelor, suferea cumplit. Exportul s-a redus aproape la jumătate faţă de anul precedent. Masivele ieşiri de
aur ameninţau stocul Băncii Naţionale. Urcarea până la 9% a taxei scontului n-a avut prea mare efect. în acelaşi timp, încasările Statului mergeau prost. Spectrul dezorganizării apărea
înspăimântător. Noui resurse bugetare erau căutate, pentru acoperirea deficitului de 35 milioane lei.
Guvernul conservator, prezidat de George Gr. Cantacuzino, era la putere. în programul economic schiţat la Iaşi în ziua de 14 Mai 1899, preşedintele Consiliului făgăduise ţării mari
lucrări de irigaţie, cadastre etc. Dar în curând s-a dovedit că nu putea stăpâni nici situaţia financiară. împrumutul de 175 milioane pentru lichidarea datoriei flotante a fost contractat în
condiţiuni aşa de grele şi înjositoare, încât a provocat o mare agitaţie. Bugetul lui Take Ionescu pe 1900, anunţat ca „cel dintâi echilibrat", se încheia după câteva luni cu un deficit
îngrijorător, care s-a urcat la 28 de miloane lei până la sfârşitul anului, în faţa acestei grele situaţiuni financiare, Guvernul şi-a prezentat demisia, constituindu-se la 7 Iulie 1900
Cabinetul lui RR Carp.
Statul nu putea să mai contracteze împrumuturi până la sfârşitul lunii Decemvrie 1902. Angajamentul era luat prin contractul încheiat cu grupul care a emis împrumutul de 175
milioane lei. Noul Guvern încearcă să acopere golul bugetar prin venituri extraordinare. Prezintă în acest scop Corpurilor Legiuitoare două proiecte de legi. Prin cel dintâi, se ceda unui
sindicat bancar, în schimbul sumei de 12.150.000 mărci, venitul monopolului hârtiei de ţigarete pe timp de 12 ani şi 7 luni. Al doilea proiect, care a provocat vărsări de sânge în câteva
judeţe, aducea unele modificări legii asupra băuturilor spirtoase. Situaţia finanţelor publice, deşi înregistrează o uşoară îmbunătăţire, era totuşi departe de a fi consolidată.
Generalul G. Mânu, Ministrul de Finanţe, crede că a găsit soluţia salvatoare. întocmeşte şi supune Corpurilor Legiuitoare un proiect de lege, prin care cere autorizaţia să înstrăineze
partea deţinută de Stat din capitalul social al Băncii Naţionale. Pe baza titlului nominativ de 8000 acţiuni aflat la Casa de Depuneri, Ministerul de Finanţe avea să emită 8000 titluri la
purtător, numite delegaţiuni de cupoane. Din vânzarea lor urmau să fie realizate fondurile trebuincioase. Pentru a atrage cumpărătorii, Statul garanta pentru fiecare titlu emis o valoare
de 2000 lei la lichidarea Institutului de Emisiune, iar în cazul prelungirii privilegiului, deţinătorii aveau să fie substituiţi în drepturile Statului asupra capitalului de 4 milioane lei.
Eugeniu Carada a luat o atitudine hotărâtă împotriva acestei inten- ţiuni. Nu apăra interesele Băncii, ci pe acelea ale Statului. Adresându-i o scrisoare personală lui P.P. Carp, el îi
arăta astfel inconvenientele proiectatei măsuri: „Combinaţiunea de a vinde venitul capitalului său în asociaţiunea Băncii, pentru ca purtătorul titlului să nu devină acţionar decât la
prelungirea privilegiului ei, nu este de natură a atrage mulţi cumpărători şi în tot cazul Statul n-ar putea obţine pentru capitalul său un curs prea avantajos. Afară de aceasta,
recunoaşterea faţă cu purtătorii de delegaţiuni de cupoane a dreptului de a deveni acţionari la prelungirea privilegiului Băncii, nu este conform cu art. 8 din statute, care prevede că la
emisiunile de noui acţiuni, proprietarii acţiunilor deja emise să fie preferiţi". Sunt cuvintele pe care mai târziu, în 1906, Consiliul de Administraţie le va semna în raportul către
Adunarea Generală.
Cu toate că P.P. Carp nu-1 simpatiza pe Eugeniu Carada, consi- derându-1 „şeful ocultei", aprecia mult calităţile sale de economist şi neîntrecut organizator. Pentru acest motiv a
cercetat cu multă atenţiune criticile aduse de el proiectului Guvernului, ajungând la concluzia că cea mai fericită soluţie a problemei ar fi ca Statul să vândă acţiunile sale Băncii
Naţionale. Tratativele cu Consiliul au durat scurt timp. La 16 Decemvrie 1900, s-a încheiat convenţia dintre Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională, care prevedea că Statul se retrage
pe ziua de 1 Ianuarie 1901 din Societate, cedând partea sa din capital pentru suma de 14.800.000 lei. Celelalte dispoziţiuni din convenţie şi îndeosebi cea privitoare la prelungirea
privilegiului pe o perioadă de 8 ani, nu prezintă nici un interes pentru lucrarea de faţă. Carada n-a cerut nimic pentru Bancă. A fost bucuros că a putut să-şi servească ţara, în
împrejurările grele în care se afla.
Puţin mai târziu, după semnarea acestei convenţii, la 13 Februarie 1901, Ministerul lui Carp s-a retras. Prin măsurile pe care le-a luat, n-a putut învinge marile greutăţi financiare. I-
a urmat a doua zi Guvernul liberal, sub preşedinţia lui Dimitrie A. Sturdza.
Camerele au fost dizolvate. S-au făcut alegeri şi nouile adunări, chemate pentru a împlini seziunea ordinară, au lucrat numai cinci zile. în acest scurt timp s-a desfăşurat o activitate
parlametnară uriaşă, votându-se bugetul şi numeroase legi financiare, prin care s-au realizat economii de aproape 25 de milioane lei. Totuşi problema nu era definitiv rezolvată. Mai
trebuiau şi alte fonduri pentru restabilirea echilibrului bugetar. Ministerul de Finanţe se adresează Băncii Naţionale, cerând un împrumut de 15 milioane lei. Chestiunea s-a discutat de
Consiliu în şedinţele din 5 şi 11 Mai 1901.
Al. Vericeanu declară că „va vota convenţiunea, pentru că mai întăi de toate este avantajoasă acţionarilor 41. Eugeniu Carada cere imediat cuvântul. Se ivise un prilej fericit, pentru
dânsul, ca să-şi afirme ideile călăuzitoare ale acţiunii sale în fruntea Institutului de Emisiune.
„Am fost totdeauna de părere11 - începe Carada să-şi depene firul gândurilor „oricine au fost acei de la Guvern, ca Banca în limita puterilor ei să ajute Statul în împrejurări grele şi
mai ales într-o situaţiune ca acea de astăzi. Sunt de părere şi acum, a se primi propunerea Guvernului, nu pentru că este avantajoasă acţionarilor, ci fiindcă răspunde la un interes
general. Statul se află în faţa unui deficit de 34 milioane, ce trebuieşte plătit. El nu poate nici să se împrumute, nici să găsească alte resurse ca să iasă din dificultate. în asemenea
situaţiune Banca nu poate sta indiferentă, ea trebuie să facă tot ce atârnă de dânsa, spre a veni în ajutorul Statului. Aceasta nu este o opiniune de ocazie. Am ţinut acelaşi limbaj în 1889
şi 1900, când nu erau amicii mei la Guvern. Afară de aceasta, ceea ce ni se cere nu este ceva extraordinar. Tot aşa s-au petrecut lucrurile în Austria, în Franţa etc. Băncile respective au
dat bani guvernelor lor aproape în aceleaşi condiţiuni ce ni se propun şi nouă şi nimeni n-a găsit operaţiunea hazardată sau nejustificată 11.
Cum I.C. Negruzzi propusese ca Statul să-şi îndestuleze nevoile printr-o emisiune de bilete proprii, Carada îi răspunde că „această măsură nu este posibilă, pentru două cauze: întăi
pentru că ea ar constitui o atingere a privilegiului Băncii, care singură are dreptul a emite bilete, al doilea pentru că chiar dacă Banca ar consimţi, Statul conform convenţiunii din 1899
cu Sindicatul din Berlin, nu poate face în timp de cinci ani, nici un împrumut sub nici o formă 11. Trecând mai departe, la problema rezervei metalice, el arată că „totdeauna Banca a avut
o acoperire mai mare de 40%. Dacă ea cere astăzi pentru împrejurări excepţionale, pe timp mărginit şi cu consimţimântul Consiîiului de Miniştri, facultatea de a se coborî puţin mai jos,
nu este ca să poată spori operaţiunile productive, ci numai pentru a fi în poziţiune în momentele de criză, a pune la dispoziţiunea publicului mai mult aur şi a evita astfel ridicarea
schimbului care este vătămătoare şi Băncii şi comerţului. Această scădere nu prezintă nici un pericol, căci ea va fi făcută cu prudenţă, înconjurată de toate garanţiile şi Banca nu va
înceta nici un moment de a-şi plăti biletele sale, conform obligaţiunii ce-i impun statutele şi legea monetară a ţării“. Carada termină declarând că prelungirea privilegiului nu-1
interesează şi se arată gata „a da ajutor Statului, astăzi ca şi anii trecuţi, fără nici o prelungire."
Să mai insistăm asupra ideilor lui Carada? Nu credem necesar. Convenţia intervenită la 11 Mai 1901 între Banca Naţională şi Ministerul de Finanţe poate ţine locul oricăror
comentarii. Statul a fost împrumutat cu 15 milioane lei, fără dobândă sau comision. Iar achitarea acestei sume urma să o facă treptat, din beneficiile pe care i le punea la dispoziţie tot
Institutul de Emisiune.
Ne oprim aici. Nu pentru că n-am mai avea multe de spus despre înfăptuirile lui Eugeniu Carada la Banca Naţională. Dimpotrivă.
A doua jumătate a vieţii şi-a închinat-o Eugeniu Carada consolidării Băncii Naţionale, prin mijlocul căreia a reuşit să închege în forme definitive economia românească. Din
iniţiativa şi cu sprijinul său nelimitat au luat fiinţă între anii 1883-1910, în toate colţurile ţării, 91 de bănci cu un capital total de 151.759.830 lei. Această puternică reţea a instituţiunilor
de credit i-a servit Băncii Naţionale ca să-şi poată canaliza biletele spre variatele ramuri de activitate productivă: comerţ, industrie, agricultură, meserii etc. Prin democratizarea şi
ieftenirea creditului, cu înţelepciune îndrumat de Eugeniu Carada spre întreprinderile cu adevărat româneşti, a fost trezit poporul nostru la o viaţă nouă. Aşa s-a născut odinioară
puternica burghezie românească la sate şi oraşe.
 Nu e fără folos exemplificator să ne aducem aminte cuvintele pe care Take Ionescu a ţinut să le transmită Consiliului Băncii prin d-1 Victor Antonescu, după 1910, cu prilejul
numirii unui membru care nu se bucura de prea multă simpatie:
„Poţi spune Consiliului că Institutul vostru a fost astfel aşezat de înaintaşi, cu o aşa armătură, pe aşa baze solide, încât poate merge singur şi chiar dacă s-ar găsi nebuni să vă trimită
acolo, nu unul, ci zece răi, nu l-ar putea scoate din rânduiala ce are şi care-i asigură propăşirea".
Aşa a înţeles Eugeniu Carada să-şi facă datoria către Aşezământul, în fruntea căruia a stat strajă neadormită aproape trei decenii.
Cunoscutul economist, eseist şi ziarist, d-1 Şt. Antim, priveşte astfel personalitatea şi activitatea desfăşurată de Eugeniu Carada la Banca Naţională a României. („Libertatea", IV,
1935):
„în ochii boerilor noştri, crima cea mare a lui Eugeniu Carada a fost punerea în circulaţie a bancnotelor. Datorită bancnotelor lui, care se înmulţeau mereu, s-au putut ridica la
ranguri şi la averi oameni noui, cu nume necunoscute, cari ajunseră în scurtă vreme, să conducă şi să guverneze această ţară. De aici şi ura aceea profundă şi frica aproape superstiţioasă,
a păturei noastre boereşti, de băncile şi de creditele liberale, pe care le bănuiau patronate toate, din umbră, de Eugeniu Carada. Şi să nu se creadă că-i o simplă întâmplare că tocmai
Nicolae Filipescu, reprezentantul cel mai autentic al boerimei noastre autochtone, a fost acela care a afirmat despre Banca Naţională, după atâţia ani de funcţionare a ei, că e «cea mai
mare escrocherie a secolului al XlX-lea». Acesta a fost multă vreme gândul ascuns şi părerea nemărturisită a întregei noastre protipendade, despre aşezământul nostru de emisiune,
întruchipat pentru dânsa de Eugeniu Carada. Starea aceasta de spirit, atmosfera aceasta de suspiciune, de ură, de frică şi de gelozie, în chip artificial întreţinută, a făcut ca un om întru
toate admirabil, cu putere de muncă, cu pricepere, de cinstea şi de sobrietatea lui Eugeniu Carada, să fie silit să ducă viaţa subterană de anahoret şi să fie privit aproape ca falşificator de
monetă.
Aşa s-au născut legendele de mister şi atmosferă de inchiziţie în jurul persoanei lui Eugeniu Carada. Omul acesta a fost calomniat de-o întreagă clasă a societăţii româneşti şi, ce e
mai grav, de clasa ei suprapusă, la a cărei răsturnare a lucrat nu din interes personal, ci pentru binele obştesc... El a pus Banca Naţională în slujba unei noui şi mai bune ordine sociale şi
a făcut din ea pârghia de ridicare, instrumentul de progres al acestei ţări; iar alături de Ion C. Brătianu, el n-a avut simplul rol de inspirator ocult şi fără răspundere, ci a conlucrat cu el
deschis la schimbarea vechilor stări de la noi, şi datorită acestei conlucrări, cele două Principate medievale şi sărace au putut fi transformate într-un Regat unitar şi tare, aşezat pe baze
capitaliste agrare, într-o vreme când apusul pretindea de la noi numai grâne.
Aceasta este opera cea mare a lui Eugeniu Carada şi aşa se desprinde, la perspectiva celor 25 de ani, personalitatea adevărată a acestui bărbat"...
Iar noi vom încerca, prin câteva date comparative, să arătăm ce a făcut Eugeniu Carada în cei 27 ani, cât a fost la cârma Institutului de Emisiune:
Ce a găsit la Ce a lăsat în
1883: 1910:
Stocul metalic... 60.051.185 168.912.373
Circulaţia biletelor... 88.546.170 339.804.300
Portofoliu... 15.225.563 106.699.276
Avansuri pe titluri... 27.836.518 29.651.045
împrumuturi acordate statului - 14.210.045
Rezerve... 542.152 30.030.309
Beneficii nete... 2.737.823 6.558.248
Analiza cifrelor? Inutilă. Grăesc singure, în limba lor rece, despre o operă şi un om.
Omul nu mai este, opera trăieşte.
Păşiţi sub acoperemântul Băncii Naţionale a României şi veţi întâlni pretutindeni urmele trecerii prin viaţă a lui Eugeniu Carada. De dincolo de taina neptărunsă a firei, sufletul lui
veghează încă neîncetat şi călăuzeşte paşii acelora ce au venit după el. Iată răspunsul la întrebarea: de ce Banca Naţională este cea mai puternică cetate a românismului?
XV
„...După înfăptuirea statului politic, el păşeşte cu instinct clarvăzător, ca om de concepţie şi om de acţiune, la realizarea pe tărâmul economic şi financiar a postulatului care se
rezuma în cuvintele: România a Românilor. “
Mircea Cancicov
Activitatea lui Eugeniu Carada pe tărâmul economic nu este fundamentala operă a vieţii sale. Dar este singura care mai aminteşte încă, celor mulţi, pe omul care a muncit stăruitor,
gândindu-se numai la înălţarea ţării sale. Banca Naţională, acest nesecat izvor de energie al economiei româneşti, grăeşte neîncetat lumii despre acela care i-a aşezat trainice temelii.
Mai sunt însă şi alte domenii economice în care a lucrat Eugeniu Carada, dovedind o puternică înţelegere a realităţilor româneşti.
Pentru a întregi expunerea, dar fără să intrăm în prea multe amănunte, vom mai aminti câteva dintre realizările sale.
 încă din 1857, Eugeniu Carada a fost trimis de proprietarii din mahalaua Schitu Măgureanu în Consiliul Municipal al Capitalei, format, conform dispoziţiunilor Regulamentului
Organic, din şaptezeci de deputaţi aleşi pe 5 ani. Pe atunci nici nu împlinise vârsta de 25 de ani, cerută de Regulamentul Organic pentru a fi ales. îşi câştigase însă popularitatea printr-o
muncă necurmată, depusă pentru ridicarea economică şi socială a oraşului. în acest timp s-a dovedit un gospodar atât de destoinic, încât la 1866 a fost din nou ales în Consiliul
Comunal, devenind apoi ajutor de primar, funcţiune pe care a ocupat-o până la 1869. Primar n-a vrut să fie. A lăsat pe amicii săi, negustorul Costache Panaiot şi doctorul P. Iatropolu, să
ocupe rând pe rând această demnitate. Carada, în calitatea sa de ajutor de primar, era însă adevăratul conducător al Comunei. Sub directa lui supraveghere s-au făcut cele dintâi lucrări
edilitare. Abatorul, iluminatul cu gaz aerian, planul pentru canalizarea Dâmboviţei şi acela al marilor artere de comunicaţie, limitarea razei oraşului, sunt toate operele sale.
„Cât lucrase el la primărie - scrie d-1 M. Theodorian (op. cit., pag. 45) - nu se uitase încă pe la 1884. De aceea, când se dizolvă Consiliul Comunal şi încetează primariatul lui
Cariagdi, mulţi se gândesc la el ca la un primar ideal. Ca să pue capăt la orice discuţie, el publică în «Românul»
1 scrisoare, prin care declară că sub nici un motiv nu va primi să figureze pe lista Consiliului Comunal. în schimb, se interesează cu drag de trebile municipale, dă sfaturi şi stăruie
pentru alegerea lui Nicolae Fleva ca primar, în credinţa că acesta va asculta şi va munci la comună. Se ştie însă că Fleva foarte iute intră în conflict cu celelalte autorităţi, se ceartă cu
colegii lui, şi trebuie să se retragă, furios pe Carada că nu l-a susţinut mai nainte şi în contra tuturor celor pe care îi exasperase tribunul, ajuns edil."
Eugeniu Carada a avut un rol hotărâtor şi în timpul tratativelor care s-au dus cu prilejul răscumpărării căilor ferate. Nu este potrivit locul să intrăm în amănunte. Chestiunea este
tratată pe larg de d-1 Profesor Victor Slăvescu, în Cursul de Transporturi predat la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Amintim numai faptul că după ce
negocierile au durat mai mult de opt ani, problema nu era încă rezolvată în Iunie 1878, când s-a deschis Congresul de la Berlin. Iar Germania lega recunoaşterea independenţei
României de soluţionarea acestei chestiuni, pentru motivele arătate lui D. Sturdza de Cancelarul Bismark, în cursul unei convorbiri şi pe care Regele Carol
2 le-a însemnat în Memoriile sale (XVI, pag. 16):
„Aceste afaceri au angajat o sută de milioane de mărci. Azi găsim printre acţionarii lor mari magnaţi ai Sileziei, domni înalţi, dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari... tot
Berlinul. împăratul însuşi a intervenit pe lângă Bleichroder să ia afacerea în mână şi a ajutat pe magnaţii silezieni, din caseta sa personală. Cupa trebuie golită, afacerea trebuie scoasă la
capăt, atât în interesul României, cât şi în cel al Germaniei."
Faţă de această situaţie, Ion Kalinderu a fost trimis la Berlin de Ion Brătianu în vara anului 1879, pentru a continua negocierile cu puternicul grup financiar Hansemann şi
Bleichroder. Germanii pun din nou condiţii grele. Kalinderu a fost chemat în ţară. E. Carada şi D. Sturdza i-au luat locul, reuşind să ducă tratativele la bun sfârşit, în ziua de 26 Ianuarie
1880 a fost promulgată legea „pentru cesiunea căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către Statul român". Iar la 8 Februarie acelaşi an, Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut
independenţa României. Acest fapt ne dovedeşte însemnătatea politică a problemei economice, la a cărei rezolvare a contribuit mult Eugeniu Carada.
După răscumpărare, căile ferate străbăteau o perioadă critică. Eugeniu Carada a primit să fie numit Comisar Princiar în noua administraţie. Ajutat de Eugen Stătescu şi Generalul
Arion, el a învins toate greutăţile în mod firesc legate de orice stare de tranziţie.
Asupra activităţii pe care a desfăşurat-o Eugeniu Carada la căile ferate, întâlnim următoarele însemnări în amintita lucrare a d-lui M. Theodorian (pag. 72 şi urm.):
„Funcţionarii superiori erau nemulţămiţi, şi vedeau cu ochi răi românisarea instituţiei. Grav şi speriat, se înfăţişează într-o zi comisarilor, Directorul General al Societăţii. Le
presentă o petiţiune a tuturor impiegaţilor C.F.R., prin care declară că părăsesc imediat serviciul, dacă nu li se grantează anumite avantagii, şi o stabilitate, care ar fi întârziat multă
vreme naţionalizarea serviciilor.
- Telegrafiază numai decât tuturor domnilor acestora, că dacă în douăzeci şi patru de ciasuri nu-şi vor fi retras semnătura de pe petiţiune, desaprobând actul săvârşit, vor fi destituiţi
imediat.
- Dar, Domnule Comisar Princiar...
- Nu e loc de nici un dar. Te rog, du-te şi execută ordinul ce ai primit.
A doua zi numai şapte impiegaţi nu se supuseseră şi au fost destituiţi.
Directorul General se arătă încântat; dar nu se putu opri să întrebe pe Carada, ce ar fi făcut, dacă impiegaţii resistau.
- Aşi fi însărcinat Regimentul de Geniu să exploateze toate liniile.
- Vezi, la asta nu mă gândisem.
Cu geniul, mai târziu, el recomandă a se lucra linia Costeşti-Turnu-Măgu- rele. Linia aceasta a costat mai eftin ca toate, şi este una din cele mai bine construite...
Căci totdeauna îl preocupase ideea înzestrărei ţării cu o reţea de căi ferate, cât mai întinsă. Se interesase de construcţia primei linii ce s-a făcut în ţară, Bucureşti-Giurgiu. Când era
vorba de linia Ploeşti-Predeal, s-a ţinut de un grup de ingineri francezi să studieze traseul. Acest grup a şi întocmit un proect, care costa mai eftin, căci se evitau tunelele. Prin masarea
Prahovei, într-o serie de lacuri ce ar fi înfrumuseţat ţinutul şi ar fi dat forţă motrice, prin căderea apei; dar Ministerul de atunci a preferat un grup german.
De aceea dar, guvernul ar fi voit să-i încredinţeze lui Direcţia Generală a Căilor Ferate Române. Au sfătuit pe Rege să-l cheme în audienţă şi să-i ceară, ca un serviciu adus ţării, să
primească aceste funcţiuni. Când a primit invitaţia de la Palat, a pus să se scrie că lipseşte din oraş, şi cu primul tren a plecat la Craiova, unde a petrecut câteva zile în familie...
 Intră însă în consiliul de administraţie al C.F.R.; şi din acel consiliu îndrumă noua administraţie. Când Generalul Fălcoianu părăsi Direcţia Generală ca să intre în Guvern ca
Ministru de Resbel, se credea că îi va urma la Direcţia Generală D.C.R Olănescu, Sub-Directorul General. Guvernul preferă însă pe Gogu Cantacuzino, Director General al Regiei pe
atunci.
Puţin mai târziu, Carada se retrage din Consiliul de Administraţie. Lasă pe Cantacuzino să administreze singur drumurile de fer“.
Asupra cauzelor care l-au determinat pe Eugeniu Carada să părăsească locul pe care-1 ocupa în Consiliul de Administraţie al căilor ferate, d-1 M. Theodorian nu ne dă nici o
lămurire. Explicaţia o găsim în corespondenţa familiei Brătianu. într-adevăr, iată ce-i scria Pia Brătianu lui Ionel, la Paris, în ziua de 25 Ianuarie/6 Februarie 1884:
Nenea Carada şi-a dat demisia de la drumul de fer, fiind în neînţelegere cu d-l Cantacuzino... La Bancă este stăpân. D-l Carp îi recunoaşte capacitatea şi se supune cu religiune la
poveţele ce-i dă.
Iar Ion Brătianu îi scria la 5/17 Martie fiului său, cam în acelaşi sens:
D. Carada este bine acum şi banca văd că-i place, fiindcă este stăpân. Numai la Căile ferate şi-a dat demisiunea, căci doi cocoşi nu pot trăi într-o colivie.
Retrăgându-se din Consiliul de Administraţie al drumurilor de fier, Eugeniu Carada a continuat să depună mari stăruinţe pe lângă toate guvernele, pentru a înzestra ţara cu o
puternică reţea de căi ferate.
Credinţa lui neclintită era că progresul unui Stat depinde într-o mare măsură de înmulţirea căilor de comunicaţie. De aceea, în programul de înfăptuiri al Partidului Naţional Liberal
întocmit la 1867, Carada a introdus următoarele alineate:
„Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera.
A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul aburului spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni
exportarea productelor noastre/
Om al convingerilor statornice, Carada a rămas credincios punctelor programatice din 1867. Şi alături de Gh. Duca, E. Miclescu, A. Saligny, M. Romniceanu, E. Radu, I.
Baiculescu şi alţii, el a muncit necontenit după 1881, înzestrând ţara cu căi ferate, poduri, gări, şosele, drumuri etc.
în timpul cât a dus tratativele la Berlin pentru răscumpărarea căilor ferate, Eugeniu Carada a făcut cunoştinţă cu cei mai de seamă financiari din Germania. Nu i-a fost greu lui să le
câştige încrederea şi simpatia. Bătrânul Bleichroder, prietenul bun al Cancelarului Bismarck, ţinea mult la Eugeniu Carada şi-l ajuta întotdeauna să-şi îndeplinească misiunile economice
pe care le avea peste hotare. Ion Brătianu ştia acest lucru şi de aceea cere sprijinul lui Carada, ori de câte ori ţara străbătea câte o criză financiară. Aşa se explică faptul că Eugeniu
Carada a contractat până la 1910 o mare parte dintre împrumuturile externe ale Statului român. încrederea de care se bucura el din partea cercurilor financiare străine era atât de mare,
încât obţinea cu uşurinţă, în cursul negocierilor, cele mai avantajoase condiţiuni.
Tot Eugeniu Carada l-a împiedicat în 1905 pe Take Ionescu, care era Ministru de Finanţe, să cesioneze pe 50 de ani 30.000 de hectare din terenurile petrolifere ale României unui
consorţiu german, care avea în frunte pe Deutsche Bank. Unindu-se atunci cu toţi fruntaşii vieţii politice, amici şi inamici, Carada a înfiinţat o societate cu capital naţional, care s-a
arătat gata să substituiască grupul străin.
Mai sunt desigur şi alte realizări economice ale lui Eugeniu Carada, care ar trebui pomenite. Dar ne oprim aici. Nimeni nu va cunoaşte niciodată în întregime opera monumentală pe
care a făurit-o el.
Faptele pe care le-am arătat până acum ne dau însă o idee exactă asupra scopului pe care-1 urmărea Eugeniu Carada şi care poate fi rezumat în cuvintele: România a Românilor.
Această constatare ne mulţumeşte îndeajuns.
XVI
„Avea un cult pentru tata şi îi servia ideile cu fanatism... El era tot aşa de bun şi devotat prieten pe cât de nereductibil adversar. “
Sabina Cantacuzino
Ion Brătianu şi Eugeniu Carada! Două făpturi cu voinţa de fier şi nervii de oţel, apărute în prima jumătate a veacului trecut, pentru a închega pe plaiurile din vechime locuite de
Români, dar mereu bântuite de furtuni vijelioase, un Stat nou şi puternic. Aparte nu se poate vorbi despre viaţa unuia, fără să nu o aminteşti şi pe a celuilalt. Formau un trup şi un suflet.
Paşii îi purtau pe aceleaşi drumuri. Idealurile lor se împleteau. Gândurile li se întâlneau la toate răscrucile istorice. Acţiunea unuia era şi a celuilalt.
Chiar dacă Ion Brătianu şi Eugeniu Carada n-ar fi fost înrudiţi prin neamul Slăviteştilor, tot s-ar fi întâlnit în cale. Dincolo de înţelegerea
noastră slabă, există necunoscute legi ale firii, care aşază oamenii aleşi unul lângă altul, pentru a făuri prin tăria lor destinele popoarelor. Amândoi au luptat din greu o bucată de vreme
şi au consolidat fiinţa politică a Statului român. Iar atunci când şi-au văzut visul împlinit, drumurile lor s-au despărţit în aparenţă. în aparenţă, pentru că ei au continuat să rămână alături.
Brătianu a urmărit însă mai departe cu o pătimaşă dragoste de neam desăvârşirea operei politice, iar Carada sădea neîncetat în pământul sfânt al ţării ideile tovarăşului său, dându-le
putinţă să trăiască. Brătianu fără Carada n-ar fi avut poate fericirea să-şi vadă transformate în realităţi multe dintre idealurile ce-1 călăuzeau. Şi iarăşi am putea spune că, fără Brătianu,
opera lui Carada n-ar fi putut dăinui. A rămas însă, şi va rămâne şi după noi, tot ceea ce au zidit împreună.
S-a repetat adesea că prin gura lui Ion Brătianu grăia Eugeniu Carada. Ce mare greşeală! Brătianu şi Carada erau doi oameni independenţi unul faţă de cellalt. Fiecare avea o
puternică personalitate, bine definită. Iar dacă acţiunile lor se suprapuneau aproape întotdeauna, nu vădeşte oare această coincidenţă tocmai legătura spirituală care-i unea strâns şi care
îşi avea obârşia într-un fel anume, caracteristic lor, de a vedea deodată adevăratele nevoi ale ţării?!
Amândoi erau oameni de o rară modestie. Fără voia lui însă, Brătianu a fost aşezat de împrejurări într-o puternică lumină. Iar Carada era mulţumit că poate să rămână în întuneric.
De răspunderea actelor sale nu se ferea. Dimpotrivă. Dar muncea cu bucurie când nu-1 vedea nimeni. Se supăra chiar când i se aminteau înfăptuirile. Şi nu era nici orator. Cum ar fi
consimţit el să se avânte în arena politică, când îi plăcea să fie desăvârşit în toate?!
L-a ajutat însă pe Ion Brătianu, cu o putere supraomenească, să-şi înfăptuiască opera pozitivă. Şi i-a fost uşor lui Eugeniu Carada să fie mai totdeauna de acord cu marele său
prieten, pentru că era pătruns, ca şi dânsul, de aceleaşi convingeri nemişcătoare. Cuvintele pe care Ion Brătianu le rostea în cele mai amare clipe ale vieţii nu sunt întâmplătoare: „Am şi
eu trei partizani: pe Alex. Golescu, d-na Bilcescu şi Turcul“. Turcul era Eugeniu Carada, numit aşa, pentru că nimeni şi nimic nu putea să-i clintească hotărârile luate. Cu o neînfrântă
putere de voinţă, ducea la bun sfârşit tot ce-şi punea în gând.
în paginile precedente am vorbit pe larg despre colaborarea lui Eugeniu Carada cu Ion Brătianu. Raporturile dintre aceşti doi oameni nu s-au mărginit însă aici. Erau legaţi printr-o
puternică prietenie şi despre aceasta ne vom ocupa în rândurile care urmează. Vrem să dăm în vileag dragostea curată a lui Carada pentru familia Brătianului.
Va contribui poate şi această înfăţişare la destrămarea norilor întu- necoşi, cari mai umbresc încă multe dintre trăsăturile fundamentale ale caracterului lui Eugeniu Carada. Expunerea
cronologică adoptată pentru întreaga lucrare va fi păstrată şi aici. Iar dintre fapte le vom alege numai pe acelea care aruncă o rază de lumină asupra acelei vieţi a lui Eugeniu Carada, pe
care mulţimea n-a cunoscut-o.
Brătianu ţinea aşa de mult la Carada, încât îl considera ca pe un membru al familiei sale. Iar Carada nu se simţea nicăieri mai fericit decât în casa prietenului său din strada Colţei
No. 56, unde a locuit chiar între anii 1877-1889, înlesnind „prin pensiunea lui cheltuielile casei“, cum scrie d-na Sabina Cantacuzino.
Omul tăcut, rezervat, neînduplecat, hotărât, pe care mulţi îl stimau şi puţini îl urau, pentru că nu puteau să se înalţe până la el, devenea un copil când păşea pragul casei lui Brătianu.
Ne-o spune doar limpede d-na Sabina Cantacuzino (Din viaţa familiei I.C. Brătianu, 1821-1891, Ed. II, p. 127):
„Dintre amicii din generaţia aceasta, pe care îi aveam în prima copilărie, cel mai iubit şi mai intim era Eugen Carada. Avea o pasiune pentru toţi copiii şi un talent neasemuit de a-i
atrage şi reţine. Se juca cu dânşii, le cânta în toate limbile până şi ruseşte, jidoveşte, ţigăneşte; se punea la nivelul lor, le repara toate jucăriile stricate cu îndemânarea-i minunată la orice
lucrare manuală. Teancuri de păpuşi şi de cai şchiopi, de trenuri rupte, de lucruri deslipite îi aşteptau venirea. Ne răsfăţa mult, dar cu judecată şi tărie".
Sub privirile lui Eugeniu Carada au crescut toţi copiii lui Brătianu. Când erau mici, îi alinta şi le repara jucăriile stricate. Iar când s-au făcut mai mari, i-a învăţat multe lucruri bune,
pe care ei le-au folosit cu pricepere în lupta pe care au dus-o, ca şi părinţii, pentru binele ţării lor.
în anul 1881, spre sfârşitul verii, Carada se întorcea spre ţară de la Berlin, unde s-a dus să trateze răscumpărarea căilor ferate. La Marienbad s-a întâlnit cu Brătianu, care era însoţit
de fiul său Ionel. Carada nu şi-a mai continuat drumul. A plecat cu Ionel la Paris.
După o noapte de insomnii - scria fiul mamei sale la 22Iulie/10 August 1881 -, schimbări de trenuri, aşteptări prin câte o gară bavareză, unde vedeam numai lulele şi şope,
sosirăm la 1 în Francfort. Cum aveam să aşteptăm patru ore până la venirea trenului, profitarăm ca să vedem oraşul, adică să-l văd, căci Nenea Carada îl cunoştea.
M-a dus la Palmengarten, la Romer, la Museul de Sculptură, unde am văzut pe faimoasa Ariana şi apoi m-a plimbat şi prin oraş.
De la Fraricfort am luat trenul pentru Colonia şi am mers d-a lungul Rinului, de la Mayenţa până la Colonia... Partea din Dunăre pe care am văzut-o e mult mai măreaţă...
Aşa înţelegea Carada să contribuiască la educaţia copiilor lui Brătianu. Şi aşa va proceda ori de câte ori va avea prilejul.
Iată-ne în toamna anului 1883. Brătianu se afla la Aix-les-Bains. Acolo primeşte de la soţia sa vestea că Eugeniu Carada este bolnav, întristat şi „tare îngrijat despre starea lui",
Brătianu îi răspunde soţiei la 17August/5 Septemvrie:
Nevenirea lui Carada mă pune şi pe mine într-o posiţiune grea, căci la Paris, unde ar trebui să zăbovesc vro câteva zile, nici timpul nu mă iartă să mă duc, nici nu este politic în
împrejurările de faţă.
D. Bibescu se oferă să-l ducă pe Ionel, însă această călătorie şi pe dânsul l-ar incomoda, căci are treabă la Berlin la zi fixă; apoi numai Carada ar putea să mă înlocuiască şi să
mă mângâie niţel că nu-l duc eu.
Plecarea lui Ionel este începutul deslipirei acelui trup ce se chiamă familie, şi văd cât este de amară.
Carada nu se lasă însă învins de boală. Vrea să-l ducă pe Ionel la şcoală. Brătianu i-a telegrafiat „să nu mai vie, căci şi-ar expune sănătatea". Dar „Turcul tot Turc" - scrie Brătianu
soţiei sale la 8/20 Septemvrie „s-a îndrăcit mai rău şi spune prin depeşe că pleacă mâine dacă o vrea Dumnezeu şi mi-a ordonat să-i depeşez la Viena, spunându-i unde să mă
întâlnească, ceia ce am şi făcut dându-i rendez-vous la Miinchen".
Din Miinchen, Brătianu s-a înapoiat în ţară. Carada şi cu Ionel au luat drumul spre Paris, prin Amsterdam. înainte de plecare, Ionel scrie mamei sale la 22/10 Septembrie:
După ce am găsit pe Nenea Carada la hotel, hotărî ca să plecăm cu toţii deseară; Tata spre Viena, noi spre Paris. Tatii, fiind însă deja ostenit de o noapte de drum, i-am găsit în
urmă un tren care pleca la 9 dimineaţa. Astfel încât abia a avut timp să îşi ia ceaiul şi a pornit spre Viena, unde va putea dormi de noapte. îţi închipuieşti cât de rău mi-a părut să mă
despart de dânsul aci şi să nu mergem până la Paris împreună. Am înţeles însă că dorinţa ta, care este acum şi a mea, era, în momentul de faţă, cu totul imposibil de realisat şi vedeam
asemenea că să fi fost cea mai mică posibilitate, Tata ar fi pus-o imediat în aplicare; toţi însă l-au disuadat şi toate împrejurările l-au oprit.
Nenea Carada, care se găseşte cu totul însănătoşit deşi încă slab, vrea să meargă la Amsterdam şi, deşi Tata era contra acestei păreri, el s-a hotărât astfel, încât deseară plecăm
pentru Holanda. Mâine sosim la Amsterdam şi peste patru zile în Paris.
Astăzi, dupe plecarea Tatii, am vizitat Munichul cu Nenea Carada; am fost la expositzia de pictură, şi împreună ne-am urcat în capul statuiei Bavaria, (de la basa piedestalului
până la cap: 130 de trepte). Munichul cel nou e un oraş frumos, cu edificii măreţe şi numeroase, cu strade drepte şi largi, însă lipsite de viaţă şi apoi sunt prea multe uniforme şi toate
un typ - acel prusienesc.
Pornind la drum, Ionel nu uită să-şi informeze familia despre toate lucrurile interesante arătate de „Nenea Carada 11, care se găseşte în „elementul său, adică voiagiul11, care „l-a
întremat cu totul11. Prin scrisorile sale din 25/13, 26/14, 28/16 şi 29/17 Septemvrie 1883, Ionel povesteşte călătoria până în cele mai mici amănunte. Citindu-le, uşor ne putem da seama
de cunoştinţele numeroase pe care le avea Eugeniu Carada şi pe care le împărtăşea cu drag, la fiecare pas, copilului ager şi înţelegător al lui Ion Brătianu.
împreună urmează cursul Rinului până ajung la Colonia. Acolo, între două trenuri, iau dejunul în grabă, se urcă într-o birjă şi nu se opresc „nicăeri decât la catedrală, care e acum
cu totul terminată. E foarte frumoasă, măreaţă, însă e cam rece: nu are mulţimea de statui şi detaliuri pe care le vezi la alte monumente de stilul gotic; intrările însă sunt de toată
frumuseţea11.
De la Colonia părăsesc Rinul, pe care-1 regăsesc la hotarul Olandei şi-l trec cu un bac. Pământul devine din ce în ce mai şesos. Ţara e bogată şi bine cultivată. Vacile olandeze pasc
pe câmpie. „Ca formă, seamănă cu unele vaci româneşti, însă sunt mult mai dezvoltate şi au ugere monstruoase 11.
Iată vama Zevenaar de la graniţa Olandei. Desorientarea i-a cuprins o clipă. Nu ştiu limba olandeză, care se deosebeşte „atât de mult de toate cele cunoscute... e foarte
nearmonioasă, şi apoi e vorbită şi iute, astfel că nu înţelegeam nimic11.
întunericul se lasă. Străbat „o câmpie monotonă şi de o ariditate nemaipomenită: numai păduri plantate şi câmpii acoperite cu bruyere, şi adesea pământul, sau mai bine zis nisipul,
gol. Din timp în timp, câte o casă şi, în jurul ei, pământ foarte bine cultivat şi desigur cu multă casnă fertilisat 11. Trenul trece prin Arnheim, Utrecht şi „prin alte câteva staţii, ale căror
nume barbare nu mi le pot aduce aminte; îţi trebuie cinci minute să le citeşti 11.
Au sosit la Amsterdam, unde găsesc cu greutate „camere sau mai bine zis două cabine, în care abia încăpea câte un pat 11. Seara s-au culcat. A doua zi vizitează pe jos oraşul, care e
„foarte curios, zidit mai întreg pe apă. Stradele mai toate sunt canaluri având trotoires largi pe unde trec trăsurile; în unele, casele se cobor direct în apă;
dealtmintrelea sunt largi şi drepte. Casele sunt zidite una lângă alta înghesuite cât se poate, strâmte şi înalte; multe case cu patru etajuri n-au decât patru metri faţadă. Portul e spaţios şi
animat: mulţime de corăbii şi bateluri imense". Se duc şi la expoziţia internaţională, p e care o cercetează neîntrerupt şase ore şi jumătate. „Nenea Carada zice că nu e faimoasă şi că se
aştepta la mai mult." Sunt totuşi câteva lucruri interesante: galeria maşinilor, mobilele şi bronzeria franceză, micul pavilion al lui Krupp. Numărul vizitatorilor este mic. „Cea mai mare
parte erau ţăranii din streinătate, astfel încât am văzut multe coafuri curioase; oamenii sunt mai toţi îmbrăcaţi în negru şi cu caschete mici, tot negre; femeile însă au un bonet alb, peste
dânsul un fel de coif de metal, având în faţă ornamente, înaintând pe lângă ochi, şi pe deasupra o pălărie de pae".
Seara s-au culcat devreme. Eugeniu Carada ştia să împartă bine timpul. Aveau să viziteze a doua zi de dimineaţă Grădina Zoologică „care nu e tocmai aşa bogată, afară de
aquarium" şi Muzeul Şcoalei Flamande „care posedă o mulţime de opere ale maeştrilor celor mari... Ce e de admirat la Flamanzi, e portretul şi la unii dintr-înşii, la Rembrand, mai cu
seamă, efectele de lumină. Peisagii adevărat frumoase sunt ale lui Ruysdael". După masă au pornit spre Paris. Drumul ducea prin câmpia olandeză. Păşunile se ţin lanţ. Iarba e fragedă
şi verde, „zăvoaele atât de dese şi atâtea vite erau împrăştiate prin ele, încât nu ţi se putea urî". Aici îi arată Carada lui Ionel sistemul „de canaluri mai tot aşa de perfect ca cel din
Lombardia". Trec prin Rotterdam, „zidit tot pe apă ca Amsterdam" şi la ieşirea din oraş, după ce străbat „un braţ de mare pe un pod de o lungime foarte considerabilă", amândoi se
culcă pentru a se trezi la ora unu din noapte la vama franceză. Dimineaţa erau în Paris.
Se apropia clipa despărţirii lui Ionel Brătianu de Eugeniu Carada, singurul care-i mai aducea aminte de ţară şi familie. Cine n-a fost încercat în viaţă de asemenea momente grele,
nu le poate bănui durerea. Ionel o trăia din plin şi scria cu mâna tremurătoare şi ochii înecaţi în lacrimi, cuvinte înduioşătoare fratelui său mai mic, Dinu:
Nu încep cu impresiunile mele la sosire în Paris, căci ar fi prea triste; când am văzut acest oraş, am simţit încă odată că sunt departe de voi pentru mult timp. A fost o seară
întreagă de mâhnire: când am plecat de la vie, când v-am lăsat la Viena, când m-am despărţit de Tata, la intrarea în Paris şi mai prevăd o treaptă, când mă voi despărţi de Nenea
Carada. El e cel din urmă care-mi aduce aminte de ai mei şi de ale noastre, încolo tot figuri necunoscute şi oameni indiferenţi.
Carada îl îmbărbătează pe Ionel. Dar nici unul dintre ei nu ocoleşte adevăratul scop pentru care au venit la Paris: şcoala. în dimineaţa zilei de 27/15 Septemvrie 1883, se duc
amândoi la S-te Barbe. „Directorul, D. Dubief, l-a luat drept ministru11 pe Carada „şi îi făcea la complimente şi reverenţe11.
Sărbătorile, Ionel putea să părăsească internatul singur, dar seara trebuia să aducă foaia de ieşire semnată de un corespondent. Bataillard se arată bucuros să primească acest mandat,
dar Carada propune şi susţine pe d-na Darras. „însă ideea lui nenea Carada a o lua de corespondentă nu mi-ar fi surâs - scrie Ionel către sora lui Sabina - căci băieţii îmi pare că împing
simplicitatea cam departe. Nenea Carada se simte bine acolo, fiindcă Ştii cum îi place să domineze părerea lui; şi în această casă, nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică în orice privinţă
ar fi. E un adevărat paşă şi ei toţi îl ascultă ca pe un oracol; eu cred că cunoscând bine pe Darraşi îi aşi iubi, însă până atunci mi s-ar cam urî cu dânşii. La D. Bataillard cred că va fi
altfel. Eram pregătit, după câte spunea nenea Carada care nu-1 prea iubeşte, să-l găsesc insuportabil, dar mi-a făcut o impresie cât se poate de bună 11.
Mama îşi linişteşte fiul, comunicându-i că preferă „pe D. Bataillard şi orice alt bărbat din amicii noştri sau ai d-lui Carada. N-aş vrea cu nici un chip să fie d-na Darras. Nu pot să-ţi
scriu care ar fi opinia tatii, nefiind cu noi în ăst moment, dar eu zic că şi dânsul tot astfel gândeşte. Negreşit, D. Carada vrea să te tachineze, glumeşte cu tine când vrea să-ţi dea de
corespondent o damă11. Iar Carada se răsgândeşte şi Bataillard devine corespondentul lui Ionel, care intră la S-te Barbe în ziua de 7 Octomvrie 1883. Carada a plecat spre ţară.
Despărţirea a fost dureroasă.
Ion Brătianu îl aştepta nerăbdător pe Carada, pentru a afla veşti despre fiul său. Felul cum îşi începe Ion Brătianu scrisoarea trimisă lui Ionel la 11 Octomvrie 1883, arată cât de
întristat era:
Ştirea că d. Carada a sosit ieri la Craiova mi-a strâns inima, fiindcă am simţit şi mai tare cât ai rămas de singur la Paris şi cât trebuie să ţi se pară uricios institutul unde eşti
sequestrat.
Şi termina cu aceeaşi nelinişte în suflet:
Aştept pe Carada cu nerăbdare, ca să-mi spue de cele ce a regulat pentru tine, căci sunt sigur că cu Bataillard într-altfel a vorbit când a fost singur, adică fără tine.
Vom mai cita câteva rânduri din amintita carte a d-nei Sabina Cantacuzino (pag. 219-220), privitoare la călătoria pe care a făcut-o
Pia Brătianu la Paris în 1878, pentru a da o idee exactă asupra cunoştinţelor întinse pe care le avea Eugeniu Carada:
„Plecam dimineaţa la 9 ore şi reveniam acasă seara, după teatru. Alergam toată ziua sub conducerea lui Carada prin muzee, edificii, parcuri grădini (ne-a dus şi la Buttes
Chaumont); am reuşit să avem o idee generală de tot, lucru de necrezut, căci tot după prânzul îl petreceam la expoziţia universală şi toate serile la teatru. Eu muream de oboseală; îmi
aduc aminte că la Cagrotte, la Palais-Royal, am dormit dusă de la început la sfârşit, deşteptându-mă numai în entr’acte. Impresiunile generale primite au fost însă foarte vii şi neşterse
până azi.
Mama, pasionată de politică, dori să vază şi o şedinţă la palatul Bourbon. Carada ne duse în tribuna diplomatică."
Reîntors la Bucureşti, Carada continuă să locuiască în casa lui Ion Brătianu. Cu un devotament fără margini, îl ajută pe bunul său prieten să gospodărească ţara şi averea sa
personală. Numele lui Carada este mereu pomenit în corespondenţa familiei Brătianu. Ionel, scriind mamei sale de la Paris, nu uită să-l îmbrăţişeze „cu dor pe Nenea Carada". Iar
Carada însoţeşte pe Ion Brătianu la vie, „ca mare arhitect" şi acolo „au făcut o vânătoare fructuoasă".
Spre sfârşitul anului 1883, în Decemvrie, Pia Brătianu se duce din nou la Paris, ca să-şi vadă fiul. Din Bucureşti, soţul îi scrie în ajunul Crăciunului că duce viaţa obişnuită, „copiii
se poartă bine şi facem menaj bun împreună cu D. Carada".
Abia s-a înapoiat Pia Brătianu din Franţa şi Ionel i-a şi trimis o lungă scrisoare la 18/30 Ianuarie 1884, în care-i vorbeşte între altele şi despre o importantă afacere:
Un Francez bine informat în chestiuni financiare mi-a comunicat următoarea ştire: în acest moment se va trata la Paris nişte afaceri de bursă la care în particular Banca
Naţională ar putea câştiga sume colosale, dacă ar veni imedit în Paris un director din Bucureşti, dar ar trebui ca acel director să fie foarte obişnuit cu viaţa la Paris, să aibă
cunoştinţe printre ingineri şi o mulţime de alte însuşiri pe care Nenea Carada sigur le are. Ar fi momentul să-şi arate devotamentul către ţară şi către Bancă, luându-şi geamantanul şi
debarcând la rue de Grammont.
Se vede că Eugeniu Carada avea alte păreri despre operaţiunile de bursă şi de aceea nici nu s-a gândit să se ducă la Paris.
Peste o lună, în Februarie 1884, Ionel era tare îngrijorat. Visase că tatăl său era bolnav. în vise nu credea. Dar pentru a se linişti, cerea mamei sale lămuriri. Se teme însă de
aprecierile lui „Nenea Carada". Şi îşi împacă cugetul, caracterizându-1 astfel: „M-aştept ca nenea
Carada, la tite forte sau mai bine l’homme dur, să-şi bată joc; dar sunt sigur că în asemenea poziţiune, chiar de n-ar mărturisi-o, n-ar fi tocmai cu chef“. De sigur că nu, adăugăm noi,
pentru că Eugeniu Carada ţinea la Ion Brătianu mai mult decât la un frate bun.
Se apropia sfârşitul anului 1884. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne era Ion Brătianu. Neînţelegerile ivite în sânul Partidului Naţional Liberal îl
nemulţumeau însă profund. Chiar fratele său, Dumitru Brătianu, ataca cu înverşunare Guvernul, uitând cu desăvârşire legăturile de familie, care l-ar fi obligt să aibă o atitudine mai
rezervată. Iar C.A. Rosetti era amărât pentru ceea ce numea el „abaterea Guvernului şi a partizanilor săi de la principiile care constituiau tradiţiunile glorioase ale Partidului Liberal“.
Ion Câmpineanu, titularul noului Departament al Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, cu începere de la 31 martie 1883, se pare că înclina să treacă în rândul acelora cari
încercau să sfărâme Partidul Liberal. Ion Brătianu i-a cerut demisia şi apoi a plecat în ziua de 20 Decemvrie 1884 la vie, „foarte necăjit pe colegii lui care-i fac viaţa amară“. Rămas în
Bucureşti, Eugeniu Carada a jucat atunci un important rol politic. L-a potolit pe Câmpineanu şi a reuşit să împiedice pe mulţi membri ai Partidului ca să se alăture dizidenţei.
Scandalul avea să izbucnească însă puţin mai târziu. Câmpineanu găsise alt motiv să se retragă din Guvern. într-adevăr, iată ce-i scria, la 3/15 Iunie 1885, Pia Brătianu fiului său
Ionel, la Paris:
în acest moment este conflictul cu Câmpineanu, caută fel de fel de pricini ca să iasă din minister. Astă seară a venit aici furios, a montat pe Carada că tata a dat misie politică lui
Sturdza la Berlin fără ştirea lui şi că nu mai intră în minister; depeşează regulat că-şi dă demisia din pricina asta. A scris Carada tatei să vie astă seară la vie în loc de mâine. Nu
spune la nimeni, nici vorbi nimic în scrisoarea tatei. îţi voi scrie ce s-a făcut. Carada zice că nu mai revine asupra demisiei.
Totuşi Carada a reuşit să-l convingă pe Câmpineanu să mai rămână în Guvern ca Ministru de Externe până la 28 Octomvrie 1885, când a demisionat.
Eugeniu Carada nu apărea deci în arena politică. Dar alături de Ion Brătianu rămânea neclintit în fruntea Partidului Naţional Liberal şi în cele mai grele momente reuşeşte să
potolească toate patimile deslănţuite. Cu multă dreptate, Carada credea că Partidul Liberal avea marea misiune istorică să consolideze înlăuntru tânăra noastră ţară, care-şi câştigase
independenţa desăvârşită după 1877. Şi de aceea condamna şi împiedica acţiunile personale, care tindeau să-i slăbească puterea de rezistenţă. Aşa va proceda întotdeauna, cum vom
arăta mai departe, ori de câte ori i se va părea că atacurile adversarilor îndreptate împotriva Partidului Naţional Liberal loveau în interesele vitale ale patriei.
Dar să ne întoarcem de unde am plecat şi să continuăm înşirarea celor mai caracteristice fapte, din acea parte a vieţii lui Eugeniu Carada pe care a trăit-o alături de Brătianu.
Nu se petrecea nici un act mai important în familia lui Brătianu, fără ca Eugeniu Carada să nu împărtăşească bucuriile şi durerile. în fiecare Duminică aproape se ducea la Florica.
Acolo se odihnea după munca încordată a săptămânii. Nu lipsea de la nici o serbare de familie şi mai cu seamă de la aceea a Sfântului Ion. Atunci se înveselea şi el, deoarece la teatru şi
la concerte nu se ducea. Rareori era văzut pe Calea Victoriei. Nu cunoştea alt drum decât acela până la Bancă şi înapoi acasă. Şi pe acesta îl făcea pe jos, iarna şi vara, străbătând cele
mai dosnice străzi. în trăsură foarte rar se urca.
Calea spre adevăratul suflet al lui Eugeniu Carada nu trece prin inima celor mai importante realizări ale sale. Faptele neînsemnate însă, în aparenţă, oglindesc cu credinţă frânturi
din fiinţa lui. Şi, dacă le aşezăm unul lângă altul, ajungem să luminăm pe deplin colţişoarele cele mai întunecoase dintr-o viaţă aşa de mare şi atât de puţin cunoscută. De aceea le
însemnăm întotdeauna când le găsim.
1885. Sfârşit de Ianuarie. Ziua e frumoasă. Lumină multă. Zăpada scânteează în bătaia piezişă a razelor de soare. La Florica zarvă mare. Brazii împodobesc scara şi terasa. Din
cliturile înalte rămase din bătrâni se despăturesc scoarţele pitoreşti. Pretutindeni sunt aruncate în dezordine. Câtă armonie! Şi ce impunătoare e simplicitatea! Casa se pregăteşte pentru o
mare sărbătoare: cununia d-rei Sabina I.C. Brătianu. Iar printre martori şi nuntaşi, cu faţa luminată de o negrăită duioşie, se strecoară încet Eugeniu Carada. Va asista şi mai târziu, în
Aprilie 1890, ca cel mai apropiat amic, la logodna şi la nunta d-nei Mariuţa Pillat. Şi inima lui caldă va tresări de bucurie ori de câte ori în viaţă, copiii crescuţi sub privirile lui blajine se
vor întâlni în cale cu fericirea.
Martie acelaşi an. Carada este povăţuitorul lui Brătianu, care-şi cumpără casă în Bucureşti. Era mai priceput decât un arhitect din vremea lui şi i-a făcut chiar lui Brătianu planurile
definitive pentru o vilă pe care se gândea s-o zidească la Govora. Pia Brătianu, scriind la 1 Mai 1887 copiilor săi la Paris, vorbea cu multă admiraţie despre aceste planuri: „Apropos de
Govora, tata a pus pe Carada de i-a făcut un plan de casă aşa de gentil, încât îmi vine să-l fur şi să-l pui să-l facă la viitoarea moşie a lui Dinu sau la Constanţa, la vie“.
Aceeaşi lună, acelaşi an. Camera a luat foc. Brătianu şi cu Carada au supravegheat localizarea incendiului. Peste doi ani, la 3 August 1887, Eugeniu Carada va stinge şi focul care a
cuprins acoperişul casei istorice de la Florica.
în această vreme, Ionel se găsea tot la Paris, unde făcea studii strălucite. Dar nu mai era singur. Fratele mai mic, Dinu, luase acelaşi drum. Amândoi îl doreau nespus de mult pe
Carada. Dar el nu putea să plece. Şi mama, mâhnită, scria fiilor săi la 8/20 Decemvrie 1885:
Nenea Carada nu vorbeşte nimic de plecarea lui; aş dori mult s-o facă, să fie cu voi de sărbători. Negreşit, ocupaţiile lui nu-i permit şi poate e şi greu să călătorească iarna, deşi
este sănătos, dar numai este aşa voinic cum era altă dată. Boala cea din urmă l-a mai slăbit.
Dinu nu se descurajează însă. Roagă pe sora lui, Sabina, să-l înduplece pe Carada să vină: „Ne spui că nenea Carada nu s-a decis încă; îndemnaţi-1 voi să vie mai iute“.
Cam la fel va scrie în curând şi Vintilă, după ce a plecat la Paris, către sora lui, Pia:
Nenea Carada când vine? Nu va mai mânca în Rue du 4 Septembre când va sosi, ci 34 Rue Mazarine. Desigur, că va găsi bucatele noastre mai bune ca cele de la restaurantul d-
lui.
Aşa răspundeau copiii lui Brătianu iubirii nemărginite pe care le-o arăta Carada. Toate bucuriile lui erau împărtăşite de dânşii cu o vie emoţie. Iată într-adevăr ce-i scria Mariuţa lui
Vintilă Brătianu la Paris, după alegerile de la Banca Naţională din Februarie 1890:
Ieri a fost alegerea la Bancă; ciocoii erau siguri de reuşită, de aceea n-au făcut nici un scandal şi la sfârşit s-au strecurat cu urechile pleoştite şi coada între picioare. Lupta a fost
mare şi nenea Carada a avut 90 voturi peste şi nenea Stătescu 50; dacă se deplasau câteva voci, se isprăvea comedia. Suntem toţi bucuraţi.
în urma stăruinţelor repetate ale fiilor lui Ion Brătianu, Carada s-a dus la Paris, să-i vadă în Iulie 1887 şi Martie 1888. Prima oară a stat câteva luni. A doua oară a fost silit să se
înapoieze după două săptămâni. Pentru care motive? în ţară se desfăşurau grave evenimente politice. Vom schiţa faptele petrecute, pentru a arăta cât de mult era dorită întoarcerea lui de
la Paris.
Camera de curând aleasă s-a deschis la 7 Februarie 1888. Chiar de la început, discuţiunile erau stăpânite de o patimă necunoscută până atunci. însuşi Suveranul în cuvântarea
rostită, prevedea furia cu care aveau să se deslănţuiască luptele politice şi îndemna pe toţi la unire:
„Paza însă cea mai bună, siguranţa cea mai puternică a fiecărei ţări, este unirea cetăţenilor ei. Urez din toată inima ca acest simţimânt să vă insufle pe toţi, pentru ca noua legislatură
să fie mănoasă în roade şi să corespunză legitimelor aşteptări ale Mele şi ale Ţărei.“
Cuvintele Regelui au răsunat în pustiu. Tribuna Camerei devenise amvonul de pe care se predica ura. Cele mai destrăbălate agitaţii frământau ţara de la un capăt la altul. Activitatea
Guvernului, prezidat de Brătianu, era paralizată. Se mărginea să menţină ordinea internă serios ameninţată.
în acelaşi timp, Alexandru Cuza, fiul lui Cuza-Vodă, ales deputat la Mehedinţi de al III-lea colegiu, renunţă la mandat şi publică o scrisoare către ţară, pe care o sfârşeşte astfel:
„Alegătorilor, încrederea voastră ’mi impune o datorie sfântă, aceea de a munci din ce în ce mai mult pentru a cunoaşte trebuinţele voastre şi de a mă ţine gata să răspund când va
veni ziua la o nouă a voastră chemare: această datorie, alesul vostru o va îndeplini. Trăiască România! Trăiască ţăranul român!“
Iar unele ziare ale timpului atacau violent Guvernul şi sprijineau făţiş atitudinea de pretendent la tron a fiului fostului Domnitor.
„Epoca“ scria: „...nu putem avea acum alt scop, nu putem primi acum alt plan de campanie decât lupta până la extrem prin toate mijloacele şi cu toate urmările". Ziarul „Lupta"
mergea şi mai departe.
Faţă de această situaţie, Ion Brătianu se gândea să recomande Regelui pe Eugeniu Stătescu, pentru a forma noul Cabinet, care avea să guverneze cu Corpurile Legiuitoare alese în
Ianuarie. Stătescu admitea propunerea, cu condiţia ca Eugeniu Carada să intre în Cabinet ca Ministru de Interne. Desigur că Eugeniu Carada va proceda acum ca şi în alte împrejurări
asemănătoare şi nu va primi să fie Ministru. Nimic nu e mai greu pe pământ decât renunţarea la putere. Şi totuşi Eugeniu Carada se îndepărtă cu atâta uşurinţă şi seninătate de dânsa.
Ion Brătianu, supărat, şi-a dat demisia în ziua de 22 Februarie 1888, iar Dimitrie Gr. Ghica a fost însărcinat să formeze noul Cabinet. Timp de opt zile au durat în zadar negocierile
lui Ghica cu P.R Carp, Pake Protopopescu, Costică Boerescu şi Mihail Kogălniceanu. Nici o înţelegere n-a fost cu putinţă. Junimiştii consimţiau să facă parte din Guvern, dacă li se
aproba programul economic şi îndeosebi reforma
Băncii Naţionale, iar dezidenţii liberali cereau imediata dizolvare a Corpurilor Legiuitoare. Ghica şi-a depus mandatul, iar Regele, plecând la Berlin pentru a asista la înmormântarea
împăratului Wilhelm I, respinge demisia lui Ion Brătianu, care şi-a remaniat Ministerul la 1 Martie.
Lucrurile păreau că s-au liniştit. Carada a luat drumul spre Paris în ziua de 9 Martie. Se ducea să vadă pe fiii lui Brătianu şi era însărcinat să contracteze un important împrumut
pentru consolidarea datoriei publice flotante.
Dar prelungirea guvernării lui Brătianu a aţâţat şi mai mult spiritele. Opoziţia unită se întruneşte Duminică 13 Martie în sala Orfeu. De acolo mulţimea, cu Nicolae Fleva în frunte,
s-a îndreptat spre casa Primului Ministru şi i-a făcut o manifestaţie duşmănoasă.
întâmplările de a doua zi au fost mai grave. Lumea împânzise străzile din centrul Capitalei şi striga neîncetat: „Trăiască Regele! Jos Brătianu!“ Delegaţia opoziţiei, formată din
Lascăr Catargi, Dumitru Brătianu şi Gheorghe Vernescu, urcă scările Palatului pentru a cere schimbarea Guvernului. Nu este primită. Regele Carol I apare în pervazul unei ferestre,
salută cu un deget şi apoi se retrage. După cinci minute un escadron de jandarmi şarjează mulţimea. S-aude o detunătură. Geamurile de la uşa principală a Palatului au fost făcute ţăndări
în învălmăşeală. Atât. înnoptează. Dar nu s-a sfârşit. Vin frământări din ce în ce mai grave în zilele care urmează. Străzile Bucureştilor clocotesc. în judeţul Ilfov se răscoală satele.
Altele, din alte districte limitrofe, le urmează exemplul. Puterea întunecă întotdedeauna minţile oamenilor cari vreau s-o cucerească. Când se desmeticesc, rareori se întâmplă să nu fie
prea târziu. Masele aţâţate au o psihologie caracteristică. Pierdut în mulţime, omul uită că e om.
în vâltoarea pătimaşelor lupte scoborâte în stradă, singur Ion Brătianu ţine piept uraganului. E slăbit. Vremea i-a nins părul. Inima îi sângerează. Dar nu se lasă învins. Cât de mult
ar dori însă să-l aibă alături pe Eugeniu Carada?! Dar el e departe, departe. Iar în scrisorile pe care le trimit surorile Mariuţa şi Sabina către fraţii lor la Paris, în ziua de 17/29 Martie
1888, găsim exprimată în cuvinte lapidare marea nădejde pe care o punea familia lui Brătianu în Eugeniu Carada, când zile de grea cumpănă s-abăteau asupra ţării:
Ştiţi că au trecut orice margine, nu mai sunt oameni, nu mai sunt dobitoace, nu mai sunt comparabili cu nimic. Tata nu mai poate... rău îmi pare că nenea Carada nu este şi dânsul
aici!... Starea aceasta nu o poate duce mult timp... Parcă aş preferi resbelul cu un vrăjmaş strein, decât omorurile între noi... îmi pare rău că nenea Carada nu e aici.
 Dimitrie Gr. Ghica, îndemnat de Brătianu, mai încearcă încă o dată să ajungă la o formaţie ministerială liberală-junimistă, dar nu reuşeşte. în dimineaţa zilei de 23 Martie 1888,
ultimul Guvern prezidat de Ion C. Brătianu şi-a prezentat demisia, care a fost primită de Rege. Carada a sosit după trei ore. Era prea târziu. Se formase Cabinetul curat junimist al lui
Theodor Rosetti. Ion Brătianu era învins. Sunt însă înfrângeri care preţuiesc mai mult decât victoriile răsunătoare. Din categoria acestora făcea parte şi înfrângerea lui Brătianu.
Va continua Ion Brătianu să trăiască de acum încolo clipe mai liniştite. Prea sdruncinată i-a fost viaţa închinată binelui ţării.
Se retrage la Florica, unde primeşte cu bucurie numai câţiva prieteni devotaţi. Carada îl vizitează des, veghează la căpătâiul lui când e bolnav, îl sfătuieşte ca un medic priceput cum
să-şi îngrijească sănătatea şi, câteodată, face singur chiar unele reţete.
în această vreme Ionel mai avea de trecut ultimele examene la Paris, îl roagă pe Carada să-i trimită o recomandaţie către inginerul Eiffel, pentru a-i putea vizita atelierele. Succesul
pe care l-a avut scrisoarea lui Carada ne dovedeşte îndeajuns cât de mult era apreciat el de cei mai distinşi intelectuali din Franţa. Iată într-adevăr, ce scria Ionel către sora sa Pia, la 27
Mai/8 Iunie 1888:
Am pus mâna pe d. Eiffel, după ce-l căutasem de 3 ori. Dar nu mă căesc de cursele mele. Nu numai că mi-a deschis fără nici o dificultate intrarea atelierelor lui, dar încă mi-a
propus scrisori de recomandaţie pentru 10 alte uzine. Vă închipuiţi că n-am refuzat. Ba între cele 10, 3 sunt la Boulogne si la Havre, adică acolo unde sunt şi lucrări hydraulice foarte
interesante de vizitat. Astfel încât voiu face d’une pierre 2 coups. Voiu începe întâi prin şantierele d-lui Eiffel şi apoi prin celelalte. Fonderiile mai ales mă interesează. D. Eiffel a fost
tare amabil şi m-a însărcinat să transmit multe amiciţii lui nenea Carada.
Ionel s-a înapoiat de la Paris în Iulie 1889. Casa din Bucureşti în care locuia familia Brătianu, nu era prea încăpătoare. Camera ocupată până atunci de Carada urma să-i fie cedată
lui Ionel. El trebuia să-şi caute altă locuinţă. Şi aşa a şi făcut. S-a mutat în prima jumătate a lunii Noemvrie 1889. Clipa despărţirii a fost dureroasă. O zugrăveşte cu multă sinceritate Pia
Brătianu, în scrisoarea trimisă la 30 Octom- vrie/11 Noemvrie acelaşi an, copiilor săi la Paris:
Costache [este ocupat] cu mutarea şi instalarea d-lui Carada, care se instală într-o casă destul de mare. Contează să aducă şi pe maică-sa pentru vreo câtva timp. Ieri când am
plecat, mi-a spus că dacă ne vom întoarce peste o săptămână nu-l vom mai găsi, mi-a mulţumit de toate îngrijirile ce a avut la noi, i se umpluseră ochii de lacrimi. A intrat îndată în
camera lui ca să facă explozie de sigur, părea foarte afectat.
Eu voi conta întotdeauna pe amiciţia lui, fiindcă ne-a arătat multă afecţiune şi devotament.
Oricât vor căuta mişeii să-l denigreze, cum o fac, am avut ocazia să-l cunosc ce natură loială şi devotată este.
Aceste câteva cuvinte tălmăcesc prietenia lui Carada pentru familia Brătianului şi aruncă o lumină nouă asupra calităţilor lui sufleteşti, pe care puţini i le-au cunoscut.
Legăturile dintre familia Brătianu şi Eugeniu Carada au rămas neschimbate după mutarea lui din strada Colţei. Se ducea însă din ce în ce mai des la Florica, unde marele său prieten
îşi petrecea ultimele zile ale vieţii.
Odată cu începutul anului 1891, starea sănătăţii lui Ion Brătianu s-a înrăutăţit.
Boala l-a învins în curând. în ziua de 3/15 Mai a încetat din viaţă. Carada a rămas neclintit la căpătâiul lui până în ultima clipă.
Copacii înfloreau. Pădurea înverzea. Păsările călătoare se întorceau la cuiburi. Natura întreagă învia. Era primăvară. Dar Eugeniu Carada nu mai simţea nimic. Se despărţea pentru
totdeauna de prietenul cu care împărtăşise de-a lungul anilor, izbânzile şi înfrângerile, bucuriile şi suferinţele. încerca cea mai mare durere din viaţă, care nu l-a mai părăsit niciodată.
Moartea lui Ion Brătianu a avut o înrâurire covârşitoare asupra lui Eugeniu Carada, pe care puţini au bănuit-o şi nimeni n-a încercat s-o priceapă. De altfel nici n-ar fi fost cu
putinţă. Pe cât de nesfârşite sunt tainele naturii, pe atât de mărginite sunt simţurile şi mijloacele noastre pentru a le putea cunoaşte.
Primăvara şi vara îngrijea singur grădina. Făcea straturile. Sădea şi uda florile. Curăţa frunzele îngălbenite ale plantelor exotice. Trata copacii bolnavi. Aşeza în adăposturile anume
făcute, mâncare şi apă pentru păsările văzduhului.
în timpul liber şi mai cu seamă iarna, se închidea în biroul cald, unde citea neîncetat. Problemele cele mai variate formau acum obiectul preocupărilor sale. Se interesa de literatură,
gramatică, metafizică, filosofie, mecanică, medicină, dar ce nu urmărea el? Atât de mult îl pasionau problemele ştiinţifice, încât a părăsit odată numeroasele sale ocupaţiuni, plecând în
Italia pentru a vedea una dintre cele mai mari erupţii ale Vezuviului. Devenise şi un pasionat cercetător al cerului. Şi-a cumpărat chiar o lunetă mare, care mai târziu a fost dăruită
Observatorului de Astronomie de la Filaret. în nopţile senine de vară petrecea ceasuri întregi în faţa nemărginitei boite spuzită de stele, urmărind alunecarea misterioaselor astre spre
necunoscut. Câte gânduri nu au frământat atunci chinuita sa existenţă! De ce n-a mai continuat să scrie, cum făcea în tinereţe? De ce? Ne-ar fi rămas desigur multe probleme deslegate
de mintea lui limpede.
în relaţiunle cu oamenii era rezervat. întotdeauna însă politicos şi binevoitor.
Acasă primea rareori, între ora trei şi patru după amiază. Singuri, fiii lui Brătianu puteau să-l viziteze oricând. Când îi vedea, Carada şi-aducea aminte de zilele glorioase petrecute
alături de Ion Brătianu.
 Se îmbrăca simplu, dar corect. Cheltuieli necumpătate nu făcea, îşi impusese o viaţă de ascet şi respecta hotărârea luată fără nici o abatere. De aceea apărea în faţa mulţimii ca un
om misterios şi din această cauză multe neadevăruri s-au spus şi s-au scris despre dânsul.
Eugeniu Carada a muncit din greu alături de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, pentru a asigura Partidului Naţional Liberal locul de frunte în viaţa politică a ţării. Nu a vrut să primească
însă niciodată demnităţi înalte în Stat. Am însemnat în paginile precedente desele propuneri ce i s-au făcut şi pe care Eugeniu Carada le-a respins întotdeauna. Pentru a întregi
expunerea, vom mai aminti câteva fapte.
în anul 1881, când Dimitrie Brătianu a format primul Guvern al Regalităţii, Carada a fost stăruitor rugat să primească Ministerul de Finanţe. Nu a consimţit însă şi Dimitrie A.
Sturdza a fost numit titularul acestui Departament la 11 Aprilie.
Peste doi ani va da acelaşi răspuns negativ lui Ion Brătianu, care i-a propus Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, de curând înfiinţat. De data aceasta Carada
recomandă pe Ion Câmpineanu, care a şi devenit ministru la 31 Martie 1883. Atitudinea lui de acum era deci identică cu aceea din 1880, când Brătianu s-a gândit să-l numească
Guvernator la Banca Naţională a României.
După 1869, Carada a fost ales deputat, fără voia lui, de mai multe ori. întotdeauna a demisionat. Ultima dată, în 1884, l-a trimis în Cameră colegiul I din Vâlcea. în locul devenit
vacant după renunţarea lui Carada, liberalii vâlceni l-au ales pentru prima oară deputat pe C.G. Disescu.
Am putea să mai amintim şi alte cazuri asemănătoare. Sunt destul de numeroase. Ne oprim însă aici. Gândul nostru a fost să scoatem în relief una dintre trăsăturile fundamentale ale
caracterului lui Eugeniu Carada. Lupta în rândurile Partidului Naţional Liberal, dar nu se gândea să urce treptele spre vârful piramidei sociale. Era pe deplin mulţumit dacă putea să
ajute cu munca lui la întărirea organismului politic, care în cele mai grele clipe era chemat să înlăture greutăţile şi primejdiile care întunecau cerul ţării.
C.A. Rosetti a închis ochii în Aprilie 1885. Peste şase ani, în Mai 1891, s-a sfârşit şi Ion Brătianu. Cât au trăit ei, Carada avea cu cine să împartă răspunderea conducerii Partidului
Naţional Liberal. După moartea lor, el a rămas singurul supravieţuitor dintre ctitorii celui mai important organism politic pe care l-a avut ţara. Trebuia să-şi între- iască puterile de
muncă, pentru ca să poată îndruma mai departe Partidul, pe drumul pe care i-1 croiseră făuritorii. Sarcina nu i s-a părut grea lui Eugeniu Carada. A ştiut ca întotdeauna să sfărâme
obstacolele şi să ajungă la biruinţa definitivă.
Cu un an înainte de moarte, în Martie 1890, Ion Brătianu s-a împăcat cu fratele lui Dumitru, care-1 vrăjmăşise atâta. Această apropiere i-a înseninat puţinele zile pe care le mai avea
de trăit.
Totuşi, în 1891, după ce Ion Brătianu a încetat din viaţă, înţelegerea dintre vechii liberali şi foştii dezidenţi nu era încă deplină. Mai existau încă multe răni care trebuiau vindecate.
Marele bărbat de Stat moldovean, Mihail Kogălniceanu, a adunat la el pe toţi fruntaşii şi s-a constituit Comitetul Dirigent, numit apoi Comitetul Executiv, care l-a proclamat pe Dumitru
Brătianu şef al Partidului Naţional Liberal.
Mihail Kogălniceanu a murit în Iulie 1891. Dumitru Brătianu mai avea doi ani de trăit. îmbătrânise. Puterile i se împuţinaseră. I s-au dat doi vice preşedinţi ca să-l ajute: Dimitrie
Strudza şi Eugeniu Stătescu. El dorea numai unul singur, pe Eugeniu Carada. Dar Carada nici nu se gândea să apuce pe drumul care-1 ducea spre preşedinţia Partidului Naţional
Liberal. Altfel înţelegea să-şi facă datoria către ţară. Menţinea legătura strânsă cu toţi fruntaşii Partidului. Prin aceştia îşi exercita influenţa sa atotputernică. Şi nu tolera niciodată ca în
rândurile Partidului Naţional Liberal să se strecoare oameni mânaţi de altă dorinţă decât aceea de a sluji patria cu toate puterile lor. Liberalismul lui Carada era neşovăielnic. Abateri nu
îngăduia nimănui. Pedepsea fără milă pe cei ce greşeau. Devotamentul său către Partid era nemărginit şi izvora din dragostea curată de ţară, care-i încălzea inima lui mare.
După ce a murit Dumitru Brătianu, Sturdza a fost ales Preşedintele Comitetului Executiv. Carada nu s-a opus. Când însă puţin mai târziu Dimitrie Sturdza a fost proclamat şef al
Partidului Naţional Liberal prin surprindere, Eugeniu Carada avea motive să fie supărat şi să-i adreseze lui Stolojan, - cum ne informează d-1 M. Theodorian -, următoarele cuvinte:
„Sturdza este om de ordine. Cât a fost numai Preşedinte al Comitetului, nu a eşit din sfaturile noatre. Dar acum ca şef al partidului, va voi să lucreze după capul lui. Şi mi-e teamă că o
să ne facă pozne“. Prevederile lui Eugeniu Carada s-au adeverit în curând. Dimitrie Sturdza, care cum spunea Titu Maiorescu era un om mare în lucrurile mici şi mic în lucrurile mari,
nu şi-a putut înfrâna unele porniri dăunătoare intereselor ţării şi care i-au primejduit chiar situaţia lui.
Sfătuit rău de Eugen Brote, Sturdza a îndemnat să vină în ţară pe cei condamnaţi în procesul memorandului. Din această cauză, rezistenţa Partidului Naţional Român din
Transilvania a fost slăbită, tocmai într-o vreme când avea mare nevoie de luptători oţeliţi.
Mai târziu, în 1897, Partidul Naţional Liberal a fost iarăşi dezbinat. Dezidenţii, în frunte cu P.S. Aurelian, Vasile Lascăr, Gh. Mârcescu, Emil Costinescu, Petre Grădişteanu, Em.
Porumbaru, Ştefan Şendrea, D. Giani, Vasile Misir, Barbu Delavrancea, N. Xenopol, V.A. Ureche şi alţii, au scos la 10 Mai 1897 ziarul Drapelul, de la care şi-au tras şi numele de
Drapelişti. Ei arătau atunci pe Sturdza ca principalul autor al acestor frământări. Iar Eugeniu Carada, fireşte, avea încă un motiv puternic să fie supărat pe omul care se găsea în locul
ocupat altădată de Ion C. Brătianu.
O altă neînţelegere dintre Sturdza şi Carada s-a ivit în 1900. Carada susţinea că Banca Naţională trebuie să ajute Statul în împrejurări grele, fără să ţină seama de partidul care se
află la putere. Sturdza, dorind să ajungă cât mai curând Prim Ministru pentru a treia oară, nu împărtăşea această părere.
De acum înainte se va adânci tot mai mult prăpastia dintre aceşti doi oameni. Sfârşitul scurtei lor colaborări se apropia.
în Martie 1901, pe când Sturdza era Prim Ministru, Ministru de Externe şi ad-interim la Război, a dat un ordin prin care interzicea ofiţerilor să voteze. Această măsură suspendând
exercitarea unui drpet prevăzut de Constituţie, l-a nemulţumit profund pe Eugeniu Carada. Trimite o aspră scrisoare lui Sturdza, invitându-1 să respecte fără nici o abatere Constituţia.
Iar el, pentru că nu putea să mai rămână alături de oameni cari călcau legile ţării, îşi anunţă demisia din Comitetul Executiv al Partidului Naţional Liberal. Nu şi-a dat-o însă. Nădăjduia
că oamenii se vor întoarce la drumul părăsit, pe care-1 străbătuseră până atunci îndrumătorii Partidului.
Lucrurile s-au petrecut altfel. Peste puţină vreme, Ministrul de Interne Vasile Lascăr a trecut prin Cameră legea comunală, fără să-l consulte în prealabil pe Eugeniu Carada. Când a
citit textul legii, Carada a fost cuprins de o adâncă mâhnire. Principiul autonomiei administrative, la care ţinea el atât de mult, a fost nesocotit. Legea era antiliberală.
Aflând despre supărarea lui Carada, Vasile Lascăr l-a rugat printr-un prieten să-i comunice observaţiunile sale asupra legii. Eugeniu Carada i-a transmis următoarele cuvinte, care
pot fi considerate ca o sinteză a concepţiilor sale politice:
„N-am nici o indicaţie de dat. Un ministru liberal, care nu ştie să facă o lege liberală, n-are ce căuta într-un Guvern liberal şi nu-i rămâne decât să plece.“
Vasile Lascăr a rămas Ministru. Eugeniu Carada s-a retras din Comitetul Executiv al Partidului Naţional Liberal. A continuat să păstreze însă legături de bună pritenie cu toţi
fruntaşii. Carada nu ura niciodată pe oamenii cu cari se războia pentru apărarea ideilor lui. De aceea îl stimau toţi adversarii.
După ce s-a retras din Comitetul Executiv, Carada a urmărit cu atenţiunea încordată evoluţia organismului politic, la a cărui înălţare a lucrat decenii de-a rândul cu Brătianu şi
Rosetti la început şi singur mai târziu.
Faptele i-au întărit din ce în ce mai mult vechea lui convingere, că numai un Brătianu putea să-i asigure Partidului Naţional Liberal autoritatea morală, de care are neapărată nevoie
orice formaţiune politică, pentru a putea fi cu adevărat folositoare ţării. Mereu l-a urmărit acest gând pe Eugeniu Carada. Dar el n-a încercat niciodată să deslănţuiascâ patimele. Avea
credinţa nestrămutată, că timpul îl va ajuta să deslege problema care-i frământa mintea. Aşa s-au petrecut lucrurile.
Nu a trecut mult şi D.A. Sturdza a căzut doborât de o boală crudă.
Ion I.C. Brătianu a devenit şeful Partidului Naţional Liberal în amurgul anului 1908. Eugeniu Carada era fericit. Dacă ar fi închis ochii a doua zi, nu i-ar fi părut rău. întocmai ca şi
eroul lui D’Annunzio, putea să rostească acum adevărul crud: „Omul nu are pe lume, decât ceea ce dă“. Partidul Naţional Liberal avea un îndrumător vrednic de gloriosul său trecut.
Cu cât vor trece anii, cu atât ne va apărea mai dreaptă atitudinea şi judecata politică a lui Eugeniu Carada.
„Dacă bine şi numai bine vom vorbi despre toţi cei ce, morţi odată, nu mai pot să supere pe nimeni, cum să le facem dreptate celor ce şi-au petrecut viaţa săvârşind numai fapte bune, îndrumând pe
alţii spre vieţuire cumpănită şi încordându-şi toate puterile, ca să scadă suferinţele semenilor săi!?
Dacă vrednici de laudă sunt toţi cei ce au murit, cum să binecuvântăm memoria lui Eugenia Carada!?“
Ion Slavici
Eugeniu Carada s-a născut bogat. Părinţii săi aveau două rânduri de case în Craiova, o vie de zece pogoane în deal la Cârcea, moşia Miera-Bârnicei în judeţul Dolj, peste două mii
de pogoane pe Amaradia, moşia Râioasa în hotarul Slăviteştilor-Băbeni, muntele Sasa din Vâlcea, alt rând de case în mahalaua Izvor din Bucureşti etc.
Când a murit tatăl său, la 22 Octomvrie 1851, i se cuvenea o bună parte din averea lăsată, conform prevederilor Condicei Caragea, pe atunci în fiinţă. Dar el a dăruit-o surorilor,
oprindu-şi numai casele din mahalaua Izvorului, unde a locuit până în August 1945 unchiul său Ilie Carada şi care erau rămase de la bunica lui, Safta Carada, încetată din viaţă în 1828.
Iar când a venit pentru întâia oară în Bucureşti şi s-a dus în mahalaua Izvorului pentru a pune stăpânire pe moştenirea sa, a găsit nişte femei bătrâne şi neputincioase, înconjurate de
o droaie de copii, care locuiau acolo. înduioşat de sărăcia în care aceste fiinţe îşi depănau firul ultimelor zile ale vieţii, Eugeniu Carada nu le-a tulburat chinuita lor existenţă. Le-a lăsat
să trăiască mai departe sub acoperemântul căsuţelor înecate în verdeaţă, iar el şi-a căutat alt rost în lume. A tremurat Carada de frig, dormind în nopţile înstelate ale toamnei târzii pe
băncile Cişmigiului, dar prin mahalaua Izvorului n-a mai călcat niciodată.
Ce înălţătoare faptă creştinească? Şi cât de pătruns a fost tânărul Eugeniu Carada în acele clipe, de înţelepciunea cuvintelor rostite de apostolul Pavel: „Rădăcina tuturor relelor este
pofta nesăturată de argint, care aduce multe dureri41. Aşa va rămâne toată viaţa. Neschimbat.
Fericirea nu poate fi dăruită, pentru că nimănui nu-i prisoseşte. Ea locuieşte în fiecare din noi. Greutatea cea mare este s-o descoperim. Şi singurul drum care duce spre dânsa este
acela al muncii, al muncii cinstite şi permanente. Nenorociţi vor muri toţi aceia cari nu înţeleg rostul adânc pe care-1 are munca în viaţa omului. Prin muncă învingem tristeţea. Prin
muncă dobândim bucuria. Eugeniu Carada a fost sclavul muncii. De aceea era întotdeauna mulţumit. Munca i-a fixat în mod definitiv un loc de frunte în istoria neamului, care nu va
putea fi năruit niciodată şi tot prin muncă a izbutit să câştige mulţi bani. Cheltuitor nu era. Aurul care intra în mâinile sale devenea un metal sfânt. Cu ajutorul lui, Eugeniu Carada a
făcut multe lucruri mari, pentru ţara cea mică de ieri.
Nimeni nu poate bănui ce inimă creştinească bătea în pieptul lui Eugeniu Carada. Şi niciodată nu se vor putea cunoaşte toate sumele dăruite de el, din banii pe care-i câştiga cu grea
trudă.
La uşa casei sale băteau necontenit toţi cei oropsiţi de soartă. Şi întotdeauna plecau cu suferinţele alinate. Parohului de la Pitar Moş îi acorda în mod regulat ajutoare pentru biserică.
Oamenilor cari îmbătrâneau în serviciul lui, le plătea pensii.
Sprijinea îndeosebi manifestările ştiinţifice, artistice şi literare. Avea convingerea nestrămutată că ridicarea pe toate tărâmurile a poporului român, care a vieţuit veacuri de-a rândul
în întuneric, nu se poate face decât printr-o cultură temeinică.
Actorii, pictorii, sculptorii şi oamenii de ştiinţă aveau un bun prieten în Eugeniu Carada, care le întindea, în cele mai grele timpuri, o mână puternică de ajutor.
La teatru nu se ducea. Dar încuraja pe artişti, plătindu-le regeşte locurile pe care le reţinea. Cuvântul lucid, care turna în suflete şi în inimi balsamul îmbărbătării, de asemenea era
căutat. Bătrânul Matei Millo, ajuns sărac în amurgul vieţei, deseori urca scările de marmoră de la Banca Naţională ce duceau spre cabinetul atotputernicului ocârmuitor. Şi era primit cu
multă căldură. Iar când pleca, avea faţa luminată şi ochii obosiţi altfel îi luceau sub stufoasele sprincene.
Vizita însă Eugeniu Carada foarte des expoziţiile de pictură, sculptură şi artă naţională, cumpărând cele mai valoroase piese. Dar, pentru motive uşor de bănuit, nu îngăduia ca pe
bucăţile reţinute să fie aşezată cartea sa de vizită. Casa lui putea fi comparată cu un mic muzeu. Cei mai aleşi Grigoreşti el îi avea. Şi alături de neîntrecutele pânze ale romanticului
pictor naţional, puteau fi admirate şi alte tablouri, statuete, vase, covoare etc. Iubea mult artele. Pentru sculptură avea chiar o înclinaţie naturală. Câteva basoreliefuri lucrate de el şi care
erau atârnate pe un vişiniu fond pluşat în biroul său, dovedeau ochiului cunoscător pe sculptorul de seamă tăinuit în fiinţa lui Eugeniu Carada.
Când s-a înfinţat Societatea Tinerimea Artistică, el i-a acordat ce dintâi subvenţie.
Cu aceeaşi patimă încuraja tipărirea lucrărilor ştiinţifice şi literare Mulţi tineri au fost scoşi la lumină de Eugeniu Carada. Cu multe cărt' valoroase a îmbogăţit el patrimoniul
culturii autohtone. Societatea Academică România Jună din Viena şi-a tipărit în 1868 statutele cu banii lui Carada. Şi tot cu sprijinul său a putut publica profesorul sibian Comşa, ale
sale luxoase tomuri de artă românească populară.
Eugeniu Carada nu era numai un binefăcător anonim pentru cultura naţională. El credea că puterea exemplului are o înrâurire hotărâtoare asupra formării educaţiei cetăţeneşti a
tineretului. De aceea imortaliza în chipuri de bronz marile figuri ale acelor bărbaţi, cari au pus umărul cu credinţă la ridicarea României.
în Martie 1859, Eugeniu Carada, Alexandru Cristofi şi Gheorghe Constant au luat iniţiativa să bată o medalie în onoarea lui Saint Marc-Girardin, care a îmbrăţişat şi a apărat cu
multă căldură cauza Principatelor în faţa Europei. S-a deschis în acest scop o listă de subscripţie în „Românul 41. O parte din suma vărsată de Carada, a fost trecută pe numele surorilor
sale. Se ferea, ca întotdeauna de altfel, de reclama deşartă.
Tot din îndemnul şi cu sprijinul material al lui Eugeniu Carada, studenţimea română din Paris a bătut la 1873 o medalie în cinstea lui Thiers, alt prieten al României.
Iar mai târziu, Eugeniu Carada a bătut la Berlin, pentru a eterniza memoria marelui Ion Brătianu, o medalie cu un diametru de 50 mm. şi care poartă semnătura lui Telge. Pe avers
se află bustul ilustrului bărbat de Stat înconjurat de inscripţia: Ion Brătianu. Pe revers s-a gravat statuia libertăţii, data naşterii şi a morţii lui Ion Brătianu şi anii în cari s-au petrecut cele
mai importante evenimente politice la care a luat parte: 1821, 1848, 1857, 1866, 1876, 1881, 1891.
Vrednice de pomenit mai sunt şi alte realizări ale lui Eugeniu Carada, pe care d-1 M. Theodorian le însemnează în amintita sa lucrare (pag. 85 şi urm.):
„Când ploeştenii se decid să ridice în oraşul lor, o statuie Libertăţii, comitetul de iniţiativă îl roagă pe el să se ocupe de turnarea monumentului. Şi fiindcă suma strânsă nu ajungea
la facerea unei lucrări mai frumoase, ce mai lipsea, pune el, de la sine.
La Senat, în şedinţa când s-a anunţat camerii de sus moartea lui Carada, s-a spus că monumentul Pompierilor din Dealul Spirei este un dar al său. într-adevăr, el a instituit comitetul
de iniţiativă. Şi fiindcă acel comitet nu a isbutit să adune fondurile trebuincioase, el a dat banii ce lipseau şi a subscris în liste pe Generalii Berindei, Pastia şi alţi iluştri decedaţi, cari
nici idee nu au avut de acest monument, pe care el l-a comandat sculptorului Hegel, ca să se comemoreze lupta dintre români şi turci, de la 13 Septembrie 1848.
Tot el s-a ostenit, ca Ion Brătianu şi C.A. Rosetti să fie turnaţi în bronz pe marile bulevarde. Statuia lui Rosetti a dat-o lui Hegel să o facă. De nenumărate ori l-am însoţit în atelierul
din strada Herăstrăului, unde lucra Hegel. L-am văzut cum da indicaţii sculptorului, ba uneori, numai te pomeneai cU el, că se urcă pe schelă, şi punea singur mâna să îndrepteze, ce nu i
se părea reuşit. De două ori a fost la Paris, ca să supravegheze şi să consilieze pe Dubois, marele sculptor căruia se datorează monumentul lui Brătianu...
Şi bustul lui Brătianu la Govora, tot graţie lui s-a făcut...
Statuia lui Mihai Viteazu, se datorează transacţiunei cu Godillot. Nu era mulţumit nici de piedestalul ei, nici de locul pe care este aşezată. în faţa Universităţii, între Lazăr şi
Heliade, el vedea pe Matei Basarab dându-şi mâna cu Vasile Lupu. Pe Domnul Ţării Româneşti, Moldovei şi al Ardealului, l-ar fi voit să-l aşeze în Piaţa Palatului, pe un soclu maiestos.
Era preocupat de ideea asta. De mai trăia, poate că isbutea să facă şi asta. Căci când voia un lucru, voia aşa de tare, încât isbândea. El credea în: Voeşte şi vei putea, ca într-o dogmă
bisericească.
în vremea din urmă, pusese la cale monumentul Goleştilor. Socotea că este o datorie sfântă ca românii să toarne în tuciu şi să sape în marmoră, chipurile acestor mari patrioţi.
în toamna anului 1909, toate erau gata pentru inaugurarea monumentului. Fusese vorba să fie aşezat pe piaţa de la Ministerul de Răsboi, în gura Cişmigiului, când Carada a căzut
bolnav.“
Moartea i-a curmat în curând firul vieţii. Ultima dorinţă nu şi-a văzut-o împlinită.
Eugeniu Carada a fost singurul din generaţia sa, care a înălţat cultul recunoştinţei pentru oamenii mari ai neamului, pe culmi neumblate până la dânsul. El nu făcea parte din
categoria acelor făţarnici, cari adună şi venerează rămăşiţele pământeşti ale eroilor, pleacă în pelerinaj la mormintele lor aprind lumânări multe şi le fac statui, pentru ca astfel să se
ridice ei în ochii contemporanilor. Hotărât, nu! Carada slujea cu credinţă vrednicilor înaintaşi, imitând faptele lor mari. Şi le înălţa statui, pentru ca şi altora să le aducă aminte,
pilduitoarele vieţi ale acelora cari au zidit România cu mintea, inima şi braţele lor.
Dar opera fundamentală a binefăcătorului Eugeniu Carada, trebuie căutată în altă parte. El a fost acela care a menţinut nestinsă candela conştiinţei naţionale, în ţinuturile româneşti
aflat sub vremelnice sţăpâniri străine. Cu banii lui s-au clădit dincolo de munţi multe şcoli Şi biserici (Adormirea din Braşov şi aceea din Verseţ), s-au tipărit ziare Şi reviste, s-au plătit
tribunalelor ungureşti amenzile, s-a menţinut treaz cugetul că Transilvania nu este şi nu poate fi decât românească. Din noianul mărturiilor ce le avem în această privinţă, vom desprinde
cuvintele cuprinzătoare rostite de d-1 Liviu Rebreanu în Februarie 1924, când s-a desvelit monumentul lui Eugeniu Carada din Bucureşti:
„Ca Ardelean nu pot să nu aduc un omagiu de recunoştinţă deosebită din partea scriitorilor şi gazetarilor ardeleni. Cei mai bătrâni, cari l-au cunoscut, îşi amintesc cu emoţie de
Eugeniu Carada, prietenul cel mai sincer şi cel mai statornic al cauzei noastre. în împrejurări grele, când oamenii conducători ai ţării libere nu puteau sau nu îndrăzneau să facă nimic
pentru noi, Carada plătea amenzile tribunalelor ungureşti care ţineau să ne înăbuşe ziarele, subvenţiona publicaţiile noastre, ne ajuta să ne susţinem şcolile şi să clădim biserici... El ne-a
iubit şi ne-a îmbrăţişat totdeauna cu adevărată, adâncă dragoste frăţească. în Carada a trăit ideea naţională integrală ca o realitate. Pentru el, România se întindea până la Tisa, cu mult
înainte de a se fi prăbuşit definitiv graniţele artificiale care ciopârţeau trupul neamului românesc. Premergătorului literar şi susţinătorului credincios al ideei naţionale, Societatea
Scriitorilor Români îi aduce prinosul ei de recunoştinţă şi duioasă amintire.' 1
Şi iarăşi vom mai însemna, că Ion Rusu Abrudeanu a scris cândva în Adevărul, că Eugeniu Carada a subvenţionat mişcarea naţională de dincolo de crestele Carpaţilor cu peste
700.000 lei. Şapte sute de mii lei aur! Aproape treizeci de milioane astăzi. Impresionantă jertfă pe altarul patriei. Ce puternică era dragostea lui pentru fraţii de acelaşi sânge aflaţi sub
jug străin? Cât de mult dorea să-i vadă scăpaţi din neagra robie?
Este greu de stabilit cum a fost întrebuinţată suma de 700.000 lei. Totuşi, după o notiţă aflată între hârtiile Carada, se pare că 452.000 lei au fost astfel cheltuiţi: liceul din Blaj
80.000 lei; liceul din Brad
70.1 lei; şcolile din Bihor, Sălaj şi Sătmar 40.000 lei; editarea cărţilor 10.000 lei; jurnalul din Pesta prima instalaţie, tipografie etc.,
110.0 lei; birou de informaţii Viena 20.000 lei; birou de informaţii Pesta 6.000 lei; secretar 6.000 lei; agenţi politici 10.000 lei; amenzi plătite tribunalelor ungureşti, ziarele din
provincie, etc. 70.000 lei, cheltuieli de propagandă 10.000 lei şi adunări şi conferinţe 20.000 lei.
Pentru ca să poată sprijini cu mai mult folos mişcarea culturală din ţară şi din provinciile subjugate, Eugeniu Carada a primit la 16 Octom- vrie 1893, să facă parte din Societatea
pentru învăţătura Poporului Român, înfiinţată pentru: „1) A propaga prin toate mijloacele învăţătura printre toţi românii fără deosebire de provincie; 2) A conlucra la înălţarea
sentimentelor naţionale; 3) A ajuta pe tinerii săteni apţi pentru învăţătură, dar lipsiţi de mijloace; 4) A încuragia lucrarea de bune cărţi didactice, mai cu seamă pentru învăţământul
elementar şi primar; şi 5) A pregăti învăţători şi învăţătoare săteşti.“ Prin această Societate a contribuit mult Eugeniu Carada, la ridicarea nivelului cultural al Românilor de pretutindeni.
Mişcarea naţională din Basarabia, de asemenea s-a bucurat de sprijinul lui Eugeniu Carada. Când a izbucnit în 1903 revoluţia la Petrograd, prevestitoare a furtunii ce avea să se
deslănţuiască puţin mai târziu, Carada şi-a dat seama că se apropie ceasul când tribunalul istoriei va da sentinţa cea dreaptă pentru neamul românesc. Cunoscându-1 pe Constantin Stere,
se intersa îndeaproape de mişcarea culturală şi politică din Basarabia, pe care a început atunci s-o încurajeze cu sume din ce în ce mai însemnate. însuşi C. Stere ne povesteşte o întâlnire
caracteristică cu Eugeniu Carada, vrednică să fie arătată şi aici (în preajma revoluţiei, VIII, pag. 229 şi urm.):
„La ora fixată, Stere intră în biroul lui Eugeniu Carada...
- Domnule Stere, - apucă el taurul de coarne, abia că se aşeză faţă în faţă: domnule Stere, să asculţi un sfat bătrânesc... Să nu vorbeşti niciodată despre eventualitatea unei revoluţii
în România... Poporul nostru e un popor cuminte... El nu face revoluţii!...
- Dar răscoalele ţărăneşti? - ripostă surprins Stere de acestă declaraţie a vechiului carbonar.
- Incidente fără importanţă... Mici escarmuşe aţâţate de jugănarii ruşi şi de jidani.
Capul lui de doge veneţian se întunecă şi ochii lui se aţintiră asupra lui Stere, în timp ce tamburina mereu cu degetele pe placa biroului.
- Dar nu despre aceasta vreau să-ţi vorbesc, - reluă el: Ştiu că ai înfiinţat un jurnal românesc la Chişinău...
- Un jurnal revoluţionar! - insinuă Stere.
- E altă chestie! - tăie sec bătrânul paşoptist: O naţiune subjugată trebuie să se ridice împotriva opresorilor, dacă are sânge în vine şi e vrednică să trăiască... Aveţi tipografie şi
fondurile necesare? - schimbă el brusc vorba: - O gazetă nu se ţine numai cu entuziasm! Cine e responsabil pentru conducerea ei şi pentru toată acţiunea românilor din Basarabia?...
Porfir Gheorghiţă?... Deputat?... Om de nădejde?...
 Fiecare cuvânt aruncat de el, măsurat, dar cu o neînduplecată hotărâre parcă despica neîndurat, ca o pană de oţel, obstacolele ce i s-ar ridica în cale.
Numai cu mult mai târziu, Stere află suma care fusese pe atunci transmisă printr-un mecanism complicat de virimente lui Porfir Gavrilovici Gheorghiţă."
Aşa a înţeles Eugeniu Carada să folosească averea sa trudnic agonisită. Ajuta cu bucurie când nu era ştiut de nimeni. în registrul deschis la moartea sa, întâlnim următoarele rânduri
semnate de profesorul M.B. Caloianu, fost senator conservator: „Odată mi-ai dat existenţa şi de două ori m-ai scăpat de la moarte 11. Iar pe o listă lansată de Regina Elisabeta, a subscris
pentru orbi zece mii lei aur, iscălind cu un X. întotdeauna a procedat la fel. Viaţa i-a fost cârmuită de înţeleptele cuvinte ale lui Cicero, pe care le avea adânc săpate în inimă: „Nimic
mai nobil şi mai vrednic de laudă, decât, dacă ai bani, să-i foloseşti cu mâna largă pentru binefaceri".
XVIII
„Bătrânul Mazzinian, prefăcut în cel mai caracteristic şi admirabil sectar pe care l-a cunoscut România, a dat morţii, la şaptezeci şi trei de ani, o luptă pe care puţini tineri ar fi în stare s-o deie.
Fără voie a părăsit lumea în care până la urmă a stat în rândurile întâi ale muncii. Şi, ca să-şi răsbune, a lăsat un loc care va rămânea veşnic gol, căci nu se va afla, într-o lume care gustă vieaţa cu
patimă, un urmaş al virtuţilor sale de simplicitate, renunţare, credinţă şi hărnicie. “
N. Iorga
12 Februarie 1910...
Sfârşit de iarnă. Lumină multă.
Soarele s-a ridicat sus pe nemărginita boltă albastră. Apoi coboară încet, încet, spre asfinţit.
Se sting licăririle celor din urmă raze.
Amurgeşte.
Turnurile bisericei Pitar Moş s-au scufundat în întuneric şi tăcere.
Peste drum, în pervazul negru al unei ferestre, s-a-aprinde o făclie de de ceară.
A murit un om.
Neobositul Eugeniu Carada şi-a găsit în sfârşit odihna veşnică.
Undeva, departe, în noaptea pustie, bătăile regulate ale unui clopot însemnează mersul vremii.
Şapte seara.
Se vor auzi altele în curând. Aceleaşi. Neschimbate.
Timpul curge într-o albie nemişcătoare.
Noi ne întoarcem în pământul negru.
Rămân faptele. Sunt singurele care grăesc viitorului despre trecuta noastră existenţă.
Pilduitoarea viaţă a lui Eugeniu Carada nu va fi uitată niciodată. Fiecare zi trăită de el s-a terminat cu o realizare pentru binele ţării şi al neamului românesc.
A fost îngropat la Craiova. Pe lespedea de piatră aşternută peste mormânt, s-a săpat un singur semn:
Crucea Trecerii Dunării.
Cea dintâi şi cea din urmă decoraţie pe care a primit-o Eugeniu Carada.

CONSTANT RĂUTU
Eugeniu Carada
Omul şi opera
(1836-1910)

Fiului meu
Radu-Octavian-Nicolae ca un îndemn la muncă, închin aceste pagini.
Cuvântul autorului
Această lucrare a ieşit din dragostea ce port trecutului românesc şi din îndemnul câtorva prieteni.
începută a fi scrisă în Noembrie 1936 şi terminată după câteva luni de migăloasă cercetare a hrisoavelor vremii în care a trăit EUGENIU CARADA, nu a văzut decât acum lumina
tiparului.
Aduc pe această cale mulţumirile mele d-lor Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României şi fost Ministru de Finanţe, şi d-lui Mariu Theodorian-Carada,
nepotul marelui dispărut Eug. Carada, pentru multa bunăvoinţă şi deplina înţelegere ce mi-au arătat să pot duce la bun sfârşit lucrarea de faţă, dându-mi informaţiunile ce au crezut că
interesează o lucrare cu caracter biografic ca aceasta, precum şi tuturor acelora cari înţelegând rostul unei asemenea strădanii mi-au acordat tot sprijinul lor moral.
Nu am făcut pe marginea volumului niciun fel de adnotări deoarece le-am crezut greoae pentru lectură; în schimb precizez că am consultat lucrările semnate de următorii autori:
Victor Slăvescu (istoricul B.N.R.); Mariu Theodorian-Carada (Efimeride 2 voi.); Şt. Antim (Portrete şi Amintiri}-, George Brătianu (Le probleme des frontieres roumaine); M.
Romaşcanu (Eugeniu Carada, 1936), Memoriile Regelui Carol I, „Acte şi documente" de D.A. Sturdza, cum şi întreaga literatură istorică editată de Aşezământul cultural „Ion C.
Brătianu", diferite articole din reviste sau ziare închinate lui Eugeniu Carada, de numeroşii săi admiratori, cu ocazia centenarului naşterii sale.
C.R.
Aş fi foarte mulţumit dacă aş şti că prin lucrarea de faţă am contribuit la cunoaşterae trecutului şi a oamenilor cari l-au cinstit cu activitatea lor ce stă şi azi la temelia statului
românesc. COPILĂRIA LUI EUGENIU CARADA
A descrie viaţa şi opera unui om nu înseamnă a înşirui date - cari numai prin ele însele nu ar spune prea mare lucru; fixându-le în timp, cu atmosfera vieţii politice şi sociale de
atunci, iată marele rost al lucrărilor biografice. Aşa dar, pentru cine studiază biografia unui om, această fixare în toată complexitatea lor, viaţa şi opera, folosind această metodă, lucrul a
izbutit, iar strădania nu i-a fost zadarnică.
Viaţa lui Eugeniu Carada - a cărui operă ne-am impus a o prezenta în multipla ei desfăşurare - a început a-şi depăna firul într-o epocă de mari frământări politice şi sociale.
Atmosfera confuză de la începutul veacului al 18-lea, când nesiguranţa vieţii apărea înspăimântătoare pretutindeni, când năzuinţele poporului românesc începuseră a fi cunoscute şi
peste hotare, iată o parte din cartea de vizită a timpurilor grele prin care a trecut poporul nostru!
Mişcarea naţională de la 1821 pornită de pandurii lui Tudor din Cloşanii Mehedinţilor face să renască un început de viaţă românească în ambele Principate, care de abia îşi
recăpătaseră dreptul de a-şi desemna Domnitorii prin votul Divanurilor. Generaţia de la 1821, ca şi cea de la 1848 - paşoptiştii -, a cunoscut atât apăsarea protectoratului rusesc, cât şi
suzerana stăpânire turcească, alături de atitudinea vrăşmaşe cu tendinţe de cutropire a Austriei, gata să ocupe cele două Principate române sub veşnicul motiv al menţinerii ordinei
interne. De aceea, străduinţele acestor două generaţii vor fi tot mai insistent puse în slujba naţionalismului prin tot felul de mijloace practice: memorii, scrieri, cuvântări şi tot ce ar fi
putut face Apusul să se intereseze de soarta celor două Principate de la gurile Dunării. Paşoptiştii au cunoscut - mult timp - surghiunul, exilul, batjocura cnutului rusesc şi răutatea
ameninţătoare cu moartea, a înaltei Porţi.
Influenţa celor trei mari Puteri - Rusia, Turcia şi Austria, - în viaţa politică a Principatelor se resimţea pe unele locuri, tot mai puternic. Atât Rusia, cât şi Turcia - într-o mai mică
măsură şi Austria - ştiuseră să-şi atragă şi simpatia unora dintre oamenii de seamă ai Munteniei şi Moldovei, aşa încât când era vorba de preferinţe, se găseau oricând partizani ai uneia
sau alteia dintre aceste Puteri. Reacţiunea pornea însă mai totdeauna numai din partea poporului de jos, ce se bucura şi de concursul elementelor revoluţionare care nu se puteau împăca
cu politica hrăpăreaţă a acestor ţări. Aşa prinde să ia naştere naţionalismul încă din 1821, când prin desele incursiuni şi cutropiri ce se făceau când de Ruşi, când de Turci ori Austrieci,
asupra cuprinsurilor româneşti, se urmărea strivirea şi înăbuşirea oricăror năzuinţe naţionale şi de libertate.
Amestecul Rusiei în treburile interne ale Principatelor, prin consulii săi, numiţi unul la Iaşi şi altul la Bucureşti - ale căror intrigi ajunseseră tot mai evidente -, dă naştere la dese
nemulţumiri. După aceea vine răsboiul ruso-turc din 1828 când armatele colosului rusesc, pătrunzând în Principate, arestează pe Ion Sandu Sturdza, domnul Moldovei, şi alungă în
Transilvania pe Grigorie Alexandru Ghica - nepotul după mamă al lui Enăchiţă Văcărescu, făuritorul celor dintâi versuri româneşti - Domn al Munteniei. De aci încolo începe adevărata
stagnare a oricărei activităţi politice şi sociale. Turcii, obligaţi a apăra integritatea teritorială a celor două Principate, sunt găsiţi nepregătiţi şi, în urma mai multor înfrângeri dureroase în
care pierd un însemnat material de război şi oameni, sunt nevoiţi a încheia pacea de la Adrianopole din Septembrie 1829. Atunci se hotărăşte şi soarta Munteniei şi Moldovei, care vor
rămâne ocupate de trupele ruseşti până la complecta achitare a datoriei de război. Ele vor fi libere a-şi desemna Domnii, cari vor fi aleşi pe viaţă; în schimb vor fi obligate la
recunoaşterea acelor Regulamente organice pe care le vor aplica tot ruşii, câtă vreme le vor stăpâni milităreşte.
Odată cu pornirea războiului, ruşii s-au considerat ocupanţi ai celor două Principate şi nu s-au retras decât la sfârşitul anului 1834, când Turcia şi-a putut achita complect datoria de
război. în 1832 ei fac a se introduce Regulamentul organic, un fel de lege fundamentală, care a însemnat un pas înainte în desvoltarea Principatelor, deşi majoritatea articolelor lui erau
aproape cu totul potrivnice adevăratelor interese româneşti, şi erau adevărate mijloace de rusificare. Este adevărat însă că unele puncte principale din Regulament veneau în sprijinul
dorinţei românilor, dar ce folos dacă nu se aplicau întocmai.
De aci încolo, Domnii se vor alege de către Obşteasca adunare dintre boerii pământeni; împărţirea Ţării se va face în districte având în fruntea lor câte un ispravnic; veniturile vor
merge în Visteria Statului, de unde se vor plăti Domnii şi funcţionarii; Justiţia se va despărţi de restul administraţiei devenind o instituţie de sine stătătoare. Se va înfiinţa Adunarea
obştească, iar membrii ei vor fi aleşi numai din Clerul înalt şi boieri pe timp de patru ani. De altfel, această „constituţie" impunea şi alte orânduiri fără prea mare importanţă, pe care le
trecem cu vederea.
Noua organizare a Ţării aduce o frumoasă desvoltare vieţii culturale şi economice. Este destul să arătăm că înşişi Domnii îşi dădeau tot interesul ca să gospodărească bine ţara
pentru a nu da loc la nemulţumiri şi deci la dezordini interne.
După retragerea trupelor ruseşti, de comun acord, cele două Curţi - cea de la Petersburg şi Constantinopole - numesc, numai la început, pe Domnii respectivi (1834) în persoana lui
Alexandru Dimitrie Ghica, fratele după tată al fostului Domnitor Grigore Ghica, în Muntenia, şi pe Mihail Sturdza în Moldova. Sub aceştia Principatele româneşti vor cunoaşte o
adevărată eră de prosperitate, pe care n-o avuseseră de mult timp.
Cam aceasta era atmosfera politică şi socială când a văzut lumina zilei acela care avea să întemeieze Banca Naţională a României şi s-o conducă singur aproape treizeci de ani.
Eugeniu Carada s-a născut la 29 Noembrie 1835 în oraşul Craiova. Tatăl său, Nicolae Carada, era Serdar pe atunci şi a fost apoi mult timp magistrat şi inginer hotarnic. Era
coborâtor dintr-o veche familie boerească ce a trăit pe la mijlocul secolului 17-lea în mahalaua Izvorului din Bucureşti. Pe mama lui Eugeniu Carada a chemat-o Petraliţa şi era născută
Slăvitescu. S-a crezut mult timp că în vinele lui ar fi curs sânge grecesc, ceea ce nu este adevărat, deoarece din pergamentul datat 1698, ce se află în posesiunea nepotului său de soră, d.
Mariu Theodorian-Carada, reiese că ar fi francez de origină. într-adevăr, după tată, Eugeniu Carada se trage din neamul Anei de Caradă, soţia procurorului Dussausoy, fiica lui Charles
de Carada, seigneur de Heron, colonel de Dragoni, care a trăit între 1680-1698 în Franţa. Un oarecare Carada, „fratele Anei de Carada, ar fi venit în Orient, dar nu în
Un fel de judecător de şedinţă.
România", căci în Bucureşti ei apar ca greci. Dovada se poate face cu testamentul lui Antonie Ciohodarul, scris în româneşte, dar iscălit de el în greceşte. Acesta era un boiernaş pripăşit
la curtea fanarioţil0r şi în ultimul timp al vieţii lui ajunsese Polcovnic (un fel de colonel) de vânători.
Serdarul Nicolae Carada era unul dintre boerii de seamă ai Craiovei de la 1830 şi omul de încredere al Domnitorilor Grigore Dimitrie Ghica Vodă - care l-a scutit de dări - şi al lui
Alexandru Ghica Vodă - care la 6 Dec. 1837 l-a făcut Pitar. Până şi Barbu Ştirbey a căutat să se folosească de colaborarea şi sfaturile Pitarului Nicolae Carada, în mod aproape
continuu. Dând dovadă de multă pricepere, Nicolae Carada a fost ridicat la 20 August 1850 la rangul de Serdar.
Nicolae Carada era un om drept, muncitor şi aşezat la minte. Aşa, pe când era Grafier la Divanul din Craiova a venit spre judecare un caz bine cunoscut serdarului. Consilierul care
prezidase şedinţa a redactat sentinţa cu oarecare uşurinţă, fie că nu cunoştea legea, fie cu rea voinţă. Citind-o, Nicolae Carada atât s-ar fi supărat, că, fără a mai zice o vorbă după ce şi-a
semnat demisiunea, a scris pe ciorna sentinţei: „Rea şi nedreaptă hotărâre", şi a plecat.
Plecat din justiţie, unde nu l-au mai putut întoarce nici insistentele rugăminţi ale rudelor şi prietenilor şi nici intervenţia Stăpânirii, Nicolae Carada s-a apucat de inginerie. Nimeni
n-a fost în stare „să strice vreuna din hotărniciile făcute de Serdarul Nicolae Carada", notează în ,£fimeride“ d. Mariu Theodorian-Carada. Multe din moşiile lui Barbu Ştirbey - între
care una şi în Mehedinţi, în comuna Vrata - au fost hotărnicite de Nicolae Carada, rămânând astfel până în zilele noastre.
Domnitorul Grigore Dimitrie Ghica Vodă, în anul 1826, „pentru a răsplăti pe boerul Domniei Sale, Nicolae Carada pentru nenumăratele sale slujbe ce a săvârşit, îi dărueşte două
scaune de măcelărie, scutite de orice dări şi angarale". în 1828 Serdarul Nicolae Carada ocupă - pentru puţin timp - şi funcţiunea de Logofăt al Divanului Domnesc împreună cu fratele
său mai mare Ilie Carada - mort încă de tânăr (1853), un om de toată isprava şi „slujbaş" în cele din urmă la Postelnicie (Ministerul de externe).
Beizadea Mitică Ghica, care prezidase într-un timp partidul liberal, l-a cunoscut pe Ilie Carada „ca pe un om de omenie şi în curent cu toate ale vremii".
După ce s-a urcat la tron domnitorul Barbu Ştirbey, serdarul Nicolae Carada a fost însărcinat cu controlul veniturilor din Vâlcea şi Argeş. Pe atunci era vremea haiducilor cari
aţineau calea în locurile de trecere, jefuind pe călători de avutul ce aveau asupra lor. Iată ce ne spune
Mariu Theodorian-Carada în Efimeride, în legătură cu haiducul Radu Anghel, care băgase groază în bogătaşii vremii:
„Nicolae Carada plecase din Râmnic (Vâlcea) cu banii statului şi i se înserase în mijlocul pădurii. De frica hoţilor a rămas la un han acolo. O hangioaică bătrână l-a dus în odaia de
musafiri şi i-a dat mâncare. El s-a întins pe un divan şi gusta alene din bucate, când «un prânz bun, boerule», - l-a deşteptat din istihie. Vede un negustor îmbrăcat turceşte că se apropie
de el şi intră în vorbă. Negustorul venea de la Bucureşti şi se ducea la Sibiu după marfă.
- Şi nu te temi de Radu Anghel, boerule? îl întreabă Bunicul. Mie mi-e inima cât puricile, că sunt om domnesc şi vin din Râmnic cu banii Vistieriei. -Să n-ai nici o grije, boierule.
Ăsta e hanul lui Radu Anghel. El nu face nici o supărare celor ce trag la el. Eu totdeauna poposesc aci, fără nicio frică. Culcă-te liniştit, boerule!
 Sta culcat. Când s-a făcut de ziuă, negustorul acela atât de simpatic nu mai era în odae. S-a mirat puţin bunicul, cum nu l-a simţit când a eşit, dar şi-a zis că omul o fi umblat în
vârful picioarelor ca să nu-1 deştepte, ori o fi adormit el mai greu ca de obiceiu. Când a ieşit din han, în trăsură, a zărit în poartă un tânăr îmbrăcat munte- neşte şi călare pe un cal
frumos, voinic, care l-a salutat foarte respectuos. I-a mulţumit şi, privindu-1, i s-a părut că aduce puţin cu negustorul din ajun, doar că acela era mai în vârstă şi mai corpolent. La anul
când a revenit în Râmnic, Radu Anghel îi vârâse pe Vâlceni în sperieţi. Stăpânirea dăduse straşnice porunci autorităţilor să pună mâna pe el. Ispravnicul avea ordin să se pună în capul
poterilor, dar acesta cum a aflat că a venit om domnesc în oraş, s-a făcut bolnav şi l-a poftit pe bunicul să se pună în fruntea expediţiei. Aşa dar, uite pe bunicul că încalecă pe o roaibă
din ale polcovnicului de judeţ şi, însoţit de polcovnici şi de căpitani, porneşte în căutarea haiducilor. Pe înserate s-au pomenit în dreptul cârciumei, unde se spunea că se ascund ei.
Cârciuma, cu obloanele lăsate, părea pustie. Poterile o înconjoară şi un căpitan bate la uşe. După multă tărăgăneală, se arată cârciumăreasa în dreptul ferestrei. - Ce vreţi oameni buni, cu
mine? Sunt o muere singură şi mă tem de tâlhari. Daţi-mi pace! -Deschide! N-ai nici o teamă că e potera. - Vezi, că mi-e frică, să nu fiţi carecumva niscaiva tâlhari. - Lasă vorba leliţă şi
deschide odată! ţipă un căpitan. - Nu pot deschide! Faceţi ce ştiţi. Poteraşii pun iataganele sub uşe ca s-o ridice din ţâţâni. - Deschide! porunceşte o voce din fundul cârciumii.
Mai mult moartă decât vie, cârciumăreasa lasă fiarele jos şi trase obloanele la perete. Poteraşii dau iureş înăuntru. O detunătură urmată de lumină dă peste cap pe cel din prag. îl
lovise drept în frunte. Dacă au văzut aşa, poteraşii s-au risipit toţi ca potârnichile, cari prin vale cari prin zăvoaiele Luncavăţului. înfrânt, omul domnesc porneşte înapoi la Râmnic,
sfătuindu-se cu polcovnicii şi căpitanii, cum şi unde să se adune iar poterile. La Râmnic bunicu, ostenit, cere numai decât cafea şi dulceaţă. Pe tavă odată cu cele cerute, ţiganca îi aduce
şi un răvaş ce lăsase în fugă un poteraş. Era de la Radu Anghel. îi amintea cum l-a ţinut de vorbă în hanul lui, cum i-a fost milă de tinereţele lui şi, deşi ştia câţi bani avea ascunşi în
fundul borcanelor de dulceaţă, i-a dat pace. îl poftea, prin urmare, să nu se pună cu el, că-1 împuşcă şi pe el ca pe un câine.
Stăpânirea din vremurile acelea a fost de acord că bunicul trebuie să-i dea pace haiducului şi au încredinţat altuia conducerea expediţiei care a ţinut mult, că Radu Anghel tot nu s-a
dat cu una cu două.“
Antonie Ciohodarul, pentru slujbele săvârşite ca epistat pe timpul lui Moruzzi, a fost scutit, prin carte domnească, de orice dări şi angarale pentru o cârciumă, dându-i dreptul de a
avea patru scutelnici, „adevăraţi streini11. Cârciuma despre care vorbeşte d. M. Th. Carada, se afla în mahalaua Albă Postăvari şi de venitul ei s-au bucurat şi copiii Polcovnicului
Dumitrache Carada. După moartea acestuia, soţia lui, Safta, a cerut Divanului ca de aceleaşi scutiri să se bucure şi fiii săi Ilie şi Nicolae Carada, ce locuiau la un loc cu mama lor.
Serdarul Nicolae Carada s-a căsătorit la 22 Noembrie 1831 cu „Petriţa, fiica vistieresei Elena Slăvitescu, făcând nunta în casă la Dumnealui medelniceriul Alecu Bujoreanu şi
Cocoana Dumnealui tot din Râmnic11, aşa cum a scris însuşi Nicolae Carada cu mâna lui pe filele unui acastistier.
Neamul Slăviteştilor din Vâlcea este foarte vechi. S-a găsit un document în care se spune că fraţii Radu şi Udrea Slăvitescu, la 1531 împărţindu-şi averea tatălui lor între ei, unul a
luat moşia Olăneşti, iar celălalt moşia pe care se află, şi în zilele noastre, satul Slăviteşti.
Petriţa Slăvitescu, soţia serdarului Nicolae Carada şi mama lui Eugeniu Carada, era fata Elencăi Slăvitescu şi a lui Maxim Măriei Vistierul. Elenca fusese unica fiică rezultată din
căsătoria Postelnicului Gheorghiţă Slăvitescu cu Băbeanca. Postelnicul Gheorghiţă Slăvitescu îşi trăgea originea, aşa dar, din ctitorul Bisericii Slăviteşti, anume Ioniţă Slăvitescu, cel
care la 1751 a pus de s-a .construit pe cheltuiala lui această Biserică, pe zidurile căreia se mai zăresc şi acum portretul lui şi al soţiei sale. Petriţa Slăvitescu, mama lui Eugeniu Carada,
a mai avut doi fraţi: cel mai mare se numea Pitarul Dincă Slăvitescu, născut la 1810 şi mort la 1880, a fost subprefect al plăşii Otăsău, deputat în Constituanta din 1866 şi primar al
oraşului Râmnicu-Vâlcea între anii 1864 şi 1876. Era vestit în tot ţinutul Vâlcei pentru cinstea sa şi se căsătorise cu fata boerului Petre Olănescu, rudă de aproape cu Pia Brătianu (soţia
lui Ion C. Brătianu), fiica lui Luca Pleşoianu. Fratele mai mic al Petriţei se numea loniţă Slăvitescu - născut la 1816 şi mort la 1874 - şi fusese praporgic în armată. în ultima vreme
ajunsese sub-ocârmuitor de plasă în judeţul Olt şi deputat în Divanul Ad-hoc. Era un rusofil încarnat, încât la 1848 a organizat pandurii din Olt crezând că mişcarea revoluţionară era
pornită în favoarea ruşilor. Din îndemnul generalului Gh. Magheru a primit să organizeze armata regulată, dar de îndată ce a aflat că guvernul provizoriu e contra Rusiei, n-a mai
continuat. Era un om tare la mânie, dar drept şi cinstit.
„Ţăranii din comuna Corbu au refuzat împroprietărirea la 1864, numai ca să nu-1 supere; îl iubeau şi se temeau de el, deoarece îl socoteau om greu de împăcat. Dar aşa cum era,
nimeni nu a îndrăznit a-i impune legea cea nouă“, spune d. Mariu Theodorian-Carada în Efimeridele sale...
„Şi-a măritat pe cele patru fiice ale lui după legea veche, numai la Biserică. Lucru ce le-a permis mai târziu să se despartă de bărbaţii lor, fără neplăcerile proceselor de divorţ.
Nostim e cum şi-a măritat pe cea mai mică. Zilnic venea de la Corbu la Slatina. Mergea la Cazin şi punea să-i citească gazetele. De la o vreme slujba asta i-o făcea un tânăr funcţionar
oacheş. - Şi al cui eşti tu? îl întrebă într-o zi. - Al lui Popa Nae din satul cutare, Coane loniţă - Şi ce slujbă ai? - Secretar la comitetul Permanent, coane loniţă. - Vrei să iei pe fie-mea? -
De ce râzi de mine Coane loniţă? - Eu nu râd de nimeni! Răspunde lămurit; vrei ori nu vrei? ... că am măritat trei după feciori de boeri şi n-am nimerit. Sunt nişte proşti!... Pe tine te văd
desgheţat. Ce zici? - Ce să zic, coane loniţă? Eu vreau, cum să nu vreau... dar mi-e teamă că râzi de mine. - Eu nu râd de nimeni, mă , ţi-am spus odată!
I-a pus pe amândoi tinerii în trăsură şi s-a dus cu ei la Slăviteşti, de i-a cununat în Biserica strămoşească, fără să mai treacă pe la primărie şi fără ca cineva să zică măcar pâs“...
Am insistat asupra atâtor amănunte numai ca să dovedim caracterul predecesorilor lui Eugeniu Carada şi credem că am isbutit a înlătura falsa poziţiune din care îl priveau
adversarii săi, cari pentru a-i acoperi adevărata origine spuneau că este grec pripăşit în ţara românească de când cu fanarioţii. După cum se vede, Eugeniu Carada are rădăcini înfipte
adânc în streaturile societăţii româneşti şi nu mai încape nici un fel de îndoială că ar fi fost strein de neamul nostru în slujba intereselor căruia şi-a pus toată viaţa.
Eugeniu Carada a fost botezat în Biserica Sfântul Nicolae Brânduşa din Craiova, în ziua de 13 Decembrie 1836, de către Popa Gheorgke Duhovnicul, unul dintre cei mai respectaţi
slujitori ai altarului pe vremea aceea. Naşul său a fost Serdarul Ion Pleşoianu, „cel care a dat semnalul mişcării de la Islaz la 9 Iunie 1848“.
Copilăria este partea cea mai de seamă din viaţa unui om, cu atât mai mult cu cât în această epocă, influenţele au consecinţe adânci pentru activitatea de mai târziu. Caracterul
omului începe a se făuri din primii ani ai adolescenţii.
De copil, Eugeniu Carada se arătă de o uimitoare precocitate, înţelesese, desigur, din convorbirile ce auzea la cei din jurul său, că grijile care frământă ţara sunt mari. Aşa dar, nu
este de mirare dacă la 12 ani îl vom găsi printre concetăţenii săi din Craiova jurând credinţă constituţiei de la 1848 semnată cu forţa de Gheorghe Bibescu, care după aceea a fugit la
Sibiu de frica revoluţionarilor. Prin gestul acesta de credinţă şi ataşament faţă de ţară, Eugeniu Carada ţinea să-şi arate şi în felul acesta sentimentele sale naţionale de care era animat
încă la o vârstă destul de fragedă. El nu-şi dădea însă prea bine seama de covârşitoarea importanţă a unui asemenea act. Cei cari l-au văzut că-şi făcea loc pieptiş printre ei, privindu-1
cu admiraţia caracteristică unor asemenea împrejurări, se dădeau cu tot respectul la o parte din cale-i; şi-i făceau loc întocmai ca unei excelenţe veritabile.
*
Din pricina intrigilor consulilor ruşi, înalta Poartă, la 5 Decembrie 1842, printr-un decret arbitrar dispune destituirea domnitorului muntean Alexandru Ghica. în locul acestuia este
ales boerul Gheorghe Bibescu, un om generos, cult şi cu dragoste de ţară. Acesta, în scurta lui domnie, a făcut multe îmbunătăţiri pentru ţară, construind şosele, zidind cazarme, sporind
armata, dând un însemnat imbold vieţii economice prin sprijinirea, pe cale cinstită, a comerţului şi industriei, suprimând vama dintre cele două Principate şi desrobind ţiganii
mănăstireşti.
în privinţa culturii a fost cel dintâi Domnitor care, reoganizând învăţământul superior, a adus profesori streini (din Franţa ori din Germania) şi a sprijinit tipăriturile vremii.
între profesorii francezi aduşi în ţară la 1842, de Gheorghe Bibescu Vodă, era şi Leon Clement Raymond. Acesta preda limba franceză la
Colegiul Naţional din Craiova, iar mai târziu, cu sprijinul material al statului, şi-a deschis un institut de cultură unde se dădea învăţătură fiilor de boeri de pe timpuri. Eugeniu Carada a
făcut cursurile elementare cu Gheorghe Chiţu, care de asemenea dădea lecţii acasă copiilor cu stare, iar după aceea a fost dus de părinţii săi să urmeze şi cursurile institutului lui
Raymond. Aci a făcut Carada studii strălucite, lucru din care, cât a trăit, îşi făcea o fală.
După terminarea acestui institut, obţine, în urma unui examen după programul Sorbonei, Bacalaureatul în litere. Este apoi trimis la Paris unde audiază cursurile celor mai renumiţi
profesori de la Sorbona şi „College de France“.
Din lipsa informaţiunilor, nu putem şti ce fel de studii a făcut în Franţa. Cert este că Eugeniu Carada şi-a făcut cultura mai mult singur. A fost un autodidact.
Despre profesorii săi vorbea cu tot respectul. Mai ales, de acei a căror învăţătură era pusă şi în slujba interesului naţional. La Craiova a avut ca profesori pe Ion Trifu Maiorescu,
tatăl lui Titu Maiorescu, pe Chiriţă, Fontaniu, Serghie şi Caloianu. Aceştia au ştiut să insufle tineretului respectul faţă de legile ţării şi entuziasm pentru ridicarea culturală şi materială a
poporului român.
Tatăl lui Eugeniu Carada, fiind prea ocupat cu hotărniciile sale, nu s-a putut îngriji personal de cultura fiului său lăsându-1 mai mult pe seama soţiei sale, Petriţa, o femeie
inteligentă şi de o rară duioşie sufletească. Ea a canalizat - pe cât i-a fost posibil - apucăturile bune ale fiului său, insuflându-i respectul muncii, adevărului şi mai ales dragostea de ţară
care nu l-a părăsit niciodată.
La 1853, când avea 16 ani, Eugeniu Carada termină cursurile Colegiului Naţional din Craiova, fără a avea de gând să urmeze mai departe ori să se ocupe de altceva. Era prea plin
de dorul libertăţii pentru a se hotărî să apuce încotrova. De aceea mama sa, când vede că scrie poezii, localizează ori traduce piese de teatru, se teme să nu se strice flăcăul şi-l
constrânge a-şi forma o carieră.
La 1854, cu ocazia venirii domnitorului Barbu Ştirbey în Craiova, Eugeniu Carada este prezentat de mama sa lui Vodă, căruia îi cere o slujbă pentru fiul său. Domnitorului,
plăcându-i mult răspunsurile băiatului, promite că-1 va numi unde va cere. Carada, văzându-se nevoit a ocupa o slujbă, fuge la Bucureşti în tovărăşia unui coleg de şcoală, anume Vasile
Şeicariu, ajuns ulterior profesor de istorie la liceul Matei Basarab şi senator. După câteva zile de hoinăreală prin Capitala ţării, Şeicaru, văzând că a terminat banii cu care plecase de
acasă, se înapoiază la Craiova. Eugeniu Carada rămâne singur, ambiţios, revoltat împotriva vieţii pe care o voia altfel trăită. Pribegind de unul singur pe uliţele Bucureştiului de acum
trei sferturi de veac, Carada întâlneşte pe artistul Costache Demetriad, care-1 ia şi-l găzdueşte acasă la el. Tot hoinărind fără treabă pe Podul Mogoşoaei (azi Calea Victoriei) e întâlnit
de Grigoriţă Bengescu, pe atunci ministru al cultelor, care-1 cunoştea de la Craiova, unde fusese prefect al judeţului Dolj. îl urcă în trăsură şi-l duce acasă la el, după care-i propune să
fie şeful său de cabinet. Timp de şase luni Eugeniu Carada prestează conştiincios slujba de şef de cabinet şi ia masa la Bengescu, de la care nu se gândeşte a-şi cere drepturile băneşti ce
i se cuveneau. Aştepta să fie întrebat de ministru dacă are nevoie de bani. Lui Grigoriţă Bengescu, preocupat de politică şi de nevoile departamentului, nu-i trecea prin gând că şeful său
de cabinet trebuie plătit. Cerându-i drepturile băneşti, Grigoriţă Bengescu l-a rugat să-i amintească la minister despre aceasta, dar acolo l-a pus să semneze o chitanţă pentru suma de
care avea nevoe. Carada, surprins, întrebă nedumerit pentru ce să dea o asemenea chitanţă.
- Ca să-ţi dau bani de la fondurile secrete.
- Cum, de la fondurile secrete? Eu nu primesc!...
- Nu, frăţico, iscăleşte pe cine vrei ori cu nume închipuite, a spus Bengescu, ca şi cînd ar fi fost destul de natural acest procedeu.
Eugeniu Carada, supărat, s-a sculat şi a ieşit din biroul Ministrului, trântindu-i uşa în nas. N-a vorbit (15 ani) cu Grigoriţă Bengescu, până în 1868 cînd acesta a venit să-l roage a-i
da concursul la o alegere de senator.
Fiind inteligent, Eugeniu Carada şi-a însuşit cu uşurinţă limbile streine, ajungând de tânăr să facă pe dragomanul (tălmăcitor) între turcii cari intraseră în ţară la 1818, sub pretext că
restabilesc ordinea, şi autorităţile româneşti din Craiova. în calitate de interpret ia parte la banchetul oferit de căpetenia turcească din Craiova, autorităţilor noastre. Cu acest prilej -
aşezat între Prefect şi Comandantul armatei turceşti, traducea pe loc discursurile şi întreţinea conversaţiile între cei cari participau la banchet. Cunoştea limba turcă de câteva luni şi o
învăţase la îndemnul tatălui său, care credea că unui om îi e de folos orice fel de învăţătură bună. în acelaş timp, Carada era „centrul cores- pondenţei“ exilaţilor şi surghiuniţilor cari
participaseră la revoluţia din 1848. El primea şi îndrepta scrisorile acestora şi ale familiilor lor acolo unde trebuia. Concursul lui Eugeniu Carada în această vreme e de o mare
importanţă, deoarece înlesneşte menţinerea legăturilor pe cale de corespondenţă între revoluţionarii exilaţi şi cei rămaşi în ţară. Scrisorile acestora ajungeau la destinaţie graţie lui
Carada. Ruşii, cari şi ei intraseră în ţară odată cu armatele Suîtanului, observând activitatea lui Carada îndeaproape, o socotesc primejdioasă pentru scopurile lor şi pun la cale
surghiunirea lui în fundurile Siberiei, la Charcov. Profesorul Gheorghe Panaitescu de la Colegiul Naţional din Craiova prinzând de veste intenţia ruşilor, dă de ştire lui Carada, care
isbuteşte să fugă din Craiova înainte de a fi arestat. Odată cu Carada fug colonelul Filipescu, Valentineanu, Zăman şi alţi naţionalişti pe care ruşii voiau să-i prindă şi să-i surghiuneacă.
Eugeniu Carada stă ascuns la crama viei părinteşti de pe moşia Mierea Birnicii din Dolj, până ce trece furia muscalilor, după care pleacă la Bucureşti.
Cu privire la aceste evenimente, E. Carada a găsit în archiva Prefecturii Dolj un raport al prefectului de poliţie către Vodă Ştirbey. L-a păstrat multă vreme, împreună cu alte
documente, pe care le-a dat lui Ionel I.C. Brătianu.
Pătruns de aceleaşi idei naţionaliste de cari întreaga generaţie de la 1848 era însufleţită, E. Carada, la 19 ani, cu ocazia căderii Sevastopolului (în 1855) pune la cale o manifestaţie
de simpatie pentru Franţa, contra voinţei guvernului. Manifestaţia de pe Podul Mogoşoaei - cu toată împotrivirea autorităţilor - a avut succes deosebit de frumos. Prinţul Dimitrie Ghica
arată într-un raport al său către Domnitor că autorul manifestaţiei nu este altul decât „tânărul Eugeniu Carada de care urmează a se ţine seama pe vitor“.
Datorită limbilor streine pe care le cunoaşte bine, Eugeniu Carada, în 1857 cu prilejul anchetei din principate, ajunge să fie „ataşat la Cancelaria Divanului Ad-hoc ca redactor la
masa franceză", cu alte cuvinte era translatorul lucrărilor Divanului în franţuzeşte, aşa cum ceruseră comisarii marilor Puteri, semnatare ale tratatului de la Paris.
Cu toată vasta sa activitate desfăşurată pe teren naţional, Eugeniu Carada rămâne şi la adânci bătrâneţi însufleţit de aceleaşi sentimente curat româneşti ca în anii adolescenţii. Lupta
sa dusă alături de marii bărbaţi Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, fraţii Goleşti (Nicolae, Alexandru şi Radu), Ion Ghica, C.A. Rosetti şi alţii este cel mai frumos omagiu pe care l-a
adus Carada ţării aceştia, al cărei vis milenar împlinit el nu a avut parte să-l vadă.
Niciodată nu s-a văzut un om cu o voinţă atât de nestrămutată ca a lui Eugeniu Carada când era vorba de interesele naţionale ale ţării. Plecarea lui din Capitală, odată cu guvernarea
bunului plac instaurată de Caimacamii Al. Ghica şi Theodor Balş pentru a stingheri desvoltarea curentului naţional, dovedeşte că Eugeniu Carada îşi dădea seama că în Capitală
activitatea lui ar fi neînsemnată. De aceea, venind la Craiova, va căuta să sprijine în mod serios intrarea în Adunare a „candidaţilor partidului naţional' 1 în care vedea pe reprezentanţii
adevăraţi ai voinţei naţionale.
La 12 ani, înflăcărat de revendicările revoluţionarilor, jură pe Constituţie, pentru ca la 74 ani să conducă cu aceeaşi înflăcărare destinele propriei sale creaţiuni, Banca Naţională a
României.
II
ATMOSFERA POLITICĂ ŞI SOCIALĂ (Unirea, detronarea lui Cuza,
Sosirea domnitorului Carol I etc.)
Este ştiut că prin Convenţia de la Paris, românii au fost cei mai nedreptăţiţi. Se urmărea înlăturarea dorinţei lor de a se face Unirea, a-şi alege o Dinastie şi a avea o Constituţie.
Regimul convenţiei durează până la 1864, când Domnitorul Alexandru Ion Cuza îl înlocuieşte cu Statutul isvorât din însăşi dorinţa poporului exprimată prin plebiscitul ce avusese loc la
finele aceluiaş an. După ingerinţele Căimăcămiei - deosebit de înjositoare şi dureroase în ambele Principate româneşti - se pune însfârşit problema realegerii unui Domnitor, în persoana
lui Bibescu, care era susţinut şi de majoritatea Adunării elective. Partidul naţional susţinea candidatura lui Alexandru Vodă Ghica - fost Caimacam de la 1856-1859 -, deşi era cât pe aci
să reuşească în alegeri Generalul Nicolae Golescu, fostul Locotenent Domnesc din 1848. Adversarii naţional-unioniştilor hotărâseră, în cazul când planul lor nu se va realiza şi se va
alege Domnitor Bibescu Vodă, să răscoale poporul. Acţiunea începe pe toate căile, prin întruniri, prin presă şi prin ori ce mijloace compatibile cu situaţia, izbutind astfel să ridice ura
poporului contra Domnitorilor regulamentari. De abia de acum încolo Eugeniu Carada începe să activeze intens. La Craiova, el luptă prin presa locală scriind articole vehemente,
criticând activitatea conducătorilor, traducând şi localizând piese de teatru cu caracter naţionalist, scriind şi publicând poezii, ajungând, într-un cuvânt să aibe şi conflicte cu
oficialităţile. în seara zilei de 22 Ianuarie 1859, la o reprezentaţie dată la Teatrul Teodorini din Craiova, urma să se recite o canţonetă a sa în care critica aspru vechiul regim. Artiştii, de
teamă, nu îndrăznea niciunul să execute rolul. Eugeniu Carada văzând că niciun artist n-are curajul să recite poezia, se urcă pe scenă - unde intrase să vadă nişte prieteni actori - şi,
luându-şi rolul în serios, declamă până la sfârşit poezia. Nimeni n-a observat că cel care recitase nu era un artist. Ultimele versuri plăcură aşa de mult, încât sunt acoperite de aplausele
furtunoase ale spectatorilor. Fapta aceasta face mare vâlvă în oraş şi ideile lui Carada iau un mare avânt, recrutând multe simpatii pentru candidatul susţinut de partidul unionist.
A doua zi, din ordinul prefectului de judeţ Filişeanu, Eugeniu Carada este arestat. Se zice că Filişeanu ar fi făcut unele insistenţe pentru a mai tempera din zelul naţionalist al
tânărului Carada, dar fără succes. Tânărul Carada rămâne arestat numai două zile, căci la 24 Ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Cuza este fapt împlinit şi porţile închisorilor se vor
deschide pentru toţi arestaţii politici.
Venit în fruntea celor două Principate româneşti, cea dintâiu grije a Domnitorului Cuza este scoaterea de sub influenţa streină a Principatelor pentru a le da putinţa să se refacă
temeinic atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Pentru aceasta e nevoie de linişte, pe care nu putea s-o aibe decât ducând o politică de paşnică înţelegere cu marile Puteri
apusene, ca şi cu restul de ţări vecine. Se impunea realizarea imediată a unor reforme sociale de mare importanţă pe care le dorea nu numai poporul, dar erau cerute şi de necesităţile
vremurilor. Cu atât mai mult era nevoie de asemenea reforme, cu cât tot cam pe atunci începuseră a miji începuturile trecerii de la viaţa economică agrară la cea capitalistă-industrială
care se potrivea întrucâtva şi cerinţelor timpului. Aşa dar, în timpurile acestea de destindere politică, de prefaceri sociale, de incubaţie, când cei cari conduceau destinele celor două
Principate simţeau nevoia de a-şi canaliza activitatea paralel cu nevoile poporului, se realizează reforma agrară, pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de folositoare, încât îmbunătăţirea stării
materiale a ţărănimi nu era numai un deziderat, ci devenea chiar o realitate. Pentru impunerea şi pentru realizarea ei, Alexandru Ion Cuza a avut necontenit nevoie de mâna de fier a
unui Mihail Kogălniceanu ori a atâtor oameni înţelepţi, colaboratori destoinici ai Domnitorului. Alexandru Ion Cuza, pe lângă că era un adânc cunoscător al nevoilor şi aspiraţiunilor
poporului său, voia în acelaşi timp să se impună nu prin autoritatea sa de Domn, cât prin reformele legislative ce intenţiona să le dea ţării. Cu toate încercările sale de a împământeni un
liberalism economic avansat, Cuza nu izbuteşte. Nu izbuteşte, deoarece conservatorii se împotriveau cu îndârjire acestor reforme. Partidul naţional ale cărui idei voia să le servească
Cuza, observând presiunile ce se fac din partea membrilor partidului conservator, i-a retras încrederea ce i-o acordase de la început. Domnitorul, prinzând de veste intenţia boerilor, li se
declară duşman pe faţă, instituind chiar o dictatură personală care nu va întârzia a-i fi fatală. Era şi natural ca lucrurile să ia o întorsătură de felul acesta, deoarece ulterior se găsesc
destui apărători ai libertăţilor. Generaţia de la 1848, care suferise în închisori şi în exil despotismul trecutului, este aceea care va contribui la scăderea entuziasmului pentru Domnia lui
Alexandru Ion Cuza declarându-se pe faţă nemulţumită de felul cum este condusă ţara' Printre fanaticii luptători ai libertăţilor cetăţeneşti se găsea la un moment dat - deşi de extremă
stângă - în partidul naţional liberal şi Eugeniu Carada, tânăr de abia ieşit de pe băncile şcoalei.
Dotat cu multă putere de muncă şi o inteligenţă strălucitoare tânărul acesta ştie totdeauna să folosească aceste facultăţi în chip minunat toată viaţa. Din cauza suferinţelor morale şi
fizice pe care soarta i le rezervă pe tot timpul domniei cuziste, Eugeniu Carada nu va privi cu ochi buni, în tot restul timpului, pe Alexandru Ion Cuza, care era un om prea grăbit când
trebuia să ia o hotărâre. Carada aşteptă cu răbdare un moment prielnic spre a-1 înfrunta, fără a se gândi că acesta va veni mai repede decât s-ar fi aşteptat. Domnitorul şi-a manifestat
dorinţa de a vizita oraşul Craiova. Cu această ocazie este găzduit la Palatul din grădina Bibescu, unde au loc şi majoritatea recepţiilor oficiale. Cuza este primit a doua zi în sala de
festivităţi a liceului, unde sunt de faţă în afară de invitaţii oficialităţii şi reprezentanţii partidului naţional liberal. Printre aceştia se găseau Boicea Radianu, Petrache Cernătescu, Cristofi,
generalul Magheru şi alţii, aproape toţi fruntaşii vieţii politice de odinioară din Oltenia. Deoarece Cuza nu simpatiza pe liberali pentru programul lor prea avansat pentru acele timpuri,
când a văzut că întreaga organizaţie se află de faţă, dă să iese din sală. (Am omis a preciza că această organizaţie era una dintre cele mai puternice după cea din Capitală.) După
manifestaţia de simpatie pe care o organizaseră autorităţile, Cuza urma să plece la palatul din grădina Bibescului unde era aşteptat cu masa. Când toată lumea era în culmea fericirii
pentru că Domnitorul anunţase reformele ce voia să facă, cineva se desprinde din grupul naţional şi, îndrăsneţ, aţine calea Domnitorului ce tocmai voia să iese din sală. Era tânărul
Eugeniu Carada.
- Mai stai, Măria Ta, Poporul vrea să-ţi vorbească... l-a rugat tânărul cu mustaţa mijindă.
Alexandu Ion Cuza, speriat, se opreşte-n loc şi fulgerând pe îndrăs- neţul inoportun, zâmbeşte: „Ştii că eşti nostim 1', a spus trecând grăbit mai departe.
Nimeni nu se aştepta la acest incident, afară de membrii partidului naţional cari „dezamăgiţi de vizita lui Vodă Cuza s-au sfătuit pe şoptite şi au hotărât ca Eugeniu Carada să-l
oprească şi să-i vorbească despre nevoile populaţiei care venise să-l aclame. Cu toată rugămintea politicoasă a tânărului Eugeniu Carada, Vodă Cuza se urcă în caleaşca domnească şi
porneşte, în trapul cailor, spre grădina Bibescu. Acolo, înainte de a se aşeza la masă, se interesează de îndrăsneţul care-i vorbise cu atâta demnitate.
 - Cine a fost? întreabă Cuza.
- Carada, Măria Ta.
- Aista-i Carada? Deştept băiet... Trimite să-l cheme aici, spuneţi-i că-1 fac procuror.
Când prefectul Doljiului, împreună cu celelalte autorităţi ale Craiovei, se prezintă să ceară scuze domnitorului pentru incident, Cuza Vodă repetă dorinţa de a cunoaşte pe tânărul
Eugeniu Carada despre a cărui activitate politică era bine informat.
Prefectul trimite după el, dar Carada refuză categoric invitaţia domnească. Domnitorul rămâne, aşa dar, rău impresionat de refuzul atât de neaşteptat al tânărului şi din momentul
acela prăpastia dintre cei doi oameni se adânceşte mereu, cu toate că amândoi nutresc idei pe care le voiau puse în slujba poporului. Ca oameni însă niciodată nu s-au urât, mai ales că
amândoi erau două caractere bine pregătite pentru conducerea mulţimilor. Numai aşa se şi explică pentru ce Eugeniu Carada sufere numeroase înfrângeri în cei şapte ani de domnie ai
lui Cuza „pentru aşa zisele delicte de presă“, încât de multe ori spunea prietenilor cu destul regret: „Dacă Ştirbey ar fi ascultat de Ion Brătianu şi ar fi trimis oştirea să lupte în Crimeia,
alături de aliaţi contra Rusiei, aşa cum a făcut Piemontul, rămânea pe tron. Ar fi întemeiat o dinastie naţională, ce ar fi domnit peste România întreagă poate şi în zilele noastre." N-a
avut curajul!
Din cauza temperamentului său clocotitor, Eugeniu Carada izbuteşte după intrarea în viaţa politică să-şi impună voinţa de nenumărate ori, ba chiar, în câteva rânduri, sufere şi
rigorile surghiunului şi închisorii. Aşa se explică de ce la vârsta de 14 ani, Eugeniu Carada era cât pe aci să fie surghiunit de autorităţile ruseşti, cari vedeau în el un pericol permanent
pentru redeşteptarea naţională. Luptele lui îndrăs- neţe împotriva autorităţilor, cu care va avea mereu de lucru, ca şi împotriva curentelor politice ce caută să submineze structura
democratică a statului, nu este pornită dintr-o simplă ambiţiune de parvenire, ci dintr-un adevărat imbold pentru triumful libertăţii şi Patriotismului ce i-au fost infiltrate în suflet de
marii cărturari ai timpului, anume Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, Chiriţă, Caloianu, Gheorghe Chiţu şi alţii.
Aruncat cu îndrăsneală în braţele evenimentelor, Eugeniu Carada nu era dintre aceia cari aprind focul şi se retrag lăsând apoi pe alţii să ducă mai departe greul luptei. El, din contră,
se găsea în primele rânduri, însufleţit de acelaş avânt tineresc iniţial şi luptând până la triumful deplin al cauzei. Participarea lui Eugeniu Carada la toate evenimentele politice, ca şi la
luptele acestora, încă de la o vârstă fragedă, îl fortifică pentru mai târziu când necazuri multe îi vor copleşi liniştea. Pentru ca să fie sigur că dorinţa i se va împlini, adică alegerea unei
singure persoane care să domnească peste cele două Principate româneşti, se găseşte alături de fraţii Dumitru şi Ion C. Brătianu, Chica, fraţii Goleşti, C.A. Rosetti, pentru a pregăti
spiritele Adunării din 1858 care aveau să se pronunţe hotărât pentru aceeaşi idee. Cu această ocazie, Carada ocupă postul de secretar al Adunării, traducând din limba franceză
conversaţiile ce aveau loc între delegaţii celor şapte Puteri europene. Este înfrânt temporar când dorinţa exprimată prin moţiunile votate separat de cele două Principate, dar care erau
totuşi identice, nu a fost luată în consideraţiune de occident care sugera o nouă organizare a Principatelor române, bazată pe unele principii concretizate în aşa zisa Convenţiune din
1858. Amărăciunea sufletească a tânărului Eugeniu Carda se revarsă apoi în activitatea lui de mai târziu, parcă mai înflăcărată, ca şi în propaganda ce va desfăşura combătând, cu toată
îndârjirea, inadaptabilitatea unor oameni politici la nouile cerinţe ale vremii. Pentru acest fapt - după cum am mai spus-o - Eugeniu Carada este închis pentru prima oară şi ţinut la beciu
24 de ore, făcând astfel cunoştinţă cu închisoarea pe care o va mai vizita şi mai târziu, cu prilejul rostirii unui protest, destul de energic, la o întrunire publică contra suspendării
ziarelor „Românul" şi „Nichipercea" (28 Septembrie 1859).
Cu toată deziluzia provocată de Alexandru Ion Cuza, Eugeniu Carada n-a fost omul care să saboteze un început de faptă bună, ori de la cine ar fi venit. Aşa se explică de ce a
aprobat cu entusiasm reformele anunţate de Cuza Vodă.
Viaţa şi opera lui Eugeniu Carada, pentru a fi înţeleasă, trebuie încadrată în iureşul evenimentelor din timpul renaşterii noastre naţionale. Aşa dar, să revenim la 1857 când Carada,
cunoscut pentru ideile sale democratice înaintate şi pentru activitatea depusă pentru ridicarea situaţiei „economice şi sociale a oraşului", este ales (la vârsta de
25 ani neîmpliniţi) de proprietarii cu drept de vot din mahalaua Schitul Măgureanu, deputat în Consiliul municipal al Capitalei. Alegerea aceasta era recunoştinţa cetăţenilor în slujba
intereselor cărora Eugeniu Carada îşi pusese de multe ori activitatea sa. Popularitatea de care se bucură la vârsta aceasta creşte mereu şi la 1866 este din nou ales în Consiliul comunal,
exercitând autoritatea de primar până la 1869, când cere să fie înlocuit în această demnitate, rând pe rând, de către prietenii săi Costache Panaiot, mare negustor şi Dr. P. Iatropolu.
Cu toate că nu deţine decât postul de ajutor de primar, Eugeniu Carada este acela care conduce efectiv gospodăria comunală. Sub conducerea şi din iniţiativa lui se înfăptuiesc
lucrări edilitare de mare importanţă, cum ar fi canalizarea Dâmboviţei, construirea abatorului aşa cum văzuse el prin streinătate, introducerea iluminatului cu gaz aerian, limitarea razei
oraşului şi trasarea arterelor principale de comunicaţie din Bucureşti. Toate acestea sunt opera lui Eugeniu Carada, care a ştiut să-şi impună părerile oriunde şi oricând. înfăptuirile
acestea ne vorbesc la tot pasul de Eugeniu Carada, încât şi în zilele noastre se profilează, tot mai puternică, personalitatea şi prestigiul autorităţii sale.
Munca depusă de Eugeniu Carada pe tărâmul politic nu i-a fost niciodată răsplătită îndeajuns. Ba din contră, s-au găsit mulţi cari au căutat să-i întunece mantia aureolată a hărniciei
sale pusă desinteresat în slujba ţării, pe care o voia pe acelaş plan de cultură cu ţările din occident. Oricât de mult se va scrie despre progresele făcute în ultimii cincizeci de ani de către
ţara noastră, nu se poate ca numele lui Eugeniu Carada să nu figureze printre cei dintâiu sprijinitori ai culturii şi vieţii economice româneşti. Prea dezinteresat a fost Eugeniu Carada şi
prea măre la suflet, la înfăptuiri şi la preconizări de tot felul, pentru ca să fie dat uitării cu atâta uşurinţă. Personalitatea lui se ridică tot mai magnifică peste trecutul ţării româneşti la
desvoltarea căreia a contribuit într-o mare măsură. Preocuparea zilnică a celui care a întemeiat Banca Naţională, era aceea a unui nabab îngrijorat de soarta viitoare a averii. Pe Eugeniu
Carada îl interesa în acelaş grad viitorul ca şi prezentul. Pentru el durata unei înfăptuiri era problema cea mai de preţ, a cărei deslegare căuta s-o aibe în acelaş timp cu înfăptuirea ei.
Persoana sa îl interesa prea puţin, aşa se şi explică temeinicia realizărilor sale pe teren economic. Dotat cu multă inteligenţă, Eugeniu Carada şi-a dat seama de rostul culturii în
viaţa unui om şi a plecat la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile. Problemele economice l-au preocupat mai mult decât orice alte ştiinţe. O ţară cu o stare economică înfloritoare poate fi
oricând considerată ca o forţă de care se ţine seama în orice împrejurare. Numai pe cale economică se poate ridica şi impune atenţiunii streinătăţii o ţară. Călăuzit de asemenea idei,
Eugeniu Carada şi-a organizat restul activităţii sale.
Hotărât să-şi înmulţească bagajul cunoştinţelor, Eugeniu Carada preferă Parisul în locul oricărui alt oraş european. Acolo avea să îndeplinească şi o importantă misiune cu care-1
însărcinase comitetul anticuzist. într-adevăr, după urcarea pe tron, Vodă Cuza prin unele măsuri pripite nemulţumeşte pe mulţi naţionalişti între cari se aflau şi Eugeniu Carada, Ion C.
Brătianu, Anastase Panu, C.A. Rosetti şi alţii. Toată viaţa, aceştia n-au iertat nefericitului domnitor ezitarea de a pătrunde cu trupele în Ardeal pe vremea când a izbucnit răsboiul
Franco-Austriac. Atitudinea şovăelnică a lui Alexandru Ion Cuza a fost în detrimentul românilor, şi Eugeniu Carada credea că numai atunci, şi chiar în timpul revoluţiunii polone când
Austria era preocupată cu răscoalele, s-a pierdut cel mai bun prilej pentru împlinirea idealului naţional, prin crearea unui Stat naţional care să cuprindă pe românii de pretutindeni. Cel
mai frumos act de justiţie a cărui înfăptuire Eugeniu Carada a sprijinit-o efectiv toată viaţa, a întârziat din cauza lipsei de îndrăsneală a lui Cuza Vodă. Acesta a fost şi un motiv mai
mult pentru membrii coaliţiunii ca să hotărască detronarea Domnitorului şi chemarea pe tronul Principatelor a unui Principe strein. Mai înainte de a se porni la fapte, Comitetul
anticuzist se informează la Puterile streine din apus şi mai ales la Franţa, dacă „la caz de vacanţă a gospodarului şi a unui guvern provizoriu, Principatele puteau fi expuse unei
intervenţii colective ori separate din afară şi dacă ele pot nădăjdui a dobândi un Principe strein". Informaţiunile acestea trebuia să le caute Eugeniu Carada împreună cu Anastase Panu,
fost Preşedinte al consiliului de miniştri şi Caimacam al Moldovei. Amândoi se hotărăsc să plece la Paris. Eugeniu Carada porneşte spre capitala Franţei la începutul lunii Noembrie
1863, singur, căci tovarăşul său Anastase Panu, din motive care nu au putut fi dovedite nici până azi, a părăsit ţara abia după patru luni, adică în Martie 1864.
Ajuns în Paris, Eugeniu Carada caută să pregătească în primul rând o atmosferă prielnică misiunii sale. El încearcă, şi isbuteşte în parte, să ceară şi să dobândească asentimentul
francezilor pentru detronarea lui Alexandru Ion Cuza şi înlocuirea lui cu un prinţ strein. Ager la minte cum era, Eugeniu Carada îşi dă seama că asemenea înfăptuiri nu pot avea sorţi de
isbândă decât cu concursul prietenilor. După îmbolnăvirea lui Anastase Panu (care a trebuit să stea la un spital de boli nervoase câteva luni), Eugeniu Carada face cunoştiinţa multor
oameni politici ai Franţei, scriitori şi gazetari, printre cari cităm pe Camille Flammarion, Bataillard, Petit Laroche, marele financiar, şi alţii. Aci, în capitala Franţei, prima sa grije este
aceea a unei propagande insistent întreţinută în favoarea Principatelor şi mai ales în favorea coaliţiunii. Stabilit în Carefour de l’Observatoire 1, cunoscând şi întreţinând legăturile cu
personalităţile proeminente ale vieţii politice franceze, cari puteau fi de un real folos în ce priveşte evenimentele externe, Carada informează pe aceştia despre adevărata situaţie din
Principatele româneşti, preconizând în acelaş timp şi modul de îmbunătăţire a acesteia. La sosirea lui Anastase Panu în Paris, Eugeniu Carada avea deja, în urma sa, o activitate bogată,
desfăşurată alături de aceea a fraţilor Dumitru Brătianu - stabilit la Londra unde depunea mari sforţări pentru a face cercurile politice de acolo să simpatizeze cu dorinţele românilor şi
având concursul Lordului Palmerston şi al altor membri ai Parlamentului englez - Ion C. Brătianu, fraţilor Nicolae, Ştefan şi Alexandru Golescu, Ion Ghica şi alţii. Sorţii de izbândă
pentru îndeplinirea misiunii lor la Paris începeau să-şi arate roadele, dacă evenimentele ulterioare nu s-ar fi precipitat şi dacă membrii coaliţiunii ar fi privit cu ochi buni reforma agrară
pe care înseşi vremurile o cereau.
La locuinţa sa din Carefour de l’Observatoire 1, aveau loc zilnic consfătuiri. Acolo se analizau cu o stăruitoare prudenţă nu numai problemele care interesau pe cei doi români, ci şi
diferitele curente politice ce frământau tot mai insistent popoarele europene. Progresele ce se făcuseră în toate domeniile de activitate umană în ultimul deceniu impuneau şi oamenilor
politici adaptarea la nouile schimbări, de aceea, uneori, discuţiunile din camera tânărului român, care voia să-şi servească ţara, fiindcă pentru asta venise la Paris, erau totdeauna aprinse
şi interesante. Cu acest prilej Anastase Panu şi Eugeniu Carada cunosc pe Jules Ferry, Contele de Chaudory, Ubicini, Gambetta, marele revoluţionar de mai târziu, Louis Blanc cu care
va întemeia gazeta „L’Homme Libre", în paginile căreia îşi va desvolta ideile strecurând articole favorabile românilor; Prinţul Constantin Vrede, Talandier, Duffaure, Eiffel, Valerian de
Panaief, Hebrad, Floquet şi alţii. Cu aceştia, Eugeniu Carada leagă o strânsă prietenie. Tot prin 1864, cunoaşte şi pe primul redactor de la ziarul „Le Siecle“, Martin, pe Forcade,
redactor pentru partea politică a revistei săptămânale „La Semaine Financiere", iar Anastase Panu, printr-o împrejurare fericită, cunoaşte şi el pe d’Alton Shee, gazetar de mâna întâia.
Puşi în curent cu misiunea lor la Paris, aceştia îmbrăţişează şi susţin în coloanele gazetelor lor, cu toată căldura, cauza românească creind acel curent politic care a dus la detronarea
lui Cuza. După o lună de la sosirea lui Panu la Paris, Eugeniu Carada, în înţelegere cu prietenul său, vine în ţară pentru a informa coaliţiunea de rezultatele obţinute la Paris şi a mai
primi instrucţiuni, mai ales că pe timpul şederii sale în capitala Franţei luase contact şi cu Prinţul Napoleon, care îşi dăduse în parte asentimentul pentru coroana României, cu
condiţiunea ca
Adunarea naţională să voteze mai întâi reforma agrară, după care să urmeze alegerea sa ca Domnitor.
 Informând coaliţiunea de ceea ce se putuse face la Paris, o parte dintre membrii dreptei se împotrivesc oarecum soluţiunii cerută pentru împroprietărirea ţăranilor clăcaşi. Amărât că
nu poate convinge pe toţi membrii coaliţiunii despre necesitatea unei imediate îndepărtări a lui Alexandru Ion Cuza, Carada ia drumul Parisului pentru a duce şi tovarăşului său
Anastase Panu noui instrucţiuni în vederea activităţii lor viitoare.
La 2 Mai 1864 Mihail Kogălniceanu disolvă Camera şi face împroprietărirea ţăranilor, consolidând oarecum situaţia internă a Domnitorului pentru mult timp, cu toate că această
îndrăsneaţă şi radicală reformă era în dependinţă şi de înalta Poartă căreia nu-i prea conveneau asemenea înfăptuiri. Nimeni nu se aştepta la un asemenea act şi cu atât mai puţin
membrii coaliţiunii.
în acest timp Prinţul Napoleon ceruse audienţă împăratului de la care intenţiona să capete unele asigurări în ce priveşte situaţia sa şi a familiei sale, în cazul când ar fi primit tronul
României.
Ceea ce a urmat se ştie: împăratul şi-a dat asentimentul, dar era prea târziu. Tarăgăneala conservatorilor era aspru criticată de Eugeniu Carada, care credea că suindu-se Napoleon
pe tronul Principatelor, ar fi intrat în răsboiul de la 1866 alături de Italia şi Prusia şi am fi avut rara ocaziune de a se fi unit Transilvania şi Bucovina cu Patria mamă, încă de pe atunci.
El socotea că Franţa s-ar fi mărit şi n-ar mai fi suferit înfrângerea de la Sadova.
Ştirea loviturii de Stat de la 2 Mai 1864 îl găseşte pe Carada în Ungaria, în drum spre Paris, fără a-1 abate câtuşi de puţin din hotărârea sa care în ultima esenţă era tot detronarea lui
Cuza. în urma acestei veşti, boala de care suferea Anastase Panu se agravează aşa de mult, că a fost nevoie să părăsească pe Carada, care a trebuit să ducă mai departe lupta cu aceeaş
demnitate.
Lucrurile se prezintă de data aceasta puţin mai complicate, dar în niciun caz mai greu de rezolvat. Tot ce era necesar pentru împlinirea dorinţelor membrilor coaliţiunii era timpul.
în urma acestei lovituri, Domnitorul Alexandru Ion Cuza atrăsese de partea sa aproape întreaga pătură ţărănească, pe care putea oricând să pună temeiu. Reformele trebuiau recunoscute
şi de Turcia pentru a putea fi aplicate în deplină libertate. Pentru aceasta, Alexandru Ion Cuza se hotărăşte a merge la Constantinopole la 25 Mai 1864. Coaliţiunea, văzând că
Domnitorul stăruie şi mai departe pentru completa îndeplinire a protocoalelor către Poartă, a căutat să trimită pe cineva la Constantinopole pentru a-i pune oarecari piedici. Acel cineva
care era cel mai indicat nu putea fi altul decât Anastase Panu, căruia Principele Dumitru Ghica, conducătorul efectiv al coaliţiunii, i-a scris din Bucureşti, îndemnându-1 să facă tot ce-i
stă în putinţă şi să meargă neapărat la Constantinopole ca să zădărnicească recunoaşterea de către Turcia a reformei agrare făcută de Cuza. Cum Anastase Panu bănuia că va face drumul
degeaba, renunţă şi nu se duce, rămânând mai departe la Paris unde, cu toată boala lui care se înrăutăţea din zi în zi, este de un real folos lui Eugeniu Carada. Tot cam în acelaş timp,
Eugeniu Carada vizitează pe Victor Hugo, pe care credea că-1 va putea convinge să ia apărarea cauzei românilor. Din insula Guernessey unde locuia Victor Hugo, Eugeniu Carada
urmăreşte cu toată atenţiunea desfăşurarea evenimentelor politice din Principate, despre care este informat la timp atât de Panu, cât şi de prietenii din ţară.
Eugeniu Carada nu rămâne prea încântat nici de primirea lui Victor Hugo, nici de acesta însuşi. îl preţuieşte mai mult ca om de litere decât ca pe un mare om politic, după cum
trecea pe atunci. Un om politic trebuie să aibă, în primul rând - în afară de răspunderea faptelor sale - şi oarecare simţ de prevedere, ceea ce nu se poate spune că avea autorul lui
„Hernani“. Rugat insistent de Carada să susţină în articolele sale cauza României, Victor Hugo promite, dar nu se ţine de cuvânt. „Mi-a promis, dar n-a făcut nimic, spunea în urmă
Eugeniu Carada. I s-a părut că românii nu sunt vrednici să se ocupe el de ei. Era prea plin de el însuşi. Un egoist vanitos, dar ce talent?!...“
Din vremea când a fost în insula Guernessey au rămas unele scrisori către Anastase Panu, în care-1 felicita pentru că „n-a mers la Constantinopole 11. între altele Eugeniu Carada
spune că „la Guernessey sosirea sa a fost o surprindere şi o plăcere. Sunt mulţumit aci, scrie el, şi mă simt ca în familia Rosetti, sunt foarte mult sărbătorit şi iubit 11... „Cred că ai făcut
bine de n-ai mers la Constantinopole. într-adevăr n-ai fi avut ce face acolo. Lucrările oculte lângă streini nu se cuvin amicilor libertăţii. Nu mă mir că Dimitrie Ghica ţi le cere. Deprinşi
a cerşi toate de la streini, incapabili de a da mâna la un avânt propriu naţional, ei caută scăparea acolo unde cred c-o pot găsi 11. Iar după ce vorbeşte de democraţie şi de libertate, arată că
acestea două nu se pot avea „decât prin presă şi revoluţiune11. „Să urmezi, spune el mai departe lui Panu, calea ce ai apucat în această chestiune care este singurul mijloc demn şi
onorabil . Ţara va judeca, cum zici şi dumneata, de-i convine sau nu situaţia ce i-a creat-o Cuza şi va hotărî... Crezi că se va ridica vreun glas contra acestei lovituri? Eu unul n-o mai
cred.
Cuza a plecat la Constantinopole; n-ar fi fost o ocaziune favorabilă de acţiune? Cine ştie?... O scânteie mânuitoare... Cine o va arunca?...“ într-adevăr, Carada întreba dacă plecarea lui
Cuza la Constantinopole n-ar fi fost o binevenită ocaziune pentru a-1 detrona. Dar cine era s-o facă, dacă fruntaşii coaliţiunii şovăiau uneori, deşi le-ar fi plăcut să vadă pe Domnitor cât
mai curând îndepărtat? Nimeni nu îndrăsnea, fiecare se ferea să ia focul cu mâna lui. Dacă Eugeniu Carada s-ar fi găsit în ţară, credinţa noastră este că el ar fi fost singurul capabil care
să-şi ia o astfel de răspundere. în schimb era din cale afară de scandalizat pentru plecarea lui Cuza la Constantinopole, deoarece prin aceasta se ştirbea din prestigiul şi autonomia ţării.
în urma intervenţiei personale şi a explicaţiunilor date înaltei Porţi, Alexandru Ion Cuza obţinând din partea Turciei recunoaştera loviturii de Stat de la 2 Mai 1864, rămânerea celor
doi reprezentanţi la Paris nu-şi mai avea rostul. De aceea Eugeniu Carada, după ce se consfă- tueşte cu Anastase Panu, se decide a rămâne mai departe în capitala Franţei pentru a pune
la cale o propagandă prin presă, defavorabilă lui Cuza. Panu revine în ţară, unde expune punctul de vedere al lui Carada, ceea ce comitetul coaliţiunii aprobă. în acest scop Eugeniu
Carada leagă alte prietenii noui cu scriitorii şi gazetarii de talent ai timpului şi deslănţuie o înverşunată campanie defavorabilă lui Cuza, luând şi el parte cu numeroase articole. Tot pe
atunci şi înainte ca Panu să revină la Bucureşti, Carada, care se găsea încă la Guernessey, îi scrie arătându-i cum este privită de streinătate ducerea lui Cuza la Constantinopole.
„Intervenirea Stambulului este negreşit cea mai mare lovitură dată autonomiei noastre, scrie Eugeniu Carada, şi Cuza justificând faptele sale înaintea Padişahului, face mai mult decât
un act de vasalagiu, face o crimă de lese naţionalitate. El înjoseşte, umileşte naţiunea, feşteleşte voinţa expresă (fie chiar printr-un mod fraudulos) a celor 700.000 votanţi, supunând-o
sancţionării turcului. Cine loveşte libertatea ţării sale, va lovi onoarea ei, fără ruşine. Dar cel ce săvârşeşte o mişelie va mai săvârşi multe altele“. Mai departe Carada se revoltă contra
acestor procedee de vasalagii, cum le numeşte el, şi cere ca „democraţia să protesteze contra oricărei intervenţii care ar vătăma autonomia naţională 11 a ţării.
Cu toată strădania lui Eugeniu Carada şi a lui Anastase Panu de a împiedidca fie recunoaşterea loviturii de stat de la 2 Mai 1864, fie alte reforme anunţate de Cuza, lucrurile au fost
cu neputinţă. Şi mai cu neputinţă era şi urcarea prinţului Napoleon pe tronul Principatelor, mai ales că situaţia internă se limpezise. Cuza ştiuse să speculeze întorsătura evenimentelor şi
era deocamdată stăpân pe ea. După câteva luni de întârziere prin capitala Franţei, Carada revine în ţară. încă de pe când se găsea la Paris se gândea la o acţiune comună a Statelor
balcanice, precum şi a celor populare ce se găseau sub stăpânirea austriacă, care ajutate de marile Puteri occidentale să se poată desrobi. în acest scop, Carada şi întocmeşte un plan
studiat până în cele mai mici detalii.
Ca să ducă la o reuşită sigură, acest plan trebuia pus în aplicare numai printr-o revoluţiune bine pregătită care să isbucnească deodată în toate statele subjugate. „Totul depindea,
spune în volumul său d. Romaşcanu, de energia cu care făclierii idealurilor revoluţionare aveau să răscoleacă massele, deşteptându-le sentimentul naţional. Concepând acest uriaş plan
revoluţionar, Eugeniu Carada era preocupat în primul rând de viitorul patriei sale.“
Pentru a pune planul în alicare, Eugeniu Carada trece hotarele ţării spre a lua contact cu reprezentanţii mişcărilor naţionale din statele respective. întâlnirea cu Rieger, conducătorul
naţionaliştilor cehi, l-a dezamăgit. Acesta i-a explicat că o asemenea acţiune ar risca să eşueze, mai ales că situaţia politică din Imperiul Habsburgic era destul de bună, momentan. Cu
tot refuzul şi cu toată decepţia întâlnită la Rieger - cu care de altfel a rămas prieten, întreţinând în tot restul vieţii o vastă corespondenţă din care nu s-a păstrat nimic - Eugeniu Carada,
al cărui spirit revoluţionar era neîmpăcat, cunoaşte din fericire pe Joseph Mazzini, marele revoluţionar italian cu care se înţelege de minune asupra unor puncte comune. Pe semne că
amândoi erau constituiţi din acelaş aluat revoluţionar. Ceea ce a contribuit la apropierea sufletească a acestor doi oameni erau tocmai ideile pentru care luptau şi care-şi aveau acelaşi
drum. Numai aşa se explică cum a devenit Carada unul dintre cei mai devotaţi propagandişti ai lui Mazzini, riscându-şi de multe ori chiar viaţa pentru a merge la Veneţia, care era încă
sub stăpânirea austriacă, să ducă ordine şi informaţiuni organizaţiunilor revoluţionare mazziniste. Eugeniu Carada întreţine o mare corespondenţă cu Mazzini şi tot în acest timp îşi ţine,
la zi, un memorial în care notează mersul evenimentelor paralel cu acţiunea desfăşurată de el. Din toate aceste însemnări nu ni s-a păstrat decât o singură scrisoare, al cărei interes istoric
este destul de important. „Dacă vom isbândi, prin forţarea evnimentelor, să căutaţi a profita de ele pentru Dvs. şi pentru noi, scrie Mazzini lui Carada... în orientul european nici Dvs.,
nici Grecii, nici Slavii, n-o să puteţi rezolva chestiunea libertăţii fiecare în parte şi fiind izolaţi. Faceţi totul pentru a vă înţelege.“ Aceste câteva rânduri citate nu erau simple vorbe, ci
sfaturi folositoare în asemenea împrejurări.
Legăturile lui Eugeniu Carada cu Mazzini sunt explicabile, ele având drept criteriu întronarea democraţiei printr-o revoluţie europeană şi cu concursul tuturor păturilor sociale. Este
caracteristic faptul de a vedea pe Eugeniu Carada, crescut la şcoala libertăţii, nutrind idei liberale, alături de un revoluţionar intransigent ca Mazzini. Aceasta a făcut-o numai din
dragostea ce avea pentru marele revoluţionar italian, care-i dăduse delegaţie să lucreze pentru a răscula Italia şi Austria, în sens republican, pentru a „stabili graniţele statelor" în raport
de naţionalităţi. Dacă ideea s-ar fi putut înfăptui, convenea de minune românilor. Numai aşa ne putem da seama de ce Eugeniu Carada s-a alăturat şi a sprijinit pe Mazzini în acţiunea lui
revoluţionară. „Am plecat din Londra cu plenipotenţa lui Mazzini", spune Carada, în Veneţia, pentru a pune la cale o revoluţie contra regimului austriac. Cu mare greutate a putut să
pătrundă în Franţa şi numai datorită curajului şi stăpânirii de sine a făcut impresie bună subprefectului, care voia să-l reţină pentru cercetări la poliţie. Până la graniţa italiană Carada
călătoreşte nesupărat; aci însă - pe semne că poliţia prinsese de veste - lucrurile încep a se complica. Dar, are norocul să intre pe mâna unui ofiţer - probabil mazzinist, care îi poceşte
numele când controlează paşapoartele, numai să-i poată permite intrarea în ţară. „Signor Caradia..., strigă ofiţerul să-i dea paşaporatul vizat, dar el corectează fără a-şi da seama
„Carada, domnule ofiţer". „Caradia, Cardia, se răsteşte din nou ofiţerul, şi-mi aruncă paşaportul vizat, spunea Eugeniu Carada de câte ori îşi amintea vremurile de atunci. Mi-a pocit
numele, numai să pot intra."
Intră în Veneţia, trage la un hotel al cărui proprietar, din fericire, era partizan al lui Mazzini. Acesta îi dă ca gondolier pe un tânăr bine făcut şi deştept. Lui Carada i-a făcut impresia
că ar fi un poliţist, căci aducea des vorba despre politică. Discuţia cu gondolierul i-a plăcut aşa de mult lui Carada, încât la întoarcere a întrebat numai decât pe hotelier cine este. „Un
mare pictor din oraşul nostru, pe care l-am rugat să facă pe gondolierul dumneavoastră, ca să nu afle poliţia ce faceţi aici", a răspuns acesta. La Veneţia n-a rămas prea mult Eugeniu
Carada, deoarece nu voia să aibe neplăceri cu poliţia. A mers deci la atelierul pictorului improvizat în gondolier, unde a admirat numeroase lucrări, după care s-a înapoiat la Paris.
Mai târziu, tot din îndemnul lui Mazzini merge la Viena, unde încearcă a convinge pe Rieger să răscoale naţionalităţile subjugate, din imperiul austriac. Rieger s-a opus şi lucrurile
au rămas baltă, Eugeniu Carada alegându-se cu energie cheltuită zadarnic şi cu un portret al acestuia „dat în ziua plecării din Wiena", după cum el însuşi a scris pe dosul tabloului. După
cum am mai spus legăturile dintre Carada şi Rieger şi adepţii acestuia s-au păstrat multă vreme în urmă. Carada aştepta nerăbdător limpezirea situaţiei ca să poată răscula, aşa cum se
înţelesese cu Rieger şi cu adepţii acestuia, naţiunile subjugate. Cu toate că ideile lui Carada nu s-au putut împlini atunci, el nu şi-a putut pierde o clipă răbdarea şi tot restul vieţii a
devenit un scop pentru închegarea unităţii românilor de pretutindeni. Atâta convingere şi elan punea într-o acţiune care ar fi putut, cât de puţin, sluji acest ideal, încât era deajuns să i se
pomenească de unire că faţa i se acoperea de acea lumină a satisfacţiei personale, chipul lua înfăţişarea martirilor cari n-au ştiut să se resemneze în faţa primejdiei. Pentru el lunecuşul
discuţiilor pe panta revendicărilor naţionale româneşti lua proporţii de sărbătoare. Toată fiinţa aparţinea din momentul acela ideii, lui îi rămânea înfăptuirea care avea să se resfrângă -
ca o năzuinţă - deasupra veacurilor.
Dar să revenim înainte de 1859, când Eugeniu Carada colaborează la gazetele timpului şi ia cuvântul la diferite întruniri apărând des- interesat clasele producătoare. De pe atunci
durează legăturile sale cu fruntaşii vieţii economice: George Heliade, Panaiot Nacu, Chiriţă şi atâţia alţi fruntaşi ai vieţii politice, printre cari membrii partidului naţional, alături de cari
va lupta nutrind aceleaşi idei şi arzând pe flacăra aceloraş entusiasme naţionale, până târziu. Tot de pe atunci i-au rămas întipărite în minte neajunsurile din partea guvernelor.
Situaţia internă era destul de neclară şi agitată, presa românească era, am putea spune, prigonită pe toate căile prin cenzură, suspendări de gazete, amenzi şi arestări de ziarişti, cu un
cuvânt Presa era pusă la tot felul de grele încercări şi mizerii din partea autorităţilor. „Când stăpânirea închidea «Românul» apăreau alte foi în locu-i“. Aşa dar nu este de mirare dacă la
24 Septembrie 1859, guvernul se vede silit să suspende gazeta lui C.A. Rosetti, precum şi „Nichipercea“ condusă de N.T. Orăşanu, pentru simplul motiv că „uitând respectul datorit
ocârmuirii“ atacaseră pe ministrul de interne Nicolae Creţulescu. Un grup de partizani ai lui C.A. Rosetti întocmesc o petiţie în care protestează contra suspendării celor două ziare,
cerând deplină libertate pentru presă. Protestul este înaintat domnitorului Alexandru Ion Cuza, care-1 transmite la rândul său numaidecât guvernului. Pentru 27 Septembrie 1859,
semnatarii aceluiaş protest organizează şi o adunare în sala Bossel, la care iau parte numeroşi cetăţeni, admiratori ai celor din partidul naţional, din care făceau parte Ion C. Brătianu,
Eugeniu Carada, C.A. Rosetti şi alţii. Camarila din jurul Domnitorului insuflă acestuia ideea că manifestaţia este îndreptată contra sa, şi Nicolae Creţulescu, ministru de interne, pentru
a-şi motiva măsurile represive contra gazetelor suspendate, se şi grăbeşte să dea ordin poliţiei să aresteze pe fruntaşii găsiţi la această adunare. Măsura aceasta nechibzuită viza, de
altfel, compromitera partidului naţional şi intimidarea membrilor săi. Poliţia provoacă un scandal enorm cu această ocaziune, fără a duce la vreun rezultat satisfăcător pentru guvern.
Sunt arestaţi şi daţi în judecată C.A. Rosetti, M. Kinezu Eugeniu Carada, N.T. Orăşanu, Grigorie Serurie, Ioniţă Golescu Valentineanu, directorul ziarului „Reforma 41 şi alţii. Toţi erau
arătaţi ca iniţiatorii manifestaţiei de antipatie contra lui Cuza şi sortiţi să înfunde închisorile. La început s-a dat proporţii scandalului, pentru ca la urmă toată socoteala să se reducă la un
simplu scandal politic provocat de guvern şi la un proces din care ies învingători acuzaţii, însuşi Mihail Kogălniceanu pledează pentru cei arestaţi şi Justiţia, ai cărei membri, deşi erau
la discreţia guvernelor, îi achită.
După ce în 1860 C.A. Rosetti ajunge ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, se hotărăşte să încredinţeze „Românul" celor mai destoinici redactori ai săi, cari să continue mai
departe, deoarece nouile şi multiplele ocupaţii de la Minister nu-i mai permiteau a se îngriji de gazetă. Şi într-un număr din „Românul" apare hotărârea imprimată pe prima pagină, prin
care C.A. Rosetti întărea public conducerea efectivă a ziarului, lui C.D. Aricescu şi Eugeniu Carada, amândoi redactori la numitul ziar. După plecarea lui Aricescu, rămâne Eugeniu
Carada, singur, să ducă mai departe treburile ziarului până la 1871, ca prim redactor. Pe atunci o gazetă se scotea cu multă greutate, iar primul redactor făcea de multe ori pe corectorul,
expeditorul, administratorul şi în sfârşit tot ce necesita bunul mers la unei gazete mari. Aricescu a părăsit după o săptămână readacţia „Românului".
Cu toate că situaţia politică internă şi externă se menţinea la acelaş nivel de nemulţumiri, mişcarea anticuzistă lua din zi în zi proproţiuni, mai ales că Domnitorul, pentru a avea
concursul moral al lui Napoleon al IlI-lea acordase concesiunile „tuturor furniturilor necesare armatei române" lui Godillot, care se credea că ar fi copilul natural al acestuia. Contractul
acestor concesiuni este reziliat de Eugeniu Carada mai târziu, când a isbutit să obţină în schimbul sumelor plătite construirea halelor mari din Bucureşti (1867), Iaşi şi Craiova, precum
şi statuia „Janei d’Arc". Soarta acestei statui a fost de la început oarecum curioasă pentru ca să nu facă obiectul unor sumare lămuriri.
Suntem în 1862, când Eugeniu Carada se logodeşte cu fiica lui C.A. Rosetti, rămânând în această situaţie doi ani. în acest timp se duce la Paris pentru a audia cursurile marilor
învăţaţi ai timpului.
îl pasionează mai ales cursurile de ştiinţe economice ale profesorului Chevalier. După înapoierea din Franţa, căsătoria cu fiica lui Rosetti nu mai are loc.
Privitor la ruperea acestei logodne, d. Caton Theodorian, nepotul marelui dispărut, ne spune că pe când se afla la Paris, Eugeniu Carada a trimis logodnicei sale un portret. Sosit în
ţară, s-a dus să-şi vadă viitoarea soţie şi aflându-se singur în camera de primire, aruncă ochii pe o masă unde erau câteva fotografii. Din întâmplare vede portretul lui care zăcea jos la
picioarele mesei. L-a ridicat şi introdus în buzunar. După îmbrăţişerile de rigoare, Carada a întrebat-o:
- Ai primit ultimul meu portret?
- Cum nu? L-am pus într-o ramă frumoasă şi l-am aşezat la loc de cinste.
Căutându-1, desigur, nu l-a mai găsit, dar logodna a fost ruptă definitiv chiar a doua zi, căci Eugeniu Carada nu se preta la jongleriile minciunii şi nu ierta niciodată minciuna, deşi
se credea că la intransigenta sa hotărâre ar fi contribuit şi d-na Rosetti pe care el însuşi ar fi auzit-o dintr-o cameră alăturată „cu câtă ură vorbea" despre el. înapoierea inelului n-a fost
niciodată uitată de d-na Rosetti, care ar fi dorit o răsbunare imediată contra lui Eugeniu Carada, cu toate că prietenia dintre acesta şi C.A. Rosetti nu s-a răcit toată viaţa lor. Carada a
mai fost logodit şi cu nepoata lui Michellet, d-ra Jeanne Dumesnil, de care s-a despărţit, tot aşa, înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile (1873). Cauza a fost dorul de ţară. La
insistenţele soţilor Dumesnil, cărora le părea rău a se despărţi pentru mult timp de singura lor fiică, de a rămâne în Franţa şi a deveni astfel cetăţean francez, Eugeniu Carada răspunde
cu părăsirea imediată a Parisului venind în ţară. Pe Jeanne Dumesnil a iubit-o mult, dar mai puternică a fost dragostea de patrie. Aceasta a biruit orice sentimente omeneşti înfiripate în
cei câţiva ani de şedere la Paris. Deşi ţinea la nepoata lui Michellet, pe care ar fi voit s-o aibe tovarăşă de viaţă, dorul de ţară l-a mânat spre pământul în care părinţii şi strămoşii săi îşi
dorm somnul de veci.
Jeanne Dumesnil s-a căsătorit apoi, după câţiva ani, cu pictorul Paul Budouin. Contemporanii lui Eugeniu Carada credeau că fiica lui Dumesnil ar fi fost fata naturală a lui Ion C.
Brătianu. Dacă era sau nu adevărat noi nu am putut afla, aşa că dăm această versiune cu toată rezerva.
Cât priveşte pe fiica lui C.A. Rosetti, Eugeniu Carada a iubit-o cu adevărat şi ruperea logodnei l-a durut mult. Plecarea lui în Franţa, sub pretext că „ar mai voi să studieze ceva",
este în legătură directă cu această logodnă. „Am făcut bine că am rupt logodna, fiindcă aşa cum
ţineam la ea, ori o omoram, ori mă omoram eu“, spunea adeseori Carada. Cu totul altfel vorbeşte despre Jeanne
Dumesnil „...când am rupt logodna, am zis Doamne-ajută, din cauza intrigilor cari se ţesuseră în jurul nostru 11.
De aceste intrigi el credea că nici soţia lui C.A. Rosetti n-ar fi fost streină.
Despre bătrânul Michellet, Carada avea, în schimb, o admiraţie deosebită. îl cunoscuse personal şi aflase
din gura marelui scriitor francez multe adevăruri şi numeroase neînţelegeri familiare la care-1 expusese viaţa.
Pe când se afla la Paris, Carada vizitează o expoziţie de sculptură a unui renumit artist. Acolo observă
statuia Jeanei d’Arc, pe care, din cauza preţului şi dimensiunilor mari nu o cumpăra nimeni. Carada întrebă pe
sculptor dacă poate să-i modifice unele părţi şi să o transforme în statuia unui voevod român. El îi dă toate
explicaţiunile în acest sens, schiţându-i şi portretul voevodului, întregitor de ţară, Mihai Viteazul, după care
sculptorul a executat lucrarea până la urmă. Cu toate că pe soclul monumentului era scris „domn şi stăpânitor a
toată Ţara Românească, al Transilvaniei şi Moldovei 11, guvernul din 1875, în urma ameninţărilor
reprezentantului austriac din Bucureşti, a „schimbat pe Mihai Viteazul în Caimacam domnesc locţiitor al
Transilvaniei11.
în pas cu timpul, guvernele instituiau asupra ţării un fel de dictatură. Măsurile din ce în ce mai excepţionale
pe care înţelegeau să le ia pentru menţinerea ordinei interne, îndrituesc şi creştera nemulţumirilor. Politica era
pătimaşe, se făcea poate cu mai multă patimă decât în zilele noastre.
Convenţia de la Paris, din 1858, rezervase Principatelor un regim electoral restrâns, care dădea conducerea
Statului pe mâna marilor proprietari rurali ori urbani. Lucrurile ar fi mers bine dacă marea proprietate rurală ar fi
fost reprezentantă de vechia boerime. Locul acesteia începuse a fi luat de elemente streine înstărite ulterior,
elemente ce nu voiau inovaţii sociale. Tinerii boeri veniţi din străinătate unde fuseseră la învăţătură, se
înapoiaseră cu idei mult mai largi în ce priveşte viaţa socială. Curentul liberal îşi face loc creind numeroşi
adepţi, printre cari numim pe Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Anastase Panu şi Eugeniu Carada. Aceştia ţineau la
înfăptuirea cât mai neîntârziată a unor largi reforme electorale, în care sens, întocmesc un memoriu pe care-1
înaintează lui Cuza Vodă pe la mijlocul anului 1859. Intenţia lui Ion C. Brătianu şi a tovarăşilor săi era
întemeierea unei burghezii autochtone alături de o ţărănime înstărită; în schimb, adversarii reformelor
democratice luptau pe toate căile pentru împiedecarea înfăptuirii unor asemenea „năsdrăvănii“. Barbu Catargiu,
omul politic cu idei retrograde, dar de multe ori sănătoase, este unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai
dreptului de vot şi al împroprietăririi. El susţine că lărgirea dreptului de vot trebuie să vină în mod treptat, „ca o
consecinţă a stării economice şi a selecţiunii fireşti'1. După Barbu Catargiu dreptul de vot însemna înmulţirea
pretendenţilor la posturi şi funcţiuni publice înalte, ceea ce n-ar fi fost practic pentru o burghezie care abia de
acum încolo se ridică eco- nomiceşte. Dacă Ion Brătianu dădea exemple din Franţa care introdusese oarecari
drepturi electorale pentru mica burghezie, nu aceeaşi stare de lucruri se putea transplanta în Principatele
româneşti, deoarece acolo mica burghezie dobândise mai întâi puterea economică pentru ca să-şi poată
revendica şi pe cea politică. „Nu vă oprim Domnilor de a vă sui pe scara slujbelor, spunea Barbu Catargiu.
Niciodată nu aţi fost opriţi nici Dvs., nici părinţii Dvs. Vă rugăm însă să călcaţi mai încet, din treaptă în treaptă.
Nu voiţi a sări din capul de jos a scării la cel de sus, pe straşină. Fiind pasul prea mare, mi-e frică să nu cădeţi şi,
ceea ce ar fi mai rău, să cădeţi peste noi, cari vă privim cu atâta plăcere şi să nu ne rupeţi gâtul şi nouă şi vouă“.
Acesta era strigătul de alarmă al adversarilor dreptului de vot şi al împroprietăririi clăcaşilor, fără să bănuiască
neputinţa cuiva de a se opune frumoaselor idei democratice care-şi făceau loc, tot mai temeinic, printre clasele
sociale româneşti. Cuza Vodă fusese câştigat. Discursurile bătrânului om politic au exasperat pe vreun fanatic
adept al reformelor democratice, că în ziua de 8 Iunie 1862 la ieşirea de la o şedinţă agitată a Camerei, a fost
împuşcat. în această şedinţă Eugeniu Carada ceruse sărbătorirea zilei de 11 Iunie şi fusese refuzat. Pe când
mergea la braţ cu Beizadea Mitică Ghica, spre ieşire, auziră o pocnitură de armă şi văzură un stol de porumbei
sburând din clopotniţa Mitropoliei. - „Ce nebun o fi ăla să tragă ziua în porumbei?" a întrebat Mitică Ghica. A
doua zi (9 Iunie 1862), între cei cari sunt arestaţi se găsea şi Eugeniu Carada. Se credea că la asasinarea lui
Catargiu ar fi contribuit şi el, ceea ce era inexact. Misterul uciderii lui Barbu Catargiu nu s-a putut deslega nici
azi, cu toate că s-au făcut numeroase cercetări de istoricii vieţii noastre politice.
Adevărul în asasinarea bătrânului boer este cu totul altul şi nu este exclus ca însuşi Alexandru Cuza să nu fi
fost chiar aşa strein de această ucidere. Se crede că a fost omorât cu un foc de revolver de către prefectul poliţiei,
un anume Bibescu cu care Barbu Catargiu plecase într-o trăsură de la Cameră, iar trucul cu necunoscutul care a
tras în acelaş moment cu arma din dealul Mitropoliei să fi fost ceva aranjat mai dinainte pentru a masca
adevărul. Iată ce ne face să credem că Alexandru Ion Cuza voia să se scape de înfricoşatul conservator pentru a-
şi putea trece reformele nestingherit. Când procurorul Deşliu a voit să facă cercetări şi la momentul când era pe
urma adevăratului asasin pentru a nu fi compromis, Domnitorul l-a dat, pur şi simplu, afară pe procuror. Deşi
acest Bibescu era omul lui Barbu Catargiu, nu se putea conta pe el, deoarece era un mincinos şi un laş care a
putut foarte uşor să fie cumpărat.
însemnările lui Eugeniu Carada de pe timpul acesta, împreună cu memorialul şi Plenipotenţa de la Mazzini,
se găseau la Costache Ciocârlan spre păstrare, unde au fost distruse de un incendiu. Dacă aceste însemnări s-ar
mai fi păstrat, s-ar fi putut vedea cum a fost arestat „fără niciun ordin scris al Domnului Procuror", ridicat şi dus
la „prefectura poliţiei" pentru a fi pus apoi „la secret". Dus la închisoare fără a se fi dovedit că ar fi vinovat,
poliţia nu se mulţumeşte numai cu atât şi în prezenţa sa procedează la o percheziţie domiciliară amănunţită, de
unde ridică întreaga corespondenţă plus un revolver şi nişte steaguri cari serviseră la diferite manifestaţii.
Din închisoare Eugeniu Carada nu se dă bătut şi se adresaseză „procuratoriului criminal", ca unul care se
bucură de libertatea individuală şi-l roagă respectuos să-i trimită un „protest către d. procuratoriu al curţii de
casaţiune". în acest protest Eugeniu Carada reclamă pe acel din ordinul căruia fusese arestat, cerând a se lua
măsuri pentru respectarea art. 31 din Condica penală, care spunea că „orice pârât să fie în soroc de 24 ore, după
sosirea lui la casa de popreală, interogat". Ceea ce cerea Carada nu era decât respectul legilor, deoarece „regimul
constituţional era o realitate" şi în acelaş timp „egal pentru toţi". El nu înţelegea ca de acest respect al legilor -
pentru care a luptat toată viaţa - să fie lipsit, nu numai el, dar chiar şi cei cari într-adevăr ar fi fost vinovaţi. De
aceea în acel protest înaintat procuratoriului curţii de casaţiune nu se adresa numai pentru persoana lui - care
poate nu-1 interesa -, ci pentru tovarăşii ce fuseseră arestaţi odată cu el şi fără a fi mai vinovaţi decât el.
Rezultatul protestului a fost că tuturor deţinuţilor li s-au dat paturi pentru a se putea odihni şi după trei zile
au început să fie „cercetaţi" toţi deţinuţii. Cu ce era Eugeniu Carada învinuit şi cu cât contribuise la asasinarea
lui Barabu Catargiu, se vede din înseşi acuzaţiile - pentru noi cei de azi, neserioase - şi anume că „ar fi vorbit în
tutungeria fraţilor Claudescu" când ar fi fost de faţă trei necunoscuţi. „Bine vă face de vă sugrumă, ar fi zis
Carada, referindu-se la răscoala ţăranilor, căci când s-a ridicat preţul pâinii de Dimitrie Ghica la 23 parale,
nimeni nu s-a răsculat". Nevinovăţia şi-a dovedit-o destul de bine Eugeniu Carada arătând cum şi-a petrecut
timpul înainte şi după asasinarea lui Barbu Catargiu. Martori îi erau oameni serioşi ca Dimitrie Ghica, Arion,
Alexandru Florescu „şi chiar Prefectul actual al poliţiei". în susţinerea nevinovăţiei sale el protestează „nu
pentru persoană, ci pentru legalitate, care a fost violată prin aceste arestări nebazate pe niciun fel de cuvânt".
Era îndârjita sa atitudine de protest, nu apărarea sa într-o chestiune în care îl amestecaseră duşmanii politici,
ci mai degrabă un început din marea problemă democratică ce-1 preocupa atât de mult, anume libertatea
neştirbită şi constituţionalitatea nefalsificată de oamenii vremii. Ne-o spune chiar el în numitul protest,
precizând: „Cred că acelaş lucru s-a petrecut şi cu unii din ceilalţi arestaţi", nu numai cu el căruia însuşi C.A.
Rosetti, marele său prieten, îi sărise într-ajutor, luând „cuvântul de onoare al Procuroriului" că va fi pus în
libertate imediat. A rămas arestat însă până la 22 Iunie 1862.
Nevinovăţia sa o evidenţiază următoarea scenă petrecută cu un an înainte de asasinarea lui Barbu Catargiu.
Plecând de la C.A. Rosetti întâlneşte pe Cesar Boliac pe care-1 invită să ia ceaiul împreună cu generalul Cristian
Teii. Discuţia a lunecat uşor şi pe panta politicei interne şi, la afirmaţia Generalului că Domnitorul nu ar putea
„înfăptui reformele democratice ce i se pretind" fără suprimarea lui Barbu Catargiu, Eugeniu Carada se ridică
hotărât contra asasinatelor politice pentru orice fel de reforme utile. Generalul a dat din cap nedumirit făcând o
apreciere asupra amfitrionului: „Domnul Carada e încă prea tânăr"... şi abătând discuţia asupra altor probleme la
ordinea zilei.
Eugeniu Carada în convorbirile cu nepoţii săi le spunea că este încredinţat că uciderea lui Barbu Catargiu ar
fi fost pusă la cale de Cuza, cu ştirea lui Cesar Boliac şi a Generalului Christian Teii prin intermediul lui I.G.
Valentineanu şi cu a prefectului de poliţie Bibescu, aşa cum am arătat mai înainte.
Ori de cine ar fi fost ucis bătrânul boer conservator, cert este că asasinul nici după trei sferturi de veac n-a
putut fi aflat, aşa că misterul uciderii lui Barbu Catargiu nu a fost nici până azi deslegat.
Atmosfera politică din 1862 era destul de tulbure. După secularizarea averilor mănăstireşti, Domnitorul
Alexandru Ion Cuza spera ca nemulţumirile să se împuţineze, dar din contră duşmanii pripăşit' pe meleagurile
româneşti, streini de sufletul şi interesele Principatelor se aflau în ură cu băştinaşii. La înţelegerile acestea se
mai adăugau şi nemulţumirile oamenilor politici, cu tot patriotismul lor de frondă pe căre i afişau la zile mari,
spiritele se ţineau într-o continuă încordare. De o parte progresiştii, de cealaltă conservatorii, adăugându-se şi
elementele reacţionare care vedeau lucrurile altfel, îşi dau mâna şi se coalizează contra Domnitorului şi astfel
începe să prindă ideea loviturii de stat şi aducerea unui Domnitor străin. Alexandru Ion Cuza era făcut
răspunzător de toţi oamenii politici pentru orice abuz întâmplat. în orice acţiune - dacă bine înţeles nu-i reuşea,
vina era a lui. De aci şi teama conservatorilor că vor piede drepturile câştigate până aci, ca şi aceea a liberalilor
reacţionari, că Domnitorul - ce era cunoscut ca un îndrăsneţ reformator - va încerca să modifice regimul
constituţional. Mai ales reforma care lovise în viaţa materială a Mănăstirilor contribuise la înrăutăţirea situaţiei,
încât şi la Constantinopole se găseau destui duşmani ai Domnitorului. Lucrurile au început a se limpezi numai
după doi ani, când conferinţa ambasadorilor din Constantinopole recunoaşte (la 4 Mai 1864) aceste reforme deja
înfăptuite.
Cu toate acestea însă, tactica lui Cuza nu era dintre acelea care să poată mulţumi şi atrage de partea sa pe
adversari, şi din nou dă loc la arestări, la suspendări de gazete, la amenzi şi la tot felul de mizerii ce se făceau
redactorilor anumitor ziare. „Românul" lui C.A. Rosetti, unde colaborează acum şi Eugeniu Carada, este din nou
suprimat fără vreun motiv. Actul acesta necugetat dă ocazie celor din coaliţiune să persiste în ideea lor de a-1
detrona cât mai de grabă. Aceasta este situaţia când se înapoiează Eugeniu Carada de la Paris, la începutul
anului 1865. Reluându-şi colaborarea regulat la „Românul", Eugeniu Carada, conspirator înnăscut, nu se
mulţumeşte numai a întreţine o atmosferă defavorabilă guvernului în ţară. Curajul lui nu mai cunoaşte marginile
legalităţii; scrie articole din ce în ce mai violente, acuzând guvernul de introducerea cenzurii şi ştirbirea
libertăţilor cetăţeneşti- Aproape toate articolele din „Românul", dar mai cu seamă cele scrise şi semnate de el,
erau cenzurate. Pentru a menţine totuşi aceasta atmosferă, Eugeniu Carada recurge la o stratagemă ingenioasă.
Cum avea numeroşi prieteni în streinătate printre ziariştii de seamă, pune la cale apariţia unui ziar scris
româneşte difuzîndu-1 în toate cercurile intelectuale de peste graniţe. în felul acesta evită ca guvernul sa-i
cenzureze articolele. Aşa a început să apară la Lausanne gazet 3 „Clopotul", pe care membrii coaliţiunii o
introduceau clandestin şiin ţară. Campania contra Domnitorului Alexandru Ion Cuza devine din ce în ce mai
violentă, pentru că Eugeniu Carada începuse a-şi publica articolele în mai toate gazetele vremii. Introducerea
„Clopotului11 în ţară devenea, în schimb, mai anevoioasă, deoarece guvernul prinsese de veste şi dăduse ordine
drastice autorităţilor pentru a împiedica răspândirea. El nu se lasă nici de astă dată bătut, ci îşi procură - tot din
streinătate - o tipografie pe care o instalează , clandestin, într-o pivniţă ferită de privirile trecătorilor curioşi, într-
o casă părăginită din Craiova. Acolo îşi tipăreşte câtva timp gazeta; dar cum conducerea ei - redacţională şi
administrativă - era greu de executat, Carada mută tipografia la Bucureşti, unde continuă a-şi imprima mai
departe ziarul. Autorităţile asistau, după cum vedem, neputincioase la răspândirea „Clopotului 11. Articolele
violente ce se publicau în coloanele acestei gazete achiziţionau mereu cititori. Cercul aderenţilor coaliţiunii
creşte mereu şi cu el şi succesul se apropie.
Alexandru Ion Cuza, a cărui sănătate fusese zdruncinată încă din tinereţe din cauza abuzurilor de tot felul,
are nevoe de repaos şi îngrijire. El este sfătuit de medici şi prieteni să meargă undeva, în streinătate, pentru
câteva luni. I se recomandă băile din Ems ca fiind mai potrivite bolii sale şi Domnitorul părăseşte ţara la 1 Iulie
1865, ducându-se de-a dreptul în localitatea balneară Ems din Germania. Situaţia internă nu era mai bună decât
înainte cu un an, ba din contră, de când Cuza înfiase - fără voia soţiei sale Doamna Elena - pe fiul său natural
Alexandru, rezultat din legăturile lui cu Maria Obrenovici, o aventurieră cu ambiţiuni la scaunul Principatelor şi
care a făcut mult sânge rău bunei Doamne Elena - nemulţumirile poporului creşteau încontinuu. Creşteau
nemulţumirile şi pentru că era un gest oarecum lipsit de delicateţă faţă de soţie şi faţă de popor şi mai ales pentru
că membrii coaliţiunii vedeau în acest copil din flori un moştenitor al tronului, deoarece Cuza intenţiona, la
început desigur, să decreteze Domnia ereditară.
Eugeniu Carada, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica etc., pentru a evita unele neplăceri pentru popor,
caută pe toate căile să grăbească lucrurile, iar dacă nici aşa nu va isbuti, să le şi forţeze oarecum. Lovitura este
prielnică şi pentru că o parte din Moldova fusese inundată de apele primăverii care distruseseră orice început de
recoltă, frământările în Bucureşti începuseră a se ţine, din nou, lanţ şi din pauza alegerilor comunale făcute după
noua lege administrativă, întreaga opoziţie în frunte cu A.C. Golescu, Ion Ciocârlan, Ion C. frătianu, Eugeniu
Carada, C.A. Rosetti, Ion Fălcoianu, Ion Palada Şi alţii, protestează contra ilegalităţilor cu care se făcuseră
aceste alegeri. Câţiva dintre fruntaşii opoziţiei sunt daţi în judecată pentru că reclamaţia lor „fusese ilegal
făcută“, deoarece alegerile „au fost făcute cu paza tuturor prescripţiunilor legale". Lucrurile nu erau tocmai aşa,
pentru că de vină erau şi autorităţile cari totdeauna puneau „gaz pe foc“. Ele erau acelea care înrăutăţeau
raporturile dintre guvern şi opoziţie; dovada s-a făcut o lună mai târziu, după plecarea Domnitorului la Ems.
Pentru a compromite pe anumiţi fruntaşi ai opoziţiei, guvernul - cu concursul autorităţilor, înscenează un
complot, şi în dimineaţa zilei de 3 August 1865 o ceată de derbedei - printre cari se aflau deghizaţi câţiva
poliţişti, se adună în faţa locuinţei lui Eugeniu Carada cerând din răsputeri să iasă afară şi să se pună în fruntea
lor pentru că guvernul a monopolizat tutunul şi a dat o ordonanţă „pentru vânzarea higienică a fructelor".
Eugeniu Carada se afla în momentul acesta chiar la redacţia ziarului „Românul", ce se găsea instalată în strada
Academiei, pe locul unde s-a ridicat azi imobilul „Carpaţi" vis-a-vis de Universitate. Vocifera mulţimea contra
Domnitorului şi a guvernului său că nu era chip să fie potolită aşa uşor. „Am ieşit şi din capul scării le-am spus
să se liniştească şi să se ducă înapoi la casele lor, spunea mai târziu Carada. Au început să vocifereze şi mai tare.
Le-am spus atunci: Nu ascultaţi de cei ce vă asmuţesc. Uitaţi-vă la ei. Unii au sub haină uniforma poliţienească".
Văzându-se demascaţi, oamenii guvernului năvălesc peste Carada, îl ridică pe sus şi-l duc în Pasagiul Român,
unde au încercat să-l „spânzure de barele din rotondă". Ca să strige ajutor, nu era posibil; zadarnică i-ar fi fost
încercarea, deoarece nu era niciun „agent al forţei publice".
„Mă credeam pierdut, spune Carada, şi mă gândeam doar la mama, cât va suferi ea auzind cum m-au ucis."
Spre norocul lui, agresorii fiind beţi, a profitat de neatenţia lor şi cum era destul de voinic, pe când se urcau cu el
pe scară, sbătându-se, aceştia au alunecat grămadă în josul scării. Carada „s-a furişat pe o scară laterală" şi a
fugit din ochii lor. A bătut la toate uşile în drumu-i, dar nu s-a deschis niciuna. Plin de sânge, cu hainele făcute
sdrenţe, era gata să fie prins din nou de bătăuşi. Dar amintindu-şi că mai sus locueşte artista Marioara
Constantinescu, poreclită Miţa Blonda - una dintre cele mai mari artiste de pe vremuri - a dat fuga la ea. „O zi
întreagă m-a ţinut ascuns în camera ei. Numai graţie ei am scăpat cu zile", spunea Carada de câte ori îşi aducea
aminte de 3 August 1865. Dar tulburările de la 3 August nu s-au redus numai la atât, au fost şi ciocniri cu
armata, dând naştere astfel la vărsări de sânge. înăbuşită cu armele, răscoala n-a avut alt rost decât motiv să fie
arestaţi fruntaşii opoziţiei şi mai cu seamă cei din partidul liberal - numit pe atunci partidul roşu. Cu această
ocaziune sunt arestaţi între alţii Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, C.A. Rosetti, Ion şi Costache Ciocârlan, A.C.
Golescu poreclit Albu, Serurie, Radu Rosetti, Costică Brăiloiu şi Radu Ionescu.
Mulţi susţin că această răscoală a fost pusă la cale de membrii coaliţiunii, ceea ce nu corespunde adevărului.
Chiar documentele vremii pledează contra acestei afirmaţiuni, deşi unii autori, improvizaţi ad-hoc în biografii,
susţin încă această ipoteză, luând de bază unele articole publicate de Eugeniu Carada cu câteva zile înainte de
răscoală. Este adevărat că în aceste articole Carada atacă violent - ca în toate articolele sale contra regimului, nu
atât guvernul, cât mai cu seamă pe Alexandru Ion Cuza, din cauza căruia „se trag toate relele din ţară“. în care
articole Eugeniu Carada a menajat pe Vodă Cuza? Dar Ion Brătianu, tovarăş de idei cu acesta, putea fi în scris
altfel decât îşi impusese când intrase în coaliţiune? Care era dar rostul acestei coaliţiuni dacă nu boicotarea,
sabotarea şi chiar detronarea lui Alexandru Ion Cuza?
Este iarăşi adevărat că Ion Brătianu publicând la 1 August 1865 o scrisoare în „Sentinela Română", adresată
prefectului de poliţie, da semnalul ofensivei. Eugeniu Carada face să apară concomitent „Clopotul", în coloanele
căruia publică un atac vehement la adresa Domnitorului, spunând că „toată puterea amorală şi materială a ţării s-
a stins în mâinile inepte ale acestui om", care nu ar mai putea înapoia ceea ce a răpit, căci ar mărturisi singur
nulitatea sa politică. Tot în acel număr din „Clopotul", însă fără semnătură - deşi stilul trădează pe Carada - se
găseşte un alt articol care îndemna - este drept - direct la revoluţie, sfârşind cu un blestem greu la adresa lui
Cuza: ,yei merge, infamule, în focul Gheenei, unde este scrâşnirea dinţilor, tu care ai nenorocit şi ai prăpădit o
ţară întreagă".
în urmă, Eugeniu Carada spunea adesea că vinovat de această răscoală n-a fost decât generalul Florescu,
care voia distrugerea liberalilor roşii. Toate încercările acestea, în loc să desbine partidele de opoziţie, mai rău le
ambiţionează, solidarizându-se în faţa unui singur pericol. Oamenii lor politici, dându-şi seama de consecinţele
neînţelegerii lor, îşi dau mâna şi lucrează în comun la înlăturarea lui Cuza. înştiinţat la Ems despre răscoala din
3 August, Alexandru Ion Cuza „a privit cu mult calm situaţia din ţară", ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic,
hotărându-se a-şi mai prelungi cu câteva zile înapoierea în ţară. Deabia la 25 August ajunge în Bucureşti, după
ce mai întâi se oprise şi pe la moşia sa cumpărată de curând, Ruginoasa.
Pentru că spiritele erau încă neliniştite complect şi turcilor le era teamă de complicaţii interne mai grave,
intervin numaidecât prin Fuad
Paşa. Cuza, prevăzător, înainte de a primi intervenţia lui Fuad Paşa, are grije să libereze din închisori pe toţi
arestaţii politici.
Din închisoare, gândul lui Eugeniu Carada se îndreaptă, în primul rând, către mama sa pe care o ştia că
sufere când va afla de arestarea lui. „Scrie maică-mii, te rog, zice el într-o scrisoare adresată bătrânului său
prieten C.A. Rosetti - ca s-o linişteşti, căci pe acolo i-or fi spunând alte alea“. în primele pasagii ale scrisorii, el
cere cărţi de citit: „Trimite-mi volumul trei din «Miserables», de l-aţi finit şi cursul lui Michellet la Colegiu şi
«Historie de mes idees» de Quinet“. Pasiunea lui cea mare, când era obligat să nu poată face altceva, era cititul.
Citea cu o repeziciune de neînchipuit - pe zi un volum - şi reţinea tot ce-i trecea pe dinaintea ochilor. Obiceiul
acesta al cititului îl căpătase de pe vremea când fusese şef de cabinet al ministrului Bengescu. Acesta avea boală
să cumpere orice noutate literară pe care o dădea lui Carada s-o citească şi să-i spună în rezumat ce tratează.
Eugeniu Carada prefera în locul cărţilor de filosofie pe cele care tratau idei mai practice şi mai uşor de
realizat. Pentru el lupta dusă pentru ridicarea poporului român era o necesitate organică, de aceea căuta în cărţi
ce ar fi putut găsi că e de un folos real neamului său. Nu-şi precupeţea nici odihna personală când era vorba de
interesele ţării şi ar fi fost în stare să jertfească orice, numai să isbândească o idee de pe urma căreia credea el că
ţara va trage foloase. Cât a stat arestat la Cazarma Pompierilor, Eugeniu Carada a scris mamei sale în
nenumărate rânduri s-o liniştească. A mai scris el şi prietenilor, dar prea puţini au fost dintre cei cari s-au
bucurat de „veştile lui Carada“. La 24 August 1865, Carada scrie din nou mamei sale arătându-i în linii generale
cine mai sunt arestaţi cu el, ce face fiecare toată ziua şi în sfârşit orice crede el c-ar interesa-o. „Petrec bine în
arest, citesc toată ziua, câte un volum cel puţin pe zi“, îi spune el. Duşmanii lui dăduseră veşti mamei sale că
numai el ar fi rămas arestat şi cu Serurie. Dar prin intermediul Doamnei Rosetti pune la punct acest mare
neadevăr: „Nu este adevărat că numai Serurie şi cu mine suntem încă arestaţi, sunt şi Rosetti şi Brătianu şi
ceilalţi". Ion Brătianu scrie între altele soţiei sale: „Am văzut şi pe Carada, care îmi era vecin până aseară şi
trecea de două trei ori pe zi pe la uşa mea cu un aer d-o victimă triumfătoare". Nici n-avea pentru ce să stea
posomorât, nu făcuse nicio crimă şi-apoi era încrezător în el şi-n destinul ţării sale. Despre C.A. Rosetti spune:
„Pe Rosetti asemenea îl văzui pe fereastră, însă închi- puieşte-ţi cât de mare a fost mirarea mea văzând că îmi
trimite o sărutare, de unde se înţelege că, sau se prefăcea până acum că nu vede departe, sau că puşcăria l-a
luminat şi pe dânsul ca pe Aricescu şi acum vede limpede şi străpunge spaţiul".
în închisoare vor rămâne până la începutul lunii Noembrie 1865 când vor fi puşi în libertate din ordinul
Domnitorului, care sosise atunci de la Ems (Germania). „De aci n-am să-ţi dau alte nuvele decât că Domnitorul
a sosit de două zile la Ruginoasa şi se aşteaptă aci. Sper că odată aci, o să grăbească ca să dea o soluţie afacerii
în care ne-a implicat", spune Ion Brătianu. Iar la 12 August 1865 scrie: „Domnitorul, care este la Ruginoasa,
vine Sâmbătă şi numai după venirea aci, o să putem vedea ce turnură o să ia afacerea noastră; până acum se
continuă instrucţiunea înaintea parchetului, care nu poate fi decât lungă, căci sunt foarte mulţi supuşi
interogatoriului".
Eşit din închisoare, activitatea lui nu încetează nici o clipă, dimpotrivă, capătă o extensiune parcă mai mare.
La sfârşitul anului 1865 face să apară calendarul ziarului „Românul" pe anul 1866. Aici Eug. Carada publică un
studiu extrem de documentat privitor la Senat. Era partizan convins al sistemului unicameral, de aceea, în acest
studiu chiar, critică senatul francez care a dat la 1814 un vot de neîncredere împăratului Napoleon I. Privitor la
senat, Eugeniu Carada şi-a schimbat însă mai târziu părerea, căci a văzut cât de necesar este „un cap ponderator
într-un Stat", care să menţină echilibrul forţelor politice care guvernează. Nu mult după apariţia Calendarului
său, Eugeniu Carada pleacă în Franţa cu Ion C. Brătianu pentru a aranja definitiv aducerea unui Domnitor strein
în locul lui Cuza, care sătul de atâtea neînţelegeri interne se decisese să abdice peste câţiva ani fără a se gândi că
lucrurile vor lua cu totul altă întorsătură.
într-adevăr, Alexandru Ion Cuza, prin intermediul prietenilor şi colaboratorilor săi, generalul Ion Florescu şi
Alexandru Cantacuzino, adresase la 29 Octombrie 1865 o scrisoare împăratului Napoleon IlI-lea exprimându-şi
dorinţa să aleagă acesta un alt Domnitor care să fie pe placul şi în pas cu dorinţele românilor. „Iar eu mă voi
întoarce cu fericire în viaţa privată, părăsind un tron ce nu l-am visat, nu l-am căutat, pe care nu l-am dorit decât
stimei compatrioţilor m e i . . s p u n e a Domnitorul în această scrisoare. Şi mai departe: ...„nu-mi rămâne nimic
de dorit, dacă retragerea mea poate da garanţii reale de propăşire şi poate să-mi asigure stima Majestăţii
Voastre"... (Sturdza. Acte şi Documente).
Dacă adversarii Domnitorului ar fi aflat despre această scrisoare, sigur că nu s-ar fi ajuns la actul de la 11
Februarie 1866, care de altfel n-a rezolvat decât o veche dorinţă a românilor. Dacă membrii coali- ţiunii ar fi
dorit moartea Domnitorului Cuza, ar fi putut-o face la detronare, ceea ce nu s-a întâmplat însă. Pe aceştia îi
interesa numai schimbarea regimului şi natural aducerea Prinţului strein. Ca să grăbească abdicarea, membrii
coaliţiunii se leagă solemn printr-un act semnat de toţi. Dăm acest act pentru interesul lui istoric. „Subsemnaţii,
considerând situaţia ţării politică şi geografică şi interesele lor dinlăuntru şi din afară şi având încă în vedere şi
voturile date în 1857, de-a dreptul de către naţiune prin subscrierea celor patru puncte, precum şi voturile date
de către Divanurile Ad-hoc din 1853 şi de Adunarea din ţară din 5 Ianuarie 1859, am luat între noi legământ ca
la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe strein şi să stăruim în acest
vot până îl vom dobândi".
Acest act este semnat între alţii de C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Ion Ghica, Mitiţă Sturdza, Anastase Panu
şi Dumitru Brătianu şi făcut în casa lui C.A. Rosetti unde „se întâlneau toţi complotiştii" grupaţi în aşa zisa
„Societatea Progresului". Activitatea acestei societăţi a pus totdeauna autorităţile pe gânduri. în ea intrară
imediat numeroşi ofiţeri, între cari colonelul Haralambie - omul lui Cuza - ,maiorul Lecca, căpitanii Costescu,
Lipăianu, Costache Ciocârlan şi alţii. După cât se vede, lista aderenţilor pentru înlăturarea Domnitorului nu se
termină aci. E şi natural, de vreme ce propaganda făcută aşa de intens pretutindeni să nu-şi dea roadele aşteptate.
Comitetul coaliţiunii constituit după legământul pe care-1 văzurăm, hotărăşte trimiterea lui Ion Brătianu şi
Eugeniu Carada la Paris „pe cheltuiala acestui comitet pentru a influenţa streinătatea contra domnitorului Cuza".
Cei doi revoluţionari părăsiră ţara pe la jumătatea lunii Noembrie 1865, „pe o vreme straşnic de urâtă plecând de
la Florica - moşia lui Brătianu - până la Ostrov (Vâlcea) cu sania, iar de aci până la Câineni cu poştalionul
Maicăi Maximilia, stariţa Mănăstirii Ostrov. (Maica Maximilia era sora lui Ion Brătianu.) La graniţă trebuiau să
treacă Oltul, dar cum podul fusese luat de apele care veniseră aşa de mari încât ameninţau să iese din matcă,
recurg la ajutorul unor curagioşi vâslaşi, cari îndrăsnesc a face podul plutitor, să traverseze la malul celălalt. De
la Câineni au mers prin Arad cu drumul de fier spre Budapesta şi Wiena direct la Mainz, unde Eugeniu Carada
rămâne o zi întreagă să aştepte pe Brătianu, care se dusese la moşia Vaudrevanges spre a vedea pe Galhau,
prieten bun cu Doamna Cornu, sora de lapte a împăratului Napoleon al IlI-lea. De concursul acestei femei cu
multă trecere în înalta societate franceză, urmau să se folosească cei doi români. în urma convorbirii cu
Brătianu, Galhau, acest mare prieten al românilor, îl sfătueşte să se adreseze şi prinţului Carol Anton de
Hohenzollern, unul dintre cei mai bine văzuţi de împărăteasă şi înrudit foarte de aproape cu casa Muraţilor. în
socotelile celor doi conspiratori nu intrase şi prinţul Carol Anton de Hohenzollern, deoarece Ion Ghica, care se
opusese la proclamarea prinţului Napoleon ca Domn al Principatelor, de comun acord cu Mitiţă Sturdza au
„asigurat pe conjuraţi că acesta nu primeşte şi au impus pe Contele Filip de Flandra", pe care însă nu-1 agreia
nici Napoleon al IlI-lea.
în capitala Franţei cei doi români au găsit pretutindeni multă solicitudine, mai cu seamă la vechii cunoscuţi:
„Am ajuns azi la cinci ore dimineaţa la Paris, scrie Ion Brătianu în ţară, de unde am plecat cu d. Paleologu şi
Carada la amicul nostru Hallegrain care ne aştepta cu braţele deschise şi cu un dejun cum numai la dânsul se
găseşte'*.
Din ţară, C.A. Rosetti telegrafiază în numele guvernului, lui Ion Brătianu şi Eugeniu Carada să rămână încă
vreo câteva zile, deoarece vor fi însărcinaţi să facă „parte din deputaţiunea care ar fi pornit pentru Corniţele din
Flandra, misiune prin urmare de scurtă durată".
Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada se sfătuesc şi hotărăsc a merge din nou la Doamna Comu să vadă dacă
nu cumva s-ar opune Napoleon şi alegerii Prinţului Hohenzollern. Aceasta „l-a găsit minunt" şi Brătianu a
telegrafiat la Bucureşti să proclame Domn pe Carol. Acesta este adevărul. Celelalte ştiri sunt lipsite de temei, iar
Bismarck şi Prusia n-au avut niciun rol la alegerea lui Carol I, spune în Efimeridele sale d. Mariu Theodorian-
Carada. Ba din contră, după cât ştim, aceştia s-ar fi opus dacă ar fi ştiut mai din vreme. Toate acestea se petrec
după detronarea lui Alexandru Ion Cuza, adică în Primăvara anului 1866.
Pe când Eugeniu Carada şi Ion Brătianu se aflau la Paris pentru alegerea şi aducerea Domnitorului strein pe
tronul României, evenimentele politice externe s-au schimbat într-atât, că era cât pe aci să fim ocupaţi
milităreşte de Austria. Cei doi bărbaţi aveau, aşa dar, un rol îndoit de greu de îndeplinit: trebuiau pe deoparte să
lupte cu duşmanii din afară şi din îăuntrul ţării, iar pe de altă parte să se menţină în cadrul misiunii cu care
părăsiseră ţara. Era, într-adevăr, o muncă de titan pe care cei doi români au ştiut s-o suporte cu stoicitate.
„Ducem o viaţă pe care n-am dus-o niciodată, scrie Brătianu la 20 Ian. 1866. Suntem cu lume şi în lume, înecaţi
în lume şi în treburi... Am găsit chestiunea noastră într-atât de proastă stare, încât cei mai buni amici ai noştri ne
dau Austriei. Aşa dar, am avut mult de lucrat şi mai este destul de făcut ca să putem înlătura complect pericolul
ce ne ameninţă". (Din corespondenţa familiei Brătianu).
Desigur, nu era tocmai uşor pentru aceşti oameni să preîntâmpine iureşul evenimentelor, înfruntându-le cu
dârzenie consecinţele.
Privitor la detronarea lui Cuza, dăm următoarele amănunte care nu sunt lipsite de adevăr şi interesează din
punct de vedere istoric pe oricine. Cum am arătat şi în altă parte, conspiratorii nu se mulţumesc a se organiza
numai în Bucureşti ci aproape în întreaga ţară întemeiază secţiuni complotiste cu scopul „de a atrage armata şi
funcţionarii superiori". Pentru reuşita planului s-au adunat bani şi s-au luat absolut toate măsurile pentru a se
putea conduce ţara după îndepărtarea lui Cuza. Deoarece în Capitală complotiştii erau urmăriţi mai uşor de
autorităţi, încă nu putuseră fi atrase de partea lor - care aveau în fruntea lor pe Alexandru Beldiman, prefectul
poliţiei, se întrunesc când în casa lui C.A. Rosetti, când la Ion Ghica. Planul loviturii era aşa dar întocmit atât de
bine, încât era imposibil ca pus în practică să dea greş. Cum atacul urma să se producă în noaptea de 8
Februarie, a fost amânat din cauză că N.T. Orăşanu, care „deşi nu era în complot" totuşi auzise ceva, şi a dat de
veste lui Vodă Cuza.
Domnitorul chemă de îndată pe prefectul poliţiei, Beldiman, care „voind să-l apere cu tot dinadinsul"
arestează câţiva agitatori. La 24 Ianuarie zidurile palatului domnesc erau pline de afişe pe care sta scris: „afară
cu hoţii", sau „această casă este de închiriat de la 24 Ianuarie 1866". Complotiştii, în preziua loviturii de stat,
luară ultimele măsuri, deciseră persoanele ce aveau să formeze Locotenenţa domnească şi în care intrau Nicolae
Golescu, Lascăr Catargiu şi Nicolae Haralambie, ca şi persoanele ce urmau să intre în noul guvern. De
asemenea, prin tragere la sorţi, au fost hotărâţi cei care trebuiau să „pătrundă în Palat pentru a sili pe Cuza să
iscălească abdicarea". Mai mult decât atât, pentru a înlătura orice bănuială, soţia lui C.A. Rosetti organizează
pentru seara de 10 spre 11 Februarie un bal, iar alţi complotişti erau puşi a ţine la joc de cărţi până târziu pe
funcţionarii şi ofiţerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată. Vestitul Costache Ciocârlan adună
un grup de indivizi fără căpătâi şi simulează o revoluţie în apropierea Palatului, iar în saloanele locuinţei lui Ion
Ghica, soţia acestuia patronează un concert muzical dat de marele violonist rus Wienawschi. Nimeni - afară de
principesa Ghica care-şi scuza din când în când soţul care era nevoit să lipsească pentru câteva ore - nu bănuia
că alături, în biroul său, Ion Ghica dădea ultimele ordine pentru detronarea lui Alexandru Cuza, iar Costache A.
Rosetti în camera de la primul etaj a locuinţei sale redactase şi acum asista la tipărirea mesagiului Locotenenţei
Domneşti.
Parcă era un făcut că, în seara de 10 Februaire, domnitorul se afla numai cu Doamna Elena la masă. Niciun
prieten, toţi îl părăsiseră sub diferite pretexte că merg după treburi la moşiile lor. Nici chiar secretarul particular
Baligot de Beyne şi nici prietentul său de încredere, colonelul Pisoscki... în vreme ce Domnitorul se pregătea a
merge la culcare, un necunoscut îi aduce un plic de la „credinciosul său prieten" Cezar Boliac, care îi scria că
„patru mii de oameni înarmaţi de la Cazarma Malmaison vor năvăli în Palat pentru a-1 sili să abdice de pe tron,
când la o anumită oră din noapte se vor trage clopotele de la toate Bisericile din oraş". Venise vremea „scrâşniră
dinţilor", cum spusese de atâtea ori Eugeniu Carada, cu toate că în nenumărate rânduri Baronul de Offenberg,
consulul rusesc, ca şi consulul italian Strambio atrăseseră atenţiunea lui Cuza să ia măsuri de îndreptarea
situaţiei, deoarece „ţara stă pe un vulcan".
Vremea nu era de pierdut. Conspiratorii trimit în aceeaş noapte la Palat pe metresa lui Cuza, Maria
Obrenovici, născută Catargi, care împreună cu grecul Sachelaridis să ţină pe domnitor la joc. într-adevăr,
conspiratorii, cari urmăreau şi compromiterea lui Cuza, l-au găsit în tovărăşia metresei sale jucând wist. Cortina
se ridicase, acţiunea începuse, iar actorii îşi executau conştiincioşi rolurile... Beldiman, prefectul poliţiei
Capitalei pe când iese de la palat este petrecut până la trăsura care-1 aştepta la poartă de căpitanul Mălinescu,
care voia a se convinge dacă nu cumva sub haina poliţaiului se ascunde cumva Alexandru Cuza. Din ordinul lui
Ion Ghica şi C.A. Rosetti, batalionul de vânători comandat de maiorul Lecca era adăpostit în dosul Palatului, iar
oamenii lui Costache Ciocârlan aşteptau în dosul clădirilor dinspre Cişmigiu. Acesta din urmă adusese cu el şi
trăsura lui Ion Ghica în care trebuia să ducă pe Domnitor „viu şi nevătămat" acasă la el. în piaţa Teatrului
Naţional fusese adus regimenul 1 de infanterie „comandat de Saegiu", care neştiind pentru ce era adus şi ce
trebuia să facă întreabă pe colonelul Anastase Călinescu ce trecea întâmplător pe acolo în fuga calului: „Ce, nu
ştii? L-au făcut pe Cuza împărat", răspunse colonelul. Saegiu când aude trage sabia şi strigă „Trăiască
împăratul". Soldaţii îi răspund cu urale. Chiar marele nostru dramaturg, regretatul Ion Luca Caragiale, în „Jertfe
patriotice" sub forma celui mai sănătos umor scrie: „în cazarma lor din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau tunurile
în paie, pentru ca, despre ziuă să poată merge în dosul Palatului spre a proteja operaţia conspiratorilor, fără să
tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul paşnicilor mahalagii". Şi mai departe, după ce arată cum era formată
organizaţia conspiratorilor, spune: „Această organizaţie mazziniană fusese combinată de răposatul C.A. Rosetti,
după reminiscenţele-i clasice".
în Palat urmau să pătrundă căpitanii Pilat, Costescu şi Lipăianu, care aveau să aresteze mai întâi pe
Lambrino, cumnatul lui Cuza,
Baligot de Beyne, colonelul Pisoscki, oamenii de încredere ai Domnitorului, după care să treacă în camera lui
Cuza. Uşile Palatului fuseseră lăsate neîncuiate. Cei trei ofiţeri cu revolverele în mână au năvălit apoi în camera
de culcare deşteptând pe Cuza Vodă care stătuse până târziu la joc de cărţi cu prietenii şi cu metresa. Luat prin
surprindere şi văzându-se ameninţat cu trei revolvere în faţă, a întrebat autoritar: - Ce doriţi ostaşi de la mine? -
V-am adus abdicarea Măriei Voastre, pe care vă rugăm a o semna, răspunse curajosul căpitan Costescu. - Nu am
cu ce să v-o iscălesc, răspunde Cuza după oarecare ezitare. - Nu vă deranjaţi Măria Voastră, c-am adus noi cele
de trebuinţă, răspund toţi trei ofiţerii în cor. - Iar cât priveşte de masă, voi face eu serviciu acesta, reluă căpitanul
Pillat, aplecându-şi corpul pentru a-şi putea semna abdicarea acela care fusese ales în 1859 şi care „conform
voinţii naţiunii întregi şi angajamentului ce a luat la urcarea pe tron“ depunea la 11 Februarie 1866 „cârma
guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de Popor".
Domnitorul detronat este urcat în trăsura lui Ion Ghica, care aştepta la poartă şi dus sub escortă acasă la
Costache Ciocârlan şi dat în primire soldaţilor comandaţi de Căpitanul Costescu.
Telegrama care anunţă abdicarea Domnitorului Alexandru Ion Cuza, găseşte pe Eugeniu Carada singur la
Paris, căci Ion Brătianu se dusese la Nice să întâlnească pe Principele Barbu Ştirbey. Vestea detronării s-a
răspândit, cum era şi natural, ca fulgerul în toată Franţa, căci a doua zi atât Carada la Paris, cât şi Brătianu la
Nice, au fost obiectul unor entusiaste manifestaţii de simaptie, organizate de studenţii români în frunte cu
Eugeniu Stătescu, care a şi prezintat felicitări lui Ion Brătianu. La banchetul dat de studenţii români în onoarea
celor doi bărbaţi de stat, Brătianu, care nu poate lua parte, lasă pe Eugeniu Carada singur „să prezideze
banchetul".
Cu toate că detronarea lui Cuza se produsese, rămânerea la Paris a celor doi români era mai necesară ca
oricând. Rău voitorii răspândiseră svonuri din ce în ce mai alarmante cu privire la situaţia internă a României.
Unul din neadevărurile care circulau cu intensitate în cercurile intelectuale şi politice franceze era acela privitor
la chemarea lui Napoleon pe tronul ţării. „Dar te rog a crede că sunt şi mai ocupat după cădere decât înainte,
căci acum iarăşi se cumpănesc destinele României şi, din nenorocire, până acum sunt singur d-a apăra drepturile
ţării. Sunt însă încredinţat, spune Brătianu soţiei sale într-o scrisoare la 14/26 Februarie 1866, că vom învinge pe
răuvoitori şi vom câştiga o poziţiune şi mai bună decât aceia ce am avut. împăratul (Napoleon IlI-lea) este
pentru noi şi cred că ne va apăra drepturile; oricum însă tot vom fi mai bine decât sub domnia lui Cuza.“
Eugeniu Carada părăseşte Franţa la 9 Martie 1866, venind în ţară pentru a-şi continua cu aceeaş intensitate
activitatea lui pentru propăşirea economică şi culturală a celor două Principate unite. Ion Brătianu, reţinut de
unele amănunte care trebuiau puse la punct, privitoare la aducerea Prinţului strein în ţară, fu nevoit a rămâne
mai departe la Paris. El scrie, prin Carada, soţiei sale: „Carada stă gata cu geamantanul să plece. Dacă ai şti cât
am suferit aste două zile văzându-1 gata a se porni spre ţară fără ca eu să mă pot deslipi de aici“. Rămăsese la
Paris să ducă tratativele cu Casa de Hohenzollern pentru venirea Prinţului Carol pe scaunul celor două
Principate, întreaga opinie publică europeană aprobase lovitura de stat din Februarie 1866, dându-şi astfel
asentimentul pentru împlinirea dorinţelor românilor de a avea un Domnitor strein. De abia de acum încolo
începeau a se arăta roadele celor şase ani de activitate desfăşurată de Eugeniu Carada şi Ion Brătianu.
în ţară, Eugeniu Carada găseşte o situaţie confuză, neclarificată: certuri între guvern şi Locotenenţa
Domnească, ori între aceasta şi Adunarea Naţională pe tema atribuţiunilor. La 17 Martie 1866 Locotenenţa
Domnească dizolvă şi închide Senatul, dând totodată şi o „Proclamaţiune“ către Naţiune în care explică
conflictul care a dus la dizolvarea acestor Corpuri. După cum se vede, raporturile dintre aceşti doi factori -
guvern şi corpurile legiuitoare - sunt destul de încordate, încât pentru binele poporului însuşi se simte nevoia de
a se proceda cum s-a procedat. Dacă cei cari conduceau destinele Principatelor pe atunci nu procedau cu multă
prudenţă, lovitura de stat ar fi fost iremediabil compromisă de chiar cei cari o înfăptuiseră. Neînţelegerile nu se
rezumă numai aci, ele se ivesc din plin şi cu oca- ziunea alegerilor pentru Constituantă. Pentru a nu se da
ocaziune la duşmănii, guvernul cere concursul opoziţiei şi de comun acord se pun candidaturi în număr egal,
aprobate de Comisiunea celor două partide, liberal şi conservator. Ca delegat din partea partidului naţional, pe
atunci considerat încă de stânga, este desemant Eugeniu Carada. Cu această ocaziune, el convinge Comisiunea
cu fixarea candidaturilor să fie trecut pe lista conservatoare Corneliu Lapatti şi încă alţi doi prieteni ai săi, pe
concursul cărora se punea mult temeiu. Prin aceasta Carada urmăreşte ruperea echilibrului în favoarea stângei,
care avea astfel majoritatea în Constituantă. La 28 Aprilie se convoca în sesiune extraordinară Constituanta.
După ce Lascăr Catargiu citeşte mesagiul, Dumitru Brătianu cere ca „Adunarea să fie constituită în permanenţă"
pentru a putea întocmi şi desăvârşi „marele act istoric'1. Cererea este aprobată cu unanimitate, dar la 30 Aprilie
isbucneşte un nou conflict între membrii guvernului, pentru că miniştrii naţional-liberali, în frunte cu C.A.
Rosetti, cer insistent ca votarea Constituţiei să se facă înainte de sosirea în ţară a Domnitorului Carol.
Constituţia însă nu era nici întocmită. Conservatorii se opun cererii lui Rosetti, pentru că le era teamă de ideile
prea avansate ale liberalilor, mai ales că majoritatea în Adunare era a acestora. Guvernul, văzând că nu poate
ţine piept la infinit, admite punctul de vedere al liberalilor, cu condiţiunea ca proectul să fie întocmit până a
doua zi. C.A. Rosetti dă fuga după Eugeniu Carada - în care îi era toată speranţa deoarece îi cunoştea puterea de
muncă şi pregătirea. îl găseşte la Cameră şi îi comunică hotărârea guvernului, rugându-1 să-i dea concursul.
„Douăzeci şi patru de ceasuri, închişi într-un birou, C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada lucrează neîncetat, fără ca
să-şi aducă aminte de este zi ori noapte şi Loco- tenenţa Domnească trimise Adunării, ca să o discute,
Constituţia care a cârmuit România până la 1918“. Despre aceasta, Caragiale spune: „Mi se revoltă sângele
democratic când mă gândesc la aşa ignominie... Dar înfine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul
binefăcător al ideilor democratice, care a curăţat atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale
ciocoismului greţos... Neuitată fie memoria maritirilor de la 48! Să ne descoperim cu respect şi recunoştinţă,
amintindu-ne de faimosul Popa Şapcă. Strălucită rămâne în istoria noastră noaptea în care Eugeniu Carada cel
dintâi a tradus pentru naţiunea română constituţia belgiană11.
C.A. Rosetti a prezentat proectul Constituţiei a doua zi, dar n-a fost votat decât la 29 Iunie 1866, adică aşa
cum doriseră conservatorii, cari au făcut tot ce le-a stat în putinţă de a împiedica transformarea proectului în lege
după suirea Domnitorului pe tron. La 1 Mai 1866 Constituanta ţine şedinţă secretă în care ia cunoştinţă de
demersurile făcute la Paris de Eugeniu Carada şi Ion Brătianu pentru alegerea Domnitorului şi se delegă o
Comisune din care face parte şi Carada pentru redactarea răspunsului ce trebuia trimis Puterilor garante. Acest
răspuns care a fost citit în plenul Adunării şi votat cu 109 voturi pentru şi 6 abţineri cuprindea „voinţa
nestrămutată a Principatelor Unite de a rămâne pururea ceea ce sunt, o Românie, una şi nedespărţită sub Domnia
ereditară a unui Principe strein11 şi că acest Principe strein ereditar al României, „una şi nedespărţită, este
Principele Carol Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, pe care Adunarea, la rândul său, îl proclamă sub
numele de Carol I“. Tot în această şedinţă este luat în discuţiune şi proectul constituţiunii întocmit de C.A.
Rosetti şi
Eugeniu Carada. Votarea a mers fără niciun fel de modificare ori amendamente până la art. 6 care prevede că
religia nu este o piedică pentru a deveni cetăţean român împământenit. Acest articol însuşit de guvern dă ocazie
la frământări interne de o gravitate excepţională. Bucureştenii se adunaseră în număr mare în faţa Camerei şi
protestează că se dă dreptul evreilor de a intra şi a se stabili definitiv în ţară. Din toate părţile ţării se ridicau
proteste vehemente, iar discuţiunile în Constituantă deveneau din ce în ce mai violente contra naturalizării
acestora. Din Moldova, unde evreii se găseau într-un număr destul de mare, se cerea suprimarea definitivă a
numitului articol. Pentru a potoli spiritele, Guvernul prin ministrul Manolache Costache Epureanu, bărbat cu
mult simţ politic, propune alegerea unui comitet „care să pună de acord proectul cu părerile exprimate în
Adunare“. Comitetul suprimă articolul 6, dar proectul lui C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada se reia în discuţiune
deabia la 25 Iunie 1866, pentru ca la 29 Iunie să fie votat şi la 30, Domnitorul Carol I să jure „că-1 va păzi“.
De pe urma acestui scandal provocat de art. 6, Eugeniu Carada are de îndurat multe neplăceri, trebuind să
lupte prin scris cu exponenţii externi ai lumii sioniste. în anul următor aceştia deslănţue o violentă campanie în
presa streină contra României şi mai cu seamă împotriva Guvernului Ion Brătianu care „asupreşte pe evrei“. A.
Cremieux, într-un articol publicat la 22 Iunie 1867 în „Le Siecle“, înfăţişează România în cele mai negre culori,
iar guvernul Brătianu ca pe un guvern pus pe masacre îndreptate nu numai contra evreilor intraţi de curând în
ţară, ci şi contra acelor stabiliţi de veacuri pe pământul românesc.
Adevărul asupra acestor persecuţii este acesta: în urma ordinelor şi dispoziţiunilor date de ministerul de
interne, streinii cu paşaport - indiferent de unde ar fi venit - să fie opriţi a face comerţ cu băuturi spirtoase la
sate. La Bacău într-adevăr aceştia şi-au găsit... sacul. Prefectul, prin organele sale, arestează câţiva cârciumari
evrei supuşi austriaci cu contracte de arendare expirate, fără acte în regulă şi după ce-i ţine câteva ore la poliţie
le pune în vedere să părăsească ţara în cinci zile. Este adevărat că garda naţională de acolo se dăduse la unele
excese contra evreilor, provocând indignarea populaţiei.
Dar evreii nu s-au lăsat mai prejos şi s-au plâns consulului general din Iaşi care intervine în favoarea lor.
Acesta răspândeşte în afară de hotarele ţării ştiri lipsite de orice temei şi alarmează presa mondială evreiască,
care se dedă la o violentă campanie de presă împotriva României. Este nevoie ca Ion Brătianul să plece în
streinătate pentru a lămuri opinia publică internaţională.
în faţa acestor minciuni sfruntate, Eugeniu Carada se dovedeşte unul dintre cei mai naţionalişti bărbaţi de
stat. Lăsând modestia - care l-a caracterizat toată viaţa - la o parte, scrie şi publică broşura „Les israelites, le
vagabondage et le Ministere Bratiano“, răspândind-o în ţară şi streinătate în zeci de mii de exemplare. în această
teză a românismului, Eugeniu Carada, obiectiv şi îndrăzneţ, combate cu un deosebit talent atacurile evreilor din
streinătate. Cât priveşte pe evreul Cremieux, Eugeniu Carada ar dori să-l vadă discutând mai obiectiv problema
conaţionalilor săi stabiliţi în România, de aceea, în amintita lucrare, regretă „când acesta vine să ne acuze pe
bază de informaţiuni greşite", mai cu seamă că ministrul Brătianu este acuzat de persecuţiuni contra evreilor, iar
pe de altă parte este învinuit de Cameră „tocmai de prea mare liberatate ce o lasă evreilor".
Că Ion Ghica dăduse ordin în toată ţara a se executa întocmai legile lui Cuza până ce Adunarea va întocmi
altele. Printre dispoziţiunile ce se luaseră era şi aceea contra vagabondajului şi contra stabilirii cămătarilor
streini la sate, era cineva de vină? Or, aceşti „cămătari streini" fiind tocmai evreii, nu erau de vină nici Ion
Brătianu şi nici guvernul lui dacă poporul se răscula contra acestor cămătari neper- miţându-le să rămână la sate.
„De altfel, spunea Eugeniu Carada, măsurile contra vagabondajului n-au în vedere pe evrei. Ele sunt pentru
indivizii fără căpătâi de orice naţionalitate ar fi ei. Fireşte, dacă foarte mulţi evrei vin din Rusia şi Galiţia,
măsurile se aplică în primul rând acestor vagabonzi". Iar mai departe, după ce arată că numărul evreilor veniţi în
ultimii zece ani se ridică la 40.000, Eugeniu Carada întreabă pe acest domn Cremieux dacă toţi „se trag din
evreii stabiliţi aici după victoria lui Titus?" Concluzia trasă de Carada, cum de alfel era şi natural, arată pe evrei
ca pe o „haită de paraziţi, cari pentru a-şi câştiga existenţa recurg la toate mijloacele necinstite" şi dacă se
permite de România acest lucru în „Franţa mare şi puternică, aşa ceva nu s-ar îngădui; toţi aceştia ar fi
expulzaţi" imediat. Intrigile evreilor nu mai avură nici o valoare, cu toată aparenţa de victime în care apăreau în
faţa streinătăţii.
Primirea Prinţului Carol de Flolhezollern Sigmaringen de a veni în ţară a produs nemulţumiri la vecini şi
mai ales la înalta Poartă, căreia nu-i convenea pasul făcut de Principe, cum nici la 1859 nu-i convenise unirea
lor. Agenţii diplomatici streini considerau actul acesta ca un afront făcut Conferinţei din Paris, şi unii dintre
aceştia (Drouin de Luys) erau de părere că „Prinţul Carol la făcut un pas greşit". La 11 Mai 1866 agentul nostru
de la Paris, Ion Bălăceanu, raportează că „hotărârea repede a Prinţului a făcut impresia bună asupra împăratului
Napoleon III“, iar Alecu Golescu, reprezentantul României la Constantinopole, spune că înalta Poartă „este
foarte iritată şi hotărâtă să ocupe Principatele Dunărene, făcând în acest sens chiar o propunere Conferinţei din
Paris“. (Memoriile Regelui Carol I).
La apariţia acestor nori întunecoşi la orizontul unui început de faptă rodnică, Consiliul de miniştri, după ce
hotărăşte mobilizarea imediată a trupelor, însărcinează pe Ion Bălăceanu de a face cunoscut această măsură şi
împăratului Napoleon III, mai ales că Turcia - conform tratatelor anterioare - nu are dreptul să intervină cu
armele decât în cazul că s-ar fi produs tulburări interne. (Sturdza. Acte şi Documente'), ceea ce nu era cazul.
*
în noaptea de 13 Mai 1866, Eugeniu Carada e deşteptat din somn şi anunţat că trebuie să meargă imediat la
Consiliul de miniştri. Ce se întâmplase de era neapărată nevoe de prezenţa sa, pentru că nu făcea parte sub nici o
formă din guvern? „Guvernul fusese vestit că turcii au adunat trupe la Rusciuk şi vor să treacă Dunărea ca să
ocupe Principatele." Dimitrie Ghica, ministrul de interne, de comună înţelegere cu ceilalţi colegi din Guvern,
numise pe Eugeniu Carada prefect de Vlaşca cu depline puteri şi cu misiunea de a lua orice măsuri va crede de
cuviinţă pentru înlăturarea invaziei, punându-i la dispoziţie toate mijloacele materiale, precum şi câteva mii de
oameni înarmaţi. Carada, când aude intenţia turcilor, primeşte imediat şi vrea să pornească îndată spre Giurgiu.
Consiliul de miniştri îngrijorat până aci, de îndată ce vede că Eugeniu Carada nu refuză numirea isbuc- neşte în
aplauze de bucurie. Toţi erau încredinţaţi că vrednicia şi străduinţele lui Carada vor fi încununate de succes ca şi
îhtr-alte oca- ziuni. Singur ministrul instrucţiunii C.A. Rosetti şedea îngrijorat. Târziu, vorbeşte şi el: „Dacă
pleacă Carada, să ştiţi că de mâine încolo nu mai ese «Românul». Nu mai are cine scoate jurnalul". Eugeniu
Carada, ca unul ce este prea mult legat de „Românul" lui Rosetti, indică pe Costache Ciocârlan, care poate tot
aşa de bine să fie numit în locul său prefect de Vlaşca. Consiliul primeşte numaidecât propunerea şi Ciocârlan
pleacă la Giurgiu, urmat la câteva zile de colonelul Iegota Bogdanovitz, trimis de Carada să aprovizioneze
armata concentrată la Giurgiu cu muniţiunile necesare. Colonelul Bogdanovitz era inginer la Primăria Capitalei.
Fusese comandantul unui regiment din Polonia şi, cu prilejul insurecţiei din 1862 care eşuase, a fugit în Turcia.
De acolo a venit la Bucureşti unde s-a şi stabilit, aducând ţării mari servicii.
Despre acest Bogdanovitz, Eugeniu Carada spune că „ne-a făcut servicii imense la 1866 când turcii ne
ameninţau cu ocuparea ţării şi noi nu aveam muniţiuni“. Iegota Bogdanovitz, care avea importante legături cu
compatrioţii săi aflaţi în serviciul armatei turceşti, izbuteşte cu mari sacrificii să înarmeze armata română.
Trebuie să menţionăm că serviciile aduse de Eugeniu Carada în aceste împrejurări sunt enorme. Ţara noastră
avea pe atunci o armată regulată de aproape cinci mii oameni, prost înarmată şi prea puţin instruită. în asemenea
condiţiuni nu se putea conta prea mult pe puterea ei combativă, de aceea Carada, care se dovedeşte de astădată şi
un bun strateg pe lângă un admirabil organizator, ia contact cu colonelul Bogdanovitz şi cumpără cu bani grei
muniţiunile necesare armatei regulate. Muniţiunile au fost încărcate într-o noapte întunecoasă într-un şlep şi
trecute în ţară. Tot atunci Eugeniu Carada reorganizează şi garda naţională care, pe lângă că trebuia să lupte
alături de armata regulată, avea să menţină şi ordinea internă cu prilejul manifestaţiilor antisemite din vara
aceluiaş an, precum să ajute şi la deplasarea armatei noastre în Bulgaria cu ocazia răsboiului din 1877.
Cu prilejul conflictului din 1866 care n-a isbucnit, Carada în calitate de fost ofiţer superior ia comanda unui
Batalion şi contribuie în felul acesta la liniştirea genreală şi la menţinerea ordinei publice atât de necesare în
asemenea împrejurări.
La 12 Martie 1866 Locotenenţa Domnească aprobă „Regulamentul pentru formarea societăţii literare
române“ înfiinţată de C.A. Rosetti, pe atunci ministru al instrucţiunii publice, „pentru a determina ortografia
limbii române, a elabora gramatica limbii române, a începe şi a realiza lucrarea Dicţionarului român". Această
societate literară, devenită la 29 Martie 1879 Academia Română, avea 21 membri, dintre cari patru din
Muntenia, trei din Moldova, trei din Transilvania, trei din Basarabia şi câte doi din Banat, Maramureş, Bucovina
şi Macedonia, între cei patru membri aleşi din Muntenia, un loc era rezervat lui Eugeniu Carada. Modest ca
totdeauna, el refuză acest loc. „Am avut o mare discuţie cu Rosetti, până să-l fac a renunţa la ideea aceasta",
spunea adeseori Eugeniu Carada.
Anul 1866 a fost plin de evenimente politico-sociale ce interesau atât ţara, cât şi pe Eugeniu Carada, care
urmărea continuu unitatea naţională, căutând să profite pentru realizarea ei de orice prilej. Austria se afla în
conflict armat cu Prusia. Moment oarecum prielnic acţiunii caradiene. Este adevărat că Eugeniu Carada a căutat
să profite de pe urma acestui conflict prin pătrunderea armatei române în Ardeal, după ce mai întâi ar fi fost
răsculată populaţia românească de acolo contra stăpânitorilor. Pentru o bună reuşită Carada ia el asupra sa
obligaţia de a organiza revoluţia din Ardeal. Pentru aceasta trece Carpaţii, travestit, de nenumărate ori. După ce
făcuse unele depozite de muni- ţiuni şi îşi alesese oamenii de încredere pe care să poată conta oricând
încredinţând comanda revoluţiei destoinicului profesor craiovean, Constantin Olteanu, ardelean de origine,
nepotul lui Petru Maior, victoria prusienilor de la Sadova cade ca o bombă, răsboiul consi- derându-se astfel
terminat. Despre această acţiune, Carada spunea adesea: „După sosirea lui Carol I ne pregăteam în fugă şi eram
gata. Am fost la Craiova şi am pornit în Ardeal pe Olteanu, ca să ridice pe Ardeleni. Prin munţi aveam să le
trimitem arme ca să se răscoale contra Austriei, apoi porneam şi noi cu oştirea". Nu s-a putut ajunge aci pentru
că răsboiul s-a terminat mai repede decât s-ar fi crezut.
Guvernul constituit la 11 Mai 1866 de Lascăr Catargiu disolvă Adunarea la 6 Iulie, după care demisionează
la 15 Iulie când Ion Ghica formează noul guvern din care însă nu face parte Ion Brătianu. Cauza demisiunei lui
Lascăr Cataragiu se atribuie unui conflict isbucnit în ultimul timp între Ion Brătianu şi şeful guvernului. Cu
ocazia alegerilor care se fac după aceea, Eugeniu Carada este ales deputat de Vâlcea, dar nu va merge în
Parlament, deoarece guvernul Ghica neavând majorităţi este silit să demisioneze, deşi Domnitorul Carol i-a
respins pentru prima oară demisiunea. Pentru că până la 20 Februaire 1867 guvernul nu a prezintat corpurilor
legiuitoare niciun fel de proect de lege, cum prevedea Constituţiunea, Petre Grădişteanu cere un vot de
neîncredere pentru întregul cabinet forţându-1 astfel să plece definitiv. Este însărcinat C.A. Creţulescu cu
formarea noului cabinet. De data aceasta Ion Brătianu intră în guvern ca ministru de interne, având ca şef de
cabinet pe Eugeniu Carada. Cu această ocaziune Carada dă dovadă de o mare putere de muncă, uimind pe cei
din jurul său. De dimineaţa până seara târziu, în locul ministrului care era mereu ocupat la Florica unde pleca
Vineri dimineaţa şi rămânea până Marţia când venea la Bucureşti, toată corespondenţa ministerului o rezolva el.
Rezoluţiunile sale erau totdeauna cele mai adequate nevoilor. în timpul liber în loc să se odihnească, cum ar fi
fost natural, îngrijea de apariţia regulată a ziarului „Românul" ori reorganiza cadrele partidului naţio- nal-liberal,
dând directivele necesare în locul şefului.
Privitor la problema financiară, Eugeniu Carada avea unele principii sănătoase cari i-au călăuzit întteaga sa
activitate economică de mai târziu. „Criza noastră financiară spunea el, nu provine atât din lipsa resurselor, cât
din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre", şi mai departe: „Fără un comerţ,
fără o industrie prosperă, un Stat nu poate înainta; fără căi de comunicaţie şi institute de credit, acesta nu poate
prospera".
La 28 Octombrie 1867 Ion Brătianu este numit ministru de finanţe în locul lui Ludovig Steege, demisionat.
Carada ocupă şi aci acelaşi post, modest şef de cabinet. O violentă campanie de presă contra lui Ion Brătianu se
deslănţuie peste hotare, mai cu seamă în presa din Franţa şi Anglia. Motivul era că o grupare politică din
Moldova afiliată partidului liberal ar fi isgonit din Bacău câteva famili de evrei. Guvernul nu luase nici o măsură
contra agresorilor şi cum din acest guvern făcea parte şi Ion Brătianu era natural ca să fie tocmai el ţinta
atacurilor. Dar aceste atacuri se îndreptau în acelaş timp şi contra Domnitorului Carol I, iar ţării i se creiase o
atmosferă extrem de defavorabilă peste graniţe. în faţa acestor atacuri puse la cale de finanţa internaţională
evreiască, Eugeniu Carada reintră din nou în arenă. Scrie articole pe care le trimite spre publicare diferitelor
ziare şi reviste streine, iar după retragerea din guvern a lui Brătianu, pleacă împreună cu acesta la Paris. La 7
Oct. 1867 Brătianu scrie soţiei sale Pia că „intrigile boerilor sunt rele, căci toţi şi-au concentrat puterile de a
amăgi Europa în privinţa noastră". Cu privire la presă, aceasta „a început a se desme- teci" iar la 21 Oct. acelaşi
an, Brătianu comunică bucuros la Florica: „Toată presa liberală streină va fi cu noi, iar la Paris situaţia politică
stă foarte rău". După cum se vede, rezultatele călătoriei peste graniţă erau satisfăcătoare. Eugeniu Carada, ştiind
câte parale fac promisiunile şi înţelegerile de tot felul, scrie studiile „Les intrigues de la Russie en Roumanie" şi
„La propagande russe en Orient, Bulgarie et Roumanie", pe care le împarte în nenumărate exemplare,
pretutindeni unde cauza românească avea de câştigat. Este de remarcat faptul, pe care îl dăm cu tot respectul
pentru memoria celor dispăruţi: pentru susţinerea cheltuielilor propagandei în streinătate în favoarea ţării, Ion C.
Brătianu a fost nevoit a-şi vinde moşia sa Pleşoi din judeţul Romanaţi, una dintre cele mai frumoase ca aşezare
şi mai rodnică dintre moşiile sale, iar Eugeniu Carada, îndemnat de financiarul Petit Laroche, începe să facă
negustorie de vinuri. Iată cum s-a ajuns aci: propaganda cerea bani mulţi pe care Eugeniu Carada nu-i avea, deşi
în ţară poseda moşii şi case lăsate moştenire de la părinţii săi. Pe când se afla la masă la prietenul său Petit
Laroche, mare financiar şi conducătorul unei Bănci din Paris, la spusele sale că-i trebuiesc mari sume de bani pe
care nu ştie cum le-ar putea procura, Petit Laroche îl sfătueşte să înceapă un comerţ de vinuri în România. Fără a
sta mult la îndoială, deschide la Bucureşti un depozit de vinuri, ceaiuri şi cafea, pe care-1 pune sub conducerea
lui Gheorghe Eliad, un vechiu şi cinstit negustor lipscan, care jucase un rol însemnat la 1848. Carada procura
vinurile în Franţa şi le trimetea spre desfacere la Bucureşti. Tot aci în Depozitul lui Carada din str. Nouă nr. 5 îşi
desfăcea şi Ion Brătianu produsele moşiei sale Florica. Această întreprindere comercială permitea astfel lui „Ion
Brătianu să-şi mărească veniturile, iar lui Carda să aibe un venit anual de 60-70.000 lei“.
„Depozitul lui Eugeniu Carada din str. Nouă nr. 5 a avut şi un însemnat rol educativ pentru marii noştri
proprietari (Ştirbey, Cantacuzeneştii, Bagdaţii etc.), cari i-au urmat exemplul, înfiinţând în Capitală întreprinderi
asemănătoare, prin care şi-au putut desface produsele moşiilor lor“, spune d. Romaşcanu.
 După ce pune la punct unele chestiuni în legătură cu interesele ţării sale, Ion Brătianu pleacă de la Paris
ducându-se la Reineck să viziteze pe tatăl Domnitorului Carol I, de unde vine în ţară. Eugeniu Carada în schimb
rămâne mai departe la Paris, pentru a lua contact cu Godillot - despre care am mai vorbit în altă parte, şi a-1
convinge să renunţe la concesiunile căpătate sub Domnia lui Cuza.
Tot atunci Carada pune la cale întemeierea (cu Louis Blanc şi Alfred Talandier) a gazetei săptămânale
„L’Homme Libre“, la care colaborează mult timp în urmă.
între 1867-1868, Eugeniu Carada vizitează Franţa cu diferite misiuni între care şi aceea pentru perfectarea
unui împrumut contractat de oraşul Bucureşti pe piaţa Parisului. „Am intrat în negocieri cu Edmond Adam“,
spune Carada, dar pentru că pe piaţa franceză nu s-a putut face nimic, el a fost nevoit să plece la Londra.
Tovarăş de drum a luat pe Malespine, redactor la „L’Opinion Naţionale41, organul Prinţului Napoleon, care s-a
oferit a-1 însoţi. La Londra, Malespine şi-a permis să lanseze în numele lui Carada invitaţiuni la un prânz la care
au luat parte, în afară de unii prieteni vechi ai lui Carada, şi contele de Paris, nepotul Regelui Ludovic Filip,
şeful Casei Regale de Orleans. „în timpul mesei, spune Carada, s-a vorbit de teatru şi literatură, după masă i-am
lăsat numai pe ei şi am plecat în oraş după treburi.11 După aceea s-ar fi răspândit svonul că Eugeniu Carada ar fi
complotat contra împăratului Franţei. Neadevărul acesta a răsbit până în ţară la urechile lui Ion Brătianu care i-a
bătut „telegramă să se înapoieze imediat în ţară căci este denunţat11 că se agită contra împăratului. Eugeniu
Carada se dusese la Londra ca reprezentant al Primăriei Bucureşti spre a trata cu bancherii streini asupra
împrumutului de care comuna Bucureşti avea nevoie, dar care nu s-a mai făcut din cauză că în ziua când trebuia
semnat contractul a căzut guvernul.
în 1867 Carada încearcă o acţiune „pentru desrobirea popoarelor din peninsula Balcanică11 sub egida
României. Legase numeroase prietenii cu fel de fel de oameni politici din întreaga peninsulă Balcanică, aşa că
nu i-ar fi venit greu să pornească la lucru. Greutatea cea mare se găsea în faptul că opinia publică din ţările
respective n-ar fi înţeles planul aşa de frumos conceput de Carada şi ca atare n-ar fi fost sprijinit în acţiunea sa.
Cu această ocaziune preconizează un vast plan de redresare economică pentru aceste popoare, cunoaşte
numeroşi fruntaşi bulgari şi sârbi, naţionalişti neînfricaţi cari aderă la planul său măreţ, dar, din motive de
oportunitate politică, planul a trebuit să rămână pentru toţi numai un deziderat.
Pe când Eugeniu Carada se găsea în plină acţiune cu fruntaşii ţărilor cari urmau să ia parte la planul de
desrobire, în presa europeană se deslănţuise o furtunoasă campanie de presă contra guvernului român, pe
motivul c-ar înarma pe bulgari pentru ca aceştia la rândul lor să atace Rusia. Petre P. Carp, ales prima oară
deputat, interpelează guvernul cerându-i să-şi definească punctul de vedere în politica externă. Ion Brătianu
răspunde tânărului deputat, răspicat, că România nu poate urma deocamdată niciun fel de politică, venită fie din
occident, fie de altundeva. România face politica intereselor ei naţionale şi nu se dă socoteală nimănui. Prin
glasul marelui bărbat de Stat vorbea sufletul unui popor întreg, care-şi vedea astfel independenţa sa politică şi
spirituală apropiindu-se.
Că România era într-adevăr adăpostul unor bande bulgare, înarmate pentru a trece Dunărea când va fi
nevoie, nu este de mirare dacă ţinem socoteală de acţiunea lui Eugeniu Carada „pe care nu-1 părăsise gândul
desrobirii popoarelor balcanice11, nu-i de mirare din moment ce şi Domnitorul Carol îl încuraja în acţiunea şi
intenţiunile sale, tolerând orice uneltiri puse la cale contra turcilor.
Eugeniu Carada vedea realizarea planului său deocamdată numai printr-o înjghebare a unei confederaţiuni
creştine „sub eghemonia românească11, la care urmau să adere şi alte popoare mai mici, interesate. El, care
depune insistente străduinţe pentru realizarea planurilor sale, face să se ducă la Belgrad un redactor de la
„Românul11, Radu Ionescu (cu pseudonimul Radion), ca trimis oficial al României, cu mandat limitat de a
discuta unele probleme de amănunt.
Din încercarea aceasta, Eugeniu Carada cultivă prietenia lui Zancoff, Karaveloff şi Stambuloff- care-i cer la
un moment dat să scape Bulgaria de muscali -, toţi trei fruntaşi bulgari, de concursul cărora avea absolută
nevoe. Tot cu concursul lui Carada a isbucnit mişcarea care a readus pe Battemberg pe tronul Bulgariei. Să ne
explicăm; rusofilii bulgari, cu concursul consulului rusesc din Rusciuk, întind o cursă Prinţului Alexandru de
Battemberg făcându-1 „să abdice de bună voie“. Bulgaria se găsea pe atunci încă într-o permanentă frământare
internă din care cu mare greutate a putut să iese. Tronul fiind astfel liber, Stambuloff trimite o delegaţie lui
Eugeniu Carada la Bucureşti, cu misiunea expresă de „a oferi Regelui Carol I coroana bulgărească cu un
dualism" în care România ar fi deţinut ministerul de răsboi şi pe cel de interne. Delegaţia „cere doar un cuvânt
de la Carada pentru ca a doua zi Stambuloff să proclame pe Regele României, Suveran al Bulgariei". Carada,
aducând acest plan frumos la cunoştinţa Domnitorului Carol, acesta era „tentat să primească", dacă nu s-ar fi
opus cu energie Ion Brătianu, care fusese înştiinţat la Govora unde îşi făcea cura obişnuită. Nepotul lui Eugeniu
Carada, d. Mariu Theodorian-Carada, de la care deţinem toate aceste amănunte, arată că Brătianu s-ar fi
împotrivit de teamă să nu intervie Rusia. „Carada, până la moarte, mărturisea că regretă adânc că n-a luat atunci
răspunderea actului şi fără să fi aşteptat pe Brătianu să fi autorizat pe Stambuloff să proclame unirea Bulgariei
cu România. Cele ce au urmat îl întăreau în credinţă că uniunea se înfăptuia, iar monarhiei româno-bulgare îi
prevedea un viitor strălucit".
Ideea uniunei nu l-a părăsit până târziu. Când au fost asasinaţi regele Alexandru şi regina Draga a Serbiei,
Carada încă stăruia că ar fi „un moment fericit să se încerce cu Serbia" ceea ce încercase cu Bulgaria. El
povestea că tot cam pe la 1868 reprezentantul Prusiei la Bucureşti, von Keyserling, propunea unuia dintre
bărbaţii noştri de stat constituirea unui stat „care să unească România cu Ungaria" sub coroana Regelui Carol,
fiecare ţară având guvernul şi parlamentul său aparte. Dar Carada, care vede altfel lucrurile, denunţă intenţia
numitului diplomat, spunând că o asemenea uniune nu ar avea nici trăinicia şi nici seriositatea necesară deoarece
„popoarele posed uneori instincte de conservare şi prevedere ce lipsesc diplomaţiei" (Efimeride).
După ce guvernul Golescu-Brătianu se retrage în toamna anului 1868, de la conducerea treburilor ţării,
guvenul care urmează (Dumitru Ghica-Mihail Kogălniceanu) dizolvă odată cu Corpurile legiuitoare şi Consiliul
comunal al Capitalei. în alegeri, Carada este ales deputat la Colegiul III în Capitală, cu majoritate de voturi, dar
scrutinul fiind mistificat ulterior, locul său revine unui alt candidat cu mult mai puţine voturi. Scârbit, „de atunci
n-a mai călcat în Camerile în care ştia că stau nu atât reprezentanţii alegătorilor, cât cei îngăduiţi de Stăpânire".
Guvernul Ghica-Kogălnicenau, pentru motive care nu interesează, este nevoit a-şi prezintă peste puţin timp
demisiunea. Vodă Carol a primit-o, deoarece „a înţeles că nu era cu putinţă să mai păstreze încrederea într-un
cabinet a cărui politică compromitea atât de grav interesele României'1.
Ion C. Brătianu scrie la finele lunii Ianuarie 1870 că Ministerul Dumitru Ghica-Kogălniceanu, ne mai
putând face faţă situaţiei lăuntrice, „a căzut mizerabil, după cum a trăit", iar pentru formarea noului guvern
„Domnitorul (Carol) n-are curajul să hotărască a intra pe calea cea mare şi este mare încurcătură şi confusiune".
Acest guvern, după ce făcuse alegerile sub scutul terorii, mai face şi imprudenţa de a readuce în cadrele
armatei române pe generalul de Divizie Macedonski, ce fusese „pus în retragere prin decret domnesc de Cuza
Vodă". Guvernul vroia să organizeze armata după sistemul prusian şi recursese la generalul Macedonski, care
avusese îndrăsneala să insulte naţiunea română, spunând că nu este demnă de încredere. Acest gest l-a costat
însăşi existenţa lui, căci corpul ofiţeresc scandalizându-se atrage de partea sa şi opinia publică; prin deputatul
Pană Buescu, aceasta interpelează guvernul în iarna anului 1869, când deputatul Eugeniu Carada dă citire, în
plenul Camerei, scrisorii generalului Macedonski prin care jicnea poporul român spunând că este „stupid, incult
şi inert". Ion Brătianu împreună cu prietenii săi politici se declară ostil readucerii acestuia în armată şi declară că
retrage orice încredere guvernului. Votul de neîncredere sileşte pe Prinţul Dimitrie Ghica, preşedintele
consiliului, să-şi prezinte demisia. Domnitorul nu primeşte demisia, dar cere în schimb dizolvarea
Parlamentului. Din toate părţile încep atacuri contra partidului naţional-liberal. Tuturor acestor atacuri le
răspund cei trei corifei: Ion Brătianu, C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, ale cărui articole publicate în „Românul"
erau aşa de drastice că adversarii nu mai îndrăsneau să răspundă cu niciun chip. Luptele acestea politice, care nu
erau luate în consideraţie acolo unde trebuiau să fie, fac pe Eugeniu Carada şi tovarăşii săi de idei să devină
republicani. Ion Brătianu, urmat de C.A. Rosetti iau poziţie alături de Carada. Au loc mari agitaţii în ţară. La
Cameră Ion Brătianu este ales Preşedintele Camerii, dar îmbol- năvindu-se e nevoit să plece la Florica pentru
multă vreme. Procedează astfel pentru că, fiind obosit şi scârbit de frământările politice din ultima vreme, voia
să se mai recreeze. Eugeniu Carada rămâne mai departe în Capitală să ia parte la lucrările Camerii, în calitate de
secretar, să îngrijească de gazetă şi să informeze pe bătrânul castelan de la Florica asupra tuturor evenimentelor
mai importante ce s-ar fi petrecut în lipsa acestuia.
Cu o conştiinciozitate exasperantă, Eugeniu Carada se achită de aceste obligaţiuni, informându-şi prietenul
de tot ce se petrece în Capitală.
între cei doi bărbaţi se cimentase o prietenie bazată pe înţelegere reciprocă, pe seriozitate şi mai ales pe
cinste. De Ion Brătianu îl legaseră luptele politice duse pe tărâmuri diferite, dar vizând acelaşi ideal naţional:
ridicarea materială, spirituală şi mai ales independenţa poporului român. Se cunosc actele mari istorice
înfăptuite sub ochii ocrotitori ai lui Ion Brătianu, dar scrutate şi de inteligenţa şi sfatul lui Eugeniu Carada. Dacă
ar fi să ne întrebăm care dintre aceşti doi oameni au fost mai mari, am subscrie pentru egalitate. Nici unuia
dintre ei n-am putea să-i atribuim mai mult decât celuilalt. Partea lor de merit se dispută egal. Unul a lucrat la
lumina zilei, celălalt cultivând cu discreţie modestia, stând în umbră şi dând directivele pe care le credea mai
potrivite şi din cauza cărora nu avea linişte până ce nu erau îndeplinite cu sfinţenie. Autoritatea lui morală era
atât de puternică că nu ştim dacă s-ar fi găsit cineva să-l egaleze până în zilele noastre. Atât de mult intrase în
conştiinţa cercurilor noastre politice de pe vremuri această autoritate a lui Eugeniu Carada, că nu era chip să-i
ţină cineva piept. Cât a trăit i s-au atribuit, de multe ori, gesturi, fapte şi intenţii, cari deşi nu aveau
verosimilitate, circulau totuşi în marele public. Credinţa multora, până azi chiar, este că Eugeniu Carada a fost
un antidinastic, iar pentru el monarchia era nu o necesitate socială, ci o toleranţă. Că acesta e un mare neadevăr
ne-o dovedesc faptele mari la care a luat parte, fie singur, fie alături de Ion Brătianu sau de fiul acestuia, Ionel
Brătianu, mai târziu.
*
Ca primar al Capitalei, a lucrat până în 1869 când a demisionat impunând în locul său pe Costache Panaiot,
„un om de treabă care nu ieşea din cuvântul lui Carada“. De la 1866 la 1869, cât a condus destinele Primăriei
Bucureşti, s-au început şi executat unele lucrări de modernizare, precum canalizarea Dâmboviţei, trasarea
marilor artere de comunicaţie, construirea halelor şi alte lucrări de mai mică importanţă. Când un grup de
cetăţeni cari-1 simpatizau pentru că „fusese un bun Primar" îi pusese candidatura la consiliul comunal în 1871,
Eugeniu Carada publică o scrisoare în „Românul" din 7 Martie 1871, declarând că nu va primi să figureze sub
nici un motiv pe listă.
„Am văzut numele meu pus pe unele liste de candidaţi pentru alegerile de astăzi, scrie el. Precum am
declarat acum zece zile la o întrunire de delegaţi de toate culorile şi apoi la «Pomul Verde», în condiţunile în
care se petrec aceste alegeri, îmi este peste putinţă a primi onoarea ce mi se face.“
Va da în schimb concursul celui care va fi ales şi recomandă în locul său pe Nicolae Fleva, care, alegându-
se, nu după mult timp se ceartă cu autorităţile superioare şi a trebuit să se retragă din fruntea Capitalei. Acesta
era supărat pe Carada că „nu-1 susţinuse la infinit'4 contra celor cari-1 atacaseră.
III
ACTIVITATEA LITERARĂ A LUIEUGENIU CARADA
Puţini ştiu că Eugeniu Carada s-a ocupat în tinereţe şi cu literatura. Desigur că scrierile literare rămase de pe
urma lui Eugeniu Carada nu pot fi puse pe acelaş plan de comparaţie cu cele din zilele noastre; totuşi prin
structura lor stau cu demnitate alături de operele de seamă ale marilor noştri scriitori.
înamorat de arta dramatică, Eugeniu Carada încă de pe băncile şcoalei scrie, adaptează şi traduce piese de
teatru, care după ce erau jucate de artiştii teatrelor din Craiova şi Bucureşti, se reluau pe „scenele teatrelor din
restul Provinciei de către trupele ambulante44, alături de poeziile şi canţonetele sale ce vor ţine luni întregi afişul
acestor trupe, într-un cuvânt, din cea mai fragedă tinereţe, talentul lui Carada „se afirmă prin fericite debuturi
literare, de care mai târziu nici nu vrea să audă44 (Gr. Tauşan).
Care a fost cauza ce a îndemnat pe Eugeniu Carada să scrie poezii, să compună şi să localizeze piese de
teatru? Este întrebarea la care ne propunem a răspunde făcând o incursiune la trecutul cultural al poporului
românesc.
Ştim că datorită nestatorniciei politice şi claselor sociale de sus, formate exclusiv din elemente streine
venite de aiurea, cari îşi trimeteau vlăstarele fie la şcolile din Apus (Paris, Roma, Berlin şi Londra), fie la
Constantinopole, învăţământul de toate gradele din ambele Principate româneşti era aproape inexistent, dacă nu
chiar la începuturile lui.
După 1800, influenţa civilizaţiei apusene începe a se resimţi şi la noi, luând naştere curentul de redeşteptare
naţională ale cărui urmări sunt revoluţiunile din 1821 cu Tudor Vladimirescu şi cea din 1848 cu fraţii Brătianu,
fraţii Goleşti, C.A. Rosetti, Dimitrie Bălcescu, Ion Ghica, Pantazi Ghica, Bălăceanu şi alţii, marcând începutul
unei aşa zise epoci de renaştere a culturii române. în urma acestor mişcări naţionale încep a veni din streinătate
oameni învăţaţi, iar boerii cu dare de mână îşi trimit feciorii la învăţătura Apusului. Aceştia, la terminarea
studiilor înapoindu-se în ţară, vor aduce cu ei tot ce li se pare că ar fi folositor ţării lor. Aşa s-au împământenit şi
la noi ideile liberale care stăpâneau Apusul. Documentele istorice dintre 1821-1860 ascund comori nebănuite; în
cuprinsul lor cercetătorul istoric găseşte diamante a căror strălucire, de va şti s-o exploateze cu folos, va dura
deasupra veacurilor viitoare tot mai puternică. în literatura epocii acesteia de redeşteptare naţională şi culturală,
se poate avea „marea putere de creaţie a poporului românesc' 1, ignorată mult timp de streini.
Deabia după întoarcerea fiilor de boeri de la învăţătură, începe să pătrundă influenţa ideilor liberale în
straturile de sus ale poporului şi cu ele numărul şcolilor de tot felul se înmulţeşte. Nivelul cultural se desvoltă,
aşa dar, sub influenţă streină şi sunt destul de puţini acei cari pătrunşi de fiorul dragostei de ţară să-şi pună
activitatea lor literară în slujba ei.
Aşa se explică pentru ce Eugeniu Carada - care încă nu fusese în streinătate - începe să scrie versuri şi piese
de teatru încă de la vârsta de 16 ani. Am văzut, la timp, învăţătura ce i-au dat-o părinţii în şcolile vremii şi nu ne
miră dacă la o vârstă când alţii se dau la joacă, tânărul Eugeniu Carada scrie pentru popor.
Toată literatura de pe atunci se adresa direct sufletului, sentimentului naţional, de aceea şi majoritatea
poeziilor au un caracter naţionalist. Este moda vremii care influenţa puternic asupra lui Eugeniu Carada. El era
pătruns de marele rol educativ ce-1 are acest gen literar pentru masele populare. Activitatea lui dramatică nu
poate fi echivalată - cantitativ vorbind - de niciun literat al vremii. Nici în ce priveşte fondul şi nici forma, nu i
se poate reproşa ceva, deoarece Carada era preocupat fie de biciuirea moravurilor, fie de a însufleţi massele
populare şi nicidecum de a creia curente literare. Eugeniu Carada este mai mult un deschizător de drumuri noui
în literatura vremii lui. Dovadă poeziile - nu prea multe la număr, care au fost înlăturate de vreme, rămânând
doar câteva mai de calitate. Privitor la teatru, Eugeniu Carada a adaptat şi tradus peste o sută de piese dintre care
unele, rezistând chiar până în zilele noastre, au fost traduse şi în limbi streine.
Dintre scrierile dramatice mai serioase ale lui Eugeniu Carada, cităm, cu titlu de informaţie: Urâta satului,
comedie în două acte cu cântece; Cimpoiul Dracului, piesă naţională în două acte şi un tablou cu cântece şi Fata
de la Cozia, toate trei cu muzica de Al. Flechtenmacher, unul dintre cei mai buni prieteni din tinereţe ai lui
Eugeniu Carada. Aceste piese au fost scrise „pentru un public încă nedesbrăcat de snobismul limbilor elegante 14
şi într-o limbă curat românească. Eugeniu Carada a preluat după Les pecheurs de perles, romanul lui E.
Gonzales, în colaborarea lui Costache Demetriade, Fraţii din munte, apărută într-un volum editat de I. Romanov
în 1856. De aci încolo, în fiecare an apare câte o lucrare: în 1857 Munteanul şi Pandurul cerşetor, apoi
Milcovul, un volum de canţonete editate de Socec, Ivan şi Ivănuţă, Onoarea casei etc.
Piesele de teatru, în care Eugeniu Carada şi-a strecurat cu abilitate patriotismul, erau jucate de artişti ca
Matei Millo, St. Velescu, Al. B. Leontescu, Vlădicescu-Tardini, Zaharia Burienescu, Theodor Popescu, I.
Răiculescu, Mihail Pascally, Iorgu şi Costachi Caragiale, Hagiescu, I. Panu, M. Mateescu, L. Manovici, Irina
Poenaru, Ana Dănescu şi alţii al căror nume ne scapă.
De câte ori se reprezenta o piesă a sa, Carada nu lua parte la premieră şi la nici o reprezentaţie; iar dacă se-
ntâmpla să facă pe placul vreunui prieten însoţindu-1 la teatru, se retrăgea în colţul cel mai ascuns din sală spre a
nu fi văzut de public şi pentru a putea să urmărească mai cu atenţiune cum se comportă pe scenă artiştii.
Observaţiunile acestea îi serveau în alte creaţiuni dramatice, pentru a nu da la iveală lucruri necorespunzătoare
ale adevărului uman.
Cităm o parte din piesele scrise, localizate şi traduse, despre care nu se mai vorbeşte în zilele noastre, dar
care la timpul lor au însemnat mult. Geniul Oltului, poezie de Carada cântată de artistul Costache Demetriad la
un festival dat în beneficiul lui Alex. Flechtenmacher; Bucureştenii, comedie localizată; Ioana şi Ioaneta,
traducere, comedie în două acte; Ion Cucierul, dramă în cinci acte şi două tablouri, jucată de Matei Millo (care
făcea pe Ion Cucierul) şi Ştefan Velescu (generalul conte Roger); Voioşilă, traducere, vodevil într-un act de
Melesville şi Dumanoir; Căpitanul Negru, traducere, dramă în cinci acte de V. Sejour; Banii, Gloria şi Amorul,
traducere, vodevil în cinci acte; Ivan şi Ivănuţă, Onoarea Casei, Cele din urmă momente ale unui oştean român
sub Mihai Viteazul, Fermecătoriţa este tradusă după La petite Fadette a lui Georges Sand, cu muzica de Al.
Flechtenmacher. O piesă admirabil tradusă în care au jucat Costache Demetriad (interpretând pe Florea),
Drăgulici (Moş Nicola), Frosa Sarandi (Ileana fermecătoarea, rolul principal); Irina Poenaru (debutează prima
dată în Păuna) şi Ştefan Mihăileanu (Neguţătorul).
Dar acestea sunt numai un mic număr din piesele cu care Eugeniu Carada a ştiut să îmbogăţească
repertoriul Teatrului nostru Naţional cu şapte decenii în urmă. Marele merit al acestuia care a scris Cimpoiul
dracului este că s-a încumetat să scrie versuri şi proză când încă nu aveam o limbă literară, isbutind să birue
greul creaţiei, fără a cere să fie cunoscut ca autor dramatic sau ca poet.
Dacă nu voia să fie cunoscut ca autor de piese şi poezii, era în schimb un mare „admirator şi protector
discret al literaturii şi artelor". Cât timp a trăit a sprijinit pe artişti, scriitori, sculptori, într-un cuvânt pe toţi acei
cari îmbogăţeau cu produsul sufletului lor tezaurul spiritual al neamului românesc, „fără a se şti despre aceasta".
Voia să fie un modest sprijinitor al celor cari-şi dau cu generozitate sufletul lor mulţimilor. Pe artişti îi primea, îi
asculta şi-i ajuta, pe literaţi de asemenea nu-i lipsea de sprijinul său moral şi material, încurajându-i, în sfârşit
„era generos cu toată lumea care contribuia cu o cât de mică fărâmă la zidirea sufletească a ţării", scrie d. M.
Theodorian-Carada în Efimeride. Numai aşa ne explicăm cum a fost ajutat profesorul Comşa de la Sibiu,
naţionalist înfocat, „să-şi tipărească luxoasele sale albu- muri de artă română-ţărănească". Dar pe atunci Eugeniu
Carada era conducătorul efectiv al Băncii Naţionale a României şi vremurile se prezintau cu totul altfel.
Despre Urâta satului, dăm unele lămuriri relativ la întâmplarea din 22 Dec. 1877, cari interesează, credem,
pe oricine. După terminarea războiului ruso-turc din 1877, Ţarul Rusiei Alexandru II se înapoia în ţară trecând
cu trupele sale prin Capitala României unde se hotărăşte a rămâne câteva zile, ca oaspete al Domnitorului Carol
I. Guvernul românesc invită pentru seara zilei de 22 Dec. 1877, pe înalţii oaspeţi la o reprezentaţie de gală dată
în onoarea lor la Teatrul Naţional. Se joacă cu această ocazie piesa naţională a lui Eugeniu Carada, Urâta
satului, ca una ce conţinea multe melodii plăcute care să distreze asistenţa. Eugeniu Carada nu ia parte desigur,
ca de obiceiu. Sala era arhiplină, în loja special amenajată, iau loc Cancelarul Gortchakov, câţiva Duci, generali,
şi mai ales mulţi ofiţeri superiori din ambele armate. Spectacolul începe, „piesa se juca într-o atmosferă liniştită"
când la un moment dat Nae Hagiescu - artisul cel mai de seamă al vremii -, care intrepreta rolul lui Moş Nicolae,
dă replica adversarului său din piesă, spunând calificativele „tâlharule!“, „mişelule", „hoţule" - ce se găseau în
textul piesei - şi mai aruncă de la el şi epitetul „pohonţule!", care stârneşte ropote de aplauze din partea
publicului românesc iritat de prezenţa trupelor imperiale în ţară. Această spontaneitate de aplauze, de altfel
semnificativă, face pe Prinţul Gortchakov, împreună cu ceilalţi Duci şi generali ruşi, să părăsească, ostentativ,
sala. Publicul rămas şi-a dat seama de supărarea ruşilor, dar conflictul ce era cât pe aci să ia proporţii este
aplanat datorită abilităţii lui Ion Ghica, directorul Teatrului Naţional, care „s-a dus şi s-a explicat diplomaticeşte
cu Prinţul Stuart, ministrul imperial la Curtea noastră, evitând astfel urmările". (Ion Minulescu în cuvântarea sa
despre Eugeniu Carada). Bineînţeles că lucrurile au rămas aci, deoarece Ion Ghica a anunţat pe Prinţul Stuart că
artistul vinovat a fost amendat cu 40 lei - pe cari însă Hagiescu nu i-a plătit niciodată.
împăcând pe ruşi uşor, n-a putut împăca şi pe Eugeniu Carada ce se supărase - nu din cauza incidentului, ci
pentru că i se reprezentase o piesă scrisă cu două decenii în urmă şi de care el nu voia să mai ştie.
în Cimpoiul dracului şi în Urâta satului, autorul dovedeşte o putere de creaţie şi o originalitate destul de
vădită. Una dintre poeziile sale populare, datorită tocmai acestei originalităţi, a rezistat în ciuda vremii şi a fost
tradusă în limba maghiară de scriitorul român maghiarizat Moldovan Gherghely, sub titlul „Florika Szerelme“,
după cum a iden- tificat-o eminentul critic literar răposat, Ilarie Chendi. Această Frunzuliţă de stejar şi cu
Pandurul cerşetor, scrise cu puţin înainte de Unirea Principatelor, vădesc un puternic entusiasm patriotic. Ele
sunt şi azi recitate pe la serbările de sfârşit de an, sau chiar de sărbători naţionale când îşi au un rost mai bine
determinat. Reproducem şi noi poezia Furizu- liţă de stejar pentru interesul ei istoric şi literar, aşa cum am
găsit-o în volumaşul publicat cu ocazia sărbătorii centenarului lui Eugeniu Carada.
„Frunzuliţă, frunzuliţă verde de stejar!
Ia vezi, dragă mândruliţă ce mai armăsar,
Armăsar, voinic de munte, ager, sprintenel,
Negru şi cu stemă-n frunte - sari în foc cu el!
Copiliţă bălăioară fii cu Dumnezeu - Eu merg dragă feţişoară, să-mi fac rândul meu.
La oaste ţara ne chiamă. Haideţi fraţi Români,
Să ne batem fără teamă, cu orice păgâni.
Ia-ţi viteaza săbioară, oştean dragul meu,
Mergi şi varsă-ţi pentru ţară tot sângele tău - Pentru dulcea ţărişoară şi steagul străbun,
Mergi cu dragă inimioară, măi frate Român!“
Prin versurile acestea Eugeniu Carada se aşază „fără niciun ocol unui popor, ale cărui virtuţi tradiţionale şi a
cărui conştiinţă naţională trebuiau trezite'1 la realitate. întreaga literatură a lui Eugeniu Carada trebuie privită
„sub unghiul dragostei de ţară şi ca un reflex al pasionatei şi nobilei sale dorinţe de a promova energiile
româneşti în toate direcţiile şi pe toate planurile" (Gr. Tauşan).
Dar să vedem cum înţelegea Eugeniu Carada să arate binefacerile unirii celor două Principate româneşti.
Avea deabia 21 de ani când a scris Pandurul cerşetor în care susţine cu un admirabil interes teza naţională a
înfăptuirii unirii pentru care îndeamnă tineretul la luptă.
Este prea interesantă ca să n-o redăm în întregime această poezie în care bătrânul împovărat de anii cari au
sburat peste viaţa lui, îndeamnă la luptă pe cei mai tineri cari mai pot purta încă armele.
„Sunt bătrân, voi tineri încă, dar iubesc ca şi voi ţara,
Oarecând pentru scăparea-i m-am luptat spăimântător,
Dar când văd că lumea astăzi vrea să-mi uşure povara,
Plâng şi inima-mi tresare, căci sunt bătrân cerşetor!
Sub Tudor, al meu sânge, pentru ţară l-am vărsat,
Şi dintre români gonirăm pe străin apăsător,
Şi cu armele în mână jugul greu l-am sfărâmat,
Dar acum e rândul vostru, eu sunt bătrân cerşetor.
Cei-n cete blestemate vrea să stingă în noi simţirea Dar Tudorin şi cu Oltenii au strigat îngrozitor:
Să trăiască România! Să trăiască înfrăţirea!
O! de ce n-am glas puternic, de ce-s bătrân cerşetor?
Pe atunci eram în luptă iute, inimos şi tare,
Şi sub păsurile mele, pieiri lăsam şi omor;
Dar acuma al meu suflet, deşi încă mai tresare,
Braţul meu putere n-are, sunt un bătrân cerşetor!
însă voi ce-aveţi mijloace, voi cei juni, cei cu putere,
Români, ascultaţi povaţa, ce vă dă ca rugător -
Un bătrân oştean, ce-acuma merge pe la uşi şi cere!
El s-ar pune-n în fruntea voastră; dar e bătrân cerşetor!
Dac-aveţi în vine sânge, dac-aveţi în voi simţire,
Pentru biata România, pentru scmpu-i viitor,
Cu toţi mâna daţi odată şi ‘nchinaţi pentru Unire.
Fiţi uniţi! v-o zic eu asta, un biet bătrân cerşetor!
în trecut se află şcoala, ce prezice viitorul Eu stejar sunt fără frunze, voi lăstar înfloritor;
Eu sunt iarnă, cu voi însă primăvara-şi ia sborul,
Voi viaţă, iar eu moartea - căci-s bătrân cerşetor.
Dar deşi bătrân stejarul, tot îşi apără mărirea,
Dacă ceasul înfrăţirii a veni pân’ să nu mor,
Cu Muntenii, Moldovenii strig: să trăiască unirea Ş-apoi pot muri în pace, căci-s bătrân cerşetor.
Insă ceasul e aproape, cerul ţării senin pare,
Moldovenii şi Muntenii, boeri, ţărani, înfrăţiţi,
Cei bătrâni ca şi cei tineri să strigăm în gura mare, în unire e puterea! La izbândă fiţi uniţi!“
Mintea tânără a lui Eugeniu Carada „a fost fericit inspirată, punând în gura unui bătrân oştean ostenit de
lupte îndemnuri aşa de înălţătoare la unire şi sacrificii, spune d. M.Gr. Romaşcanul în volumul său citat. Ori de
câte ori erau recitate aceste versuri de Costache Demetriade, producea o impresie profundă asupra
ascultătorilor'4.
Acestea, ca mai toate scrierile lui Eug. Carada au jucat un rol mare cândva, cu toate că el nu voia să-şi mai
reamintească de ele, deoarece îşi considera întreaga operă literară „ca pe un păcat al tinereţii, fără a-şi trage
vreun orgoliu din ea".
Cu toată renegarea paternităţii, versurile lui Carada au rezistat vremii, iar istoria literară le-a înregistrat aşa
cum trebuie. Ele se vor adresa totdeauna acelei Uniri, nu teritoriale, ci sufleteşti. Eugeniu Carada, când a scris
nu s-a gândit decât să-şi servească ţara, nicidecum că va rămâne posterităţii sarcina să aducă din generaţie în
generaţie puterea sa de creaţie în literatura românească. „Spirit lucid, om al cifrelor, Carada a înţeles mai bine
decât alţii distanţa dintre dispoziţia pentru artă şi forţa aceea magică de a o întruchipa. De aceea când Dumitru
Olănescu-Ascanio a voit a-1 trece în istoria literaturii române, Eugeniu Carada s-a opus rugându-1 să-l dea
uitării. La fel a procedat şi când C.A. Rosetti, întemeind Academia Română, îi oferă un loc - ce i se cuvenea lui
mai mult decât altora. A refuzat pur şi simplu onoarea ce i se făcea, deoarece nu voia să-şi recunoacă decât
munca pătimaşe pe care o depunea pentru consolidarea politică şi economică a ţării, pe principii noui, liberale,
alături de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti“ (Gr. Tauşan).
Eugeniu Carada în entusiasmul său patriotic şi în dorinţa de a se înfăptui Unirea cu orice sacrificii, a pus în
slujba credinţei lui tot talentul său poetic. Versificând - în 1856, deci cu trei ani înainte de înfăptuirea marelui
act istoric al Unirii - bucata Milcovul, el a înţeles că datorează ţării sale, în afară de viaţă, şi aptitudinele pe care i
le dărueşte cu prisosinţă.
Iată cât de eloquentă este poezia Milcovul, pe care o redăm în întregime pentru interesul ei istoric.
„Frunzuliţă lemn uscat,
Milcove, râu blestemat De ce oare n-ai secat Şi matca nu ţi-ai uscat?
Şi cu undele-ţi să piară Şi mişei şi răi din ţară,
Ca Unirea să domnească.
Fraţi cu fraţi să se-nfrăţească,
Ş-unde curg apele tele Să mi-ţi crească floricele,
Să culeagă moldovenii.
Să le-mpartă cu muntenii Până or cade şi Carpaţii Să ne dăm mâna toţi fraţii,
Iar dacă te-a ursit sfântul Să trăieşti cât şi pământul,
Milcove, tu să ne fii Râul marei bucurii,
Râul sfintei înfrăţiri Şi al fericirii Uniri.“
Eugeniu Carada, în fiinţa căruia şi-au dat întâlnire atâtea talente, nu se putea să nu aibe şi acel spirit de
observaţie sau critic. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că a deţinut - pe când era redactor la „Românul 1* -
cronica dramatică sau „Revista dramatică11, cum era intitulată. Acolo, în paginile „Românului11 şi-a publicat
Eugeniu
Carada observaţiunile sale critice cu privire la piesele prezentate pe scenele teatrelor din Bucureşti.
Prezentăm cititorilor un articol în care Eugeniu Carada face critica dramei în 5 acte Schamil de Paul
Meurice, în traducerea lui I. Nacu şi jucată pe scena Teatrului Naţional în cursul lunii Aprilie 1863.
„Teatrul era plin de ambele aceste reprezentaţiuni, însă plin de burghezie şi de popor, scrie Eugeniu Carada;
«nobilimea», acuma ca totdeauna, nu simte nici trebuinţa, nici interesul de a veni la teatrul românesc spre a
susţine şi a ridica la cuvenita înălţime acea instituţie, ce este şcoala cea mai folositoare pentru o naţiune.
Aplauze entuziaste şi energice sguduiau măreţul edificiu din Calea Mogoşoaei (Calea Victoriei. Nota Răutu). Şi
din când în când se auzea în acel public mişcat, ca o prezicere de viitor, ca un angajament solemn, strigarea:
Trăiască Libertatea!
Dar ce este oare această lucrare care face să vibreze toate fibrele inimii româneşti? Ce este drama care
redeşteaptă patriotismul şi umple de lacrimi, de ruşine şi de dor, ochii publicului român? Este istoria, sau mai
adevărat, un episod din sublima istorie a unui popor de un milion de oameni ce luptă de optzeci de ani contra
puterii covârşitoare a Rusiei. Este epopeia măreaţă şi simplă totdeodată a sacrificiului, a abnegării, a
devotamentului pentru patrie, pentru pământul unde zac străbunii, pentru stâncile martore ale vechii glorii, ale
anticei bărbăţii. Este istoria permanentă a lui Prometeu lănţuit de Caucaz, torturat, cu inima sfârşită de vulturul
cu două capete, pentru că furase din cer scânteia dumnezeiască, adică iubirea patriei şi a libertăţii.
Aplauzele publicului în teatru, entuziasmul său, arată că scânteia vieţii nu e de tot stinsă, că ea se poate
reaprinde. O! speranţă! speranţă! Tu mângâi inima mea îndurerată. Tu însufleţeşti încrederea mea în viitor!
Mergeţi la teatru, români, mergeţi de vedeţi piesa ce se joacă; ea este istoria secolelor noastre trecute. Poate că
văzând unde duce pe o ţară mizeria şi trădarea, şi unde o duce bărbăţia şi patriotismul, inimile româneşti se vor
reînflăcăra ca ale adigeilor, simţimântul naţional va revibra în ele, ura despotismului şi a sclaviei se va
redeştepta. Acei mişei cari vând ţara streinilor precum face Hamsad, capul circaşilor, vor fi alungaţi cu dispreţ,
şi patria liberă de tirani şi de streini, va proclama domnia libertăţii şi a independenţei. O! ce visuri, ce ilusiuni!
Ne-o fi dat oare să vedem realizarea lor?!
Drama Schamil începe înfăţişându-ne modul întrebuinţat de Rusia în scop de a stinge în inima junilor
circaşi simţimântul de onoare şi de patrie. Banii şi corupţiunea sunt armele de care se serveşte despotismul spre
a nimici libertatea. Schamil, pus de copil sub epitropia generalului rus Vasili, este crescut într-o viaţă de
moliciune, de desfrâuri, prin care speră a ucide în el orice aducere aminte de patrie şi de independenţă. Dar în
această cursă mai periculoasă decât oricari alta, puiul de leu creşte pur şi cu dânsul instinctele sale. Şi când
glasul patriei îl cheamă el îşi ia avântul. Nimic nu-1 poate opri. Chiar şi iubirea fragedei şi frumoasei Nădejdea
este neputincioasă să reţină pe acela care are o datorie de îndeplinit către pământul naşterii sale. O veche
predicţiune îi spune că-şi va scăpa patria, dar pentru aceasta va trebui să piarză tot ce iubeşte pe lume. Schamil
îşi scapă patria. El fuge de lângă aceea pe care o iubeşte şi se duce în munţii săi. Acolo, cu o mână de viteji,
luptă contra armatelor ruseşti şi le învinge. El cunoaşte secretele munţilor şi când puterile duşmane îl copleşesc,
«pământul patriei, azilul celor vii, ca o mamă iubitoare, îşi deschide sânul pentru ca să ascunză, să protejeze pe
copiii săi». Şi apoi aceiaşi munţi, aceleaşi stânci, el le ridică, cu puterea ce-i dă iubirea patriei contra inamicului
şi-l striveşte sub ele, căci pentru unele cauze sublime totul este armată şi forţă, şi amorul Patriei strămută munţii
ca pe nimic.
Dar trădarea vine să pună o piedică luptelor patriotismului. Capul ţării, acela căruia îi este încredinţată paza
onoarei şi a libertăţii patriei, o vinde Rusiei. în întâlniri secrete el tratează cu agenţii ţarului vânzarea unui popor
pentru bani şi pentru nu mai ştim ce titluri deşarte. Politica lui, în loc de a fi naţională şi bazată pe libertate, e o
politică de trădare şi de umilinţă. El voeşte cu orice preţ domnia, dictatura, şi neputând-o căpăta de la naţiunea
care râvneşte libertatea şi despreţuieşte pe capul cel laş, ce nu ştie să se pună în fruntea dorinţelor ei, el aleargă
la streini, la muscali, spre a ţine şi a avea o dictatură ucigătoare şi ruşinoasă ţării lui.
Hamsad vinde ţara. Adigeii înşelaţi de dânsul se supun; dar Schamil vine. Prin aduceri aminte naţionale, el
redeşteaptă întrânşii simţimântul patriotic.
- Poporul s-a deşteptat, strigă atunci Shamil, Dumnezeu este cu noi, sunt liniştit! Facă Cerul ca toţi cei cari
luptă pentru libertatea unei naţiuni să poată zice la fel!
Poporul redeşteptat intră în cetatea pe care Hamsad voeşte a o preda printr-o capitulaţiune înjositoare. El are
previziuni ca să reziste încă trei luni, dar, vândut inamicului, el ascunde acele previziuni spre a sili pe circazieni,
prin foame, să consimtă la predarea cetăţii.
în minutul fatal însă se arată Schamil. Hamsad schimbă tactica; silit de descoperirile ce face Schamil că sunt
muniţii şi previziuni pentru trei luni, el face paradă de patriotism şi în locul capitulaţiunii ruşinoase cere de la
Rusia o pace folositoare comerţului ţării, primind protectoratul ce-i oferă agentul rusesc. Dar un tânăr patriot
strigă atunci:
«- Protectorarul Rusiei este sclavia patriei!»
 Aplauzele prelungite ce răsună în public la rostirea acestor cuvinte ne arată că poporul român simte, ca şi
junele circaş, peirea ce aduce unei naţiuni mici «protecţiunea» străină. Acele aplauze erau o preînştiinţare pentru
acei ce ca Hamsad, ar cuteza să vândă o ţară care nu este nici de vândut, nici de dăruit.
Ochii circazienilor se întorc spre Schamil; el promite ceva mai bun. Care sunt promisiunile lui?
- Să spună, zice trădătorul.
- Nu, răspunde eroul, mai bine preferaţi pacea ruşinoasă! Alegeţi prosperitatea servită! Asiguraţi-vă
banchetele, lanţurile, plaiurile trândăviei şi serbările moliciunei. O! Eu visam alte combinaţiuni! Visam
bivuacurile pe zăpadă, mersurile pe uragan. Suferinţa eroică şi pericolul măreţ. Visam lupta, sacrificiul, cântecul
de răzbel care ţine loc de pâine, frigurile gloriei care ţiu loc de foc! Visam mirosul ierbei de puşcă, riscul sub
gloanţe, puştile înnegrite, săbiile ştirbite şi pe frunte mândrele cicatrici care vor fi sărutate de fiii şi soţiile
noastre!
«Nu! Nu! Mai bine neguţătoriţi-vă, dormiţi, veseliţi-vă! Oferirile, viziunile, chimerele mele erau
devotamentul, osteneala, patria liberă şi dreapta victorie! Era frigul, foamea, independenţa şi onoarea! Era
pământul natal, liber şi mai bine mormântul sub dânsul decât străinul pe dânsul. Era lupta inegală pentru
triumfuri neauzite! O istorie, o poemă întreagă! Ce exemplu măreţ de dat lumii! Dughistanul contra Rusiei.
David contra lui Goliat! Şi într-o zi, peste zece, peste douăzeci de ani poate, Europa auzind sgomotul
dispereatelor noastre lupte, va zice: Se vede că se petrec lucruri mari, se vede că este un popor aici!»
Şi artistul adresă aceste cuvinte publicului român. Un ropot de aplauze entuziaste răspunse. Poporul
capitalei, inima României, arătase că înţelege, dacă simte în numele naţiunii întregi, făgădueşte că va şti să
învingă spre a scăpa patria!
Această vibrare a simţimântului naţional era frumoasă, era măreaţă. O! striga actorul român pe scenă,
Dumnezeu e cu noi, poporul începe să se deştepte! Şi fruntea mea se însenină un moment uitând ruşinea şi
înjosirea.
Schamil învingător e ales imam al Circaziei. El voeşte să refuze, pentru că, primind, ar putea da ocazie
trădătorului Hamsad să desonoreze printr-o acuzare infamă pe mama sa. Dar mama lui sfântă îi aduce aminte că
un om care este în capul unui popor trebuie să sacrifice totul patriei; că el nu mai este om, ci un popor întreg; că
răspunde înaintea lui Dumnezeu de ţara sa şi trebuie să se ridice la înălţimea chemării lui.
Şi Escam, mama patrioată, nu se mărgineşte la vorbe. Ea moare pentru ca fiul ei să poată a-şi îndeplini
datoria sa cea mare. Durerea lui e covârşitoare, dar cel ce se devotează unei misiuni mari trebuie să sacrifice
totul pentru ea. Schamil îşi îndeplineşte datoria sa.
El oferă lui Vasili o pace onorabilă, cu condiţiunea ca Rusia să respecte deplina neatârnare a Circaziei.
Pacea este primită, dar spre a nu umili pe generalul rus, tatăl aceleia pe care o iubeşte şi cedând dorinţei ei,
Schamil merge să subscrie în Tiflis. El vine aci ca oaspe; dar la generozitatea şi mărinimia lui, rusul răspunde
prin trădare. Schamil, dezarmat de iubita lui
Nădejdea, care nu ştie ce uneltire mişelească serveşte prin aceasta, se vede declarat prizonier. Treizeci de
sentinele sunt puse în juru-i şi-l priveghează. El se crede vândut de Nădejdea, însă ea este inocentă şi, spre
dovadă, îi transmite o scrisoare de la amicii lui care îl înştiinţează că sunt aproape, şi că la un semnal al lui vor
veni să-l scape. Schamil se aruncă înaintea sentinelelor. La a doua detunare este rănit, dar el strigă: Trăiască
Circazia! şi merge înainte. O a treia detunătură ucide pe Nădejdea, care aleargă în acel moment.
Astfel, prezicerea se împlineşte. Schamil pierde mamă, frate, soţie. Sacrificiul este însă compensat, patria
lui îi era liberă.
Circazii sosesc. Ruşii sunt sfărâmaţi. Poporul circaz, acest Prometeu al naţiunilor, rămâne pe munţii săi, în
picioare, sângerând şi invulnerabil.
întreruperea a întrecut aşteptările noastre, având în vedere puţinul timp ce se pune la noi pentru studiul unei
piese.
D-na Popescu ne-a arătat pe mama patriotă în scena când aduce aminte lui Schamil datoria unui cap de
popor.
Intonaţiunile vocei sale, aci dulci şi duioase, aci vibrante şi energice, au pătruns inimile. D. Dimitriade în
scena când redeşteaptă inimoşia circaşilor, mai ales, a zis frumos şi a fost plin de viaţă. Nu spun că a fost tot aşa
şi în invocarea ce face muntelui. Acolo a uitat că muntele este pentru Schamil. De n-ar fi uitat, l-ar fi invocat ca
un mare artist, căci patria vibrează cu destulă tărie în inima d-sale.
D-na Constantinescu este o artistă, şi chiar în rolul ce nu intră în caracterul său, ştie să găsească accente ce
pătrund, mişcări şi gesturi ce arată puterea, temperamentul său.
Ce păcat că publicul nu încurajează pe artişti, aplaudându-i când sunt bine şi dezaprobând când se dau lenei.
înscenarea şi decorurile sunt combinate astfel că măresc iluziunea. Torentul de la Coisa, mai ales, merita să
fie menţionat. Prin tot, în fine, prin jocul artiştilor, prin varietatea decorurilor şi costumelor, şi mai presus de
toate, prin sentimentele mari ce inspiră, prin învăţămintele ce dă, prin puterea de evocare, drama aceasta are
dreptul la afluenţa unui public numeros.
ACTIVITAEA GAZETĂREASCĂ A LUI EUGENIU CARADA Diferite articole
publicate în „Românul“
Am arătat în altă parte că Eugeniu Carada a scris şi la gazete. După marele poet Mihail Eminescu, el a fost
unul dintre cei mai activi şi serioşi gazetari ai timpului. La 19 ani a publicat articole în „Gazeta Naţională" din
Bucureşti, şi apoi la foile scoase de revoluţionarii rămaşi neexilaţi (Petre Cernătescu şi Theodor Strâmbeanu,
care scoteau ziarul „Naţionalul", Busueceanu şi Boerescu, care editau „Timpul").
Scrisul zilnic era pentru Eugeniu Carada o misiune şi un îndemn, deoarece nutrind credinţe politice nu le-ar
fi putut propaga decât pe calea scrisului cotidian.
încă din primele articole, Eugeniu Carada dovedeşte alese însuşiri de ziarist, însuşiri pe care şi le va
evidenţia mai temeinic odată cu trecerea sa în redacţia „Românului", ziarul lui C.A. Rosetti, unul dintre fruntaşii
revoluţiei de la 1848. Ceea ce interesează este faptul cum a ajuns Carada să scrie la „Românul" al cărui prim
redactor a fost, şi ce l-a făcut să rămână aproape douăzeci de ani colaboratorul cel mai de seamă al acestuia.
Toată socoteala se reduce la o fericită împrejurare, pe care o redăm aşa cum am spicuit-o, din convorbirile ce am
avut cu nepoţii săi, răposatul Caton Theodorian, cunoscutul autor dramatic şi d. Mariu Theodorian-Carada,
autorul interesantelor Efemiride publicate cu câţiva ani în urmă.
în cursul lunii Iulie 1859, conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti a fost încredinţată lui C.A. Rosetti.
Această numire, am putea spune, una dintre cele mai bine făcute, a avut drept consecinţe un frumos avânt pentru
literatura dramatică autochtonă. Prin apelul adresat tineretului român, C.A. Rosetti nu făcea decât să îndemne pe
acesta să nu „lase teatrul românesc în părăsire“, ci să facă din el un altar al culturii naţionale. Cerea, aşa dar,
tineretului să-şi deschidă inima şi punga, să se pună la lucru luând condeiul şi luminând poporul, deschizând
şcoli şi învăţându-1 şi pe acesta ce este bine şi ce este rău. „Iar dacă nu vrei să vezi decât perfecţiune în tot şi în
toate, atunci fi cel puţin consequent: nu te duce la niciun teatru din Bucureşti", îşi termina Rosetti apelul.
într-adevăr, datorită faptului că tineretul românesc a dat ascultare cuvintelor patriotice ale lui C.A. Rosetti, a
început a se resimţi un curent favorabil traducerilor streine şi scrierilor originale, în marea lor majoritate,
dramatice. Orientarea tineretului, aşa dar, se făcuse spre teatru unde şi Eugeniu Carada, cari avea oarecari
aplicţiuni literare, îşi putea spune gândurile aşa cum ar fi vrut să le vadă realizate. El este aproape cel dintâi
autor dramatic român care se apucă să traducă şi să scrie piese de teatru originale, a căror seriozitate şi-au
justificat existenţa chiar în vremurile noastre.
Eugeniu Carada cunoştea încă de la Craiova, din familie, pe ziaristul Cezar Boliac, care era bun prieten cu
C.A. Rosetti. Prin intermediul lui Cezar Boliac se vede invitat la C.A. Rosetti, directorul Teatrului Naţional, pe
care-1 găseşte, într-o după amiază de vară, la redacţia ziarului „Românul". Din vorbă în vorbă, C.A. Rosetti, a
cărui vârstă şi ocupaţiune, mai ales, nu-i dădeau posibilitatea a se ocupa, cum ar fi voit, de gazetă, s-a plâns că
„fiind singur nu mai poate prididi treburile gazetei". Apreciind străduinţele lui Rosetti de a menţine, cu atâtea
sacrificii, o gazetă pentru informarea cinstită a marelui public şi dându-şi seama de importantul rol pe care îl
joacă un ziar în viaţa culturală şi politică a unui popor, „s-a oferit să-l ajute". C.A. Rosetti, bucuros că şi-a găsit
un astfel de colaborator, îl întreabă numai decât dacă a mai scris la gazete. „Cum nu? a răspuns Carada. Am
publicat în «Timpul» şi «Naţionalul»". Văzând că tânărul Carada, pe care îl cunoştea atunci prima oară, „se
pricepe şi la gazete" l-a invitat să ia loc la masă şi să scrie. Gazeta nu putea să aştepte; coloane întregi trebuiau
complectate cât mai repede pentru a nu întârzia apariţia. „M-am aşezat atunci la masa de la care nu m-am mai
sculat zece ani şi mai bine", zicea E. Carada nepoţilor săi (M. Theodorian-Carada).
Recomandat de Cezar Boliac, Eugeniu Carada a intrat la „Românul" ca secretar de redacţie plătit cu zece
galbeni pe lună, pentru ca după ce gazeta va merge bine, iar el va fi avansat prim redactor, conducând uneori
chiar administraţia, să nu mai primesacă niciun fel de retribuţie. „Ani de-a rândul am condus «Românul» fără să
primesc o lăscae", spunea el adeseori. Căci într-adevăr nu din vanitate făcea aceasta, ci văzând că C.A. Rosetti
are de luptat cu mari greutăţi materiale, s-a gândit că n-ar strica dându-i o mână de ajutor.
Ca ziarist, Eugeniu Carada a fost - cum am mai spus-o, întrecut numai de colegul său de la „Timpul" -
Mihai Eminescu. Cinstea, sinceritata, buna credinţă şi mai ales previziunea, iată elementele care au călăuzit paşii
unei prodigioase vieţi de muncă pe tărâmul publicistic!...
Curajos, ataca pe adversar ca şi pe prieten - cu aceeaşi îndemânare, fără a pune însă răutate. Avea totdeauna
curajul opiniei. în legătură cu acest curaj - de care prea puţini au dat dovadă - este deajuns să reamintim că în
urma incidentelor petrecute la Ploeşti în 1870, guvernul scoţându-1 pe el ca pe singurul vinovat moral, căuta să-l
aresteze. în loc de a se ascunde, Eugeniu Carada anunţă prin „Românul“ că poate fi găsit oricând, fie la redacţie,
fie la locuinţa sa din str. Colţei nr. 56.
Puterea de înţelegere şi de obiectivă interpretare a evenimentelor, comentarea cinstită a faptelor, adeveresc
spusele lui C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, singurii contemporani şi cei mai buni prieteni cari l-au ascultat şi l-au
înţeles totdeauna: „Turcul (E.C., aşa-i zice Brătianu) nu poate fi decât aşa cum este: cinstit, dar grav“. Sau
altădată: „Turcul este amicul meu cel mai de preţ şi cel mai credinicos“.
Stilul lui Carada se confundă adeseori cu al lui CA. Rosetti; de multe ori unele articole au fost atribuite lui
Rosetti, când ele erau scrise de Eugeniu Carada, care avea obiceiul să nu-şi semneze articolele sau să pună
numai iniţiala C. într-o convorbire pe care am avut-o cu defunctul Caton Theodorian în 1937, ne-a spus cum
Eugeniu Carada venind la redacţia „Românului" a găsit pe birou un articol început de C.A. Rosetti, care plecase
chemat de alte treburi, după ce scrisese câteva rânduri. „Fără să arunce foaia, unchiul s-a aşezat liniştit la masă
şi a terminat articolul care a şi apărut în coloanele ziarului a doua zi dimineaţa. Când Rosetti a citit gazeta - deşi
îşi aducea perfect de bine aminte că-i articolul lui, dar ştia că nu-1 terminase, nu putea totuşi să-şi explice, prin
ce miracol, a putut apare aşa cum ar fi vrut el, încât şi-a zis: «Se vede că m-am zăpăcit de tot. Mi se pare că-i
articolul meu, dar nu-mi aduc aminte să-l fi scris eu». Atât de mare era asemănarea"!...
Prin presă, Eugeniu Carada şi-a afirmat talentul său în plină evoluţie, răspândindu-şi ideile cu multă
uşurinţă. Articolele sale au avut „un mare răsunet în toate straturile sociale, la oraşe, la sate până în cel din urmă
cătun". Ele răscoleau energiile şi trezeau conştiinţele, făurind treptat-treptat acea solidaritate socială atât de
folositoare marilor acţiuni. „O singură inimă şi un singur gând trebuie să unească pe toţi fraţii la aceeaşi vatră
strămoşească - scria el gândindu-se la unirea teritorială şi spirituală a tuturor românilor de pretutindeni pe care
n-a avut fericirea s-o vadă împlinită - iar deasupra tuturor patimilor şi frământărilor politice, să se ridice sufletul
de cald patriotism al acelora cari şi-au închinat munca, priceperea şi toată energia lor înaltelor comandamente
ale aşezământului Statului nostru naţional", scria Eugeniu Carada în articolul de fond Unirea, publicat înainte de
înfăptuirea marelui act naţional de la 24 Ianuarie 1859.
în calitate de cronicar al faptelor, evenimentelor şi mai ales al nouilor idei democratice care-şi făceau, tot
mai insistent, loc - Eugeniu Carada îşi justifică cu prisosinţă activitatea publicistică în care vedea „un instrument
şi o forţă incomparabile, în slujba marilor idealuri şi din exercitarea cărora el însuşi a făcut cea mai înaltă şi cea
mai nobilă magistratură'1.
Este adevărat că între gazetari şi în Presă, Carada a găsit „climatul firesc al năzuinţelor lui liberale şi
naţionale11, ajungând după doi ani primul redactor al celui mai mare şi mai puternic instrument de răspândire a
ştirilor. Aci, în redacţia „Românului11, la flacăra muncii, a prefacerilor sociale (ce se anunţau şi la care Eugeniu
Carada a participat efectiv) ca şi la flacăra celui mai curat naţionalism, Eugeniu Carada a devenit unul dintre
vajnicii apărători ai libertăţilor cetăţeneşti şi un admirabil organizator.
Privitor la administraţia gazetei - nu putem decât să admirăm şi această a doua ocupaţie încredinţată - ca o
mare cinste - de C.A. Rosetti. Odată cu trecerea administraţiei „Românului 11 sub îngrijirea lui Eugeniu Carada
se observă o serioasă urcare a numărului de abonamente, iar tirajul se măreşte - la cea mai mare cifră ce putea
atinge un ziar pe vremea aceea, ca „Românul11, care apărea, la început, de trei ori pe săptămână. După 15 Dec.
1859, gazeta va apărea zilnic şi într-o prezentare technică cu totul modernă de cum apăruse până atunci.
Apărător, cum am spus, al libertăţilor democratice, Eugeniu Carada va avea accente de îndrăsneaţă afirmare
a demoq'aţiei cu tot apanajul ei. „Nu vede oricine că în lume şi mai ales în societăţile cele noi, singura bază,
singurul mijloc de viaţă, singură e libertatea, libertatea fără de care nimic nu e trainic, nimic nu e sigur? 11 scrie el
la 18 Noembrie 1859. Sau când va răspunde unor atacuri mincinoase răspândite de ziarul parizian „La
Situation11 (28 Iunie 1867), vorbind despre Presă va scrie: „Presa nu este şi nu trebuie să fie decât expresiunea
convingerilor profunde, raţionate şi oneste11.
Când vălul minciunii caută să acopere un adevăr sau să denigreze pe cineva, E. Carada - prin pana lui
sănătoasă va şti să pună la punct lucrurile cu acea promptitudine cu care era obişnuit. Publicăm în întregime
răspunsul pe care l-a dat într-o chestiune de infamie unde era implicat ca autor principal. Prin scrisoarea adresată
ziarului „La Situation11, Eugeniu Carada pune la punct orice încercare de defăimare pe viitor (menţionăm că la
acea dată el se afla la Paris).
Cu toate că el a fost acuzat de antidinasticism, deşi a fost în raporturi bune cu Prinţul Carol - pe care l-a
servit conştiincios fără a-i pretinde ceva în schimb - el a dat dovadă în faţa defăimării că înainte de toate este
român, şi un român nu poate judeca decât româneşte. Aşa se explică de ce - republican fiind, când a văzut că
ţara are nevoie de linişte şi e mulţumită de Domnitor, a preferat să-şi stăpânească sentimentele de repulsie faţă
de monarchie, sprijinind-o efectiv.
în acest răspuns publicat în „Românul11 din 29 Iunie 1867, se vede că era un entusiast sprijinitor al Regelui
Carol I.
D-lui director politic al „Situaţiunii“ Paris, 28 Iunie 1867
 Domnule Director,
în numărul de azi al ziarului dv. citesc o corespondenţă din Bucureşti şi un extract dintr-un ziar din Iassy,
Moldova, în care numele meu e pus alături cu nişte ultragii îndreptate contra guvernului român şi contra presei
franceze.
Dacă n-ar fi fost vorba decât de mine, vă rog să credeţi, domnule director, că n-aş fi relevat de loc acea
despre care vă ocupaţi, însă în acea corespondenţă, şi reproducere, sunt nişte atacuri contra suveranului ales
al ţării mele, cuvinte injurioase pentru întreaga presă franceză, contra cărora datoria mea de român şi de om
onest mă obligă a protesta.
Creadă redactorii Situaţiunei că este de demnitatea lor, ca francezi şi ca ziarişti, să se facă organul celor
care zic că „Cu bani, presa franceză poate fi adusă la mai bune simţimânte“, aceasta este o afacere de
conştiinţă de o preţuire personală, ce nu este de competinţa mea a judeca, însă ca ziarist, eu însumi, şi, sunt
sigur, ca interpret al întregei prese franceze în această chestiune, vin a respinge injuria ce i s-a făcut.
Presa nu este şi nu trebuie să fie decât expresiunea convicţiunilor profunde, raţionate şi oneste; dacă
câteodată se poate amăgi nu cu bani, ea poate fi readusă la mai bune simţământe; ci tot prin convicţiune, prin
persoiziune, prin demonstrarea adevărului. M-aş dispreţui pe mine însumi de-aş admite un singur moment
supoziţiune contrară; şi-mi veţi permite, domnule director, să-mi păstrez respectul pentru presă în genere mai
întâi, şi apoi pentru mine însumi.
Cât despre aceea ce corespondentul dv. zice în privinţa Principelui Carol din România, aş putea să nu
răspund, căci sunt convins, domnule director, că d-l Bălăceanu, care este un om onorabil, pe care toată lumea
îl stimează, nu va suferi ca numele lui să fie amestecat cu ultragii contra suveranului ţării noastre, şi că,
oricare ar fi nemulţumirile ce ar putea avea contra ministerului actual de la Bucureşti, el va şti pune la locul
lor orice injurie făcută principelui. Nu vă voi zice dar decât un lucru în astă privinţă: anume că ziarul
„Moldova", ale cărui articole le reproduceţi, este organul desunirii Principatelor, deviza înscrisă pe
frontispiciul lui este: Separaţiunea politică, legislativă, administrativă, juridică şi financiară, şi o unire
personală numai.
Principalii ei redactori, dd. Rosnovano şi Lăţescu, sunt capii ce făcură mişarea antiunionistă din 3 Aprilie
1866, sub direcţiunea Kneazului rus Moruzzi. Aceasta vă va face să înţelegeţi şi orginea şi scopul acelor
articole. Este foarte natural că acei cari au lucrat timp de lungi ani spre a face din România o provincie
rusească, să-şi reverse necazul văzând pe tronul acestei ţări un principe asupra căruia nu pot să exerseze nici o
putere prin corupţiune; un Principe june şi hotărât, având respectul de sine însuşi şi voinţa fermă şi onestă de a
face din patria lui română o ţară civilizată şi morală; un principe în fine ce e iubit de toată naţiunea pentru
simţimântele lui de dreptate, de libertate, de moralitate şi de mândrie naţională. Este natural de a-i vedea
lucrând pentru a ridica contra lui opiniunea publică europeană şi mai cu seamă opiniunea publică a Franţei;
sau făcând să se creadă că este reprezentantul unei politici anti-franceze în orient şi alte asemenea născociri
unele mai absurde decât altele, sau afirmând că şi-a pierdut prestigiul în ţară. Este în adevăr a-şi da lista sa
civilă chiar pentru a veni în ajutorul nevoilor tezaurului, secătuit de guvernele trecute, şi pentru a funda
stabilimente de instrucţiune şi de binefacere în loc de a face stare ca mulţi alţi Principi.
In asemenea simţiminte nu sunt din nenorocire decât expresiunea părţii putrede a societăţii române, şi vă
pot asigura domnule director, că simţimântul public răsbună pe Alteţa Sa Principele de toate ultragiile ce i se
fac, şi iubirea unei naţiuni întregi este cel mai bun răspuns ce se poate arunca inimicilor săi.
Iată ce voiam să spun, domnule redactor. Cât despre aceea ce priveşte pe dd. Brătianu şi Rosetti şi pe mine
personal, atât cât şi scopul călătoriei mele la Paris, înţelegeţi că nici nu degnez chiar a răspunde. V-am spus
care este simţimântul nostru în privinţa ziarelor franceze. însă tocmai pentrucă avem pentru dânsele respectul
şi consideraţiunea ce se datoreşte presei celei dintâi naţiuni din lume, tocmai că nu cred că ea nu poate fi adusă
la mai bune simţiminte prin bani, de aceea consider de datoria mea de a-i proba stimarea, spunându-i adevărul
de câte ori voi vedea-o indusă în eroare. Această datorie o împlinesc în acest moment în privinţa ziarului dvs.
Primiţi, vă rog, Domnule Director, asigurarea consideraţiunii mele.
Eugeniu Carada
Când mama sa îi spune că nu mai primeşte „Românul41, Eugeniu Carada, supărat şi roşu la faţă, zice: „Ar
trebui să nu uite Dumnealor că abonamentul acesta este plătit de mine pe cel puţin o sută de ani înainte 44; iar în
1893 când „Românul44 e gata să-şi înceteze apariţia, Eugeniu Carada, rugat de fiul cel mare al lui C.A. Rosetti,
„răposatul Vintilă Rosetti44, isbuteşte să constituie un comitet din care fac parte Vasile Lascăr, Costinescu,
Costică Stoicescu, Ion Brătianu şi alţi bărbaţi de seamă. Dar cum o parte dintre aceştia înclinau pentru
cumpărarea de la fiii lui Rosetti a „Românului44, Carada se retrage şi „gazeta a fost lăsată în soarta ei“. Puterea
de muncă de care dă dovadă Eugeniu
Carada face pe C.A. Rosetti, după 28 Mai 1860 când devine ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în
guvernul Nicolae Golescu, să-i încredinţeze conducerea efectivă a ziarului, ceea ce Carada refuză invocând
motivul că este prea tânăr pentru o răspundere aşa de mare. C.A. Rosetti, văzând că Eugeniu Carada refuză, dă
conducerea lui C.D. Aricescu - care părăseşte redacţia numai după o săptămână. După aceea Eugeniu Carada va
continua să conducă „Românul" în calitate de redactor, aproape 5 ani efectiv, adică de la 21 Iulie 1866 până la 1
Aprilie 1871, când va pleca în Franţa.
Cercetând articolele scrise şi publicate în „Românul" de Eugeniu Carada, ne apare întreaga imagine a
atmosferei când au fost concepute. Despre democraţie şi mai ales despre libertate - pentru care a luptat mereu -
Eugeniu Carada avea un cult deosebit. „Orice societate, scrie el, de ar fi guvernată de cele mai despotice
guverne, are libertatea sa. Se ‘nţelege că această libertate, sub despotism o are în inimă, în suflet, în cugetare, ea
merge cu fruntea senină la lumina zilei şi în faţa tuturora." Şi după ce analizează consecinţele revoluţiei franceze
din 1879, precum şi cauzele ce au adus independenţa Statelor Unite în 1783, Eugeniu Carada conchide arătând
că libertatea se naşte „când tirania se exercită asupra unui popor", iar cu cât „tirania a fost mai mare, cu atât
libertatea este mai violentă".
Cu toate că Eugeniu Carada era un neînduplecat adversar al nedreptăţilor, în articolele sale apare îndrăzneţ,
agresiv dar obiectiv. Obiectivitatea se năştea din însuşi faptul că „niciodată nu trebuie să fim părtinitori,
deoarece nu ne foloseşte la nimic". Era deviza ce l-a călăuzit aproape în toate acţiunile sale. Cu adversarii era
nînduplecat, dar şi nepărtinitor; mergea până acolo încât le recunoştea calitatea, valoarea, înfăptuirile. Nu era ca
alţii orbiţi de patima politicii, să vadă la adversari numai defecte. De aceea articolele sale erau citite cu mult
interes şi serveau multora ca îndreptar.
Datorită intransigenţii sale, „Românul" a fost deseori cenzurat, confiscat şi chiar suspendat. Cu toate
acestea, el nu a renunţat la felul său de a judeca în scris oamenii şi faptele. „Nu era orator, spune d. Romaşcanu
în monografia sa. Vorbia însă cu mare uşurinţă, alegând cuvintele cele mai potrivite care puteau să-i exprime
gândurile corect. Confuziunile nu-i plăceau. Evita sinonimele. Se străduia să întrebuinţeze vorbele cu o valoare
precisă. Şi reuşia întotdeuna."
într-adevăr aşa era; dovadă că C.A. Rosetti, el însuşi un mare ziarist (stilul acestuia se aseamănă uneori cu
al lui Carada), a ţinut la el şi după plecarea sa din redacţia „Românului". Ce exemplu mai frumos poate da
Eugeniu Carada când părăseşte redacţia ziarului unde-şi desăvârşise înclinaţia sa gazetărească, decât să adreseze
prietenului mai bătrân o scrisoare plină de laude?
Domnule Rosetti, de aproape cinci ani, scrie Carada, la 22 Oct. 1863 - am avut onoarea să fiu secretarul
redacţiei «Românul». în acest timp, în mijlocul familiei d-tale şi în mijlocul familiei celei mai mari a partidului
naţional, am învăţat datoriile mele de om şi de cetăţean. în căminul familiei d-tale am învăţat ce va să zică să ai
o inimă, ce va să zică să iubeşti, să te simţi iubit, am învăţat încă, ce este abnegarea cea mai complectă, cum
luptele, durerile, suferinţele cele mai mari ale omului politic, adăpat cu injurii infame, sunt plătite cu un surâs
al familiei, cu stima şi iubirea ei, cu stima şi respectul oamenilor oneşti. Am mai învăţat de la d-ta, de la
Brătieni, Goleşti, Anastase Panu şi ceilalţi cari alcătuiau familia cea mare a partidului naţional, să-mi
îndeplinesc datoriile mele de cetăţean, de român, prin faptele ca şi prin scrisele mele să ştiu să respect naţiunea
mea, publicul care ne priveşte, ne ascultă, ne judecă; am învăţat că redactorul unei foi publice este dator să
cântărească bine fiecare idee, fiece cuvânt, înainte de a-l da tiparului, pentru ca nici o expresie să nu ofenseze
auzul naţiunii, niciun cuvânt negândit să-i amăgească cugetarea şi pentru că prin respectul ce i se dă, să se
deprindă din ce în ce mai mult să se respecte ea însăşi şi să se facă respectată.
Vă sunt dar dator totul. Cum puteam să plătesc datoria mea? Am căutat mijloace; n-am găsit decât unul.
Am crezut că nu pot arăta mai bine nici ţării, nici fiilor ei recunoştinţa mea, decât căutând să mă fac demn ei,
vrednic de a ţine în mână condeiul, demn de amiciţia, de iubirea dumitale.
Pentru aceea plec în Franţa, în acea ţară de unde civilizaţia se răspândeşte asupra lumii. Acolo voi studia,
voi căuta să-mi însuşesc o părticică din căldura cea dătătoare de viaţă civilizaţiei. Nu ştiu de voi reuşi; voi
pune însă toate silinţele mele pentru aceasta. M-ai învăţat că un om onest caută să-şi plătească datoriile; caut
dar şi plătesc şi eu pe a mea către public şi către dumneata şi sper că voi plăti-o, cel puţin prin silinţele mele,
de nu prin rezultatele ce voi dobândi. îmi iau acest angajament înaintea tuturora.
La aceste rânduri C.A. Rosetti i-a răspuns prin ziarul „Românul" cu aceeaşi dragoste de prieten:
„Iubite Carada, plecând mi-ai trimis o epistolă pe care ai ştiut s-o faci astfel încât să mă sileşti s-o dau
publicităţii. Sunt dator s-o public, fiindcă prin ea ne arăţi cât de delicată şi sacră este misiunea aceluia care ia
pana în mână pentru a vorbi publicului; sunt dator s-o public, fiindcă ne arată cât de călduroase şi nobile sunt
simţimintele ce ai pentru vieţuirea dumitale, fiindcă legămintele ce iei către dânsa te vor înnobila şi mai mult te
vor susţine şi te vor întări pentru toată viaţa dumitale, pentru ca s-o poţi trece şi învinge feluritele loviri şi furiile
oamenilor ce ai să întâmpini în calea virtuţii.
Cât pentru cele ce mă privesc personal, crede că nu-mi datoreşti nimic, într-adevăr ai făcut parte din familia
mea în curs de cinci ani aproape. Ceea ce însă ea ţi-a dat, i-ai înapoiat-o cu un membru mai mult, ai întins cercul
iubirii noastre şi prin aceasta ne-ai făcut mai buni şi mai fericiţi.
Du-te dar, iubite Carada, du-te de-ţi lărgeşte inima şi mintea prin studiul adevărului şi al frumosului şi dacă
nu ne vom mai vedea - omul este adesea frângător ca trestia, şi timpii în care trăim sunt întunecoşi şi viscoloşi -
adu-ţi aminte când te vei afla în momentele cele mai dureroase c-ai avut două familii spre a te iubi, ş-acea
aducere aminte te va face să învingi orice durere şi să devii din ce în ce mai demn de frumoasa şi nenorocita
noastră Românie1'.
Toate acestea se petrec cu ocazia plecării lui Carada de la „Românul" pentru a merge în Franţa, sub pretext
că voeşte a mai studia. Adevărul era că pe lângă dorinţa sa de a merge pentru câtva timp în streinătate undeva, se
mai întâmplase şi ruperea logodnei cu fiica lui C.A. Rosetti despre care vorbim într-altă parte a lucrării noastre.
Cât a rămas în redacţia „Românului", Eugeniu Carada a fost unul dintre cei mai harnici şi pricepuţi
redactori. Lucrul acesta face pe C.A. Rosetti să-l iubească şi mai mult, iar cu ocazia sărbătoririi unui sfert de
veac de existenţă a ziarului său, are prilejul să rostească cuvinte de laudă neprecupeţită pentru omul care a ştiut
să ridice munca pe cea mai înaltă treaptă a Dumnezeirii. „Ei, domnilor, spune atunci C.A. Rosetti, să fi văzut p-
acei primi redactori ai «Românului»şi pe cei mai de încoace, din care unii sânt chiar aici şi unul foarte aproape
de mine, dar pe care nu-l voi numi, şi eram numai doi într-un timp de mare luptă - de grea cumpănă, cum auzii
zicând pe unul din amicii din strângă - cel mai june, care este fiu de oltean (Eugeniu Carada, nota Răutu), lucra
de dimineaţa până seara şi când însera era odihnit şi reîncepea iarăşi a lucra de seara până dimineaţa."
De „Românul" şi de familia Rosetti, Carada a rămas legat sufleteşte toată viaţa. Chiar după plecarea sa din
redacţia gazetei, C.A. Rosetti - care era un bun român şi un mare prieten al acelor cari îl înţelegeau, se
interesează de Eugeniu Carada pe când se afla la Paris, în scrisoarea adresată la 15 Noembrie 1863 lui Paul
Bataillard, prietenul său şi al lui Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti îl recomandă pe fostul său colaborator în cei mai
călduroşi termeni. Trebuie să menţionăm că Eugeniu Carada rupsese logodna cu fiica lui Rosetti. Redăm
aproape în întregime scrisoarea, pentru interesul ei istoric.
Trebuie să fi sosit chiar azi la Paris un tânăr de 27 ani cu numele Eugeniu Carada, scrie C.A. Rosetti. A
fost cinci ani secretar de redacţie la jurnalul meu, a fost mai mult decât aceasta. A trăit neîntrerupt cu familia
mea de la ora 11 dim. până la 11 ore seara; a fost aproape un membru al ei şi este ultimul dintre fiii mei
sufleteşti. Este foarte inteligent, foarte activ şi ceea ce este rar, mai cu seamă aicea, adânc moral. Aplecat la
Paris pentru doi ani spre a-şi lărgi cunoştinţele, a-şi complecta educaţia, a şi-o complecta, mai cu seamă,
văzând cât mai des cu putinţă oameni ca tine, cari sunt rari chiar în Franţa. îmi părea tare rău că nu eşti la
Paris; însă scrisoarea ta din urmă mi-a adus vestea că te reîntorci la Paris pentru câtăva vreme. Aşa dar îl vei
vedea, îl vei cerceta anume şi vei şti totul; te poţi bizui pe tot ceea ce-ţi va spune. Te cunoaşte, îţi cunoaşte chiar
defectul - calitatea ta, îţi cunoaşte chiar notele nesfîrşite. Nu te îndoi de loc că respectul pe care-l avem pentru
defectele tale, şi prietenia noastră pentru tine ne-a forţat ne-a silit să-i insuflăm nu numai principiile, dar chiar
unul din izvoarele bunelor tale principii şi care a devenit singurul tău defect, exactitatea până la extrem.
Comunică-ţi sosirea şi adresa vechiului nostru prieten Hallegrain (5 Ancienne Comedie) pentru ca să i-o dea
lui Eugeniu Carada. El va veni în curând. Atunci pune-i întrebări şi nu te sfii, căci încă o dată, el te cunoaşte, te
iubeşte şi te respectă. Vei şti totul şi la rândul meu voi putea să-ţi scriu regulat şi să-ţi vorbesc despre orice în
câteva cuvinte, fiind sigur că voi fi înţeles.
Acum cred că nu e nevoie să răspund întrebărilor şi sfaturilor tale despre ziarul franţuzesc, despre
bonapartismul nostru, care a surprins pe d-l Quinet, despre unitatea aparentă privitoare la maeştrii noştri şi
mai cu seamă pe Quinet, precum şi asupra propagandei catolice pe care tu presupui că o vom face-o poporului.
Pune aceste întrebări lui Carada şi vei avea aproape în întregime explicarea răspunsului meu, deoarece el şi-a
însuşit ideile noui şi cunoaşte chiar părţi din scrisorile tale şi răspunsurile ce-ţi comunicam şi pe care nu le-ai
primit sau pe care ţi le voi comunica vorbind cu soţia, cu Brătianu.
Carada îţi va spune că deşi nu ţi-am scris deloc, vorbim însă zilnic de tine. îţi va spune asemenea de ce nu
sunt ministru şi de ce, fiind prietenul tău, este imposibil să fiu ministrul Prinţului Cuza. îţi va explica
previziunea incomprehensibilă în care trăim şi cum se face că nu ştim niciodată azi dacă mâine vom fi în
închisoare, asasinaţi sau miniştri. Nu te sfii deloc să ceri să te viziteze chiar ca secretar, dacă ai nevoie de
vreunul sau două articole de revistă sau chiar de o broşură asupra României. în prezent putem subvenţiona
cheltuieli de tipărit şi altele până la suma de două mii lei. Ştiu sigur că eşti prea ocupat, ţi-o spun asta în
treacăt, ţi-am spus-o de asemenea, pentru că era inima unui român care vorbea şi fiindcă trebuia să ţi-o spun,
ca să o ştii.
Pe Carada îl recomand asemenea doamnei Bataillard, iar tu îl vei recomanda d-lui Ulbach, căruia îl
rugăm să transmită salutările noastre şi de a-i explica la rândul său pentru ce noi părem aşa ingraţi ca indivizi
şi aşa de mizerabili ca naţiune. Şi acum, amice dragă, îngădue-mi să mă opresc aici până ce vei fi vorbit cu
Carada.
Dacă ai alte întrebări să-mi pui - pune-mi-le, iar dacă eşti ocupat (îmi închipui de ai noştri) îl vei însărcina
pe el să mi le comunice şi eu îţi voi răspunde imediat, căci atuncia nu aş mai fi stingherit să-ţi scriu, şi odată
ajuns în curent cu afacerile noastre, aş putea vorbi fără teamă de a nu fi înţeles.
Ataşamentul sufletesc dintre cei doi bărbaţi nu s-a răcit nici când C.A. Rosetti se găseşte părăsit de mulţi
din admiratorii săi de altădată şi luptându-se cu mari greutăţi financiare pentru a trăi şi el şi „Românul 11. Cui
putea să-şi desvălue durerea dacă nu aceluia care îl înţelesese aşa de bine atâţia ani în şir? Numai legătura
aceasta sufletească indestructibilă îl face pe C.A. Rosetti să-i scrie la 17 Iulie 1872 că „de şase luni conturile
(ziarului) nu sunt încheiate, totul e încurcat şi destrămat".
Dar pentru valoarea ei istorică redăm mai bine scrisoarea în întregime.
Marţi, 17 Iulie 1872, Piteşti
Iubite Carada,
îmbrăţişarea ta electrică fu pentru noi cu atât mai dulce, cu cât fu unica ce primirăm, ea fu asemenea
binefăcătoare pentru noi, căci primisem cu două zile înainte o telegramă de la Ion Brătianu, care îmi spune că
trebuie să merg cât mai curând la Bucureşti, fiindcă Costinescu este silit să meargă la băi. Administraţiunea
mai cu seamă a mers rău de tot; de şase luni conturile nu mai sunt încheiate, totul este încurcat şi destrămat şi
abonamentele plătite ajunseră abia la 1.000 şi aceasta în lunile cele producătoare ale iernei.
înţelegi acum dureroasa stare morală şi materială în care mă aflu şi eu şi Maria. A ne despărţi este pentru
noi o întreită durere. Puţin mai avem încă a fi împreună şi din acel puţin să pierdem din nou mai multe luni? Şi
pentru ce? Pentru ca să avem o bucăţică de pîine. A doua: în lipsa mea, ea suferă tare şi băeţii în loc de a-i
îndulci durerea i-o măresc, lăsând-o necontenit singură şi hărţuind-o. A merge cu mine ar fi mult mai bine
pentru dânsa. Dar afară din cheltuială, nu poate să lase pe băeţi singuri, mai cu seamă pe Horia. A treia
durere în sfârşit, este că ne despăţimfără a şti pentru cât timp şi fără speranţă că voi putea îmbunătăţi
situaţiunea materială în 2-3 luni. Sufăr dar foarte şi de aceea căutai oarecare uşurare, vărsându-mi niţel focul
în iubitoarea ta inimă. Sănătatea aici n-a prea meres bine. Horia a fost bolnav de friguri şi tot nu este bine
încă. Ceea ce îmi face însă mai rău este că Maria scade mereu din sănătate. Nu mai are o zi în care să fie bine.
Slăbiciune mare, dureri de cap şi altele şi nu voeşte să se caute şi lipsa mea o va slăbi şi mai tare.
Eu cred că voi pleca peste 5-6 zile. Dacă dar mai stai mult pe acolo şi dacă ai ceva a scrie, sau a zice lui
Eliad, sau alte treburi ale tale la prăvălie, spune-mi şi ştii că voi face tot cu plăcere. Trimite-mi şi 2 rânduri
prin care să autorizez pe cine e în drept a-mi da spre locuinţă apartamentul tău, spuindu-mi şi unde este, căci
am uitat; „Românul“ iese din nou, mai îndată după plecarea ta de aici, sub redacţiunea lui Ion Brătianu.
Am primit azi o epistolă de la Theodorescu, în care-mi spune aceasta, zicând că şi Costinescu suferă de
nevralgie şi altele şi nu mai poate. încolo nu mai ştiu nimic.
Te îmbrăţişăm cu toţii, cu iubire şi dor.
C.A. Rosetti
Eugeniu Carada, când se apuca să lucreze, lucra. Aşa l-au cunoscut şi foştii săi colegi de redacţie de la
„Românul“ şi foştii săi subalterni de la Banca Naţională. Printre cei dintâi cităm pe Emil Costinescu. Acesta, cu
ocazia reapariţiei „Românului" în 1914 - când Ionel Brătianu anunţându-şi reformele sociale ce intenţiona să
înfăptuiască şi pentru a creia mai dinainte o atmosferă favorabilă, face să reapară gazeta întemeiată de C.A.
Rosetti - publică în primul număr un articol în care-şi povesteşte amintirile de pe timpul când colabora la acest
ziar. După ce arată condiţiunile materiale în care era silit să apară un ziar ce se trăgea în două, cel mult trei mii
de exemplare, Emil Costinescu spune lămurit:
„Pentru ca un ziar să se poată menţine în asemenea condiţiuni trebuia ca cel ce se consacra lui să facă de
toate, să fie şi secretar de redacţie, şi redactor, şi reporter, şi traducător, şi corector şi de multe ori chiar
administrator; astfel muncea C.A. Rosetti cu unul sau doi care-1 ajutau. De ziarişti de profesie nu se pomenea pe
atunci, era un apostolat nu o profesie gazetăria.
Oamenii politici se făceau ziarişti ca să-şi propovăduiască ideile, şi puţini puteau lupta mult timp cu
trebuinţele unui ziar cotidian. C.A. Rosetti singur a murit cu condeiul în mână.
De aceea şi sala redacţiei «Românul» era o şcoală de civism şi de îndemn la muncă, cum nu se mai văzuse
şi cum nu s-a mai văzut. O singură masă mare servea de birou comun: şeful lucra întruna; cum n-ar fi lucrat cei
mai tineri în faţa lui? Şi acolo se întruneau toţi oamenii mari ai naţionalismului şi ai liberalismului când venea
Ion Brătianu, şi venea des, era o sărbătoare pentru toţi; cu natura lui extraordinar de simpatică, cu spiritul lui
sclipitor, cu exuberanţa sentimentelor lui şi cu darul de a ridica toate chestiunile ce le atingea, producea o mare
activitate sufletească la toţi cei de faţă şi o atracţie la care nimeni nu rezista. Acolo veneau şi marii patrioţi
Goleştii, admiraţi pentru înălţimea sentimentelor lor şi dintre care Alexandru era o natură de adevărat apostol.
Din timp în timp, după mersul vicisitudinelor politice, ne venea şi ilustrul Kogălniceanu, cel mai puternic cap
politic, şi mulţi alţii, din tot ce era mai de frunte între bărbaţii politici. Nu vorbesc decât de cei bătrâni.
Convorbirile, discuţiile într-un asemenea cerc, în jurul mesei redacţiei, erau învăţăminte, şi pentru trebuinţele
momentane ale ziarului, şi pentru viitor.
Ceea ce da mai multă intimitate acestor întruniri era şi faptul că redacţia «Românului» se afla totdeauna în
însăşi locuinţa lui Rosetti, era chiar salonul casei sale, încălzită de prezenţa Doamnei Maria Rosetti, o femee atât
de admirabilă prin talentul ei de scriitoare, cât şi prin devotamentul ei pentru soţul, copiii săi şi pentru oricine ar
fi recurs la bunătatea ei fără margini.
Vorbesc de timpuri cari nu se vor mai întoarce, dar de care e bine să ne reamintim, căci ele erau vârsta de
aur a credinţelor profunde din care a ieşit o viaţă nouă pentru România."
Nu putem încheia acest capitol al activităţii ziaristice pe care Eugeniu Carada a înţeles s-o pună în slujba
intereselor superioare ale naţiunii române, fără a ne arăta profunda admiraţie pentru un suflet complex şi
continuu în plină evoluţie spirituală. O mai fericită îmbinare de multiple însuşiri nici că se putea la un asemenea
om. Activitatea lui nu se rezumă numai la unele mici începuturi de manifestări ale simţului creator omenesc, ea
a luat proporţiile cele mai neaşteptate la care se poate aştepta cineva. Poet, cântăreţ al năzuinţelor poporului din
care făcea parte, ziarist îndrăsneţ, cu pasiune pentru tot ce este folositor omului, de o probitate gazetărească cum
la prea puţini se poate vedea azi, persistent propagator al ideilor de libertate, naţionalist profund original, patriot
desăvârşit, economist şi financiar oricând şi ori unde, bun organizator şi admirabil administrator, iată ce a fost
Eugeniu Carada!
Referitor la activitatea de ziarist a lui Carada, d. Grigore Tauşan, unul dintre cele mai strălucite condee de
astăzi, spune:
„Carada, de tânăr începe să se manifeste pe planul vieţii publice, intrând în gazetărie şi în acea gazetărie
care, făcută sub egida şi steagul lui C.A. Rosetti, era mai mult decât o profesiune; era o tribună publică de pe
care se auzea în fiecare zi glasul conştiinţei naţionale şi speranţelor unor timpuri mai bune, pe care atâta de
profetic le înţelegea acela ce-şi pusese ca poruncă a vieţii sale «voeşte şi vei putea».
Gazetăria lui Eugeniu Carada face parte din mijloacele de luptă pentru redeşteptarea naţională pe care
fruntaşii de altădată o urmăreau cu pasiunea adevăraţilor apostoli. Am face, desigur, o greşeală de optică
istorică, dacă am compara ziaristica lui Cezar Boliac, ori a lui C.A. Rosetti, după măsura şi după aspectele celei
de azi. Ziarul modern cere o specializare profesională, pentru că este o enciclopedie populară şi cotidiană, o
anexă foarte apropiată când literaturii, când sociologiei. Generaţia eroică din care Carada făcea parte nu avea
nici timpul şi poate nici nu ar fi avut nevoie de a face un ziar în sensul celor de azi, pentru că atunci, se punea ca
o problemă exclusivă de Stat, înviorarea sentimentelor naţionale şi revendicărilor democratice, problemă care
atunci bătea la poarta vieţii noastre publice."
Pentru dovedirea afirmaţiunilor făcute în cuprinsul volumului de faţă, publicăm articolele lui Carada în care
se vede câtă obiectivitate şi claritate punea în scrisul său zilnic (vezi p. 426 - n.e.).
V
ROLUL LUI EUGENIU CARADA ÎN REVOLUŢIA DE LA PLOEŞTI DIN 1870
Odată cu răsboiul franco-german din 1870 sentimentul antidinastic se adânceşte nu numai la Carada, ci şi la
alţii. Rândurile celor cari doresc schimbarea Domniei se îngroşau pe fiecare zi. în fruntea lor găsim pe Eugeniu
Carada, conspiratorul de altădată, în sufletul căruia se redeşteptase subit republicanismul de odinioară. începe,
ca altădată, să-şi organizeze planul, pe care să-l poată pune în aplicare la momentul potrivit. Mobilizează mai
întâi presa liberală, care atacă cât mai bine şi cât mai sus, după care el porneşte în marile centre ale provinciei
să-şi pună la punct unele măsuri. Revoluţia, aşa cum o concepuse el, urma să isbucnească concomitent în cele
şapte oraşe prevăzute în planul său, după care le vor urma şi altele. La Bucureşti urma a se institui - după
detronare, desigur - o regenţă, iar un congres va hotărî să cheme la tronul rămas vacant pe Prinţul Napoleon; fiul
lui Jerome Bonaparate. Carada avea de acum în mână frâiele mişcării şi fixase ziua şi ora când trebuia să
isbucnească răscoala. Secondat de vechii revoluţionari cari participaseră la detronarea lui Vodă Cuza, Costache
Ciocârlan (acum administrator la „Românul"), Dr. Sergiu, colonelul Leca, maior Pillat şi alţii, revoluţia nu
credem că nu şi-ar fi ajuns scopul final. însuşi Regele Carol recunoaşte în Memoriile sale că lucrurile ar fi
devenit mai grave dacă nu s-ar fi fost descoperite la timp.
Eugeniu Carada încredinţase conducerea răscoalei la oameni de toată încrederea, fără să bănuiască că
strădania îi va fi zadarnică. „Tabăra de la Tecuci, spunea el, mai târziu, trebuia să proclame Loco- tenenţa
Domnească şi să pornească spre Bucureşti. Revoluţia era astfel fixată pentru ziua de 8 August 1870.“ Când totul
era gata, conducătorii de la Focşani - unde pregătirile erau probabil neterminate - cer o amânare de câteva zile.
în ultimul moment, când nu se mai putea opri cu uşurinţă o mişcare hotărâtă mai dinainte, Eugeniu Carada
înţelegând dorinţa focşenenilor, ia imediat măsuri de amânare, telegrafiind cu „ajutorul unui vocabular
convenţional11 (care din nefericire nu s-a păstrat dintr-o simplă neglijenţă76) pretutindeni să nu se pomenească la
fapte până la primirea unor noi ordine. Pentru o mai deplină siguranţă a şi trimis „doi curieri în Moldova cu
instrucţiuni de a se opri şi la Ploeşti11 şi a da de veste celor de acolo cari aveau în frunte pe Candiano-Popescu,
fost căpitan de artilerie, unul dintre cei cari au participat şi la detronarea lui Cuza Vodă. (Al. Candiano-Popescu
a fost ulterior ziarist, poet, deputat, iar în ultimul timp general adjutant, comandant al Corpului 3 Armată). Se
76 Răposatul Caton Theodorian mi-a mărturisit adeseori că în copilărie s-a jucat cu el din cauză că părinţii săi nu i-au
acordat vre-o importanţă oarecare.
vede treaba că ploeştenii - ori nu au primit ştirea transmisă la timp de Carada, ori nu au voit să asculte de ordin,
că au luat-o înainte. Răscoala a „isbucnit ca o grenadă, numai la Ploeşti11. în seara zilei de 8 August 1870, s-a
răspândit svonul în Capitală că la Ploeşti a isbucnit revoluţia. Pleacă numaidecât acolo să vadă ce s-a întâmplat.
A găsit pe Candiano-Popescu la Grigorescu, şeful liberalilor din Prahova, unde se refugiase de teama
autorităţilor cari ceruseră din Bucureşti un Batalion de infanterişti, puşi sub comanda generalului Gorjan, ajuns
ulterior Director general la Poşte. Majoritatea ofiţerilor de sub comanda lui Gorjan erau amestecaţi în acest
complot şi, dacă Eugeniu Carada ar fi dat semnalul, credem că şi Gorjan ar fi fost arestat. Dar Carada, care avea
sentimentul prevederii şi răspunderii faptelor, n-a voit să compromită odată cu mişcarea şi nişte oameni cari nu
aveau altă vină decât aceea că se încrezuseră în el. Candiano Popescu se scuză uneori că n-a primit ordin de
amânare, alteori că „nu se mai putea amâna11 cu niciun preţ revoluţia. De altfel îl învinuia pe Eugeniu Carada că
făcuse o mare greşeală când l-a pus în fruntea mişcării, deoarece un om de acţiune ca el nu era bun de
conducere.
Singurul oraş unde mişcarea era mai bine pusă la punct este Craiova. Mişcarea de acolo era pregătită cu
minuţiositate de fruntaşii craioveni: Boicea Radianu, Anastase Stolojanu, Gheorghe Chiţu, foşti miniştri, Ion
Theodorian, tatăl dramaturgului Caton Theodorian şi al scriitorului Mariu Theodorian, fost senator, şi Pera
Opran, oameni serioşi pe cari se putea pune oarecare temeiu.
Aşa cum a fost executată, revoluţia de la Ploeşti, privită după atâţia ani, pare o copilărie din punct de vedere
al execuţiei. Cu toate că
Al. Candiano-Popescu fusese căpitan în armată, el săvârşeşte unele acte cari par a fi concepute de un om fără
experienţă. Aşa bunăoară din pricina unor telegrame (al căror cuprins istoric îl dăm aci) este descoperit înainte
de vreme de către şeful oficiului poştal din Predeal. Una din aceste telegrame era adresată maiorului Polizu la
Ploeşti şi dată ca din partea lui Ion Brătianu, ministru de răsboiu, şi având următorul cuprins: „Vă fac cunoscut
că Prinţul Carol I s-a detronat astă noapte de către popor. în numele guvernului provizoriu, vă ordin a lua
comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Tot odată vă veţi pune la
ordinele prefectului Al. Candiano-Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare ne veţi raporta pe dată“. Alta era
adresată ziarului „Albina“ din Budapesta: „Principele Carol este răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul
de regenţă. în Ploeşti mare entusiasm“. Semnat, Al. Candiano-Popescu. Cea de a treia telegramă era adresată în
termeni mai precişi căpitanului Georgescu, comandantul trecătorii Predeal, căruia îi făcea cunoscut că
„Principele Carol este răsturnat, guvernul provizoriu instalat având de cap pe generalul Nicolae Golescu ca
regent; sunt prefectul Districtului numit de guvernul provizoriu. Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 ore dacă
se poate să fiţi în Ploeşti. Aştept de la patriotismul şi energia dvs. aceste servicii".
Bineînţeles că destinatarii acestor telegrame nu s-au conformat: unii din cauza întorsăturii evenimentelor,
alţii necrezând în ce spunea Candiano-Popescu. Un lucru rămâne cert, anume că această revoluţie era consecinţa
curentului antidinastic ce creştea mereu.
La 12 August 1870, ministerul de Interne a dat publicităţii următoarea Relaţie asupra evenimentelor
petrecute la Ploeşti în ziua de 8 August crt. (1870):
„De la un timp încoace, din mai multe judeţe de dincolo de Milcov, precum şi din capitală, guvernul avea
informaţiuni asupra agitaţiunilor ce se pregăteau în acele localităţi şi mai cu seamă în România mică, de către
agenţii ce se purtau din loc în loc, cum că în curând starea de lucruri actuală urmează a fi răsturnată. Guvernul
însă, care a voit a se feri de orice măsură violentă, n-a încetat de a recomanda administraţiunilor locale cea mai
deşteaptă priveghere de a evita orice provocare, dar de a reprima totodată cu cea mai mare energie orice
încercare de desordine. Guvernul în cunoştiinţa responsabilităţii ce-1 privia, mai cu seamă în faţa evenimentelor
politice ce se petrec astăzi afară din ţară, nu în zadar făcuse apel la patriotismul şi devotamentul funcţionarilor
civili şi militari.
Cât pentru oraşul Ploeşti, guvernul avea drept de a fi mai puţin îngrijat, fiindcă în urma neorânduelilor
cărora le-a slujit de pretext alegerile din Iunie,
se desarmase pe deoparte garda naţională, iar pe de alta Adunarea legislativă regulase trimiterea unei anchete parlamentare
pentru a examina cauzele ziselor neorândueli ce au avut loc cu ocazia alegerilor, astfel o mică garnizoană staţiona în acel
oraş.
Deşi o foaie ce se publică în Ploeşti, uzând şi abuzând de libertatea nemărginită ce s-a lăsat presei în genere,
nu înceta de a face apeluri la răsturnări; totuşi guvernul fidel prigoanei sale, n-a uzat şi nu va uza nicidecum
înainte de nici o măsură preventivă, ci şi-a rezervat numai dreptul de a-şi îndeplini, în momentul oportun datoria
ce-i incumbă înaintea ţării şi a tronului, datoria de a interveni cu toată rigoarea legilor în momentul când vorbele
se vor traduce în fapte.
Iată ce rezultă din informaţiunile pe care guvernul le-a primit până acum de la agenţii săi:
Pe la trei şi jumătate după miezul nopţii, în ziua de 7 spre 8 August curent, o bandă numeroasă având în
frunte pe Candiano Popescu, Grigorescu, amândoi deputaţi, Matache Nicolau, fost deputat şi primar, şi Ghiţă
Ionescu au pus mâna pe telegraf şi pe prefectură ameninţând cu revolverul pe amploiaţii în funcţiune, au vestit
căderea Domnitorului, numirea unei regenţe în capul cărei s-ar găsi generalul Nicu Golescu şi între miniştrii d.
Ion C. Brătianu, iar d. Candiano Popescu s-a instalat ca prefect.
Acea aglomeraţie luând din moment în moment proporţii mai însemnate până la un număr de trei mii de
oameni, având în cap pe lângă indivizii de mai sus, şi pe consiliul comunal, un preot în veştminte, pe un
locotenent în neactivitate. Candiano îmbrăcat cu uniformă, şi însoţiţi de pompierii armaţi şi gardiştii municipali,
având şi un stindard, au surprins cazarma dorobanţilor, care nefiind apărată decât de şapte dorobanţi şi un număr
neînsemnat de recruţi, i-au desarmat şi au pus mâna pe armele ce se aflau în cazarmă. Pe la orele şase au voit a
ataca şi cazarma trupei de linie. Maiorul Polizu însă ,care aflându-se acolo ca ofiţer recrutor şi pe care rebelii nu
reuşiseră a-1 aresta, se puse în capul companiei şi nevoind a da crezământ unei depeşe ce i s-a prezentat ca din
partea Ministerului de răsboiu subscrisă «Ion Brătianu» la apelul ce-i făcuse de înfrăţirea oştirei cu rebeliunea, i-
a răspuns cu baioneta în mână, apărând cazarma contra năvălitorilor. De la cazarmă au mers la temniţă unde au
blocat un număr de arestaţi. Candiano, în calitatea sa de prefect improvizat, şi instituise autorităţi în oraş şi în
judeţ, şi-a dat ordin de concentrarea trupelor dorobanţilor şi a grănicerilor din judeţ, şi spre acest sfârşit pe la 10
ore ziua, s-a adresat şi la comandantul grănicerilor de la Predeal.
Cu această ocaziune pe la 11 ore ziua, prin şeful staţiei telegrafice de la Predeal, a primit guvernul cele
dintâi ştiri despre cele petrecute la Ploeşti, comunicându-se o telegramă adresată către comandirul grănicerilor
din Predeal şi o altă depeşă către jurnalul «Albina» din Pesta prin care asemenea se anunţă detronarea
Domnitorului şi instituirea unui guvern provizoriu, amândouă aceste depeşi au fost oprite la Predeal şi nedate la
destinaţia lor.
A
Guvernul a luat de îndată măsurile necesare şi pe la 12 ore noaptea a primit ştirea că rebelii au fost prinşi,
ordinea restabilită şi autorităţile reintegrate.
Cu această ocaziune, guvernul a fost pus în poziţiune de a face câteva arestări în Bucureşti, precum şi într-
un număr mic de judeţe, a unor persoane asupra cărora există bănuială de complicitate cu mişcarea de la Ploeşti.
Instrucţiunea se urmează cu toată activitatea.
Se mai adaugă că deşi perturbătorii s-au încercat a pune mâna pe casieria biroului poştal, însă şeful oficiului
respectiv a fugit cu cheile de la lada de fier. Asemenea s-a urmat şi cu casieria judeţului.
Guvernul, cu această ocaziune, a avut satisfacţiunea de a constata zelul şi activitatea de care au dat probe
şefii oştirii, cari au luat parte la restabilirea ordinei, şi mai cu osebire dd. maiori Polizu şi Gorjanu, precum şi
devotamentul trupei.
Asemenea se adresează mulţămiri corpului telegrafic şi în special d-lui şef de la Predeal Iuliu Filipescu şi
amploiaţilor de la Ploeşti, dd. Iorgulescu şi Constantinescu; s-a ordonat direcţiunei de a-i înainta pentru această
devotată şi inteligentă purtare.'1
Văzând că răscoala pusă la cale a dat greş de la început, Eugeniu Carada se reîntoarce pe jos de la Ploeşti,
făcând două zile în tovărăşia unor cărăuşi. înainte de a intra în Capitală doarme la nişte grădinari de la marginea
Bucureştilor. Travestit în haine de muncitor, rupte şi murdare, „şi-a tras pălăria pe o ureche 11 apucând-o pe uliţa
Herăstrăului (calea Dorobanţilor de azi), cu bastonul pe umeri şi nepăsător, ca orice chefliu, şi a început a cânta:
„Despăgubeşte-mă Lele,
De părăluţele mele,
Că sunt bune, nu sunt rele,
Şi-a muncit neică pe ele.“
trecând pe lângă cunoscuţi cari nu bănuiau cine este şi în ce stare sufletească se afla. Ajuns la C.A. Rosetti,
găseşte acolo întreg stat majorul în frunte cu Ion Brătianu, fraţii Goleşi şi C.A. Rosetti. Toţi erau de părere să
plece numaidecât în streinătate. „Este nedemn, le spune el, ca unii să putrezească în ocnă şi eu, eu care i-am pus
la cale, să mă plimb nestinghereit de nimeni la Paris11. După ce distruge orice urmă compromiţătore care ar
indica că vina cea mai mare el o poartă, publică în „Românul11 o scrisoare adresată Primului Procuror. „Am aflat
că mă căutaţi şi mă mir că mă căutaţi prin case streine, când mă puteţi găsi în toate dimineţile la redacţia
«Românului».11
Pentru interesul istoric dăm in extenso această scrisoare:
Bucureşti, 19 (31) August 1870.
Epistolă deschisă d-lui V. Hiotu, prefect al poliţiei Capitalei.
Domnul meu,
Abia astăzi aflu că alaltăeri la 17 August 1870, aţi chemat la prefectura poliţiei pe d-nii Pavel Ionescu,
speditire al administraţiunii, şi pe d. Ghiţă Popescu, compozitor la tipografia „Românului“, spre a vă informa
de la dânşii despre locul unde aş fi ascuns eu.
Nu cercetez, domnul meu, ingenioasele mijloace ce, cu sagacitatea d-voastre cunoscută, a trebuit să puneţi
în joc spre a face pe aceşti neînsemnaţi dar onorabili cetăţeni a servi de delatori. Nu relevez, nici comentez
lealitatea şi onestitatea unei procedări al cărei scop este de a face pe un om, pe un june mai ales, abia intrat în
carieră, să lipsească la onoare, denunţând pe acela care i-ar fi încrezut secretul retragerii sale, presupuind că
un asemenea secret ar fi existat.
Acestea, domnul meu sunt chestiuni de înaltă moralitate, pe care un om care are cât de puţin respect
pentru omenire şi pentru sine însuşi, nici se poate înjosi a le discuta cu agenţii poliţieneşti ai unui guvern ca cel
de astăzi.
Prin urmare viu la chestiunea, ca să zic aşa, marţială care vă preocupă.
Cum, d-le prefect, aveţi la dispoziţiunea d-voastră o poliţie numeroasă, şi judecând după capul său, eram
dator a crede şi inteligente; cheltuiţi pentru dânsa însemnate sume de bani, în lefuri şi alte spese publice, aveţi
pe lângă aceasta câteva mii de lei pe lună pentru cheltuieli secrete; afişaţi pretutindeni că, prin ea, aţi
descoperit un complot formidabil, ale cărui ţesături s-ar fi întinzând asupra întregei ţări, spuneţi cui vrea să
creadă că aveţi în mână probe nerecusabile; şi cu toate aceste mijloace şi pretensiuni, nu ştiţi măcar că unul
din teribilii conspiratori, d. Carada, este de zece zile în Bucureşti, că aşteaptă la domiciliul său chiar ca
autoritatea să vie a-l căuta dacă are nevoie de dânsul, că a eşit de mai multe ori din casă spre a prânzi în oraş
şi că s-a întors mai totdeauna urmat de ascuţitele şuerători ale poliţiei.
în adevăr, d-le prefect, îmi vine greu a admite una ca aceasta. A-mi închipui iarăşi că poliţia, care mă
urma pe străzi cu plăcuta şi civilizata ei muzică, nu mă cunoştea, este o mortificare de onoare proprie pe care
îmi vei permite a n-o primi. Sunt dar mai dispus a crede c-am avut fericirea sau nefericirea - las ca publicul şi
dumneata să alegeţi termenul - de a mă bucura de o specială şi secretă a d-voastre bunăvoinţă şi că ei datorez
câteva zile mai mult de libertate.
Ori cum ar fi însă, domnul meu, ca să vă cruţ, pe d-ta de necesitatea tristă cel puţin după mine, de a
recurge la nişte mijloace condamnate de morală, şi pe nişte onorabili cetăţeni ca d-nii Ionescu şi Popescu, de
umilinţa şi ruşinea ce trebuie să simtă orice om de a se vedea expus unor demarşe ca cele ce aţi făcut alaltăieri
pe lângă dânşii, mă grăbesc a vă adresa această epistolă, spre a vă înştiinţa că, dacă justiţia are nevoie de
mine, mă poate găsi acasă la mine şi la redacţiunea «Românului».
Primiţi, domnul meu, asigurarea considerării ce vă datorez.
Eugeniu Carada
A doua zi s-a şi prezentat un subcomisar cu mandatul de arestare, rugându-1 să nu fie supărat pe el că vine
din ordin. „Dar dacă dvs. voiţi să fugiţi, eu Domnule Carada, mă întorc şi le spun că nu v-am găsit şi scrisoarea
din «Românul» este o farsă“.
între timp ştirile aduse de „Românul11 de la 20 August 1870.
4 ore seara.
Procurorul şi judecătorul de instrucţie cată pe d. Carada la redacţiunea „Românului"; mandate de înfăţişare
sau de arestare sunt aruncate asupra mai multor cetăţeni; d. Cornilie Lapati e arestat...
Ce ne mai aşteaptă oare?
6 ore seara.
Percheziţiunea de către procuror, judecător, instructor şi tistu de agenţi, escortaţi de sergenţii de oraş în
tipografie şi în birourile redacţiunei „Românului".
Ce o mai fi şi asta?
7 ore seara.
Arestări în massă în Bucureşti: Aflăm că d. Goengiopulo, Vasile Pop Caludescu, Marinescu etc.,
comercianţi însemnaţi, sunt la puşcărie. Maiorul Radu Mihai, maiorul Pillat, căpitanul Melinescu arestaţi,
Haşdeu etc. arestaţi.
Nu numai atât: prin ospeluri toţi pasagerii de prin oraşele Ploeşti, Piteşti, Craiova sunt arestaţi.
Ce avem să mai vedem?
Regime! mari sunt minunile tale!...
7 jum. ore seara.
Un călător trecut prin Ploeşti şi sosind în acest moment în Bucureşti ne face următoarea narare asupra celor
petrecute în Ploeşti: Astăzi la trei dimineaţa toţi cetăţenii erau în picioare, tocsinul făcea să vibreze cerul tăcut al
nopţii prin răsunetele sale înfiorătoare. Mare adunare de popor pe străzi şi pe pieţele principale.
Poporul aclamă... nu cutezăm a spune ceea ce ni se raportă, de atâta de mare gravitate ni se pare.
Acest popor cuprins, cum se zice, de un entusiasm frenetic, nu are arme pentru a se apăra de un atac
eventual. Pentru a şi le procura, el năvăleşte în cazarma dorobanţilor care nu se apără şi se armează cu armele
lor.
Prefectul este arestat.
 D. Candiano, în capul mişcării cu alţi cetăţeni însemnaţi, este proclamat prefect.
în acest moment oştirea trimisă din Bucureşti trebuie să fi sosit în oraşul care a proclamat o nouă stare de
lucruri în România.
Ce se petrece oare?...
8 1/2 seara.
în acest moment aflăm că şi d. Ion Ghica, colonel Creţulescu, Iorgu Ghica, Dimitrie Călinescu, Ion
Fundescu, M. Răhtivanu şi alţii... sunt arestaţi, sau urmăriţi prin mandate de arestare.
Justiţia căutând pe d. Carada la domiciliul său şi negăsindu-1 a deschis uşa cu ajutorul unui lăcătuş, şi
făcând o minuţioasă percheziţiune, descoperi ceea ce descoperise şi la tipografie şi la redacţiunea
„Românului*'... nimic!
Miezul nopţii.
Un agent subaltern al poliţiei vine la tipografie şi dă ordine verbale, cu ameninţarea de dare în judecată, de a
nu trage de azi înainte nici „Românul** nici altă publicare, fără a ceda mai întâiu o corectură domnului Prefect.
După multe silinţi, parvenim a face să se lase libertatea presei cel
puţin încă pentru astă noapte.
Bucureşti, 21 August 1870.
6 ore seara.
Astăzi, la unu după amiază, un subcomisar de poliţie s-a prezentat la d. Eugeniu Carada cu un mandat de
aducere şi a fost imediat arestat la Văcăreşti.
Invaziunea turcilor putea-va oare să-şi rîză mai mult de legi?!...
„Românul“
7 ore seara. Bucureşti, 22 Aug. 1870.
Aflăm acum că pe d. Carada îl speduiesc la Ploeşti. Aflăm asemenea că pe d. Ion Brătianu, bolnav şi arestat,
îl speduiesc la Câmpu-Lung şi se mai spune că pentru acesta s-au pus în jurul casei sale şi în calea-i de la Piteşti
la Câmpu-Lung tâlharii din banda lui Radu Anghel. Şi de ce nu?!... Ploeştii şi Piteştii sunt oraşele de
predilecţiune ale miniştrilor Principelui Carol. Aci prin sânge şi torture vroesc miniştrii să afirme autoritatea,
dreptatea şi puterea sistemei. Şi dacă fostul minister a ucis pe Ion Fălcoianu, de ce actualul minister al
Principelui Carol să nu se ilustreze cu uciderea lui Ion Brătianu?...
„Românul“.
Arestat, Carada a fost apoi dus la Ploeşti unde se găseau de asemenea cea mai mare parte din complotişti.
între aceştia - afară de Al. Candiano-Popescu, ce fusese arestat la Buzău, unde fugise după plecarea lui Carada
de la Ploeşti, se mai găseau printre arestaţi Ion Ghica, B.P. Haşdeu, Panait Ghica şi Ion Brătianu. Au fost ţinuţi
la Ploeşti - pentru cercetări - aproape o lună după care, văzându-se că populaţia simpatizează cu complotiştii,
autorităţile au decis strămutarea procesului la Târgovişte. La plecarea celor arestaţi, ploeştenii au manifestat
pentru ei, iar la Târgovişte de asemenea, „seara când au ajuns la foarte multe case ferestrele erau luminate cu
sfeşnice aprinse şi aşezate între geamuri1'. Iar Prefectul Rizu s-a înfăţişat a doua zi lui Eugeniu Carada „pour lui
presenter ses respects et lui faire savoir qu’il etait â ses ordres". De aci se vede simpatia tuturor pentru
complotişti. Instrucţia procesului se făcuse de aşa natură încât guvernul voia, cu orice preţ, să fie condamnaţi. La
proces, pentru ca să fie siguri că vor fi pedepsiţi, guvernul avusese grije ca juraţii să fie aleşi pe sprânceană şi
numai dintre cei cari erau cunoscuţi ca adversari ai liberalilor. Procurorul general Iancu Lahovary a dat chiar o
telegramă anunţând la Bucureşti „că toţi complotiştii vor fi condamnaţi". Realitatea a dovedit contrariul. Ion
Brătianu, arestat şi el la Piteşti, fiind liberat din închisoare a venit la Târgovişte să-şi apere prietenii. Dar să
lăsăm pe d. Caton Theodorian să ne vorbească: „Ion Brătianu, liberat din închisoare, a putut să meargă acolo, ca
să-şi apere pe amicul său Eugeniu Carada şi să obţină verdictul de achitare, pentru care a pledat şi Nicolae
Fleva. Era 17 Octombrie 1870. Eugeniu Carada stătuse mai bine de două luni de zile în închisoare". Iar mai
departe: „însuşi Regele Carol nu cunoaşte pe adevăratul cap al mişcării". în Memoriile sale, defunctul rege
notează că în timpul când a isbucnit revoluţia de la Ploeşti, Costache Rosetti „după ale cărui intenţiuni ar fi
lucrat capul mişcării" lipsea din ţară.
într-adevăr, iată ce publică ziarul lui C.A. Rosetti, în legătură cu plecarea sa, la 26 August 1870:
„Sâmbătă d. C.A. Rosetti, directorul acestui ziar a plecat în streinătate. Duminică se descoperi teribilul
complot de la Jilava, despre care se vorbeşte mai jos. Luni dimineaţa tot Bucureştiul zicea că guvernul
telegrafiase la Severin pentru a face să aresteze pe d. Rosetti, ca complice, pe semne în bombele, maşinle
infernale şi celelalte de la Jilava. Se susţinea însă că d. Rosetti, fiind pe batelul austriac, agenţii guvernului nu-1
putuseră aresta, căci ar fi comis o violare de teritorii. S-a spus apoi că d. Rosetti coborâse dincolo de Severin pe
ţărmul românesc, pentru a trece pe alt bâtei, şi c-atunci agenţii guvernului l-ar fi arestat.
Acestea şi mai cu seamă neputinţa de a-1 aresta la Severin se raportă de chiar unii dintre membri
parchetului din Bucureşti.
D-l C.A. Rosetti venise din occident, aflând că toţi amicii săi sunt arestaţi sau urmăriţi, tocmai pentru a
putea fi şi d-sa arestat, dacă îi plăcea guvernului.
Cu toate acestea, o asemenea dorinţă din partea guvernului nu se manifestă un singur moment, în tot timpul
şederii d-sale în Bucureşti. Văzând acestea d. Rosetti replecă.
A-l aresta dar acum, când era aproape de a retrece fruntaria, ni se părea pe atât de ineptă, pe cât de absurdă.
Ne adresarăm dar către d. ministru al justiţiei, care binevoi a ne spune că d. Rosetti nu e arestat.
Acum ce a vrut ministerul şi n-a putut, sau nici că a încercat, sau chiar c-a încercat şi n-a reuşit, acestea sunt
chestiuni ce rămân a se lămuri mai târziu."
(„Românul").
Domnitorul Carol credea că Rosetti conspirase şi se făcuse nevăzut. Când însemnează în memoriile sale
despre arestarea generalului Golescu fost Locotenent Domnesc şi al lui Ion Brătianu, închişi unul la Bucureşti,
iar celălalt la Piteşti, „Regele, cu gândurile îndreptate într-alte direcţii, nu bănueşte câtuşi de puţin pe aceştia, şi
el singur dă ordin să fie puşi în libertate."
Dăm aci o scrisoare adresată ziarului „Românul" de un cetăţean din Craiova, al cărei interes istoric
depăşeşte orice încercare de a reda întocmai atmosfera din 1870. Aproape sigur, afirmăm că această scrisoare
este a lui Ion Theodorian, cumnatul lui Eugeniu Carada.
D-lui redactor al ziarului „Românul“
Craiova, 26 August 1870.
Domnule redactor,
De când s-a aflat pe aci despre mişcarea de la Ploeşti, până acum Craiova necurmat este în revoluţiune;
însă nu într-o revoluţiune de acelea ce vin de la popore asupra guvernelor, ci din cele ce înşişi guvernele le
inventează spre a-şi justifica infamiile lor. Mi-ar trebui o memorie foarte mare ca să pot îmbrăţişa tot ce s-a
petrecut şi ce mă încerc a le înşira; mi-ar trebui o pană mai exercitată ca să le pot da claritate ce istoricul cere
în asemenea subiecte.
Cu toate acestea a lăsa să treacă fără a nu însemna nimic din cele ce condiţiunea în care mă aflu îmi
permite a şti şi a putea, ar fi tot una cu a nu avea niciun respect către datoria de cetăţean. Iacă pentru ce
întreprind o dare de seamă, oricât de incomplectă ar fi ea.
Sâmbătă 8 August abia auzirăm că la Ploeşti este o revoluţiune, şi cea dintâi victimă ce căzu aci fu d.
Dionisie Mănescu, oficiant în cancelaria inginerului de judeţ. Dar care fu vina încarceratului? Nimic alt de cât
că a cutezat că a luat mai întâi de la litografie un exemplar al circulării pe care dd. miniştrii o dedeseră a se
publica, spre a se anunţa acea revoluţie. Iată după aceea poliţia îşi desfăşură cea mai mare activitate;
Jandarmeria inundă stradele, cutreerân- du-le în toate direcţiunile şi fiecare locuitor văzând oraşul în starea
de asediu ziua şi noaptea se întreba cu spaimă, nu cumva Craiova este ameninţată de vreo invaziune? Nu
cumva se află în ajunul vreunui mare pericol? Din fericire nu era nimic din toate acestea. Prin acest tumult
fastuos, administraţiunea voia să bage teroarea în toţi, voind să arate că în numele unui guvern, care-i permite
a face tot, ea poate tot, că acum şi-a sumes mânecile şi că s-a pus a combate legalitatea. Căci numai ea este
inamicul unei administraţiuni învestită cu o putere dictatorială. Astfel, chiar în acea zi, pe la orele două după
amiază, d. poliţai, însoţit de d. jude din instrucţiune Mihail Frişcu şi de d. prim procuror Strâmbeanu veniră la
domiciliul d-lui Boicea Radianu, unde, din toate hârtiile ce scotociră prin toate unghiurile casei, ochii lor se
opriră pe o scrisoare a d-lui Scarlat Turnavitu, pe alta a d-lui Candiano Popescu şi în fine pe o a treia a d-lui
Eugeniu Carada.
Cea dintâi era o protestaţiune ce d. Turnavitu o trimisese cu cererea de a se publica în ziarul „Vocea
Oltului“ contra unui articol apărut în ziarul „Aurora Craiovei“, în care se nega romanitatea d-lui Ion C.
Brătianu, în cea de a doua d. Candiano Popescu mulţumea d-lui Boicea Radianu pentru abonaţii ce acesta îi
făcuse la ziarul „Democraţiaîn cea de a treia d. Eugeniu Carada trimetea oarecare număr de bilete de
abonament la ziarul „Românul“ şi o listă a celor abonaţi cărora le explica termenul, invitând pe d. Radian a
pune un om cu plată să adune bani şi termina scrisoarea cu fraza „pe aci totul încurcat 11. Tot atunci poliţia
însoţită de justiţie viola domiciliul d-lui Anastase Stolojanu ca şi la d. Radianu, şi se supuseră la un
interogatoriu care tindea la descoperirea la domiciliul d-lui Stolojanu ca şi la d. Radianu, unde nimic alt nu
găsi decât o scrisoare a d-lui Candiano în care acesta zicea: că ziarul „Vocea Oltului“, redactat de d.
Stolojanu, miroase a Gambetta, şi apoi îl ruga a-i trimite preţul a două acţiuni ce d. Stolojanu luase pentru
susţinerea ziarului „Democraţia“.
De asemenea se mai violă domiciliul d-lui Ioan Theodorian, al părintelui protopop Dimitrie Cartofilacs, şi
al d-lui Ioan Georgescu, deşi acesta se afla afară la moşie.
în alţi timpi nu ar fi avut nici o importanţă, dar acum, în ochii unei administraţiuni pusă şi decisă a se servi
cu legea ca o unealtă de răsbunare, posesiunea unor astfel de scrisori de la nişte astfel de persoane constituie
un delict penabil, de aceea d. Radianu, d. Stolojanu, se supuseră la un interogatoriu care tindea să descopere şi
aceia ce ei nu au cugetat. Ar fi crezut cineva că totul s-a mărginit aci; însă lupte între parchet, care, văzând un
orizont liniştit, nu avea caz de acuzare, şi între adminstraţiune, care căuta victime cu orice preţ, fu foarte mare
până când aceasta din urmă autoritate, ajutată fiind de guvernul central, eşi triumfătoare; căci a doua zi, la 9
ore seara, d. Radianu şi Stolojanu fură închişi la poliţie în puterea mandatului, care conceput fiind în termenii
următori, fiecare poate vedea câtă valoare are.
Proces-Verbal
„Astăzi, anul 1870, luna August ora 9 seara, noi, Mihai Frişcu, judele instructor al Tribunalului Dolj, şi noi
primul procuror al aceluiaşi tribunal, în urma perchiziţiilor făcute la domiciliile d-lor Boicea Radianu şi
Anastase Stolojanu, având în vedere actele percheziţiunii şi scrisorile găsite, precum şi declaraţiunile făcute de
d-nii Boicea şi Stolojan - având în vedere şi denunţarea făcută de individul Iorgu Nicolae, contestaţii legale; -
considerând starea anormală a lucrurilor precum scadalul petrecut în Ploeşti, în interesul ordinei publice
dispunem a se asigura numiţii la arestul poliţiei până la complectarea instrucţiunii.
Făcut astăzi 9 August 1870.
Jude ss. M. Trişcu
Prim procuror, ss. Strâmbeanu.
N.B. D-l poliţai va semna aci de urmare întocmai.
Prim procuror, Strâmbeanu.
Jude, M. Trişcu.
Poliţai, L. Grigorescu.
Aceşti doi prizonieri de răsboi stătură la poliţie arestaţi până Marţi, 11 August 1870, când fiind din nou
interogaţi se liberară; căci d. jude de instrucţie, negăsind caz de urmărire, voi mai bine a fi destituit decât a-ş
încărca conştiinţa, condamnând nişte inocenţi.
Luni 10 August d. N.T. Orăşanu venind de la Slatina şi neştiind nimic din cele ce se petreceau la Craiova, şi
eşind prin târg, oamenii poliţiei îl luară şi îl închiseră în altă cameră, alături cu cea ocupată de dd. Radianu şi
Stolojanu, unde stătu până Miercuri, 12 August, fără să fi fost dat în contra sa vreun mandat judecătoresc. Chiar
la 11 August, când telegrame anunţă destituirea d-lui Mihai Trişcu din funcţiunea de judecător de instrucţie şi
înlocuirea sa cu d. Ştefan Petrescu, acesta dete alte mandate de înfăţişare în persoana dd. Radianu şi Stolojanu,
spre a fi confruntaţi a doua zi cu un oarecare Sârb, pe care poliţia îl avea la dispoziţiunea sa. Acesta se zice că ar
fi spus poliţiei că Sâmbătă, la 8 August pe la orele trei d.m., la grădina sa de zarzavaturi de lângă bariera
Calafatului, unde se afla el cu alţi lucrători ai săi, ar fi venit un oarecare individ gras, nici nalt, nici scurt, şi care
purta un barbişon negru, însoţit de un sârb cu barbă şi ambii aceştia chemându-1 deoparte i-ar fi spus că în
noaptea aceea se va face revoluţiune în Craiova şi el să fie gata pentru aceasta. Se mai zice că grădinarul acesta
pe acei doi indivizi nu-i ştie, dar, că, de i-ar vedea, i-ar cunoaşte. Această plăsmuire nu reieşi, căci când d.
Stolojanu, Radianu şi alţi curioşi ce veniseră fură puşi înaintea grădinarului, el declară că nu cunoaşte pe nimeni
din cei prezenţi şi d. jude nu putu face alta decât a-i elibera.
Indignat de aceste manifeste persecuţiuni, d. Stolojanu ceru prin telegramă ca d. ministru să-i dea
permisiune a-şi părăsi ţara, deoarece el a ajuns deja a fi un obiect de inchietitudine, şi guvernul să nu abuzeze de
pacienţa locuitorilor, căci cine ştie desperarea lor unde i-ar împinge! Acesta fu cel mai nimerit motiv de a se
chema din nou d. Stolojanu la un alt interogatoriu chiar a doua zi la 13 August şi a se închide în arest preventiv
cu mandat de depunere, unde se află şi astăzi; alături cu 80 de criminali, şi unde, deşi i s-a dat o cameră la o
parte, dar lângă dânsa fiind hârdăul în care toţi arestaţii îşi lasă necurăţeniile lor, aceasta nu întârzie a-i infecta
aerul camerii sale, şi îndată el căzu bolnav. în arest d. Stolojanu este ţinut într-atâta rigoare, încât nu numai că
nu-i este permis a comunica cu nimeni, dar încă chiar obiecte de distracţiune i s-a refuzat a avea cu sine: cererea
ce a făcut de a fi liberat pe garanţie i s-a respins de judele de instrucţiune şi oposiţiunea făcută la Camera de
acuzaţiune avu aceeaşi soartă. De abia după mai multe cereri judele consimţi, în urma actului medical, a-1
transporta la spitalul central unde este păzit mai de rigoare decât în arestul preventiv, căci aci abia se permite
intrarea mamei sale.
Consecinţa excesului său de zel, d. jude de instrucţiune chemă din nou la interogatoriu pe junele Dionisie
Marcescu şi pentru că acesta îi răspunse că nu mai ştie nimic alta, decât cele ce a notat în cel dintâi
interogatoriu, dete în contra-i mandat de depunere. Asemenea mandat dete şi în contra lui Voicu Nuţă,
armurierul, numai pe simple delaţiuni ale lui Iorgu Nicolae că s-ar fi aflat prezent în magazinul său când d.
Stolojanu i-a zis să fie gata că revoluţiunea este gata a isbucni. Fi-va oare de prisos că delaţiunea aceasta este tot
de natura celei făcute de cultivatorul de la zarzavaturi de la bariera Calafatului şi că judele de instrucţiune n-a
pus niciun preţ pe declaraţiunile d-lui Stolojanu şi d. Voicu Niţă?
Că între dânşii n-a fost nicio înţelegere şi că toţi aceştia zac în arest.
La 19 August d. Radianu fu a treia oară chemat de judele de instrucţie care reveni asupra instrucţiunii făcută
de predecesorul său, şi iară fu liberat cu obligaţiunea de a se prezenta ori de câte ori va fi chemat.
în intervalul acesta, casa preotului Ciocâlteu din comuna Galiciuica, care este şi consilier al judeţului fu
violată de subprefectul respectiv, unde nu putu afla alta decât nişte scrisori de mică importanţă politică, de la d.
Stolojanu al cărui amic şi client este, şi o puşcă Peabody pe care era scris Ion Brătianu şi pe care Craiova
întreagă ştia că d. Ion Brătianu, la înţelegerea ce avu cu dânsul la Craiova, i-a dat-o drept suvenire. Scrisorile şi
puşca fură luate ca corp delict şi trimise judelui de instrucţiune în urma cărora şi preotul, mandatat fiind de
acesta, se prezintă la interogatoriu, şi îndată ce-şi făcu depoziţiunea, i se ordonă a ieşi imediat din oraş, însoţit de
un agent spre a nu comunica cu nimeni până îl va scoate din barieră. Pe când domnul jude făcea cercetările sale,
d-1 Prefect prin mijloacele de care dispune fabrică mai întâi un act la comuna Coşovenii, în care primarul arătă
că trecând pe acolo d. Pantelie Cherescu, cumnatul d-lui George Chiţu, împreună cu comerciantul Ioniţă
Dobrotescu şi întrebaţi fiind ce se mai vorbeşte despre războiu d. Cherescu le-ar fi răspuns că ar fi auzit de o
victorie mare ce au purtat francezii asupra prusienilor şi ar fi adăugat că dacă prusienii vor bate pe francezi are
să fie rău de ţara noastră, iar dacă francezii vor bate pe prusieni ţara noastră este mântuită; că cumnatu său Gh.
Chiţu i-ar fi spus că se vorbeşte în Bucureşti de o revoluţiune. Domnii Cherescu, Dobrotescu şi Chiţu fură
chemaţi de d. Jude de instrucţiune, şi după ce li se luă interogatoriul, fură liberaţi.
Dl. Prefect, prin mijloacele ce le are, mai fabrică nişte acte prin care învăţătorii de la comunele Segarcea şi
Poiana sunt declaraţi de primarii respectivi că ar fi băut în sănătatea d-lui Candiano Popescu şi a d-lui Stolojanu,
având prin aceasta să realizeze acuzaţiunea manifestată de primul minstru că mişcarea din Ploeşti a d-lui
Candiano a avut ramificaţiuni cu România mică, şi aceşti doi învăţători se află iarăşi încarceraţi. Dar credeţi oare
că d. prefect cu acestea şi-a săturat pofta de răsbunare; oameni demni de toată credinţa ne asigură că d. Prefect,
prin subprefecţii săi, a făcut a se subscrie de locuitori fără ştirea lor o declaraţiune către primarii fiecărei comune
cam în termenii următori:
«Noi, subsemnaţii, declarăm că nu am văzut pe nimeni al cărui nume nu-1 ştim şi pe care nu-1 putem
cunoaşte, venit în comuna noastră, trimes de d. cutare şi cutare, ne-a spus să fim gata a ne scula ca să reăsturnăm
pe Carol I şi Dinastia sa; iar noi ca oameni pacifişti liniştiţi, cerem a se da justiţiei».
în fiecare plasă se fac asemenea acte pentru câte trei sau patru indivizi pe care guvernul iepuresc şi demnul
de dânsul agent Măinescu voeşte a-i vedea încarceraţi. întâia listă a victimelor d-lui Măinescu era de 28
persoane, deputaţi, proprietari, avocaţi, comercianţi şi profesori.
După toate acestea, înţelegeţi d-le redactor, că d. jude de instr. mai are până a complecta acest proces, căci
cei interogaţi până acum mai trebuie să fie chemaţi; căci cei arestaţi nu numai că nu se vor libera, ci încă
numărul lor se va mări, pentru că d. prefect încă nu şi-a răsbunat asupra tuturor acelora ce l-au contrariat în
operaţiunile electorale, şi în fine d. prefect şi d. jude de instr. încă nu şi-au întrebuinţat actele cu care să se
recomande înaintea miniştrilor ce i-au pus şi-i ţin în funcţiunile ce ocupă.“
Semnat „J“.
De asemenea dăm aci şi câteva articole, scrisori şi informaţii, găsite în colecţia ziarului „Românul 11 din anul
1870.
Bucureşti 4/10 Răpciune.
Sâmbătă 5 Septembrie 1870.
Dacă arestaţii politici de la Ploeşti nu cad încă sub mai multe nefericiri, aceasta este numai graţie curajului
lor, iar nu lipsei de voinţă a sbirilor.
Guvernul nu le dă nici hrană, sau, dacă le dă, trebuie să mănânce la un loc şi din aceeaşi mâncare cu hoţii
din temniţă. Pe lângă aceasta, este oprit chiar rudelor de a veni să-i vadă, fără permisul special al parchetului
pentru fiecare vizită. Dar d-nii procurori nu au timp să dea permisie, nu vor să primească pe cei ce le cer, le
răspund, prin uşieri, că au altceva de lucru şi nefericitele mame, surori stăruesc ore întregi, ca nişte cerşetoare, la
uşile junilor procurori, pe când fiii, bărbaţii, fraţii lor sufăr în temniţă convulsiunile foamei.
Acei dintre arestaţi, atât de săraci încât nu se pot hrăni ei înşişi, au fost evacuaţi în temniţă cu hoţii, şi
trebuie să trăiască, să mănânce împreună cu dânşii.
înverşunarea merge atât de departe, încât s-a arestat şi se ţine în puşcărie până şi un copil de 16 ani, student
într-un gimnaziu din Bucureşti. Singura lui culpă este, bunăoară de a fi făcut ceea ce fac toţi copiii, ba şi mai toţi
bărbaţii, de a se fi luat după muzică.
Tatăl copilului, părintele Ioachimescu, este de asemeni arestat.
Un mare număr de cetăţeni sunt arestaţi într-o necurăţenie şi infecţiune nespusă. Singuri trebuie să cureţe
toate murdăriile, nefiind niciun rândaş pentru a face aceasta. Ei reclamă procurorului pentru o atât de
neomenoasă tratare; dar acesta le respinse cu dispreţ protestarea.
Zelul în acte mişeleşti, şi-n furia de persecutare merge atât de departe, încât pentru că un sublocotenent a
permis doamnei Carada a intra fără a-i cere autorizarea parchetului, spre a vede pe fiul său, d. Eugeniu Carada, a
fost condamnat de superiorul său la 10 zile de arest.
7 Octombrie 1870.
Domnului redactor al ziarului „Românul",
Domnule Redactor,
Vă rog să binevoiţi a da publicităţii următoarea scrisoare şi veţi îndatora foarte mult pe al d-voastră etc.
Pantazi Ghica.
Domnului Eugeniu Carada, George Chiţu şi ceilalţi
Domnilor,
Am primit depeşa d-voastră, prin care spuneţi că acuzaţii mi-au făcut onoarea a mă alege de apărător,
făcându-vă interpreţii domniei lor către mine, vă rog să binevoiţi a fi şi pentru mine transmiţâtorii acestor
rânduri.
Când am luat permisiunea de avocat, am avut conştiinţa datoriilor ce ea impune; am considerat-o ca un
sacerdoţiu şi am privit ca o datorie pentru cel ce o exercită de a întrebuinţa mai cu seamă din oficiu pentru
nefericiţii şi pentru persecutaţii, oricare ar fi culoarea lor politică. Evenimentele de laPloeşti negreşit au fost
fapte pe care şi raţiunea şi adevăratele simţiminte de patriotism şi înţelepciunea le-au desaprobat, şi care nu au
concordat câtuşi de puţin cu opiniunile şi credinţele mele politice; dar de aci şi până la persecuţiuni
sistematice, atribuire de crime gratuite, puneri în acusaţiune de porunceală şi suspiciuni absurde, este distanţă
de la disculparea acelor cari n-au putut fi nici măcar preveniţi şi inculparea agenţilor puterii, provocatori ai
persecuţiunilor şi punerilor în acuzaţiune, cu totul nefondate. Pentru aceste consideraţiuni, mulţumim acelor
care mi-au făcut onoarea a mă alege ca defensor, primesc cu mândrie această sarcină; voi fi la bara apărării
la ziua fixată şi mă voi sili a-mi face în conştiinţă datoria.
Sper succesul de la umanitate, buna educaţiune, religiunea şi cugetul juraţilor.
Primiţi, domnii mei, asigurarea stimei şi consideraţiunii mele.
Pantazi Ghica.
PENTRU ACUZAŢII DE LA 8 AUGUST 1870
10 Octombrie 1870.
Acuzaţii de răscoală de la 8 August şi cei ce sufăr încă în timniţă din cauza alegerilor din Ploeşti, îmi fac şi
mie onoarea a-mi cere concursul la apărarea lor înaintea curţii juraţilor, la 12 ale curentei, la Târgovişte.
împrejurări independente de voinţa mea mă împiedică a-mi îndeplini la faţa locului această sacră datorie
naţională, şi dacă n-aş şti cât de bine vom fi înlocuiţi atâţia eminenţi jusrisconsulţi, inima mi s-ar sfâşia de
durere neputând zice şi cu un cuvânt asupra acelor miniştri pe cari astăprimăvară i-am văzut şi eu cu ochii, aci la
Bucureşti şi în Giurgiu, de ce fărădelegi necrezute sunt capabili, cari prin mişelii nemaiauzite, de doi ani de zile
vexează, asupresc, ameninţă cu falimentul un oraş românesc ca Ploeştii, unde, în fine, prin fără de legi de tot
felul, prin curse întinse din Bucureşti, prin depeşi mincinoase, provoacă o imprudenţă patriotică care apoi o
califică de răscoală şi crimă, o exagerează, o răspândiră îndată în toată Europa, sub pretextul căreia arestară aţâţi
patrioţi eminenţi, în atâtea oraşe ale ţării, ridicându-i ziua din sânul familiei şi noaptea din somn, fără a fi visat
măcar de cele întâmplate la Ploeşti, cutezând a merge cu infamia până a insulta cu laşitate, a-i bate tâlhăreşte, a-i
tortura după miezul nopţii, a-i ucide în temniţă, şi fiind în urmă nevoiţi a da drumul la cei mai mulţi dintre ei
după ce-şi săturară pofta brutală de a-i batjocori în acest mod infam.
Aţi văzut cum nu se îndură mişeii a pune mâna şi pe bărbaţi ca Brătianu, Eugeniu Carada, Stolojanu, Arion
şi alţii atâţia.
Ei se prefac, perfizii, a vedea pretutindeni şi în toate conspiraţiuni şi comploturi. Dar mai e trebuinţă azi a
conspira şi complota? Numai voi, miniştrii, împreună cu streinii şi jidovii, numai voi conspiraţi azi în România
asupra a tot ce e onest, asupra a tot ce e român şi românesc, numai voi rebelaţi asupra legii, asupra constituţiunii;
noi nu facem decât a ne apăra când şi când, cu slabele dar legitimele noastre mijloace. Ei, aceşti miniştri, vor să
ucidă mai întâi partidul naţional de dincoace de Milcov, mâine va veni şi rândul tău, oh! fracţiune din Moldova!
Ei caută cu lampa comploturi şi rebeliuni prin toate mişcările românilor; comentează, aţâţă, provoacă şi
neisbutind, inventă; toate acestea spre a face pe lume să creadă că este neapărat a desfiinţa această Constituţiune
care, sub ei, nu mai este azi decât o minciună, dar care totuşi îi jenează în multe, şi cu deosebire poate că mâine
nu-i va ierta a aduce nici dregători prusieni ca Aubron, în administraţiune, nici colonii nemţeşti în ţară. Iată
planul înaltei trădări, iată pentru ce croiesc ei atâttea procese politice, iată pentru ce lovesc cu atâta furie în toţi
oamenii mai de frunte ai partidului naţional, în toate sentimentele şi în toate tendinţele române!
Să sperăm că curtea juraţilor din Târgovişte va pătrunde ţinta trădătoare a nelegiuiţilor; să sperăm că în
procesul de la 12 ale curentei îşi va împlini datoria, pentru că în jurul ei vor sta păzind umbrele române ale
străbunilor vechei capitale a României; curtea de juraţi îşi va îndeplini datoria, pentru că până a nu se pronunţa
dânsa, conştiinţa universală a românilor face a simţi măcar dorinţa de a achita pe cei mai curaţi şi mai cu inima
patrioţi; ea s-a mărginit de a lua act pentru viitor de protestele energice ale lor, manifestate atât prin bărbăteasca,
în zilele de alegeri, a drepturilor cetăţenilor contra mişeliilor cinice ale guvernului central, cât şi prin strigătul
spontan de la 8 August, provocat prin depeşi falşe, prin faima urzită cu măiestrie a unei închipuite revoluţiuni în
capitală.
Era pedeapsa celor ce de doi ani de zile nu încetează a-şi bate joc de cetăţeni, de Români, ameninţându-i,
precum am zis, bătându-i, închizându-i, torturându-i şi ucigându-i, batjocorind România şi tot ce este românesc,
sfâşiind cu cinism legile şi Constituţiunea, pedeapsa lor încă va sosi; ea vine lin şi încet, pentru că vine grea, cu
piciorul învelit în lână, cum ziceau bătrânii, dar cu braţul de fier, ea îi va ajunge şi întârzierea ei va fi
compensată prin greutatea loviturii ce va da fără mizericodie acestor monştri ai neamului românesc; sau că
alminterea ar trebui să disperăm de dreptate şi de viitorul acestei ţări române.
ss. A. Papiu Ilarian, avocat.
APEL LA SUBSCRIEREA PENTRU RĂNIŢI ŞI PRIZONIERII FRANCEZI
în scrisoarea prin care ne-a trimis ofranda sa pentru victimile răsboiului, d. Ion Brătianu a resumat în
termeni elocinţi şi simpli, datoria românilor pentru a contribui pentru răniţii şi prisonierii francezi. Ca cel mai
bun apel din partea noastră, credem dar că este bine a reproduce acea scrisoare.
24 Decembrie 1870
Domnului Eugeniu Carada, redactorul ziarului „Românul",
Domnule Redactor,
 „Te rog a primi 1.000 de franci pentru prizonierii francezi. Este un foarte mic acont din ceea ce datoresc
Franţei ca individ şi mai ales ca român. în adevăr, d-le redactor, datoria României către Franţa este aşa de
mare, încât ar trebui silinţele mai multor generaţiuni ca s-o poată plăti, cel puţin în parte.
Primeşte, ca totdeauna, o caldă strângere de mână.
Ion C. Brătianu.
TELEGRAMĂ
Târgovişte, 16 Octombrie
Redacţiunea ziarului „Românul"
Bucureşti.
Acuzaţii de la 8 August au ales apărători pe I. Câmpineanu, Eugen Stătescu, ambii, Gianii, Danilian, Papiu
Ilarian, Iorgu Ghica, Pantazi Ghica, Bosie, Recianu, Ion Urlăţeanu, Gh. Petrescu M. Sckina, V. Maniu,
Dimancea, Gh. Chiţu, Anastase Stolojanu, George Vemescu, Ciprian, Vinovu, N. Fleva, Sichilianu, M.
Negulescu, Popassu, Simion Pătărlăgeanu, Orghidan, Cornelie Lapati, Rădescu, Fusea, Nicolaescu, Issaia
Lerescu, Harlambie Zugrăvescu. Publicaţi spre cunoştinţa tuturor, înfăţişarea procesului este la 12 Octombrie,
ss. Eugeniu Carada, Sterianu, Apostolescu
18 Octombrie 1870.
6 jum. ore seara.
După şase zile de cercetare şi desbateri, verdictul juraţilor a achitat pe toţi acusaţii.
Trăiască Târgoviştea.
Carada.
VERDICTUL DE LA TÂRGOVIŞTE ŞI TERA
Bucureşti, 19/31 Oct. 1870.
D-lui Eugetiiu Carada, redactor al ziarului „Românul",
Amice,
în „Românul“ de ieri ne ziceţi „Români care vă uitaţi cu durere la Franţa, uitaţi-vă şi la România
voastră!" Ne uităm cu durere şi la România noastră, amice, dar, o mărturisesc, deşi ne doare inima negreşit,
mai mult de România, deocamdată cel puţin ne uităm cu mai multă durere la Franţa, căci ne alină durerile şi
ne face să sperăm mult de la ziua de mâine. Nu zic orgiile unui regim în faliment al cărui nume de „putere“ ce i
se mai dă a ajuns să fie un ponos, o batjocură, dar chiar pericole serioase de s-ar ivi, ele nu ne-ar putea abate,
nu ne-ar putea descuraja. Şi asta n-o spun spre lauda celor ce simt şi cugetă astfel.
Această siguranţă este lucru foarte natural: ea vine de sine-şi celor ce au credinţă că pacientul pe care-l
văd mai de tot pierdut cei slabi de inimă, va avea destule zile ca să îngroape pe toţi aceia care-i tortură şi-l
batjocuresc acum; ea vine de sine-şi celor ce au credinţă că cea din urmă partidă a jocului angajată pe
pământul românesc la 1848 va fi astăzi sau mâine - şi întâmple-se orice s-ar întâmpla!... a lor, a României. Şi
nerăbdare lacomă a celor ce speculă astăzi fără temere nici ruşine cu averea, cu viaţa, cu onoarea românilor şi
a patriei lor, nu face decât să precipiteze desnodământul, să apropie sfârşitul comediei infernale ce se joacă de
câtva timp în România - dovadă verdictul juraţilor de la Târgovişte!
în timpi normali unii dintre acuzaţii de la Ploeşti ar fi fost osândiţi pentru că au expus ţara lor la o criză,
pentru că prin a lor uşurinţă au dat ocaziune de a se galvaniza prin noi persecuţiuni şi mişelii de tot felul un
regim orânduit, ucis deja de întreaga Românie - dovadă iarăşi verdictul juriului de la Târgovişte, care fusese
ales dintre toate juriurile ţării ca cel mai supus voinţii regimului. Desigur, unii dintre acuzaţi ar fi fost osândiţi
pe deasupra capetelor lor. Vederea juraţilor fu isbită de imaginea îngrozitoare făcută de tină şi de sânge, de
imaginea unui criminal mare, care el însuşi urzise şi întinsese lanţuri celor inculpaţi de dânsul, care apoi,
prinzându-i pe cei mai mulţi fără să şef i atins măcar de lanţurile sale, îi târâse din temniţă în temniţă, îi
chinuise şi-i torturase luni întregi înainte de a se pronunţa justiţia, care în fine, îmbătat de crime, cutezase a-şi
urmări victimile până-n sanctuarul justiţiei şi acolo atenta se zice, chiar în contra juraţilor, încercând a
violenta şi a corupe a lor conştiinţă...
O! atunci conştiinţa juraţilor se deşteaptă, conştiinţa României întregi se revoltă în inimile lor, şi într-a lor
sfântă indignaţiune pierdură din vedere pe acuzaţii oficialmente, ca să urmărească culpabilul şi ca să nu le
scape. Nu mai putură dar deosebi categorii printre acuzaţii, ci îi achitară pe toţi cu grămada, ca astfel să facă
să sfârâie focul ars pe fruntea acelui criminal mare, ca achitarea lor să devie osânda adevăratului şi singurului
culpabil!... Acum regime, înmulţeşte-ţi „jandarmii şi procurorii“, aduţi-i din streinătate, căci nu mai ai a face
cu revolta, ai a lupta cu conştiinţa întregei Românii în revoltă făţişă, permanentă!
Verdictul de la Târgovişte, în condiţiunile în care s-a dat, este spectacolul cel mai măreţ care a bucurat
până aici inima mea de român şi de om, este un act care ar face mândrie popoarelor, chiar mai avute în bărbaţi
distinşi prin luminile şi virtuţile lor cetăţeneşti! Este mai mult decât o victorie câştigată pe câmpul de bătae,
mai mult şi decât o revoluţiune victorioasă pe străzile unei capitale, victorii cari dură, atât cât dură
entusiasmul de circumstanţă ce le-a produs. Verdictul de la Târgovişte este victoria conştiinţei asupra tuturor
îngrădirilor cu cari sunt împresurate simţimintele, cugetările, calculele, interesele cetăţeanului; de la un regim
corupt, violent arbitru, nătâng, răsbu- nător, vitreg, fără milă de români, victorie formidabilă şi totodată
liniştită şi maiestoasă ca o taină sfântă a sufletului în comunicaţie cu dumnezeirea, de la care el emană,
victoria necomensurabilă şi nereductibilă ca conştiinţa însăşi. Verdictul de la Târgovişte este semnul cel mai
pipăit al perfectibilităţii, în sânul unei societăţi; este pentru Români evenimentul cel mai considerabil al
timpurilor moderne.
Asemenea acte trebuiesc fixate, trebuiesc eternizate şi puse apururea în vederea poporului prin semne
vizibile, nu numai ca o omagiune către cei ce au întărit şi înălţat naţiunea lor producându-le, ci mai cu seamă
ca un învăţământ pentru generaţiunile viitoare şi pentru noi înşine. Monumentele care reprezintă creaţiunile,
virtuţile, gloria trecutului unei naţiuni, pot adesea, pentru educaţiunea popoarelor, mai mult decât cărţile cele
mai bine scrise şi decât tribunele cel mai elocinte. Sunt momente când pe zidurile unei mine, la picioarele unei
statue, imaginaţiunea şi inima omului se înalţă până la eroism.
Vin dar în numele meu şi al celor ce simt şi cugetă ca mine întru aceasta, să vă propui a lua prin organul
ziarului ce redijaţi iniţiativa unei subscripţiuni naţionale pentru a ridica, în urbea Târgovişte, un templu al
conştiinţei, un edificiu destinat curţii cu juraţi, în comemoraţiunea măreţului act săvârşit acolo la 17 Octombrie
anul 1870. Vă rog totodată a primi din parte-mi una sută galbeni pentru zisa suscripţiune.
Sper că toate ziarele române nedependinte ne vor da al lor concurs şi că mai toţi românii vor simţi cât de
mult monumentul proectat a servi a adăposti pretutindeni pe viitor ale lor drepturi şi că nu-i vor refuza obolul.
Urbea Ploeşti mai cu seamă se va întrece a arunca dânsa temeliile templului conştiinţei, căci de astă dată de la
ea a purces sămânţa vieţii cetăţeneşti, care a dat deja fructe aşa de mănoase, încât uitata şi părăsita Târgovişte
a devenit deodată semeaţa sa rivală.
Procedând astfel, ne împlinim o datorie de inimă şi ne întărim, probând lumii că conştiinţa juraţilor de la
Târgovişte este conştiinţa întregii Românii.
O strângere de mână frăţească.
ss. Dumitru Brătianu.
Adevărul este că relaţiunile dintre Domnitorul Carol şi partidul liberal se răciseră încă din 1868, când Ion
Brătianu a fost nevoit să demisioneze „din cauza politicei externe". Aşa dar, a fost deajuns ca cineva să emită
ideea detronării - ca o răsbunare contra Domnitorului - că s-au găsit destui cari şi-au canalizat nemulţumirile
spre mişcarea pornită de Eugeniu Carada. Rosetti, am putea spune, că nu a avut nici o legătură cu această
acţiune, mai curând însă Ion Brătianu, care „în minutele acelea, era mai amic politic cu Eugeniu Carada" decât
cu Rosetti. De aceea suntem îndreptăţiţi a crede odată cu dl. Caton Theodorian că cel dintâi care a aderat la
mişcarea anticarlistă de la 1870, o susţinea şi o privea cu simpatie era Ion Brătianu. Acesta este motivul ce l-a şi
determinat să se ducă la proces spre a-şi apăra prietenul de totdeauna.
Răscoala a dat greş numai din ambiţiunea lui Candiano-Popescu, care ţinea să se spună că „el a detronat pe
Carol I“. Dacă asculta ordinele date de Carada, mişcarea ar fi avut cu totul alte consecinţe pe care cel dintâi,
credem, că le-ar fi regretat însuşi Eugeniu Carada. Mai târziu el va recunoaşte că „detronarea lui Carol I ar fi
fost o mare greşeală" atunci şi bine a fost că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.
Revoluţia de la Ploeşti a fost, aşa dar, uşor trecută în grămada amintirilor şi numai în treacăt va mai fi
amintită de istorie. Cu privire la această mişcare, d. Caton Theodorian, nepotul lui Carada, a publicat o broşură
cu cinci scrisori schimbate între surori şi Eugeniu Carada în timp ce acesta se afla la arestul din Ploeşti şi
Târgovişte. Prima - fără dată - este scrisă de sora lui Carada, Domnişora Sultana Carada, cu creionul şi vesteşte
pe d-na Emma Theodorian şi pe sora acesteia Elena Carada, că au plecat prin Bechet cu vaporul la Giurgiu: „Nu
ne-am plânge de nimic numai să găsim pe scumpul nostru Eugeniu sănătos şi ferit de rele. Nu uitaţi de a scrie la
moşie să ni se trimită arenda, că sunt mari cheltuieli la drum". Cea de a doua, scrisă şi datată din Ploeşti la 27
August 1870, spune că „bunul Dumnezeu ne dete fericirea de a fi lângă scumpul nostru Eugeniu, pe care l-am
găsit bine, sănătos şi vesel. Am mers de-a dreptul la închisoarea lor, mulţumită sentimentelor noastre româneşti
şi îndată ne-au lăsat a intra cu inimi de buni români. Doamne cât suntem de fericite astăseară că găsirăm pe
Eugeniu bine şi vesel. Este o plăcere mare de a-i vedea pe cei arestaţi. Spun şi se ţin numai de glume, cât am stat
acolo n-au făcut decât a râde mereu. Eugeniu şi Alexandru (Candiano) aveau mare foc pe Theodorian; cum să
nu i se facă şi lui onoarea de a fi arestat. Vă depeşem de aici din Ploeşti, mâine să nu ne mai trimiteţi bani de la
moşie, căci găsirăm aicea la Eugeniu parale destule. Numai dacă nu ne-o trimite nenea Dincă (Dincă Slăvitescu,
fratele mamei lui Eugeniu Carada, proprietar, fost primar al oraşului R. Vâlcea şi deputat în Constituanta din
1866, nota Răutu) din arenda de la Râioasa, pe aceia să ni-i porniţi... Azi înainte cu o oră primi Doamna Rosetti
scrisoarea lui Rosetti către Ion Brătianu, ce ne-a plăcut la toţi mult“.
De altfel, spune Caton Theodorian, „este de mirare că o scrisoare care conţine astfel de dedesubturi a putut
pleca din Ploeşti în vremurile acelea tulburi şi ajunge la Craiova“. Curentul era foarte favorabil acţiunii
întreprinsă de Eugeniu Carada şi de aceea este de crezut că dacă revoluţia plănuită n-ar fi fost înăbuşită la
Ploeşti în faşe, ea s-ar fi întins ca o pată de untdelemn pe toată suprafaţa ţării.
Ultima scrisoare din 13 Sept. 1870 este mai decisă, ne dă şi lămuriri unde vor fi judecaţi şi felul cum erau
trataţi arestaţii la închisoare. „Sper că peste zece zile o să fim cu voi, scrie Sultana Carada, deşi ni se sfâşie
inima de durere să-l lăsăm pe Eugeniu al nostru închis, într-o puşcărie mizerabilă ca cea de aici... De pe aici
nimic nu vă pot scrie. Tot ce vedeţi în «Românul» şi ce aţi aflat din cele ce v-am scris până acum. Nimic
schimbat, afară de timpul urât şi ploaia rece ce cade continuu. Ne ducem la temniţă la Eugeniu cu trăsura, atât
sunt uliţele de pline de apă şi noroiu... Ni se spune că pe arestaţi îi va duce la Călăraşi... Rigoarea s-a făcut mare
cu cei arestaţi. îi ţin grozav de prost; mai mult, sunt bolnavi şi topiţi de umiditate şi necurăţenie. Eugeniu ştiţi că
nu spune când este bolnav, însă îl văd că nu e bine de fel. El, ca să nu ne vază în atâtea torturi, cu mişeii de
poliţai şi prefect, cu care avem a face şi care se întrec fiecare să se arate mai aspri cu noi şi cu arestaţii, nu ştie ce
să-şi mai închipuiască spre a ne sili să plecăm la Craiova.“
Se vede deci din aceste scrisori că Eugeniu Carada nu prea stătea bine cu sănătatea în închisoare unde
„atitudinele civilizate şi chiar unele atenţiuni ale oamenilor puterii încetează", iar mai toţi „arestaţii sunt bolnavi
şi topiţi de umiditate şi necurăţenie". Dar toate acestea nu-1 sperie pe Eugeniu Carada, care odată eşit din
închisoare, după ce juraţii din Târgovişte l-au achitat „de orice penalitate", devine cel mai neînfricat adversar al
Domnitorului Carol I. Cât a trăit n-a voit să primească niciun fel de însărcinare oficială care ar fi reclamat un
decret regal. De câte ori a fost invitat la Palat, Carada a refuzat să meargă. Cauza nu se explică decât prin aceea
că era reţinut de sentimentul demnităţii pe care nu voia să-l ştirbească cu niciun chip.
Sunt momente când Eugeniu Carada şi-ar fi putut călca pe inimă spre a merge la Rege pentru care avea o
deosebită admiraţie, dar voinţa este de neînvins la acest om. Chiar când Regele Carol vine să viziteze noul Palat
al Băncii Naţionale - de curând terminat - Carada nu se găsea printre membrii Consiliului de Administraţie, cum
s-ar fi căzut. Regele hotărâse a face această vizită pe neaşteptate, crezând că numai astfel va putea cunoaşte pe
Carada. Dar Carada iese pe o altă poartă, ducându-se liniştit acasă. La baluri, unde obligaţii morale prea mari
reclamau şi prezenţa sa, la serate ori la altfel de manifestaţiuni culturale când venea şi Regele, Eugeniu Carada
tot astfel proceda.
Defunctul rege Carol I preţui foarte mult pe acest român pentru caracterul său statornic şi vedea în el omul
care activeză numai pentru ridicarea ţării. Egoismul acesta naţional şi constructiv în acelaşi timp, ce se atribuia
lui Eugeniu Carada, apărea în ochii Regelui ca o serioasă calitate pentru un adevărat român. Respectul ce i-a fost
purtat de Rege cât a trăit, învederează tot mai mult că Eugeniu Carada a fost omul care a ştiut să se impună
atenţiunii regale ca şi opiniei publice numai printr-o muncă asiduă şi o modestie de multe ori exagerată. De
altfel, cei doi bărbaţi se preţuiau reciproc, cu toate că ambii îşi canalizau activitatea spre acelaşi ţel, propăşirea
ţării.
Sentinţa juraţilor de la Târgovişte aduce linişte în viaţa politică şi în acelaşi timp şi un guvern Ion Ghica. Cu
toate încercările autorităţilor de a linişti spiritele, acţiunea antidinastică nu dispăruse încă. Aproape în toate
gazetele vremii se vedeau atacuri îndreptate contra domnitorului, cari văzând şi neînţelegerea dintre bărbaţii
politici, se hotărăşte la un moment dat să abdice, deoarece anticarliştii încă nu renunţaseră la aducerea Prinţului
Napoleon pe tronul României. Contra acestei abdicări, cel dintâi care s-a opus cu autoritatea lui categorică, a
fost Ion Brătianu. „Aici toată lumea crede că Domnitorul va pleca; eu cred că nu“, scrie Brătianu care îşi dădea
seama că o astfel de hotărâre a Suveranului nu e oportună mai ales în aceste împrejurări, şi în înţelegere cu
Eugeniu Carada vor fi cei dintâi cari îşi vor înăbuşi sentimentele antidinastice dând concursul - ca să poată
domni - aceluia pentru venirea căruia îşi puseseră de atâtea ori viaţa în primejdie. „Nu ştiu dacă Regele o fi
ştiind că aşa din puţin a scăpat, spunea Carada, sunt sigur că nici nu bănueşte că la 1876 şi încă în două rânduri,
cine s-a opus mai cu hotărâre ca să fie atacat, am fost eu“.
în luna Februarie 1871, Prinţul Carol a făcut să apară în gazetele streine o scrisoare adresată unui bun
prieten al său, Ambron, din Germania. I se plângea de „condiţiunile în care este silit să domnească în România,
exprimându-şi dorinţa vie de a se putea reîntoarce în Germania". După ce îl informa pe acest Ambron de
intenţiunile ce avea la venirea în ţară, Domnitorul Carol spune: „Aş voi să te văd numai o oră în locul meu ca să
te pătrunzi cât de sfărâmată îmi este existenţa şi de câte lucrări, de câte griji şi decepţii este plină".
în „Românul" din 29 Ianuarie 1871, Eugeniu Carada comentează şi publică această scrisoare de o
semnificativă importanţă.
„Am spus alaltăeri că vom reproduce o scrisoare ce a fost publicată de un mare număr de ziare streine şi
române şi atribuită Principelui Carol. Am zis atunci că acea scrisoare nu poate fi decât apocrifă, căci nu
admitem, nu putem admite ca ea să fie expresiunea cugetărilor Domnitorului României şi am promis a spune
raţiunile cari ne dictau această convingere.
De alaltăieri până astăzi diferite împrejurări au sdruncinat oarecum convicţiunea noastră şi ne impune o
rezervă pe care oricine o va înţelege. Cu toate acestea sau mai bine zis, zicând tocmai pentru aceasta, ne este cu
neputinţă a mai întârzia cu publicarea zisei epistole. Să-i dăm dar loc chiar aici, pentru ca atenţiunea cititorilor
să nu poate fi distrusă de la dânsa. Iac-o:
Prea stimate amice,
A trecut deja mult timp de când nu ţi-am dat noutăţi despre mine, însă dacă te-ai afla în locul meu, măcar o
singură oră, te-ai convinge, până la ce punct timpul meu este ocupat şi împovărat de griji, osteneli şi
decepţiuni.
Iată că au trecut cinci ani de când am luat îndrăsneaţa deciziune de a mă pune în capul acestei ţări, atât de
bogată şi cu toate aceste atât de săracă în multe raporturi. Aruncând o privire retrospectivă asupra acestei
perioade de timp, atât de scurtă în viaţa unui popor şi atât de lungă în viaţa unui om care doreşte progresul,
trebuie să recunosc că am putut face foarte puţin bine acestei ţări.
Adesea mi-am făcut întrebarea: a cui este vina? A mea care n-am cunoscut deloc caracterul poporului?
Sau a acestui popor care nu vrea să se lase să fie condus şi care nu se poate conduce singur? în decursul
deselor călătorii ce am avut ocaziunea să fac în toate părţile Principatelor, şi prin relaţiunile mele cu toate
clasele societăţii am dobândit convicţiunea că greşeala nu este nici a mea personală, nici a poporului în
totalitatea sa, şi mai mult a celor care şi-au însuşit dreptul de a dirige ţara în care s-au născut. Aceste persoane
a căror educaţiune socială şi politică a fost făcută generalmente în streinătate, şi cari prea adeseori ignoră
veritabila stare a patriei lor, nu caută altceva decât a transplanta în ţara lor, sub forme utopice şi fără o
matură examinare, ideile ce au decurs în străinătate, şi de care dânşii sunt îmbuibaţi. Prin acest chip, această
nefericită ţară care a fost mai întotdeauna guvernată de absolutism a trecut fără transiţiune de la un regim
despotic la o constituţiune din cele mai liberale, astfel cum niciun popor din Europa nu posedă.
După experienţele ce am făcut sunt silit să consider aceasta ca o nenorocire cu atât mai mare, că românii
nu pot să pretindă că posedă virtuţile civice ce reclamă această formă de guvernământ quasi republicană.
Dacă nu ţineam din tot sufletul la această frumoasă ţară, căreia, în alte circumstanţe, i se putea prevesti
cel mai frumos viitor, de mult aş fi fost părăsit de pacienţă. în acest moment am făcut cea din urmă cercare,
care probabil mă va face să trec în ochii partidelor de aci şi în ai capilor politici, ochi români, ca lipsit de
iubire pentru această ţară şi mă va face să pierd cu totul orice popularitate, deşi eu nu mă ocup de nici o
consideraţie personală. Cu toate acestea îmi pare că mi-aş călca datoria dacă aş tăcea mai mult timp asupra
veritabilei cauze a răului, şi dacă aş lăsa viitorului ţării să se sacrifice, fără opunere din parte-mi la intrigile de
partid.
Ştii bine, că oarecare situaţiuni acele cari au curajul a spune adevărul şi a numi lucrurile pe numele lor,
reuşeşte foarte rar şi că probabil aceasta este soarta mea, însă am o consolaţiune că reuşind, sunt totdeauna
liber de a mă reîntoarce în scumpa mea patrie al cărei magnet puternic niciodată n-a încetat de a mă atrage, în
toate crudele cercări prin care am trecut, şi unde mă aşteaptă o fericire familială din cele mai pure şi o
posiţiune independentă.
Ceea ce regret din tot sufletul este că nimeni nu mi-a recunoscut buna mea voinţă şi că nu am întâlnit decât
numai ingratitudine. însă fiindcă împart această soartă cu o mare parte din muritori, voi şti a mă consola, şi
mă voi sili de a uita în societatea dumitale şi în cercurile ce sunt animate de spiritul dumitale, aceea ce am
încercat odată fără să reuşesc.
Carol.
Reproducând acest act, fie apocrif, fie autentic, vom păstra, cum am zis mai sus, cea mai mare rezervă
asupra lui; vom renunţa chiar la aprecierile pe care ni le impune datoria noastră de ziarişti, pentru că o
interpelare a fost anunţată în Camera deputaţilor, şi credem că e bine de a lăsa cuvântul reprezentanţilor ţării şi
ai puterii executive, ca să ceară şi să explice lucrul. Noi ne vom mărgini de a aduce aminte că, până la 1869,
cuvintele Domnitorului nu respirau, în orice ocaziune, decât speranţă, încredere în viitor, în fine pentru acest
popor, care l-a ridicat prin votul său la posiţiunea de Principe suveran şi i-a încredinţat marea şi frumoasa
misiune, ce nu seamănă prea mică pentru ambiţiunea unui Napoleon - de a conduce România pe căile libertăţii şi
autonomiei, la mărirea şi tăria naţională. Ce s-a întâmplat de atunci încoace? Ce suflare a trecut oare peste
sufletul Domnesc, peste ţara întreagă de a transformat astfel cugetările şi simţimintele? Pentru ce oare
încrederea s-a prefăcut în temere, iubirea în ură şi desgust, simiţimintele simpatice ce respirau actele din acea
epocă în expresiuni ofensatoare, în insulte pentru naţiune? Şi a cui să fie oare culpa acestor transformări grave?
Să răspundă la aceasta miniştri cari în aceşti doi din urmă ani au înconjurat tronul, care au organizat
desafecţiunea, prin bandele electorale, prin beţe şi baionete, prin Oituz, Cheia şi Galaţi, prin persecuţiunile de tot
felul, prin conspiraţiunile necontentite ce inventau, prin risipa financiară, prin scandalurile şi jafurile Strousberg,
prin memorandele anticonstituţionale şi prin toate acelea ce de doi ani au spăimântat şi îndârjit ţara, au adus în
inima ei decepţiunea amară şi desfiderea de tot şi de toţi. Să răspundă ei, cari în loc de cugetări generoase şi
româneşti nu au ştiut să insufle decât idei negre, în loc de balsam vindecător, nu au turnat în cupa ţării şi a
tronului decât veninul cari arde şi roade.
Pe când nu erau la putere, ei nu ştiau decât să arunce tina şi infamia naţiunii române prin organele nemţeşti,
evreieşti, ungureşti etc., plătite de dânşii. Ajunşi la putere ei nu au ştiut decât a justifica acele infamii şi a da
pentru viitor noi alimente, noi subiecte de invective, contra ţării şi a poporului nostru. Şi iată fructele se produc,
căci presa germană, austriacă şi ungurească începe campania ei. Articolele cele mai mincinoase contra României
umplu din nou de câtva timp coloanele sale şi ideea anexării la Ungaria a ţării noastre se produce iarăşi ca
mijloc de a ne pune la regulă. Resumăm mai la vale într-un articol special veleităţile de aşa natură şi injuriile
nedemne cuprinse în unul din numerele ziarului vienez „Neuie Freie Presse“. Consecinţă, comentariu inevitabil
al unor acte ca proclamaţiunile guvernului la 8 August, memorandul către prieteni, ca însăşi scrisoarea de mai
sus, fie ea autentică sau apocrifă, articolele ziarului vienez se dedică de sine oamenilor cari l-au provocat
partidului care de doi ani a guvernat ţara, a consiliat şi inspirat tronul.
Trimiţându-1 la adresa sa întrebăm pe zişii boeri dacă le place opera dumnealor, dacă sunt mulţumiţi cu
rezulttele ce dă. Cât despre noi acum ca totdeauna protestăm cu energie contra oricărui act prin care se lovesc
drepturile şi demnitatea României. Şi sigur că exprimăm cugetarea întregei Românii - declarăm că ea va şti
rezista oricăror veleităţi ucigătoare libertăţilor şi suveranităţii sale, vină ele dinlăuntru, vină din afară. Ea nu
voeşte nici sdruncinări, nici schimbări de guverne. Voeşte însă respectul drepturilor sale constituţionale,
asigurarea existenţei sale naţionale. Oricine le va apăra, oricine se va pune pe acest tărâm fără precugetări, va
găsi întrânsa şi razim, şi putere şi iubire."
Guvernele se succedau la intervale nu prea mari, fie că puteau, fie că nu puteau face faţă situaţiei, fie din
alte motive personale şi de partid. După căderea guvernului Ion Ghica, Eugeniu Carada se hotărăşte să plece la
Paris. Motivul pare a fi căutat în afară de acţiunea anticarlistă. Credem - după toate informaţiunile culese din
locuri demne de toată încrederea - că acest autoexil se datoreşte mai mult situaţiei lui personale. La Paris,
Eugeniu Carada rămâne, cu mici întreruperi, aproape zece ani. „Aceasta a fost cea dintâi răcire a triumviratului
C.A. Rosetti-Ion Brătianu-Eugeniu Carada“, spune d. Mariu Theodorian-Carada. Tot atunci a demisionat şi din
redacţia ziarului „Românul11.
Plecarea şi stabilirea la Paris este de fapt o continuare a luptei pentru unirea tuturor românilor, la care
Eugeniu Carada nu va renunţa niciodată. El voia pe românii de pretutindeni uniţi într-un singur stat naţional. în
baza acestei credinţe recurge şi la republicanii care „vor continua politica de desrobire a naţionalităţilor,
inaugurată de Napoleon III“. Pentru aceasta caută a se pune în contact cu numeroşi bărbaţi de seamă ai Franţei,
cari vor trebui să cunoască „şi să simpatizeze cu aspiraţiunile româneşti". Prieteniile căpătate în tinereţe îi
folosesc mult şi de data aceasta, mai ales că majoritatea prietenilor săi sunt ziarişti de seamă cari îi dau
posibilitatea să desbată în presa franceză problemele cari interesau România. Ceva mai mult, după cum am spus-
o şi în altă parte, întemeiază împreună cu Alfred Talandier şi Louis Blanc gazeta „L’Homme Libre" pe care „o
ajută băneşte". în 1875 publică „La Roumanie et la politique allemande en Orient" în care-şi dezvoltă, cu aceeaşi
convingere de totdeauna, ideile sale cu privire la intenţiunile de expansiune teritorială ale Germaniei, pe care le
denunţă ca fiind periculoase pentru pacea popoarelor mici.
„Trăind între francezi, el se pasionează pentru politica Franţei. Se interesează de alegeri, prezidează
comitete şi întruniri publice, ca un adevărat francez republican. De aceea şi republicanii dintr-un arondisment
parisian, se decid să-i pună candidatura la Cameră. Când le mulţumi şi le spuse că nu poate fi ales pentru că nu
este francez" ci român, delegaţii rămân miraţi şi nu le venea să creadă cum un strein a putut să se identifice, aşa
de bine, cu aspiraţiile francezilor". Eugeniu Carada recomandă delegaţiei să sprijne candidatura avocatului
Alfred Talandier, ce a fost ales deputat în circumscripţia a doua din Sceaux (Seine).
Cât şade la Paris, el frecventează cluburile politice republicane şi are ocaziunea să cunoască pe Gambetta,
fostul dictator al Franţei, pe care îl aduce şi la Bucureşti pentru a cunoaşte România. Graţie lui Carada,
Gambetta descopere încercarea Mareşalului Mac Mahon de a da o lovitură de stat. Carada aflase de intenţia
Mareşalului, de la un arhitect care era ginerele lui Mace, şeful siguranţei, ce se găsea în acelaş complot.
Sătul de streini şi cu dor de ţară, Eugeniu Carada se decide a reveni în ţară, cu toate că „amicii săi francezi
au căutat pe toate căile să-l oprească în Franţa", oferindu-i postul de Director al Băncii Otomane din Paris, plătit
cu una sută mii franci pe an. în faţa hotărârii sale de a se înapoia în ţară unde îl aşteptau prietenii, rugămintea
acestora rămâne o simplă dorinţă.
„Am refuzat ca să nu mă înstreinez, spune el, cu toate că ei ca să mă înduplece mi-au spus că de mi se pare
prea puţin 100.000 franci pe an, pot să-mi mărească tratamentul. Nu am vrut să aud nimic.“
După evenimentele petrecute în seara zilei de 11 Martie 1871 în sala Slătineanu, devenită mai târziu Capşa,
Domnitorul Carol aduce la guvern pe Lascăr Catargiu, cu generalul Ion Florescu la ministerul de răsboiu, iar pe
George Costaforu la externe. Din cauza curentului antigerman şi antidinastic, guvernul Lascăr Catargiu este silit
a-şi prezenta demisia după trei luni. Cu ocazia scandalului din sala Slătineanu, numele lui Eugeniu Carada
circulă în cotidianele discuţii de cafenea. Răsboiul franco-german fusese o catastrofă pentru Franţa şi implicit
pentru admiratorii ei. Colonia nemţească din Capitală organizează - pentru sărbătorirea victoriei trupelor
germane - un banchet pentru seara zilei de 11 Martie. Când petrecerea era în toiul ei, iar discursurile se
desfăşurau mai normal, o serie de pietre cad în geamurile ferestrelor distrugându-le, iar în sală pătrunde o
grămadă de derbedei lovind în dreapta şi în stânga.
 Consulul german Von Radovitz este rănit grav. Cu toată intervenţia poliţiei chemată în grabă de acest
consul care „ordonă, bătând din picior, să se restabilească ordinea11, manifestaţia antigermană nu poate fi
înăbuşită imediat. Guvernul prezidat de Dimitrie Ghica nu poate stăpâni curentul de antipatie îndreptat contra
Germaniei. Chemat în grabă de Domnitorul Carol I, Dimtirie Ghica răspunde că „poporul Capitalei s-a răsculat 11
şi guvernul, nevoind a înăbuşi aceste sentimente cu arma, îşi prezintă demisia. Domnitorul când aude asemenea
veşti - lipsite oarecum de seriositate, declară că va abdica şi pentru aceasta trimite să vină numai decât foştii
Locotenenţi Domneşti din 1866 (Lascăr Catargiu, generalul N. Golescu şi colonelul Haralambie) „din mâinile
cărora primise coroana11. Lascăr Catargiu sfătueşte pe domnitor să nu abdice, deoarece situaţia nu este atât de
gravă şi îşi ia el răspunderea să liniştească spiritele.
Adversarii politici ai lui Ion Brătianu şi Eugeniu Carada îşi fac iar un motiv din întâmplările de la sala
Slătineanu. Atacurile erau destul de violente şi îndreptate mai cu seamă asupra celor doi fruntaşi ai partidului
liberal, Brătianu şi Carada, cari nu avuseseră absolut niciun amestec în acest incident.
Când în toamna anului 1875, Ion Brătianu cheamă telegrafic pe Carada la Florica pentru a-i propune să-i
„dea concurs la detronarea lui Carol11, acesta întreabă pe cine pune în loc dacă ar isbuti. Brătianu, care avea
intenţia să încredinţeze tronul României Colonelului Dabija, care se pretindea că se trage din os domnesc,
denunţă prietenului său dorinţa. „îl cunoşti?“ întreabă Carada. „Nu, dar pe ăsta îl vrea oştirea“, răspunde
Brătianu. „Ei bine, îl cunosc eu, continuă Carada, şi-ţi pot spune că e un prost care tace, dar ştii, un dobitoc în
puterea cuvântului. Pentru un astfel de candidat eu nu mişc nici degetul cel mic al meu, căci nu vreau să-mi iau
răspunderea unei Domnii de felul acesta". A doua zi, Eugeniu Carada se şi reîntoarce la Paris, lăsându-1 pe Ion
Brătianu oarecum dezorientat. După un an, când colonelul Dabija intrase ca ministru de lucrări publice în
guvernul prezidat de Ion Brătianu, Carada având o convorbire cu Brătianu, acesta i-a spus; „Bine l-ai cunoscut
pe Dabija. Mare dreptate ai avut să zici că e un incapabil". Şi ’ntra-adevăr ce s-ar fi făcut ţara dacă ar fi încăput
pe mâna unui asemenea... om? Altădată Carada spunea: „Oricum ar fi fost, prin refuzul meu am făcut Regelui
un serviciu de care nu are idee. Vorbele mele l-au impresionat mult pe Brătianu, şi curând după ce-i vorbisem
aşa, prin Iancu Bălăceanu, a intrat în tratative cu Carol. Tot aşa la 1892 când Gogu Cantacuzino şi Delavrancea
luaseră câmpii, eu i-am potolit".
în Aprilie 1876, Ion Brătianu după ce formează guvernul şi are o întrevedere cu Ţarul Rusiei la Livadia,
telegrafiază lui Eugeniu Carada, care se afla încă la Paris, „Să meargă şi să pună în curent guvernul Republicei
cu intenţiunile României" privitor la conflictul ruso-turc şi la intenţiunile Germaniei în Orient. Eugeniu Carada,
cu concursul Contelui de Chaudordy, satisface cererea lui Brătianu şi vine în ţară. După aceea însoţeşte pe
Brătianu la Chişinău pentru a „concretiza cele discutate la Livadia". Aci sunt găzduiţi în Palatul guvernatorului
Basarabiei. Conversaţiile, între reprezentanţii Ţarului şi Ion Brătianu, au avut loc într-o atmosferă cordiaîă.
Ruşii manifestau un optimism evident deoarece erau siguri că vor câştiga războiul în defavoarea turcilor.
Evenimentele însă şi-au luat sarcina să dovedească altfel, cu toată încrederea pe care o pun ei, ruşii, în puterea
combativă a armatei lor.
VI
EUGENIU CARADA
ŞI RĂZBOIUL INDEPENDENŢII (1877)
Contribuţia adusă de Eugeniu Carada pentru reuşita Campaniei din 1877, care ne-a adus independenţa, este
destul de mare. Vom arăta în rândurile ce urmează contribuţia lui Carada în războiul din 1877 pe care o vom da
drept exemplu generaţiunilor cari se ridică după noi, deoarece strădania acestui om, care n-a cunoscut ce este
odihna, tot timpul cât a durat războiul, prin măreţia ei socotim de prisos a mai spune că nu trebuie ţinută sub
obroc.
Prin tratatul de la Paris din 1856, expansiunea rusească este mult stingherită în sudul orientului european
mai ales la gurile Dunării, vor aparţine de aci încolo noului Stat românesc ce se va ridica, iar Marea Neagră va fi
închisă corăbiilor ruseşti. în schimb războiul Crimeii - unde ruşii sunt bătuţi aşa cum nici ei nu credeau - pe
lângă că pune capăt definitiv acestei expansiuni, dar face să reînvieze acea dorinţă vie a naţionalităţilor asuprite
şi stăpânie de puternica împărăţie Otomană. Forţele naţionale ies, aşa dar, din acest război destul de puternice.
Rusia, care nu renunţă definitiv la veleităţile ei în Balcani, recurge la această duplicitate a diplomaţiei exercitată
pe plan oficial şi în modul cel mai civilizat, iar pe de altă parte la o acţiune lăturalincă de intrigi şi aţâţări în care
se pune, mai cu seamă, multă temeinicie. Firele diplomatice le mânuesc cu multă abilitate Contele Şuvalov şi
Prinţul Gortchacov, unul dintre cei mai buni diplomaţi pe care i-a avut Rusia pe vremuri, iar intrigile erau
plasate cu dibăcie de Contele colonel Ignatiev, reprezentantul Rusiei la Constantinopole, „omul agitaţiunilor, al
intrigilor şi al tuturor îndrăsnelilor“, cum l-a numit Ionel I.C. Brătianu într-o conferinţă ţinută la Ateneul Român.
Rusia, văzând că îndeplinirea planurilor ei întârzie, recurge, în cele din urmă, la acel plan machiavelic menit
să răscoale popoarele creştine din imperiul otoman contra stăpânirii turceşti care devenise - în ultmul timp mai
ales - tot mai apăsătoare. Cum această răsvrătire trebuia neapărat să fie generală, diplomaţia Prinţului
Gortchacov şi a Colonelului Ignatiev îşi întinde firele peste tot ţinutul balcanic. Planul era măreţ: odată ce
popoarele creştine se vor fi răsculat, ruşii să intervină - ocupând milităreşte teritoriul acestora sub pretextul că
restabilesc ordinea. De aceea Gortchacov avusese grija să obţină - în urma unei înţelegeri cu Germania -
promisiunea acesteia că nu va interveni în niciun conflict ce va lua naştere în Balcani, cum nu va interverni nici
într-un război ruso-turc. în schimb Gortchacov promisese anumite avantagii în Orient, atât Vienei cât şi
Berlinului, după ce împăratul Alexadnru II al Rusiei avusese o întrevedere cu Frantz Iosef la Reichstadt (în
Boemia), în ziua de 8 Iulie 1876, când s-a hotărât ocuparea de către austriaci a ţinuturilor Bosniei şi
Herţegovinei de îndată ce Rusia va fi declarat război Turciei.
Cum încă din 1848 bătuse pretutindeni vântul desrobirii naţionalităţilor, planul propagandei ruseşti n-a
întârziat a-şi produce efectul.
La 18 Iunie 1876, Serbia - urmată la 2 zile (20 Iunie 1876) de Muntenegru - după mai multe ciocniri, declară
oficial răsboi Turciei.
De menţionat că Germania a primit cu uşurinţă propunerea de neintervenţie în Balcani, deoarece în afară că
i se promisese acces la Marea Neagră şi în comerţul românesc în timp ce Rusia îşi rezervase pentru ea partea
meridională a Basarabiei - dar i se ascunsese cu dibăcie şi adevăratul plan urzit la Viena între Prinţul
Gortchacov şi reprezentantul Austro-Ungariei. Dacă Germania ar fi ştiut adevărul, credem că n-ar fi rămas
impasibilă, deoarece şi ea avea interese mai mult de ordin economic la gurile Dunării, pe care Ruşii căutau să le
acapareze.
Momentul de a răscula popoarele creştine din Balcani era bine ales, deoarece Turcia se găsea, intern, mult
slăbită. Guvernele de la Constantinopole se succedau la scurte intervale de timp prin pierderea încrederii
Sultanului, al cărui obiceiu de a schimba cabinetele devenise proverbială. Este lucru ştiut că asuprirea turcească
în acel timp ajunsese la apogeu: cerchezul creştin Hassan voind să-şi răzbune conaţionalii omorâţi de turci, a
pătruns în plină şedinţă a Consiliului de miniştri şi cu trei focuri de revolver ucide pe ministru de război Hussein
Avni, pe cel de externe Resid Paşa şi răneşte grav pe cel de marină. Nu mai vorbim că răscoalele din Bulgaria au
fost înăbuşite în sânge, petre- cându-se cu această ocaziune cele mai grozave barbarii din partea turcilor. Pentru
aceasta, Anglia a delegat pe Lordul Palmerston de a face o anchetă. Acesta, în raportul său, a încheiat cerând
alungarea turcilor din Europa, ceea ce a dat un mare ă tout Rusiei (care urmează cu insistenţă vechiul ei plan
pentru care luptase încă din 1860) şi cere numirea unei comisiuni pentru anchetarea oficială a cruzimilor din
Bulgaria.
Cam aceasta era situaţia pe plan internaţional la începutul lunii Iunie 1876, când problema orientală (pe care
Anglia o vedea destul de gravă) se menţinea pe axa unei grave evoluţii. în România, situaţia internă, de
asemenea, nu părea a fi tocmai liniştită. La 30 Iunie 1876 un grup de deputaţi cere Camerei numirea unei
comisiuni în fiecare ramură a administraţiei publice pentru „a stabili abuzurile şi ilegali- tăţile“ fostului cabinet
Lascăr Catargiu, demisionat cu trei luni înainte (30 Martie). Fără a se aştepta rezultatul cercetărilor, Nicolae
Fleva prezintă Camerii o cerere semnată de mai mulţi deputaţi pentru darea în judecată a foştilor miniştri, silind
pe Manolache Costache Epuranu - care era contra - să demisioneze (23 Iulie 1876). Ion C. Brătianu e însărcinat
cu formarea guvernului şi depune jurământul a doua zi cu următorii miniştri: I.C. Brătianu, prezident şi
finanţele; N. Ionescu, externe; Eugeniu Stătescu, justiţie; D.A. Sturdza, lucrări publice; Vernescu, internele;
Colonelul Slăniceanu, războiul; Gheorghe Chiţu, instrucţia publică şi culte.
Având o situaţie grea în afară de graniţe, guvernul I.C. Brătianu găseşte, la venirea în fruntea ţării, o situţie
financiară şi mai grea. Aceasta îl face pe Primul Ministru să-şi fixeze programul cabinetului său „în ameliorarea
tezaurului public" prin cheltuieli chibzuite şi venituri reale fără a crea noui impozite. Privitor la relaţiunile
externe noul cabinet doreşte o „strictă neutralitate menţinută prin vegherea neadormită asupra securităţii publice
şi a fruntariilor". Practic, această dorinţă, guvernul Brătianu va căuta s-o realizeze prin acumularea unor
importante sume de bani cu care să poată face dotarea armatei cu tot materialul de război necesar, mai ales că
nici rezultatul conferinţei ambsadorilor de la Constantinopole (Dec. 1876) nu dăduse rezultate pozitive, deoarece
Turcia refuzând o înţelegere „în privinţa autonomiei în Bosnia şi Bulgaria unde se preconiza organizaţiuni
administrative nu identice dar deosebite şi sub controlul Marilor Puteri", publică o Constituţie proprie şi se
declară stat constituţional (Ionel I.C. Brătianu în „România şi chestiunea orientului"). La 19/31 Martie 1877
Anglia încheie un Protocol cu Marile Puteri, care cer Turciei să primească hotărârile conferinţei ambasadorilor
căci altfel „ele vor aviza". Generalul Ignatiev, ambasadorul Rusiei, doar atâta aştepta, să declare după câteva zile
că Rusia se consideră cu mâinile libere pentru ca războiul ruso-turc să devină o realitate.
După cum am văzut, la 26 Iunie 1876 avusese loc întâlnirea dintre cei doi împăraţi la Reichstadt. La 28
August acelaşi an, Ion C. Brătianu merge la Sibiu, unde voia să se folosească de prilejul vizitei împăratului
Frantz Iosef „unde sub cuvânt că-1 va saluta, voia să-şi dea seama de intenţiunile Austriei în faţa războiului
ruso-turc" (I.I.C. Brătianu, op. cit.). într-adevăr, obţinând o audienţă la Frantz Iosef, Ion C. Brătianu e primit cu
multă distincţie şi i se spune, indirect, că Austria nu se va opune niciodată acţiunii ruseşti în orient.
Reîntors în ţară I.C. Brătianu caută să pregătească o înţelegere cu Rusia, deoarece România nu se putea
opune în situaţia în care se afla. Pentru aceasta el caută să pună Marile Puteri în curent cu intenţiunile României
pentru a nu se da loc la acuzaţiunea că „s-ar fi aruncat în braţele Rusiei", şi nu şi-a păstrat neutralitatea.
Pentru o mai mare siguranţă că tratativele dintre noi şi Rusia vor duce la rezultate satisfăcătoare, o delegaţie
din care fac parte Ion C. Brătianu, Generalul Slăniceanu, ministrul de război, mareşalul Curţii Văcărescu şi
Singurov, adjunctul Prinţului Carol, pleacă la 25 Septembrie 1876 la Livadia, pentru a saluta pe împăratul
Alexandru II-lea. Delegaţia e primită cu deosebită atenţiune, ceea ce înseamnă că Rusia dădea României încă de
pe atunci o mare importanţă, O consfătuire secretă are loc la 4 Octombrie 1876 între Ion C. Brătianu şi Prinţul
Gortchacov, când cel dintâi cere a se încheia o convenţie militară fără alt caracter politic prin care să se
stabilească condiţiunile trecerii armatelor ruseşti în Bulgaria prin ţara Românească.
Ion C. Brătianu avusese grija să nu promită nimic înainte de a se fi consfătuit cu membrii guvernului, cari
erau pentru cooperare a unei acţiuni alături de Rusia, fapt ce face pe Primul Ministru a se angaja în tratative cu
Ruşii. La 16 Nov. 1876 soseşte la Bucureşti contele Nelidov, trimis de generalul Ignatiev, pentru a încheia
tratatul privitor la trecerea armatei ruse prin România şi la o eventuală participare a României alături de Rusia
contra Turciei. Concomitent cu Nelidov, soseşte şi Aii Bey, reprezentantul guvernului turcesc, care voia să cadă
la o înţelegere cu România contra Rusiei. După cum vedem, situaţia în Balcani prezintă oarecare gravitate.
La 17 Noiemb. acelaş an, Ion Brătianu prezintă lui Nelidov un proect de convenţie pe care acesta îl
semnează, rămânând ca Prinţul să-l ratifice, ceea ce s-a şi făcut, dar numai după ce a cerut reprezentantului
Rusiei ca acest act să fie considerat ca un document politic. Iată deci primul pas făcut spre emanciparea
României ca stat de sine stătător! Desigur că Ion C. Brătianu avusese grijă, în tratativele duse, să ceară ca Rusia
să se oblige a păstra integritatea actuală teritoriului românesc CMemoriile Regelui Carol).
După două săptămâni România concentrează o parte din rezerva armatei şi, pentru a nu alarma opinia
publică din streinătate, Ion Brătianu anunţă, prin agenţii noştri diplomatici, guvernele streine să facă acest lucru
din cauza situaţiei externe fără a avea vreo intenţie războinică. Dar a ţine o armată de oameni concentraţi era
nevoie de sume mari de bani, pe care ţara nu le poseda deocamdată. Atunci Ion Brătianu îşi aminteşte de
Eugeniu Carada, care se afla încă la Paris şi de la care poate avea un nepreţuit concurs. La 2 Aprilie 1877 - după
ce îi trimisese o scrisoare şi-l rugase să se intereseze dacă România poate contracta un împrumut pe piaţa
Parisului, pentru acoperirea cheltuielilor de înarmare, îi dă următoarea telegramă, rugându-1 totodată să ia
contact cu oamenii politici francezi în vederea concursului de care România avea nevoe.
„Du-te de vezi din partea mea pe Contele de Chaudory şi spune-i că suntem în ajunul intrării ruşilor la noi,
între două alternative: să-i lăsăm să intre ca inamici, sau să reglementăm trecerea lor printr-o convenţie,
rămânând, în acelaş timp, în afară de acţiune. Vom alege pe a doua, şi cum aceasta era şi avizul d-lui Conte în
convorbirea intimă pe care am avut-o cu el la trecerea lui pe aici, recurg la înalta sa intervenţie pentru a face să
înţeleagă pe guvernul francez că este singurul mijloc pentru noi de a conserva intact edificiul pe care l-am
ridicat cu atâta greutate şi cu atâta sacrificiu din partea Franţei."
Eugeniu Carada primind telegrama se grăbeşte să execute rugămintea prietenului său şi răspunde, tot
telegrafic, la 3 Aprilie 1877, în felul următor:
„Am văzut personajul. Este probabil că va pleca mâine pentru Madrid, totuşi a promis să încerce să vază
astăzi pe Ministrul afacerilor streine pentru a-i face comunicarea d-tale, deşi el gândeşte că ar fi mai bine să se
facă comunicarea direct prin agenţia diplomatică în mod oficial. Recomandă de asemenea, în orice caz, plata
dobânzilor datoriei publice. Afară de un aviz al d-tale, voi pleca peste trei zile la Bucureşti".
Ion C. Brătianu, văzând că şansele unui împrumut pe piaţa franceză sunt minime, îşi chiamă telegrafic
prietenul în ţară:
„Intrarea Ruşilor, fiind mai mult decât sigură şi în puţine zile; după cum ai zis, împrumutul nu se poate
face; în aceste condiţiuni revino imediat".
înainte ca armatele ruse să pătrundă pe teritoriul românesc, Eugeniu Carada soseşte în ţară şi, la 20 Aprilie
1877, însoţeşte pe Ion C. Brătianu la Chişinău pentru a trata definitiv cu Marele Duce Nicolae, fratele
împăratului Alexandru II-lea, „cooperarea trupelor române cu cele ruseşti şi a cere independenţă absolută de
comandament pentru armata noastră". (Gr. Romaşcanu: Eug. Carada).
La Chişinău sunt găzduiţi în Palatul Guvernatorului Basarabiei şi rămân trei zile după care prin Brăila se
înapoiază la Bucureşti unde se vor îngriji de oganizarea şi dotarea micei noastre armate. Când Calafatul şi
Olteniţa sunt bombardate de turci la 26 Aprilie 1877, Ion Brătianu, în urma consfătuirii ce are cu Eugeniu
Carada şi C.A. Rosetti pregăteşte o moţiune prin care cere deslipirea României de Turcia şi proclamarea
independenţei. Se opune însă Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, căruia îi era teamă să nu fie ţara expusă
cu asemenea măsuri pripite. Camera totuşi votează la 29 Aprilie o rezoluţie aprobând atitudinea guvernului şi
declarând oficiaî legăturile cu imperiul otoman rupte, recunoaşte starea de răsboi în care se alfă România, fără
vina ei, cu Turcia (Memoriile Regelui Carol I).
între timp armatele ruseşti pătrunseră în ţară şi se găseau la Buzău. Orgnaizarea armatei noastre mergea
greu; lipsa de materiale şi de ofiţeri bine pregătiţi pun pe cei doi bărbaţi în grea situaţiune.
Ion Brătianu voia să încredinţeze comanda unui general iscusit şi, gândindu-se la Traian Doda a cărui faimă
militară trecuse de mult graniţele, găseşte de cuviinţă să trimită pe Eugeniu Carada la Budapesta să stea de vorbă
cu generalul. Traian Doda, prin Vichentie Babeş, dă un răspuns evasiv şi Eugeniu Carada se duce la Mehadia -
unde se afla generalul. Aici prin concursul Doctorului Popovici, ajunge să cunoască pe Traian Doda. „Trei zile a
stat Carada de vorbă cu Doda în Mehadia încredinţându-se că îi lipseau unele din calităţile cerute unui
generalissim“, scrie d. Mariu Theodorian-Carada căruia unchiul său, povestindu-i acesta, adăugă: „Nu am avut
generali, căci Vodă Carol nu voia nici pe Lecca, nici pe Haralambie. Brătianu s-a gândit atunci la generalul
Traian Doda şi m-a rugat să-l aduc în ţară. M-am dus la Pesta şi am rugat pe Vichentie Babeş să mi-1 găsească.
Babeş, nu ştiu de ce, nu voia. Doctorul Popovici de la Mehadia s-a pus la dispoziţia mea şi trei zile am stat de
vorbă cu Doda la Mehadia. Era aşa de incult - un fruntavoi - încât după ce am început prin a-1 convinge să
primească comanda supremă, două zile aşa i-am vorbit de am isbutit să-l fac să revină el singur şi să refuze".
Rămas în Banatul lui drag, Traian Doda a continuat să fie acelaş bun român faţă de cauza românilor din
Ardeal!
Sforţările lui Ion Brătianu şi Eugeniu Carada pentru a pune pe picior de răsboi o armată bine înzestrată cu
utilajul necesar, n-a fost încununată de un succes prea mare, deoarece lipseau fondurile. Totuşi armata noastră,
datorită spiritului său ofensiv a câştigat victoria. Iată ce spune d. g-ral Radu Rosetti în Armata română în
răsboiul din 1877-78 cu privire la intrarea noastră în răsboi:
„Ca rezultat al sforţărilor făcute, sforţări în care un rol de căpetenie l-a avut generalul Ion Em. Florescu,
armata se compunea în primăvara anului 1877 din patru divizii compuse din armele şi serviciile necesare, cari
au mobilizat un efectiv de 1602 ofiţeri şi aproape 100.000 oameni, din care efectivul armatei de operaţiuni a fost
de 58.700 oameni, 12.300 cai şi 130 tunuri.
Iar ca armament trupele permanente şi o parte din dorobanţi erau dotate cu arma Peabody, restul
dorobanţilor cu arma Dreyse şi apoi cu arma Krinka cumpărată de la Ruşi în vara anului 1877. Cavaleria avea
carabina Dreyse. Aceste arme erau de calibre deosebite şi aveau bătăi deosebite, ceea ce îngreuia nu numai
reaprovizionarea muniţiilor dar chiar acţiunea focurilor pe câmpul de luptă.
Echipamentul era neîndestulător şi fusese complectat la mobilizare, prin rechiziţie."
Aşa dar aceasta era situaţia în care se găsea armata noastră la intrarea în războiul independenţei.
Intrată în răsboi, Rusia nu poate face faţă cerinţelor din cauză că turcii o copleşesc. Când ţarul Alexandru II-
lea vede că e pe cale să piardă partida, apelează la Domnitorul Carol printr-o telegramă al cărei conţinut
adevărat „era mult mai disperat şi umilit, de cum se ştie“. Textul a fost ulterior modificat pentru a nu jicni pe
ruşi. „Am avut depeşa în mâinile mele, spune Carada. Regret că nu am păstrat-o la mine căci ar fi trebuit mai
târziu să fie publicată aşa cum o redactase Marele Duce“.
în istoria vremii această telegramă a apărut în felul următor:
Marţi 19/31 Iulie 1877 ora 3,55 seara.
Prinţului Carol al României
în locul unde se află Cartierul General Român
„Turcii, adunând cele mai mari masse de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune demonstraţiune
şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este
neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.“
Nicolae
Eugeniu Carada a contribuit alături de Ion Brătianu la isbânda armatei române. Când s-a pus problema
existenţii unui pod peste care să treacă trupele noastre, el a fost acela care două săptămâni s-a plimbat cu şaîupa
„Rândunica", în sus şi în jos pe Dunăre, sub focurile de moarte ale inamicului, pentru a găsi cel mai potrivit loc
unde să se instaleze podul. Mergea fără nici o frică pe câmpia de luptă şi încuraja trupa, iar în ziua când s-a dat
bătălia decisivă de la Rahova, alături de Ion Brătianu „s-a coborât în luptă". Pentru aceasta Domnitorul Carol i-a
oferit medalia ,yirtutea militară" pe care, din principiul pe care nu l-a desminţit niciodată, a refuzat-o. „Dacă pe
timpul răs- boiului din 1877, armata română n-a suferit acele lipsuri, care s-au vădit şi în 1913 şi cari mai târziu
au fost isvorul unor mari suferinţe, meritul este numai al lui Eugeniu Carada", notează biograful său. într-adevăr,
cui se putea adresa Ion Brătianu cu mai mult folos şi cu mai multă încredere dacă nu lui Eugeniu Carada pentru
aprovizionarea armatei cu hrană şi îmbrăcăminte? Misiunea aceasta fusese mai întâi încredinţată colonelului
Logadi, care însă „nu a corespuns nădejdiilor ce se pusese într-însul". Eugeniu Carada primeşte această
însărcinare - de care s-a achitat strălucitor, şi din clipa aceea el nu mai are odihnă până ce nu vede soldaţii
români că nu suferă de frig şi de foame. Străduinţele depuse de el pentru procurarea alimentelor şi îmbrăcăminţii
sunt demne de toată lauda. „Odată, am cutreerat trei zile târgul cu unchiul meu de l-am golit de flanele şi
pieptare de piele, pe care le-a trimis peste Dunăre la oştire", spune d. Mariu Theodorian-Carada în Efimeridele
sale.
Când era mai liber îl găseai la Cartierul general, unde alături de Ion Brătianu şi ofiţerii superiori, urmăreau
„cu harta dinainte şi cu ochianul în mână, mişcările trupelor".
Cât priveşte persoana lui, prea puţin îl interesa, de aceea iarna sau vara, umbla într-un trenchcoat englezesc,
destul de subţire pentru frigul grozav din iarna anului 1877, încât Marele Duce Nicolae, tot văzându-1 mereu
amestecat printre ofiţeri şi-a închipuit că trebuie să fie corespondentul de război al unor ziare streine, mirându-se
„cum de rezistă pe asemenea ger, fără blană şi căciulă" căci în cap purta o pălărie de feutre. „Când i s-a spus
cine este, a felicitat pe Ion Brătianu că are un prieten aşa de voinic" (M. Theodorian).
împreună cu Ion Brătianu, Carada a adus însemnate servicii şi pe câmpul tactic, unde ruşii căutau ca trupele
noastre să fie puse direct sub ordinele lor, ceea ce ar fi fost contrariu convenţiei dintre noi şi ei. Cel care se
împotriveşte mai mult acestei intenţii este Eugeniu Carada, căci el nu voia ca laurii izbânzii să fi atribuiţi, în caz
de victorie, armatei ruse. El nu se îngrijeşte numai de aprovizionarea armatei şi deci şi de ceea ce vor alţii să
facă din ea. în privinţa suferinţelor pe câmpul de luptă, tot d. general Radu Rosetti ne dă amănunte interesante,
în lucrarea citată; „O consecinţă a deplasării spre răsărit a liniei noatre de înaintare a fost nevoia mutării bazei de
operaţii (depozite, burtării etc.). Această mutare a cerut multă trudă căci întreg serviciul dinapoi era improvizat,
personalul intendenţii nepregătit, iar pentru transport nu se dispunea decât de care cu boi cu cărăuşi civili.
Greutăţile au fost însă învinse, graţie muncii fără preget, energiei şi voinţei lui Ion Brătianu, care a luat
interimatul ministerului de război şi, insta- lându-se la prefectura din T.-Măgurele, a dirijat, îmboldit şi
supravegheat, cu ajutorul lui Eugeniu Carada şi a prefecţilor, întreaga mişcare".
Eugeniu Carada se bucura de o mare încredere, încât Ion Brătianu îl considera un alter ego al său şi îi
înmânează „un ordin deschis prin care Preşedintele Consiliului de Miniştri invita autorităţile civile şi militare"
de a executa ordinele sale. „Noi, Preşedintele Consiliului de Miniştri, invităm toate autorităţile civile şi militare
să dea sprijin şi ascultare Domnului Eugeniu Carada, ca să-şi poată împlini misiunea cu care este însărcinat“.
înarmat cu acest ordin şi cu persistenţa de care era capabil, Eugeniu Carada îşi îndeplineşte cu prisosinţă
misiunea încredinţată. în legătură cu aceasta d. Mariu Theodorian-Carada povesteşte că unchiul său
aflându-se la T.-Severin însoţit de generalul Brătianu, pe când voia să expedieze nişte telegrame către prefecţii
din ţară semnate „Brătianu“, funcţionarul de serviciu văzând că aceste ordine au fost redactate şi semnate în
prezenţa sa, în localul Poştei, în după amiaza aceleiaşi zile a ezitat să primească alte telegrame cu aceeaş
semnătură şi a raportat şefului de oficiu Ionel Lupescu că cel care trimite telegramele nu este Brătianu. „Şeful
oficiului l-a bătut pe umăr pe funcţionarul respectiv zicându-i să tacă şi să expedieze tot ce va primi de la d.
Eugeniu Carada, fără să cerceteze prea mult.“
Pentru serviciile aduse armatei şi pentru a-i da un rol oficial mai eclantat, Prinţul Carol s-a gândit să-l
numească general de Intendenţă.
Cum să-l faci general Măria ta, că nu-i militar, obiectează Brătianu. - A fost Locotenent colonel în Garda
Naţională. îl facem colonel şi apoi general. - Nu primeşte Carada înaintări de astea, Măria Ta.“ Şi Ion Brătianu a
avut dreptate că prietenul său nu primea asemenea demnitate. El şi-a continuat în tot restul vieţii slujba „aşa cum
ştia el s-o facă, cum îi permitea inteligenţa şi hărnicia lui extraordi- nară“, absolut fără vreo recompensă şi fără
sgomotul reclamei, cum se obişnueşte în zilele noastre.
încă de la 1866, Eugeniu Carada reorganizează Garda Naţională cu rostul de a menţine ordinea internă.
Această instituţiune a jucat un mare rol în tot timpul cât a durat răsboiul de la 1877, aducând foloase deosebit de
mari atât armatei, cât şi populaţiei civile. Carada, după cum am văzut, deţinea gradul de Locotenent Colonel în
acest corp de elită.
Eugeniu Carada se dovedeşte toată viaţa lui imparţial, sincer şi activ. Pe front, în luptele de la Rahova,
generalul Slăniceanu nesocoteşte, fie din neatenţie, fie din greşită interpretare, un ordin dat de Ion Brătianu, şi
unitatea comandată de el suferă pierderi însemnate. Ion Brătianu, care urmărise desfăşurarea luptei, voeşte să-l
aresteze şi să-l dea pe mâna Consiliului de răsboiu. Ia un condei şi scrie, zice el lui Carada. - Ce să scriu? - Un
ordin pentru arestarea lui Slănicenau. Vreau să-l trimit în faţa Consiliului de răsboiu. - Scrie-1 singur. Dacă vrei
să faci aceasta, fă-o singur. Dar o să faci o mare greşeală, te asigur11, îi spune Eugeniu Carada.
Dar E. C. nu a luat parte pe câmpia de luptă ca un simplu spectator; el a participat efectiv lâ izbânda
„curcanilor" noştri cari au făcut minuni de vitejie în luptele de la Plevna, Rahova şi Griviţa. însoţind pe Ion
Brătianu, Carada s-a coborât în lupta de la Rahova, care a avut loc la 7 Noembrie 1877. îndurând amândoi
lipsuri de tot felul, cei doi bărbaţi au ştiut şi pe pământul strein al Bulgariei să-şi facă cu prisosinţă datoria. Nu s-
au plâns niciunul, nici celălalt, vreodată cuiva. Desprindem din conferinţa lui Ionel I.C. Brătianu („România şi
chestiunea Orientului", pag. 101) rândurile următoare, care ilustrează atât de bine viaţa dusă de cei doi bărbaţi în
campania anului 1877-78:
„Aş vrea foarte pe scurt să dau o idee despre rolul în acele timpuri ale Preşedintelui de Consiliu şi
Ministrului de răsboi, care nu era tocmai o sinecură. Viaţa sa era o neîncetată călătorie, care nu se făcea în vagon
cu paturi, ci în trăsuri rustice, pe drumuri neşoseluite, în anotimpuri în care trăsura se afunda în noroi.
Nu o dată Primul Ministru a fost silit s-o părăsească şi, deshămând caii, să încalece pe unul din ei ca să
ajungă pe înnoptate la cartierul lui Vodă sau la cartierul împăratului.
Vi s-a arătat într-o conferinţă precedentă locuinţa Domnitorului la acel cartier. Bineînţeles că Primul
Ministru nu putea avea pretenţia să aibă o adevărată cameră pentru dânsul şi dormea când sub cort, când în
vreun bordei bulgăresc, unde îl găzduia vreunul din comandanţii militari. La împăratul dormea, sau mai drept
vorbind veghea în bordeiul generalului Ghica, unde pe două paturi de soldat, unul în dreapta şi altul în stânga
vetrei fără coş, în mijlocul fumului, chibzuia toată noaptea cu gazda asupra audienţei din ajun, pe când Carada,
care îi era nedespărţit, stătatea pe o saltea de pae“.
Dar victoriile atât de strălucite repurtate de armata română în răs- boiul din 1877, la care luase parte rugată,
nu aduc ceea ce ar fi fost în drept să ni se dea. în afară de independenţa proclamată cam contra voinţei celorlalte
State, acest răsboi n-a mai adus altceva în favoarea noastră. Oamenii noştri politici se aşteptau la o neprecupeţire
teritorială a României, ceea ce nu s-a întâmplat. Intervenţia României a grăbit - cum nu se aştepta nimeni -
sfârşitul răsboiului, obligând pe turci la un armistiţiu acordat prin Convenţia de la Adrianopole, încheiată la 19
Ianuarie 1878, când delegatul român, colonelul Arion, trimis să ia parte la discuţiuni şi hotărâri, este refuzat şi
ruşii nu-i admit participarea. Aceasta nu era doar prima nesocotire a unei armate fără concursul căreia ruşii ar fi
ieşit complect înfrânţi, căci după o lună (19/111878) tratatul de la San Stefano va da Rusiei cele trei judeţe din
sudul Basarabiei (încorporate la România în 1856), iar ruşii - la protestele românilor, vor răspunde cu ameninţări
că vom fi ocupaţi milităreşte. Cu toate nemulţumirile produse de acest tratat Austriei şi Angliei - care nu vedeau
cu ochi buni ridicarea Rusiei - Prinţul Gortchacov a avut neobrăzarea să spună delegatului român, generalul
Ghica, următoarele cuvinte: „împăratul m-a însărcinat să vă spun spre a fi comunicat guvernului dv., că dacă
aveţi intenţiunea să protestaţi sau să vă opuneţi articolului 8 al tratatului de la San Stefano, vom ocupa România
şi vom dezarma armata română14. Acestor insulte Ion C. Brătianu le răspunde cu nepăsare, după ce Mihail
Kogălniceanu telegrafiase generalului Ghica să răspundă Prinţului Gortchacov că „o armată care a luptat la
Plevna în faţa împăratului Alexandru II, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa dezarmată 44.
Prinţul Gortchacov, văzând că ameninţările lui nu intimidează pe Români, desminte oficial convorbirea cu
generalul Ghica; aceasta este considerată de români ca primul semn al retragerii din faţa adevărului, ceea ce le-a
dat mai mult avânt în aspiraţiile lor.
La 19 Martie 1878, Ion C. Brătianu pleacă la Wiena unde va duce împăratului o scrisoare din partea
Prinţului Carol şi unde credea că va putea sta de vorbă cu generalul Ignatiev în privinţa Basarabiei. Contele
Ignatiev plecase înainte de a sosi Brătianu, căci Austria era ostilă pretenţiilor ruseşti manifestate public în
ultimul timp. Brătianu soseşte la Berlin deabia la 27 Martie, când e primit de Bismark pe care, punându-1 în
curent cu cererile României, acesta spune că nu se poate rosti, deoarece chestiunea Basarabiei va fi prezintată în
Congres. Aşa, Brătianu se înapoiază în ţară desamăgit, aşteptând deschiderea acestui Congres care va avea loc la
1 Iunie 1878 la Berlin. în acest timp Eugeniu Carada se afla la Paris, unde se dusese însoţit de Emil Costinescu
să supravegheze imprimarea biletelor ipotecare care aveau să servească la acoperirea cheltuielilor, destul de
mari, pe care ţara era nevoită să le facă în acele împrejurări critice. Ion C. Brătianu avusese grije înainte de a
merge la Berlin să telegrafieze lui Eugeniu Carada:
„ Agence diplomatique de Roumanie, rue de Morniy, Paris: Je pars demain pour Berlin. Depechez vous de
venir aussi et tâchez d’amener Bataillard44.
Aceasta se întâmpla la 26 Mai 1878, după ce la începutul lunii Mai I.C. Brătianu - în urma îndemnurilor
consulului Angliei la Bucureşti, William White, de a rezista pretenţiilor Rusiei - roagă pe Eugeniu Carada de a
merge la Londra pentru a trata cu marchizul Salisbury o alianţă anglo-română contra Rusiei. Cum Eugeniu
Carada nu poate merge din cauză că era ocupat în atelierele Societăţii Papeteries du Marais et de Sainte- Mărie,
cu imprimarea biletelor ipotecare, roagă pe I.C. Brătianu să dea această însărcinare lui Calimachi Catargi,
reprezentantul României la Londra. Brătianu primeşte această sugestie cu condiţia ca agentul oficial Calimachi
Catargi să lucreze strict după indicaţiile lui Carada. De atunci datează următoarea telegramă:
Paris, 4/16 mai 1878
A Mr. Bratiano, President du Conseil
Bucarest
Catargi, allant’â Londres, deşire avoir instructions precises sur le langage â tenir. Les dispositions anglaises
paraissent favorables. II faut qu’il sache exactement ce qu’il demande et ce qu’il peut promettre de notre cote.
Pour certaine eventualite, si l’instructions ne doit pas etre vue, defaites-vous de la chancellerie. Telegraphiez â
mon adresse.
Carada
După ce Catargi anunţă rezultatele obţinute, Eugeniu Carada la rândul său telegrafiază apoi lui Ion
Brătianu:
Paris, 11-23 Mai 1878
A Mr. Bratiano, President du Conseil, Bucarest
Catargi me telegraphie: J’ai expose au marquis Salisbury l’etat actuel des choses sans entamer la
negociation, le besoin que nous avons d’un bon armement et le concours utile que nous pourrons donner â
l’Angleterre,si elle entame la negociation, la fourniture du materiei de guerre necessaire. 11 m’a ecoute
attentivement et m’a demande differentes explications, puis il m’a dit que la proposition est grave, il faut
murement reflechir et deliberer au Conseil des Ministres, qu’elle est peut-etre hâtee et qu’il se reserve reondre
au moment opportun.
J’ai insiste sur l’urgence qu’il y a de nous mettre en etat de ne pas etre surpris; j’ai montre les preparatifs
rapides russes, malgre l’intention pacifique qu’ils affichent et la probabilite d’une attaque subite contre nous, la
conduite et le passage des troupes russes, leurs mouvements, ainsi que l’interet capital qu’il a â ne leur point
laisser prendre cet avantage. Le marquis m’a assure qu’en cas de guerre l’Angleterre se preoccupera de notre
situation. Elle sera heureuse d’avoir des allies comme nous, mais il ajoute qu’il ne fallait rien precipiter et que la
question ne pouvait etre traitee utilement des aujourd’hui. Je verrai bientot le President du Conseil et reprendrai
cet entretien avec lui. Je prie le Minstre de Finances me donner sans retard des instructions pour le second envoi.
Carada
După ce Anglia a dobândit Cipru, Lordul Salisbury nu mai are timp să primească pe reprezentantul
României. Aceasta face pe Eugeniu Carada a se gândi că n-ar fi rău dacă va înzestra armata cu materialul de
război necesar pentru a nu fi surprinsă de evenimente, ca la începutul răsboiului din 1877 şi la 18 Mai 1878
transmite următoarea telegramă lui Ion Brătianu cerând aprobarea cumpărării unui stoc de arme „Peabody“, care
se dovediseră cele mai practice:
Paris, 18/30 Mai 1878
A Mr. le President du Conseil Bratiano,
Bucureşti.
Catargi vous a communique de Londres l’offre d’unanglais pour soixante-quinze miile fusils „Peabody“â
trente francs. On demande une reponse par le telegraphe. Veuillez adresser cette depeche chez moi.
Carada
Congresul de la Berlin se apropie. Consiliul de miniştri întrunindu-se hotărăşte ca Ion Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu să meargă la Berlin ca reprezentanţi ai României pentru a-i susţine interesele. Aceştia pleacă la 29
Mai din ţară şi sosesc în capitala Imperiului German chiar în ziua deschiderii Congresului - 31 Mai 1878. Turcia
e reprezentată prin Karateodori Paşa, Mehmet Aii şi Sadulah Bey; Rusia prin Contele Petre Şuvalov, d’Oubril şi
Prinţul Gortchacov; Austro-Ungaria prin Contele Andrassy, Contele Karoly şi Baronul Haymerle; Italia prin
Contele Corti şi de Lounay; Franţa prin Waddington şi Contele St. Vallier; Anglia prin Lordul Beaconsfield,
marchizul de Salisbury şi Lordul Odo Russel, iar Germania prin Prinţul von Bismarck, care e şi Preşedintele
Congresului, von Biilov ş.a.
între timp Ion C. Brătianu consfătuindu-se cu Mihail Kogălniceanu şi Eugeniu Carada, care sosise şi el la
Berlin unde a rămas tot timpul cât a ţinut congresul, a făcut vizita la aproape toţi membrii congresului rugându-i
să pledeze cauza şi dreptatea României. Von Biilov, mai sincer, în convorbirea ce a avut cu reprezentantul
României la 16 Iunie - i-a spus că Germania, fiind prea departe de România, nu poate a se pune rău cu Rusia
(Memoriile Regelui Carol) şi ar fi bine dacă am cădea la o înţelegere cu ea. Ion Brătianu telegrafiază din Berlin
că Basarabia e pierdută şi, orice intervenţie din partea noastră fiind zadarnică, trebuie să ne supunem destinului.
în vreme ce aveau loc desbaterile Congresului, ziarul englez „Globe“ face o indiscreţie publicând că Anglia
ar fi încheiat o înţelegere cu Rusia, bazată pe reciprocitate de servicii şi toleranţă în Bulgaria, care va fi împărţită
în două provincii uşor de subjugat - iar Rusia va lua în schimb Basarabia şi Batumul. Rezultatul conferinţei de la
Berlin a fost cu totul contrariu intereselor noastre naţionale, aducându-ne mari prejudicii morale şi materiale,
căci răpindu-ne Basarabia de sud, deabia am căpătat în schimb Delta Dunării şi Dobrogea. Dar şi acestea
condiţionat, căci independenţa României nu a fost recunoscută decât modificând art. 7 din constituţie, în sensul
ca toţi evreii aflaţi în ţară să poată dobândi împământenirea.
Extrem de interesantă este scrisoarea lui Ion Brătianu către C.A. Rosetti, expediată la 12 Iunie 1878 de la
Berlin în care spune între altele:
Numai Prinţul Bismarck mi-a spus adevărul şi numai de la ultima mea călătorie la Berlin, pentru că era o
înlesnire a sarcinei sale ca noi să încheiem o învoială directă cu Rusia... Englezii ne şi jertfiseră de când cu
protocolul din Londra, însă nu ne spuneau nimic, aşteptând ca să fie satisfăcute mai întâi propriile lor dorinţi!
Andrassy, de când a sosit aci, n-a făcut altceva decât să ne asigure că el n-o să înceapă niciun război
pentru Basarabia şi că ne-amface ridiculi opunându-ne congresului. Eri l-am rugat să-mi spună lămurit dacă
trebuie să predăm Basarabia. Dânsul mi-a răspuns: ,„Da“. în urmă l-am întrebat dacă trebuie să punem arma
pe picior de pace. Dânsul a zis: ,Nu, pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla; Austroungaria îşi continuă
înarmările“. N-am trebuinţă să mai spun ce limbagiu ţine către noi Gortchacov.
Waddington ne-a zis că el e înainte de toate om practic şi că trebuie să fim şi noi tot aşa, adică să căutăm
ca despăgubirea noastră să fie cât se poate mai mare.
Cord a fost aproape aspru cu noi şi abia eri, după ce i s-au făcut câteva observaţiuni, a devenit ceva mai
blând, nu în promisiuni, ci în forma vorbirii sale.
Bismarck e stăpân absolut pe situaţie.
Cu astfel de oameni şi cu tot felul de greutăţi au avut de luptat la Berlin Ion Brătianu, E. Carada şi
Kogălniceanu, de n-au fost primiţi să-şi susţină cauza la Berlin. Este adevărat că delegaţia română a fost primită
de congres, ascultată şi la plecare întreaga conferinţă s-a sculat în picioare - semn că nu erau delegaţii unei
minorităţi oarecare, ci ai unui stat ce se ridica atunci la gurile Dunării, iar Bismarck în calitate de prezident, a
spus că românii vor fi chemaţi şi consultaţi când se va hotărî ceva în privinţa României. Dar aceasta a fost numai
de formă, căci n-a mai fost chemat niciun delegat al nostru, deşi desbaterile au ţinut o lună încheiată, pentru ca
la 20 Iunie 1878 să ni se recunoască independenţa, cu condiţia de a emancipa pe evrei şi a ceda Basarabia în
schimbul Dobrogei, insulei Şerpilor şi gurilor Dunării.
După aceea Ion Brătianu vine în ţară, iar Eugeniu Carada se reîntoarce la Paris pentru a termina lucrările
sale privitoare la biletele ipotecare.
Aportul adus de Eugeniu Carada în cursul războiului ca şi după război este atât de mare, încât recunoştinţa
noastră a tuturor n-ar fi deajuns să-i aducă destulă slavă. Când Camera era gata să voteze legea ce avea să
recompenseze pe cei cari fuseseră decoraţi cu „Steaua
României“ şi Nicolae Fleva depune un amendament prin care numai militarii ce luaseră efectiv parte la război să
se bucure de acele drepturi, Ion C. Brătianu se ridică şi cu toată vehemenţa protestează contra acestei încercări
de a nu se recunoaşte meritele şi ale altora nu numai ale militarilor. „Sunt contra amendamentului d-lui Fleva,
spune el, în şedinţa de la 11 aprilie 1880, fiindcă prin acest amendament se zice că numai prinosul dat
militarilor pe câmpul de război să se aprobe. însă uită d. Fleva că, în timpul războiului, mulţi şi-au dat
serviciile lor şi şi-au expus viaţa întocmai ca şi militarii. Eu însumi am avut la dispoziţie amici distinşi, cari mi-
au făcut cel mai mare ajutor; este d. Eugeniu Carada, d. Procopie Gazoti, d. Pandrav, care veneau să-şi
consacre tot timpul lor dincoace şi dincolo de Dunăre, fără vre-o plată şi cu toate acestea ei nu au decoraţiuni.
Eu nu le-am dat nici leafă, nici medalii, nici chiar Crucea pentru trecerea Dunării“(s.a.). Căci într-adevăr fără
leafă şi fără metalii ştiau să-şi facă datoria către ţară vrednicii noştri înaintaşi. Totuşi Eugeniu Carada n-a putut
rezista stăruinţelor lui Ion Brătianu şi în cele din urmă a acceptat crucea „Trecerea Dunării 41 zicând: „Nu pot să
refuz, căci nu pot tăgădui că nu am trecut Dunărea împreună cu armata românească".
VII
EUGENIU CARADA la
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Şi
CĂILE FERATE ROMÂNE
Preocupat de continua desvoltare economică a ţării, Ion Brătianu, încă de pe la 1861, se strădueşte să dea
fiinţă unei bănci de scont şi circulaţiune. Având o Bancă Naţională nu vor mai exista crize financiare.
Necesitatea absolută care impune o astfel de atitudine se baza pe două puternice motive: 1) Ajutorarea
comerţului şi industirei şi în general a vieţii economice de stat şi 2) Sistemul monetar ce funcţiona pe atunci şi
care prezintă destule defecte.
Dorinţa exprimată de Ion Brătianu nu găseşte la 1861 sprijinitori şi Banca de scont şi circulaţiune concepută
de mintea sănătoasă a acestui om luminat rămâne un desiderat încă destui ani. Totuşi până la 1867, funcţionează
în ţară tot felul de monede „streine, stricate şi găurite, şerse, cu o valoare redusă, venite din Austroungaria şi
Turcia, două ţări cari au avut monetele cele mai slabe din Europa11 (Victor Slăvescu: Istoricul Băncii Naţionale).
Din cauza valorii nereale a acestor monede, zarafii şi calpuzanii realizau în mod ilicit câştiguri însemnate de pe
urma schimbului. Nu este locul să facem istoricul sistemului monetar în România, dar ceea ce putem preciza e
încercarea isbutită a lui Petre Mavrogheni, ministru de finanţe la 1867, care influenţat de sistemul
bimetalismului din Franţa face prima lege de acest fel în ţara noastră, „pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi
pentru fabricarea monetelor naţionale11, adaptând sistemul monetar decimal metric din statele Uniunii Latine,
compusă din Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Introducerea monedelor în uzul zilnic al populaţiei a întâmpinat
oarecari greutăţi, încât Statul s-a văzut nevoit a impune moneda în mod autoritar cu toate că operaţiunile
monetare au adus însemnate pagube atât Statului, cât şi particularilor, mai cu seamă când trebuiau a fi scoase din
uz monedele vechi de argint.
Dar ca în orice acţiune, e greu începutul. Pe urmă lucrurile încep a merge mai bine până la 1877 când „sub
povara imediată a nevoilor11 guvernul Ion Brătianu face să se voteze legea pentru emiterea biletelor ipotecare în
valoare de 30 milioane lei, garantate cu Domeniile Statului. Experienţa cu bilete ipotecare mai fusese făcută şi
de membrii comitetului revoluţionar român după 1848, când au lansat pe piaţa streinătăţii primele hârtii semnate
şi garantate de Ion Brătianu, C.A. Rosetti şi Ştefan Golescu, pentru strângerea fondurilor necesare susţinerii
acţiunii naţionale, aşa că pentru Brătianu şi Eugeniu Carada nu era o noutate. De data aceasta guvernul impune
oficial un curs „al pari11, pentru a nu se da loc la fluctuaţiuni prea mari de schimb. După cum am arătat în altă
parte, confecţionarea biletelor ipotecare s-a făcut sub directa supraveghere a lui Eugeniu Carada şi Emil
Costinescu, iar controlul operaţiunilor cu aceste hârtii s-a încredinţat unui Comitet al biletelor ipotecare ce
funcţiona pe lângă Casa de Depuneri întemeiată la 1876, pe când era ministru de finanţe Ion Brătianu.
Nu sunt lipsite de interes istoric nici următoarele cuvinte pe care Ion C. Brătianu le-a pronunţat la 4 Iunie
1877, cu ocazia discuţiei proectului de lege privitor la stingerea datoriei flotante: „De aceea am zis că noi trebuie
să facem Bancă, şi rău am făcut de n-am înfiinţat-o, fiindcă nu eram destul de familiarizaţi cu aceste idei şi nu
puteam să înţelegem folosul instituţiunii de bancă. Eu am zis la 1860 şi la 1868, tuturor capitaliştilor de atunci:
astăzi nu simţiţi trebuinţa şi de aceea nu faceţi o bancă, dar o să vină vremea să o simţiţi. Să constituim o bancă
de circulaţie, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele, care o să vină“.
Desigur că Ion Brătianu nu abdicase de la ideea pe care şi-o exprimase cu zece ani în urmă, pentru
întemeierea unei Bănci Naţionale, care să fie un adevărat instrument pentru regularea circulaţiunii monetare şi în
acelaşi timp un mare „rezervoriu naţional de unde să se poată sprijini ţara la nevoie 1', şi un institut de emisiune
aşa cum se găseau în streinătate. Ideea nu era numai a lui Ion Brătianu, căci şi Prinţul Barbu Ştirbey încercase la
1849 ceea ce Brătianu vroia să înfăptuiască de data aceasta, iar la 1856 Prinţul Alexandru Ghica acordase în
Moldova dreptul de întemeiere a Băncii de scont şi circu- laţiune, unui german, director de bancă, anume
Nuland din Dessau. Funcţionase câtva timp în 1857 şi Banca Naţională a Moldovei care avusese acelaşi scop, de
a emite bilete de bancă şi de a favoriza schimbul monetar şi împrumuturile, fără să-şi poată ajunge vreodată
scopul din cauza lipsei totale de pricepere în conducere.
Deoarece greutăţile financiare din ce în ce mai mari veneau să împiedice desvoltarea economică a ţării,
fruntaşii vieţii noastre politice încep a se gândi în mod serios la crearea unei instituţiuni pentru ajutorarea
economiei naţionale. înainte de isbucnirea răsboiului independenţii, ia naştere, din străduinţa lui Brătianu, Ion
Ghica şi Dimitrie A. Sturdza, instituţia de interes vital „Creditul Funciar Român", creiat pe baza legii din 1873
şi numai pe principiul mutualităţii, adică prin libera asociaţie a proprietarilor. „Credintul funciar român" este
primul aşezământ de credit care consolidează încrederea opiniei noastre publice, făcând-o să păşească spre
înfiinţarea unei Băncii Naţionale.
„în toată această epocă de adânci frământări, de tot felul de lupte politice nelipsite de violenţe şi patimi, din
care cercetătorul zilelor de astăzi nu poate desprinde altceva decât interesele meschine şi tentaţie de robie
financiră din partea tuturor «financiarilor» apuseni, îndreptaţi cu gânduri de câştiguri mari spre tânărul Stat
românesc, aflat încă la primii lui paşi, nu găsim decât o singură operă reală, viabilă, sănătoasă, serioasă:
Creditul funciar român, înfiinţat, spune d. Victor Slăvescu în lucrarea d-sale citată, pe baza legii din 1873 şi
organizat nu pe baze capitaliste şi cu concursul vreunui consorţiu strein, ci pe principiul mutualităţii."
Cu toată nevoia imperioasă pe care o cereau vremurile, înfiinţarea unei Bănci Naţionale nu se poate înfăptui
până la 1880, când după multe ezitări, din cauză că unii susţineau că un asemenea organism financiar trebuie să
ia fiinţă numai după ce comerţul şi industria românească vor lua o desvoltare mare, alţii că e necesar imediat, iar
alţii că trebuie încă mult timp până vom ajunge la acel grad de civilizaţiune şi desvoltare economică pentru a
justifica întemeierea unei atari instituţiuni de credit - Ion C. Brătianu însărcinează pe prietenul său Eugeniu
Carada, competinte în operaţiuni financiare, să întocmească un proect de lege pentru creiarea Băncii de scont şi
circulaţiune, proect pe care Gheorghe Chiţu, în calitate de raportor, îl prezintă Camerii în şedinţa de la 27
Februarie 1880. Importanţa pe care o prezintă înfiinţarea acestei Bănci în cuprinsul noului stat românesc, se
vede din însăşi expunerea de motive cu care Chiţu însoţeşte proectul de lege. „Necesitatea înfiinţării unei Bănci
de scont şi circulaţiune, simţită de societatea noastră într-un mod atât de intensiv de mai mulţi ani încoace,
afirmă George Chiţu cu această ocaziune, nu provine numai din cauza legitimei dorinţe ce are fiecare om de a
afla, cu înlesnire şi cu o cât mai mică dobândă, un capital necesar pentru a pune în mişcare activitatea sa
comercială şi industrială, mijloacele de comunicaţiune, şi în fine deşteptarea intelectuală în genere, care ne mai
putând sta în nelucrare şi paralizare, cată în toate părţile şi prin toate modurile a-şi satisface spiritul de
întreprindere, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se mişca în fine mai liber şi cu puteri mai mari, pe calea
cea mai largă a progresului şi a bunei stări.“
După lungi şi importante desbateri, proectul de lege este votat la 17 Aprilie 1880, Banca Naţională a
României urmând a începe să funcţioneze efectiv de abia la 1 Iulie acelaş an. Notăm cu titlu de informaţie că la
discuţiunile proectului de lege pentru crearea unei Bănci Naţionale în România au participat Alexandru
Lahovary, care se pronunţase contra participării Statului la capitalul de fondare, Nicolae Ionescu, deputatul
moldovean, un neîmpăcat adversar al principiului ca Statul să facă negustorie cu bani, Ion Câmpineanu, aprig
opoziţionist al întemeierii unei Bănci Naţionale pentru că „orice instituţie creiată înaintea timpului şi pentru care
nu există elementele necesare ale vieţii sale economice într-o ţară, poate deveni foarte uşor periculoasă pentru
desvoltarea ulterioară a economiei naţionale11, Nicolae Fleva, Ion Ghica, George Vernescu, care cerea formarea
Băncii „de către marele public, de către acţionari11, Vasile Boerescu, pe atunci ministru de externe, Menelas
Ghermany, bancher vestit şi fost ministru de finanţe în guvernul Brătianu ş.a.
Ion Brătianu le-a răspuns tututor încredinţându-i că întemeierea unei Bănci Naţionale şi participarea statului
la creiarea capitalului pentru fondarea ei, în calitate de acţionar, este tocmai faptul că prin aceasta dă o autoritate
şi o garanţie mai mare instituţiei.
Şi de data aceasta, putem preţui obiectiv marea strădanie a lui Brătianu, care înţelesese mai bine decât
oricine dintre contemporanii săi că întemeierea unui aşezământ de credit şi emisiune se impunea cu atât mai
mult cu cât „prin cucerirea independenţii politice şi în ajunul regalităţii, ţara noastră dobândise o situaţie politică
internaţională bine determinată şi prin situaţia ei la gurile Dunării, această arteră comercială internaţională, în
jurul căreia se dăduseră atâtea lupte politice, era în măsură a dobândi şi pe terenul economic acea stare
înfloritoare de mai târziu, dat fiind bogăţiile solului şi subsolului său“, cum atât de firesc se exprimă eminentul
profesor d. Victor Slăvescu.
Ion C. Brătianu, când şi-a văzut visul tinereţelor sale împlinit prin votarea legii, a căutat a-şi alege şi
oamenii cari să ducă mai departe şi pe teren practic opera sa. Cel dintâi căruia i se adresează în acest scop este
Eugeniu Carada, „meritosul ei Director“ de mai târziu, omul care a ştiut să ridice o instituţie ca Banca Naţională
la cel mai mare grad de prosperitate, împământenind astfel acolo o tradiţie a muncii dezinteresate.
Eugeniu Carada se afla în acest moment la Paris, de unde este chemat cu telegramă de Ion Brătianu spre a i
se încredinţa postul de guvernator. Modest cum era, Eugeniu Carada refuză şi recomandă în locul său pe Ion
Câmpineanu, un bărbat care se găsea la „adăpostul ispitelor şi al bănuelilor, om cinstit sufleteşte, având cultura
scolastică a epocei, cât şi cunoştinţele elementare, care pe atunci formau bagajul omului politic, liberal foarte
moderat, fără nici o isbucnire democratică, viţă de boier şi om de bună societate 11. Ion Câmpineanu fusese trecut
de Brătianu - care vroia să-i continue la şefia partidului liberal - prin toată filiera administraţiei publice. Fusese
Primar al Capitalei, Ministru de justiţie, de interne, de finanţe şi de externe, încât era omul cel mai indicat, după
Eugeniu Carada, să ocupe postul de guvernator la Banca Naţională.
în instituţia creiată din îndemnul şi străduinţa sa, Ion Brătianu nu a deţinut decât funcţiunea de cenzor şi
aceasta deabia de la 1888; în schimb Eugeniu Carada, prietenul său, ales de adunarea generală de la 1883, a
funcţionat până aproape de sfârşitul vieţii ca Director, post pe care l-a ridicat la atotputernicia celui de
guvernator, încât nimic nu se făcea la Banca Naţională fără ştirea acestei „eminenţe cenuşii 1' a partidului liberal.
Banca Naţională a adus în decursul funcţionării sale un aport deosebit de covârşitor la desvoltarea ţării
româneşti, aşa încât memoria lui Ion C. Brătianu, strâns legată de acest aşezământ financiar, va dura prin negura
vremurilor, luminând ca un far drumul viitoarelor generaţiuni cari sunt obligate a se strădui să „adauge un plus
cât mai mare la o operă uriaşe, datorită unor generaţii mari, adânc înţelegătoare a nevoilor vremii şi capabile a
uita interese trecătoare1'.
Cât de mare este meritul lui Brătianu pentru contribuţia adusă pe teren economic şi naţional, ca şi pentru
întemeierea unui institut ca Banca Naţională, o spune Consiliul ei general în darea de seamă ce a urmat morţii
lui.
„Ion C. Brătianu a fost acela care a accentuat mai cu vigoare ideea naţionalismului român; el a tins ca
această idee să se traducă pe toate terenurile vieţii publice române, prin creaţiuni şi fapte concrete ce vor rămâne
ca atâtea monumente ale iubirii de ţară, ale prevederilor adânci ale acestui cetăţean. între faptele economice,
datorită iniţiativei lui, fondarea Băncii Naţionale este unul dintre cele mai însemnate şi credem că exprimăm
simţimântul dvs. al tuturor când, asociindu-ne la doliul întregii ţări, aducem încă o dată omagiile noastre
memoriei marelui bărbat în care am pierdut totodată şi un coleg respectat şi iubit."
Un tovarăş nepreţuit al lui Brătianu a fost şi Eugeniu Carada... Eugeniu Carada a fost un financiar iscusit.
Cât stă la Paris urmează cursurile lui Michel Chevalier de la „College de France", care propovăduia
„naţionalismul constructiv economic" şi citeşte apoape toate operele economiştilor de seamă, căutând să
pătrundă cât mai bine sensul legilor economice care guvernează omenirea. Când mijloacele financiare nu-i mai
permit să continue propaganda în favoarea ţării, Eugeniu Carada nu dezertează de la datorie, ci, după îndemnul
financiarului Petit Laroche, face comerţ cu vinuri deschizând în Bucureşti o prăvălie în care se desfac şi
produsele moşiei lui Ion Brătianu. La fel, când Ion Brătianu a trebuit să facă faţă greutăţilor financiare ale ţării
în 1877, cui era să se adreseze dacă nu lui Carada, pe care-1 ştia bine pregătit într-ale finanţelor? Din cauza
răsboiului care adusese independenţa, tezaurul public se găsea, la un moment dat, în imposibilitate de a mai
putea face faţă plăţilor. De aci nevoia fie a unui împrumut intern, fie căutarea unor noui isvoare de venituri
publice. Taxele vamale ori urcarea impozitelor nu se putea face; de asemenea Ion Brătianu se sfătueşte cu
Eugeniu Carada, şi acesta îi dă ideea emiterii unui stoc de bilete ipotecare pentru suma de 30 milioane lei
„acoperite şi garantate cu Domeniile statului, având un curs obligatoriu pentru toată lumea".
Deşi Ion Brătianu avea o oarecare experienţă cu asemenea hârtii - deoarece şi Comitetul revoluţionar român
din care făcuseră parte Brătianu şi Carada îşi preocurase sumele necesare prin lansarea în streinătate a „primelor
hârtii româneşti, semnate - după cum am văzut, de I.C. Brătianu, Ştefan Golescu şi C.A. Rosetti“ - nu avea mare
încredere în acest procedeu. Dar dacă îndemnul venea de la un om bine pregătit în această direcţie, lucrurile
trebuiau să iese bine. Şi la 12 Iunie 1877 se votează legea pentru emiterea biletelor ipotecare. Confecţionarea lor
se face la Paris sub controlul şi supravegherea directă a lui Eugeniu Carada. Cum nu i-a plăcut filigranul cu care
urmau să fie prevăzute biletele ipotecare, Carada „cere casei care fabrica hârtia să pună câteva umbre la chipul
lui Traian“. Inginerii s-au opus declarând că cererea nu se poate satisface deoarece „nu e techniceşte posibil".
Carada nu are încredere în ce spun alţii, se apucă şi lucrează el din carton un tipar care făcea posibilă cererea sa.
Când văd, inginerii rămân miraţi. Conducătorul fabricei dându-şi seama că invenţia lui Eugeniu Carada este de
mare folos întreprinderii sale, îl întreabă cât cere pentru ea. „Nimic. Sunt fericit de a fi descoperit soluţia
problemei", răspunde Carada. Acest mijloc de a face umbre la figurile filigranate a purtat mult timp numele de
„Le sisteme Carada".
Cu ocazia răscumpărării Căilor ferate în 1880 tot Eugeniu Carada este acela care a limpezit lucrurile,
deoarece Iancu Kalinderu, delegatul statului român „pentru negocieri financiare cu Berlinul s-a încurcat rău de
tot", după cum se exprimă însuşi Ion C. Brătianu într-o scrisoare către fiul său Ionel.
încă de la venirea sa în ţară, Prinţul Carol era preocupt de crearea unei linii ferate care să contribuie la o
uşoară legătură între diferitele puncte ale ţării cu Capitala, precum şi la desvoltarea vieţii economice româneşti.
Pentru aceea se consfătueşte cu membrii guvernului.
Numeroşi oameni cu grija zilei de mâine îşi plasaseră economiile în întreprinderea d-rului Strussberg, în
majoritate streini şi mai cu seamă nemţi: „Aceste afaceri, scrie Bismarck, au angajat o sută de milioane de
mărci. Azi găsim printre acţionarii lor mari magnaţi ai Sileziei, domni înalţi, dame de curte, lachei de-ai lor şi
chiar birjari... tot Berlinul". (Memorii XVI). Când în Dec. 1879, Strussberg nu mai poate plăti dobânda la
obligaţiunile cu scadenţa 1 Ian. 1871, fuge în Rusia, unde în urma unei afaceri necurate se dovedeşte că este un
aventurier şi este condamnat.
Societatea anonimă creiată după aceea din acţionarii întreprinderii Strussberg preia exploatarea liniilor
ferate, construind şi altele noui, acolo unde se simţea nevoia. Cei mai mari acţionari ai acesteia sunt bancherii
Bleichroder şi Hansemann cari o şi reprezintă de fapt. Cum unele lucrări trebuiau terminate şi redate apoi
circulaţiei, era nevoie de un nou împrumut de vreo zece milioane pe care nu-1 puteau căpăta decât garantând cu
ipoteca asupra liniilor.
Se lansează ideea răscumpărării şi guvernul Lascăr Catargiu trimite pe Theodor Rosetti să ducă tratativele
necesare cu bancherii de la Berlin, dar ivindu-se complicaţii în orient isbucneşte războiul din 1877 şi lucrurile
rămân aşa. După răsboi, Germania, luând partea supuşilor ei, nu voeşte să recunoască independenţa până ce nu
clarificăm chesiunea răscumpărării liniilor ferate pentru care ni se mai cerea în plus o asigurare, amanetând
monopolul tutunurilor din ţară. Cum se aducea un mare rău atât prestigiului ţării, cât şi vieţii noastre economice
şi financiare în legătură cu streinătatea, guvernul liberal Ion C. Brătianu a căutat să lichideze această urâtă
afacere trimiţând pe Ion Kalideru în Noemb. 1879 la Berlin, după ce D.A. Sturdza în Sept. 1879 semnase cu
bancherii germani o convenţie prin care cedam monopolul tutunului, ipotecam liniile ferate şi ne obligam a vota
răscumpărarea. După ce se votază şi această lege, Băncile germane declară că primesc (deabia la 25 Ian. 1880)
convenţiunea care a fost promulgată la 29 Ian. Numai aşa am ajuns ca Germania să ne recunoască independenţa
la 8 Februarie 1880.
Cu toate acestea Bleichroder şi Hasemann ne mai pretindeau câteva milioane pentru plata unui cupon - pe
care mulţi credeau că nu l-am mai fi datorat. Pentru a descurca şi această nouă complicaţie, I.C. Brătianu dă o
telegramă lui Eugeniu Carada, care se găsea încă la Paris şi îl roagă să meargă numaidecât la Berlin. Eugeniu
Carada primeşte să se ducă în Germania, dar numai ca al doilea delegat al Statului român, primul fiind Iancu
Kalinderu a cărui rechemare în ţară urma a nu se mai face. Carada se prezintă la Bleichroder şi cercetându-i
registrele nu găseşte că Statul român ar mai datora această sumă, care după cum s-a aflat ulterior se mai achitase
odată. Bleichroder văzân- du-se descoperit spune lui Carada care nu voia în ruptul capului să recunoască datoria
noastră: „Ne discutez pas. Cet argent doit etre paye. Allez vous meme â Bucarest et vous verrez que cet argent
serra paye, car il le faut. Ne me demandez pas plus, je vous en prie“.
într-adevăr, înapoiat la Bucueşti pune în curent pe Ion Brătianu de pretenţiunile nemţilor şi arată că această
sumă - după părerea sa - pare a se fi plătit odată. Brătianu cere lui Carada insistent să lămurească chestiunea:
„Scoate-mă, Turcule, din încurcătură, căci trebuie să plătim bani“. Turcu cere formarea unei comisii care să
cerceteze dacă are sau nu dreptate Bleichroder. Din comisie fac parte în afară de Eugeniu Carada, Ion Ghica,
Iancu Kalinderu, Anton Carp şi Dumitru Grigorescu. Comisia întrunindu-se găseşte că cele şapte milioane lei,
deşi se achitaseră odată cu preţul răscumpărării căilor ferate, totuşi nemţii au dreptate. Acest epilog n-a mai fost
destăinuit decât lui Ionel Brătianu şi nepotului său d. Mariu Theodorian-Carada. De pe urma acestei întâmplări
Carada a rămas prieten cu bătrânul financiar Bleichroder şi cu Bismarck. Bleichroder, când a avut un conflict cu
Disconto din Berlin, a chemat din România pe Carada să primească a fi arbitru. Cum pe Hansemann de la
Disconto îl cunoştea cu ocazia răscumpărării căilor ferate, rolul de arbitru n-a fost prea greu. Bleichrrdder avea,
din cauza aceasta, pentru Eugeniu Carada un deosebit cult, încât nu trecea An Nou fără a trimite din Berlin
„respectuoase urări â son Excellence le President Carada“.
Prietenia acestor doi oameni născuse şi oarecari invidii în ţară, încât la moartea lui Bleichroder - care
ajutase ţara cu împrumuturi în condiţiuni excepţional de convenabile - Ghermani, care era ministru de finanţe, a
exclamat satisfăcut: „Bine, frate, că muri şi bătrânul acesta care nu mai ieşia din cuvântul lui Carada“...
Pe când Eugeniu Carada, a cărui competinţă administrativă se dovedise de mult o calitate indiscutabilă,
funcţiona în calitate de Comisar Principal la Căile ferate române, împreună cu Eugeniu Stătescu şi cu generalul
Arion, se prezintă într-o zi la el Directorul General al Societăţii, ca exponent al funcţionarilor şi agenţilor
nemulţumiţi de schimbările ce se făcuseră cu ocazia trecerii căilor ferate la Stat, cu o petiţie în care era şi el
interesat în rezolvarea ei, cerând „garantarea anumitor avantagii cari ar fi întârziat multă vreme naţionalizarea
serviciilor căilor noastre ferate“.
- Telegrafiază numai decât tuturor Domnilor acestora că dacă în douăzeci şi patru de ceasuri nu şi-au retras
semnătura de pe petiţie, desaprobând actul săvârşit, vor fi destituiţi imediat, a spus Eugeniu Carada, hotărât.
- Dar, Domnule Comisar Princiar...
- Nu e loc de nici un dar... Te rog, du-te şi execută ordinul ce ai primit.
După 24 ore numai „şapte impiegaţi nu-şi retrăseseră semnătura" şi aceştia au fost daţi afară. Directorul
general, încântat că a scăpat din încurcătură, întreabă pe Eugeniu Carada, „ce-ar fi făcut dacă impiegaţii
resistau".
- Aşi fi însărcinat Regimentul de geniu să exploateze toate liniile.
- Vedeţi, la asta nu mă gândisem... a spus interlocutorul.
Un bun administrator, un admirabil sfătuitor şi îndrumător al elementelor destoinice, Eugeniu Carada a fost
chemat de Regele Carol - din îndemnul lui Ion Brătianu - în audienţă, cu care ocaziune urma a i se încredinţa
Direcţiunea generală a Căilor Ferate Române. Cum niciodată nu a voit a primi vreo funcţiune care ar fi reclamat
un Decret Regal, Eugeniu Carada părăseşte Capitala venind la Craiova cu primul tren, „punând să scrie că
lipseşte din oraş“. Natural, Regele a înţeles şi l-a aprobat. în schimb Carada a primit să fie ales în Consiliul de
Administraţie al C.F.R.-ului, cu care ocaziune a „îndrumat noua administraţie pe calea cea bună“. Datorită
stăruinţa sale, s-au construit liniile Crasna-Huşi şi Costeşti-Turnu-Măgurele, lucrate efectiv de regimentul de căi
ferate.
Dacă nu a primit să fie Director general al căilor ferate, a recomandat în schimb pe Gogu Constantinescu,
fostul ministru de finanţe, cu care era în Consiliu - şi din care s-a restras la 15 Ian. 1884, pentru că acesta se lăsa
influenţat de birouri, nevoind a asculta de cuvântul lui Carada. Tot Eugeniu Carada s-a interesat şi de soarta
liniei ferate Bucureşti-Giurgiu pe la 1882 şi a tratat cu cei de la Wiena răscumpărarea liniei Lemberg-Cernăuţi-
Iaşi, ca şi de podul peste Dunăre, care să ne lege cu sudul şi extremul Orient. El preconiza o linie largă şi mai
multe alte linii înguste care să lege cât mai numeroase localităţi cu centrul. Ar fi voit - dacă mai rămânea în
fruntea căilor ferate, să facă din Craiova un mare punct de joncţiune feroviară aducând acolo liniile Tg.-Jiu, R.-
Vâlcea, Corabia şi Calafat şi era de părere ca linia ferată Tg. Jiu-Filiaşi să fie trasată pe valea Jiului, nu pe
Gilort, cum s-a procedat în urmă.
în ce priveşte întreprinderile comerciale şi industriale, Eugeniu Carada era un hotărât adept al naţionalizării
integrale a acestora. „El înţelegea ca avutul românesc să se administreze numai de români. 11
Când delegaţia belgiană s-a prezentat Regelui Carol cerându-i sprijinul în conflictul dintre vechile societăţi
de tramvae şi Societatea tramvaelor comunale nou înfiinţată, defunctul Suveran „a sfătuit-o a se adresa lui
Eugeniu Carada“, ne spune d. Mariu Theodorian-Carada, adăugând că aceste „amănunte le deţine de la Regele
Carol I“, care i le-a spus în audienţa acordată după moartea unchiului său.
în 1860, Ion Brătianu încearcă să întemeieze o Bancă de scont şi circulaţiune, fără a putea găsi mulţi adepţi.
El a mai reluat această problemă şi în 1868 şi 1876, dar s-a îovit de opoziţia bancherilor. Cum după
independenţa ţării nevoile se măriseră şi se cereau mari sacrificii băneşti pentru propăşirea ţării, se simţea nevoia
unei asemenea instituţii economice. Ion Brătianu se adresează şi de data aceasta tot lui Eugeniu Carada, pe care
îl ştia un animator şi un sincer sprijinitor al instituţiunilor economice şi financiare, cerându-i să întocmească un
proect de lege pentru întemeierea unei Bănci de scont şi circulaţiune.
Eugeniu Carada în câteva zile dă gata proectul cerut, care supus Parlamentului este amendat în parte şi votat
aproape cu unanimitate la 27 Febr. 1880. Când legea a fost promulgată, Eugeniu Carada se găsea la Paris unde
pregătea „imprimarea biletelor necesare operaţiunilor, care aveau să înceapă curând“ (Aprilie 1880). De acolo el
informează guvernul despre situaţia economică, precum şi felul cum merge imprimarea biletelor. Un astfel de
document - adresat ministrului de finanţe Ion Câmpineanu, ajuns ulterior guvernator al primului nostru institut
de emisiune - datat „Paris, 14 Iulie 1880“, ilustrează admirabil felul cum înţelegea Eugeniu Carada să-şi
îndeplinească misiunea.
Domnule Ministru,
Precum am avut onoarea a vă face cunoscut şi prin scrisoarea particulară, îndată după sosirea mea la Paris,
am purces la demersele necesarii spre a asigura fabricarea hârtiei pentru biletele Băncii Naţionale a României,
conform însărcinării ce aţi binevoit a-mi da.
Cea dintâi şi mai importantă lucrare era fabricarea pânzelor, filigranul fiind astăzi aproape singura garanţă
reală a hârtiei fiduciare. Spre a ajunge la acest rezultat şi a asigura totodată şi controlul fabricării hârtiei, am
făcut mai întâiu demersuri pe lângă Administraţiunea Băncii Franciei, cu scop de a obţine cel puţin în privinţa
pânzelor revocarea hotărârii luată de Consiliul General, d-a refuza pe viitor orice concurs băncilor publice, fie
franceze, fie streine, cât şi statelor.
Pe de altă parte am purces, în acelaş timp, la căutarea mijloacelor cu care în caz de un nou refuz din partea
Băncii, am putea ajunge a îndeplini trebuinţa noastră, fără a pierde niciuna din condiţiunile de siguranţă cerute
pentru o asemenea fabricare.
Am examinat cu atenţiune, invocând şi concursul şi experienţa diferiţilor bărbaţi competinţi în materie,
filigranele produse de fabrici private franceze şi engleze, cu pânze stampilate în atelierele lor. Am studiat
procedurile urmate şi aici şi în Englitera şi mi-am putut da seama până la oarecare punct de ce am putea face şi
noi la caz de nevoie.
Fiindcă însă în acest interval, în urma demersurilor ce făceam pe lângă Administraţiunea Băncii Franciei, ea
a binevoit a consimţi, pentru anul acesta a continua confecţionarea filigranelor noastre şi a ne asigura concursul
Comisarului său de la fabrica Marais, dificultatea s-a înlăturat pentru moment. Pentru prezent mă grăbesc a vă
face cunoscut că pregătirea matricilor s-a şi început şi că peste puţin primele pânze filigranate se vor porni la
fabrică. Deja pânza de cercare pentru biletul de 20 lei s-a trimes şi a fost primită de Comisarul special al Băncei,
însărcinat cu supravegherea fabricării. Acest comisar va fi însărcinat a face şi recepţiunea definitivă a hârtiei, a o
închide în pachete sigilate, a priveghea la ambalarea ei în lăzi de lemn căptuşite cu zinc şi expedierea la
destinaţiune,
Neştiind încă în mod definitiv, unde se vor tipări biletele, n-am putut desemna locul unde trebuiesc pornite.
în orice caz, transportul şi asigurarea vor fi în sarcina Băncii. Am rezervat deasemenea Administraţiunii Băncei
de a decide asupra modului de transport şi a condiţiunilor de siguranţă. Comanda de hârtie de făcut pentru
moment era, după ordinele dvs., pentru o valoare de 50 milioane lei, în proporţiunile prevăzute de statute pentru
fiecare specie de bilete. Acel ordin însă nu prevede suma ce trebuie comandată pentru rezerva necesară
schimbării biletelor deteriorate. Apoi în considerarea că interesul Băncei noastre este de a profita de
promisiunea acordată de Banca Franciei, pentru lucrarea pânzelor în atelierele ei, spre a-şi asigura un stoc de
bilete cât mai mare, am crezut că este bine a lua normă, pentru rezervă, regulamentul biletelor ipotecare. Astfel
comanda totală a hârtiei este de 900.000 bilete a 20 lei, 300.000 bilete a 100 şi 25.000 bilete a 1000 lei.
Biletele vor fi ceva mai mici decât cele ipotecare, ele vor purta filigranele următoare: Biletul de 20 lei,
capul lui Traian de o parte umbrit, un medalion opac pe care va fi scrisă în alb valoarea biletului în cifre, de
cealaltă parte. Biletele de 100 şi 1000 lei, capetele umbrite ale lui Traian şi Decebal în dreapta şi în stânga, jos
unul, sus la celalt şi la mijloc o placă opacă cu valoarea în alb.
 Nu cred, Domnule Ministru, că înainte de Noembrie, să putem avea fabricată o cantitate suficientă de hârtie,
spre a se putea pune în circulaţiune nouile bilete ale Băncii Naţionale. Prin urmare, cred că, deocamdată, nu este
alt mijloc de a face faţă circulaţiunii fiduciare a Băncii, decât acela pe care am avut onoarea a vi-1 supune
înainte de plecarea mea din Bucureşti, adică de a ceda Băncii stocul de rezervă ce posedă Guvernul român în
bilete ipotecare. Aceste bilete învestite cu un timbru special al Băncii ar circula ca bilete ale ei proprii, până la
fabricarea celor noui.
Voi termina, Domnule Ministru, cu chestiunea hârtiei, făcându-vă cunoscut că preţul pentru stampilarea
pânzelor, montarea lor şi fabricarea biletelor, va fi identic cu a biletelor ipotecare.
în ce priveşte tipurile lor, după ce am examinat chestiunea, împreună cu bărbaţii speciali de aici, ne-am
oprit tot la acele adoptate de Francia, Belgia, Italia, etc., care oricum sunt mai puţin lesne de falsificat, fiind
tipărite în culoare albastră de cobalt care este nefotogenică. Această culoare fiind însă oarecum palidă, exige
vignetă, mai puţin simplă decât aceea a Băncii Engliterei. Aceasta din urmă, nu are, în adevăr, decât un mic
medalion cu o figurină şi textul imprimat în negru, care este foarte lesne de fotografiat. Garanţia biletului său
reşade în hârtia care este peste tot filigranată în clar şi umbră şi în puţină circulaţiune, care opreşte filigranele de
a se deteriora. Apoi un bilet englez odată intrat la Bancă, fie cât de nou, este imediat distrus şi înlocuit cu altul.
Aceasta însă costă foarte mult. Banca Engliterei, care este foarte bogată, poate face cheltuiala, însă cred că
sarcina ar fi prea mare pentru Banca românească. Prin urmare, pe lângă filigran, trebuie să recurgem şi la
celelalte mijloace de asigurare adoptate de băncile latine mai mici şi mai asemănate cu a noastră.
Cu toate acestea, desemnurile care se lucrează vor fi mai simple decât a biletelor ipotecare, însă foarte
îngrijite. Clişeurile heliografice se vor face aici îndată după terminarea desemnurilor. Cât despre clişeurile
tipografice în galvanoplastie, vor rămâne a se face acolo unde veţi hotărî a se face tipărirea.
Conform instrucţiunilor d-v. Domnule Ministru, am luat informaţiuni asupra costului unui material complet
de tipografie, cu care s-ar putea imprima nu numai biletele, cecurile, tratele şi altele pentru Bancă, dar,
întrunindu-1 cu tipografia timbrului, sub o singură direcţiune, s-ar putea tipări şi timbrele Statului şi acele
poştale, în foarte bune condiţiuni. Un asemenea material cuprinde: două prese mari duble cu platină, o presă cu
cilindru putând merge cu aburi sau cu braţe, un motor cu cărbuni sau cu gaz, o presă cu platină de mână două
platine de numerotat cu numerotatoarele şi com- positorii lor, o maşină de masicotat cu două lame, o presă de
satinat, o maşină de perforat cu cuvântul Nul şi un perforator simplu, o maşină de timbrat, cu toate accesoriile
lor, un atelier de galvanoplastie, cu pile, vase etc., şi un mic asortiment de caractere şi linie pentru registre,
publicaţiuni mici etc., trei prese de copiat şi un poligraf, ar costa aproximativ 60.000 lei transportate şi instalate
în Bucureşti. Aştept ordinele d-v. ca să ştiu de trebuie să comand un asemenea material. Sunt dator însă să vă
previu că fabricarea lui va cere două sau trei luni şi pentru unele bucăţi, chiar mai mult. Prin urmare trebuie a se
lua o hotărâre fără întârziere.
Dacă veţi decide altfel pentru tipărirea biletelor, binevoiţi a mă încu- noştiinţa că se poate lucra în
consecinţă. Părerea mea însă este că tipărirea în ţară, sub ochii şi privigherea Băncii, fie chiar la o tipografie
particulară, ar fi cea mai înţeleaptă măsură.
într-o viitoare scrisoare, voi avea onoarea, Domnule Ministru, a vă da seama şi de îndeplinirea celorlalte
însărcinări ce mi-aţi dat.
Binevoiţi, Domnule Ministru, a primi expresiunea respectuoasei mele consideraţiuni.
Eugeniu Carada
După cum se vede din acest raport, Eugeniu Carada, pe lângă că dorea ca Banca Naţională să aibe propria ei
instalaţie tipografică, dar sugera şi Consiliului Băncii modul cum s-ar putea folosi Banca în operaţiunile zilnice
de bilete ipotecare până când va avea propria sa hârtie monedă. Consiliul, găsind bună ideea aceasta, în şedinţa
de la 9 Sept. 1880 şi-o însuşeşte pe de-a întregul, iar în procesul verbal încheiat cu această ocaziune precizează
că rezerva biletelor ipotecare să se ceară mai întâi de la guvern pentru a fi „puse în circulaţie ca efecte ale
Băncii“, după ce mai întâi li se vor aplica inscripţia: Banca
Naţională a României pe ambele părţi, precum şi semnătura cu grifă a d-lui Guvernator, a unui domn cenzor şi a
casierului.
Carada, în entusiasmul lui pentru dotarea Institutului de emisiune cu tipografie, nu mai aşteaptă răspunsul
guvernatorului la raportul precedent, şi odată cu contractele încheiate cu Papeteries du Marais et de Sainte Mărie
pentru imprimarea acţiunilor B.N.R. şi fabricarea hârtiei necesare imprimării biletelor de bancă anexează şi un
raport amănunţit privitor la activitatea lui până la 21 Iulie 1880. Acest raport deasemenea e însuşit în întregime
de consiliul Băncii, care după ce decide a se face mutarea provizorie a acesteia la „Creditul Funciar 11 şi după ce
se dă citire „raportului d-lui Carada, prin care cere autori- zaţiunea de a face comanda materialului tipografic
necesar instalării definitive a Băncii11, Consiliul încuviinţează comanda, autorizând pe Eugeniu Carada „a
continua în streinătate misiunea sa de delegat pentru supravegherea confecţionării biletelor de Bancă, cecurilor,
precum şi titlurilor nominative sau la purtător11. (Din procesul verbal al şedinţei Cons. B.N.R. din 24 Iulie).
însuşi guvernatorul de atunci al B.N.R., Ion Câmpineanu (ales între timp numai în urma stăruinţelor lui Eug.
Carada), îi scrie „mânu propria11 la 25 Iulie 1880:
 D-le Carada,
Primind scrisoarea d-v. din 14, precum şi acea din 21 crt., pe lângă care ne înaintaţi copii după
contractele ce aţi încheiat pentru fabricarea atât a acţiunilor Băncii, cât şi a hârtiei necesare emisiunii sale
fiduciare, am onoare a vă încunoştiinţa că, Consiliul Băncii a aprobat în totul aceste contracte, cu adăogirea
ca lucrarea să se efectueze întocmai după condiţiunile contractelor şi să se termine, dacă nu se va putea mai
înainte, dar cel puţin la termenele stipulate. Adaog că ar fi de dorit să obţineţi, de se va putea, predări
anticipate, astfel încât funcţionarea regulat a Băncii să înceapă cât mai iute. Totodată am onoarea a vă anunţa
că, Comitetul a admis imprimarea în ţară a biletelor de bancă, pentru care sunteţi rugat să comandaţi întregul
material tipografic, arătat în precedentele dvs. scrisori. Veţi binevoi dar a continua pentru bancă, în această
privinţă, misiunea ce acceptarăţi de la Guvern.
Cu delegaţia, încredinţată atât de guvern cât şi de Consiliul Băncii, menţinută, Eugen Carada rămâne mai
departe la postul său muncind cu aceeaşi tragere de inimă şi contribuind astfel la definitivarea operei începută.
Tot de la Paris trimite şi raportul următor:
Paris, 15 August 1880
D-le Guvernator,
La adresa domniei voastre cu nr. 21 din 25 Iulie st. v., am onoarea a răspunde că onorat de încrederea
Administraţiunii Băncii Naţionale a României, voi
continua a-i da tot concursul meu aici pe cât timp va fi trebuincios, pentru terminarea comenzilor de materiale
şi îndrumarea tuturor lucrărilor relative la fabricarea biletelor.
în consecinţă, mă grăbesc a vă face cunoscut că fabricarea filigranelor se urmează cu toată celeritatea
posibilă la Banca Franciei şi că fabricarea hârtiei se va urma conform contractului şi cât se poate mai repede.
în Septembrie vom începe a avea hârtia de 20 lei gata de expediat, conform ordinelor ce veţi da.
Construcţiunea maşinilor pt. imprimerie însă nu va fi terminată decât pe la Noembrie, căci cum am arătat
în raportul meu de la 14 Iulie, această construcţiune cere pentru unele aparate două sau trei luni şi pentru
altele chiar mai mult.
Maşinile deja comandate şi puse în lucru sunt: două prese cu platină, o presă cu cilindru, o maşină de
semnat cu trei semnături, o maşină de tăiat bilete, o maşină de timbrat acţiuni şi alte titluri în umed şi seci, o
maşină de perforat cu cuvântul Nul şi un perforator de schimbat cu cinci găuri.
Se vor pune îndată în lucrare maşina de sătinat şi aparatele pentru atelierul de galvanoplastie. Pentru
motoare doresc să am instrucţiunile dvs., spre a şti dacă preferaţi unul cu gaz sau unul cu aburi. Cel cu gaz
prezintă avantagiul curăţeniei, înlesniri de punere în mişcare, a lipsei de aprovizionare de către un om,
consumări de combustibil numai în timpul lucrării etc., însă costă ceva mai scump. Pentru presa de mână şi
maşina de numerotat cu pedală, precum şi pentru asortimentul de caractere tipografice, aştept asemenea
ordinele dvs., căci dacă Banca se va înţelege cu Creditul Funciar şi poate şi cu Administraţiunea Timbrului
pentru întrunirea în una singură a acelor trei tipografii, atunci este de prisos a cumpăra aparate pe care acele
stabilimente le au deja.
Vă rog, Domnule Guvernator, să binevoiţi a-mi da fără întârziere instrucţiunile d-v. asupra acestui punct,
precum şi în privinţa numărului preselor de copiat, preselor autografice sau poligrafice, timbrurilor seci şi
umede de mână şi a numerotatorilor de mână de cari aveţi trebuinţă, cu toate lămuririle necesare şi a-mi indica
în acelaş timp gravura ce trebuie pusă pe sigiliul şi timbrul Băncii.
Vă rog asemenea să-mi faceţi cunoscut hotărârea ce aţi luat în privinţa cecurilor şi tratelor de cari v-am
vorbit în rapoartele mele de la 14 şi 21 Iulie.
Binevoiţi, d-le Guvernator, a primi asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
Eugeniu Carada
La cererea telegrafică a guvernatorului B.N.R. de a comunica în ce stadiu se află imprimarea biletelor
necesare operaţiunilor Băncii, el răspunde prin următorul raport al cărui cuprins dovedeşte cât de practic vedea
el problema pentru viitor.
Paris, 27 August 1880
Am onoarea a răspunde la telegrama dvs. din 25 curent. Ştiţi că Consiliul General al Băncii Franciei a
luat, acum câteva luni, hotărârea de a nu mai face nici un fel de lucrare, nu numai pentru băncile şi guvernele
streine, dar nici pentru băncile franceze având un caracter oficial.
S-a interzis asemenea Administraţiunii de a executa înseşi comenzile Guvernului francez, fără un vot
special al Consiliului General.
în urma venirii mele şi a unei mari stăruinţe, am izbutit a obţine nu schimbarea hotărârii luate, ci numai
autorizarea de a face pânzele filigranate în atelierele Băncii, considerând această lucrare ca o rămăşiţă a
vechilor comenzi pentru Stat şi Creditul Funciar Român şi cu condiţiunea ca să nu se prelungească mai departe
de finele anului acestuia. Cât pentru tipărire şi celelate lucrări, refuzul a fost categoric.
A reîncepe demersurile în această privinţă, ar fi prin urmare de prisos. Cu toate acestea am cerut ieri şi
avizul unora din funcţionarii superiori ai Băncii. Ei mi-au deconsiliat orice încercare, orice demers oficial ar fi
şi anevoios. Mulţi din membri Consiliului lipsesc şi abia se poate întruni numărul membrilor trebuincioşi
pentru a rezolva afacerile urgente ale Băncii. Cererea noastră ar fi expusă şi de data asta, ca în Aprilie trecut,
a aştepta câteva săptămâni până ce-i va veni rândul de a fi luată în discuţiune.
Apoi chiar dacă atunci s-ar admite, totuşi Banca Naţională a României nu va fi câştigat mult, căci, după
experienţa făcută cu biletele ipotecare şi cu titlurile Creditului Funciar şi după aceea ce facem acum cu
filigranele care se lucrează foarte încet, vă pot asigura că lucrarea ar întârzia mult mai mult aici decât în
Bucureşti, în tipografia dvs. Acolo, în adevăr, veţi fi stăpân şi veţi putea lucra zi şi noapte fără întrerupere,
astfel, în cât să tipăriţi cât se poate mai repede. Aici, din contra, lucrarea va fi subordonată altora. Ea se va
face pe îndelete, în orele reglementare numai şi cu toate formalităţile întârzietorii ce caracterizează
administraţiunile cele mari, mai ales în Francia.
Părerea mea dar este că trebuie să renunţăm la această idee şi să vă pregătiţi a face lucrarea la Bucureşti.
Maşinile tipografice comandate vor începe a se porni pe la 20 Septemvrie, în Noembrie le veţi avea mai pe
toate. Cu concursul d-lui Carol Gobl, instalarea se va putea face foarte repede. Dacă aveţi nevoie de vreun
lucrător special d-aici, cred că-l voi putea obţine pentru câteva luni.
Maşinile de semnat, de numerotat etc., vor fi asemenea gata treptat până la finele lui Noembrie şi se vor
porni în rânduri. Pentru motoare aştept instrucţiunile d-v., ca şi pentru celelalte aparate secundare şi cred că
se vor putea expedia foarte repede.
în aceste condiţiuni, dacă se va pune şi acolo toată activitatea necesară, nu este cu neputinţă ca să puteţi
emite în Decembrie bilete de 20 lei. Celelalte vor urma.
Vă rog din nou, Domnule Guvernator, să-mi transmiteţi toate instrucţiunile şi explicările ce v-am cerut
prin precedentul meu raport, spre a evita orice nouă întârziere.
Am onoarea, Domnule Guvernator, de a fi al d-v. devotat.
Eugeniu Carada
înştiinţat de Ion Brătianu că doreşte să-l numească Guvernator, iar Regele a şi „iscălit Decretul de numire“
rugându-1 să se înapoieze numai decât în ţară pentru a lua în primire conducerea instituţiei a cărei paternitate îi
aparţinea, Carada, modest cum era, refuză categoric şi recomandă călduros numirea în acest post de mare
răspundere pe Ion Câmpineanu. Brătianu nu vrea să se dea bătut şi intervine din nou insistând să primească, cel
puţin postul de vice-guvernator, dar este refuzat şi de data aceasta.
De abia când adunarea generală din 20 Februarie 1883 l-a ales director, a primit. „Dar n-a fost uşor. Câteva
luni nu a mai călcat la Bancă. A fost nevoie ca Ion Brătianu să-l ameninţe că de nu primeşte nici mandatul
acţionarilor şi să ia conducerea Băncii, este hotărât să se retragă de la guvern, căci nu poate lăsa Banca să se
ducă de râpă“. (Mariu Theodorian-Carada).
Activitatea lui la Banca Naţională a României în cei 27 ani cât a ocupat postul de Director, este una dintre
cele mai strălucite. Dacă ar fi numai atât şi viaţa lui tot ar apare eclipsând activitatea atâtor oameni politici. El a
făcut în acest post cât n-au fost în stare să facă mulţi dintre miniştrii ţării în decursul celor trei decenii. Datorită
educaţiei ce primise cât şi respectului ce avea faţă de muncă şi slujitorii ei, Eugeniu Carada trezeşte energia
celor din jurul său îmboldindu-i la muncă şi scoţând astfel la iveală noui energii naţionale. Ştia să aprecieze şi să
preţuiască munca fiecăruia. Aci, la Banca Naţională, şi-a pus el în valoare însuşirile sale fireşti, aci şi-a arătat
toate cunoştinţele căpătate în şcoală şi în decursul atâtor ani de experienţă.
în ce priveşte problema monetară, Eugeniu Carada o cunoaşte tot aşa de bine ca şi un specialist ce s-a
ocupat o viaţă întreagă cu asemenea probleme. Iată cum înţelegea el să privească încercarea guvernului Lascăr
Catargiu, venit la putere în 29 Martie 1889, cu intenţia de a legifera reforma monetară în sensul de a introduce
sistemul monometalic de aur. Acest sistem aducea deocamdată mari pagube materiale Băncii Naţionale, care
având stocul metalic în argint era nevoită a schimba structura acestui stoc metalic prin vânzarea argintului şi
cumpărarea de aur în monete ori lingouri. Scrisoarea ce o dăm in extenso mai jos, a fost redactată împreună cu
Emil Costinescu şi Eugeniu Stătescu şi adresată Ministrului de Finanţe, George Vernescu, căruia i se arăta
situaţia destul de grea, creiată Băncii Naţionale de legea relativă la înfiinţarea noului sistem monetar şi pentru
fabricarea monedelor naţionale. Iat-o:
Bucureşti, 28 Iunie 1889
Domnule Ministru,
Prin legea din 11 Aprilie şi statutele din 22 Mai 1880, care formează contractul dintre Guvern şi
Societatea acţionarilor Băncii Naţionale a României, s-a acordat acesteia dreptul d-a emite bilete la purtător,
cu facultatea pentru dânsa de a le achita la prezentare, fie în aur, fie în argint.
Aurul, fiind de o întrebuinţare generală şi servind singur la regularea tuturor tranzacţiunilor
internaţionale, este totdeauna căutat; în unele momente, el devine rar şi scump, nu numai la noi, dar chiar şi în
ţările cu o mare producţiune industrială şi al căror schimb cu străinătatea se soldează cu un excedent al
acestui metal.
A-l fi impus dar exclusiv Băncii Naţionale pentru rambursarea al pari a biletelor sale, ar fi fost a declara
de la început privilegiul emisiunii de fictiv şi a expune Banca, în momente dificile, la alternativa cursului forţat
sau a suspendării plăţilor. Din contra, moneta naţională de argint, fiind de un uz numai local şi în calitate
îndestulătoare, asigură ţara şi Banca pentru toate operaţiunile lor în contra fluctuaţiunilor ce aduc crizele
monetare şi pune, în special pe Bancă, la adăpost de orice risc. Ori cât de rar şi scump ar fi aurul, facultatea ce
aveau comercianţii, industriaşii, producătorii şi cu dânşii Banca, de a se servi în tranzacţiunile interioare de
moneta de argint, le dă putinţa de a face faţă la orice împrejurări.
Piaţa noastră era astfel ca şi cea franceză, belgiană, italiană etc., mai puţin expusă la acele
înspăimântătoare crize monetare, care au bântuit de mai multe ori, în acest secol, ţara monometalistă prin
ecelenţă, Englitera, cauzând falimente colosale, zdruncinând creditul public, punând în pericol însăşi existenţa
puternicei Bănci a Engliterei şi făcând necesară, ca mijloc de scăpare, decretarea cursului forţat.
Nimeni nu contestă, Domnule Ministru, dreptul Statului d-a face orice legi generale, cu caracter
obligatoriu pentru toţi. Consiliul Băncii Naţionale consideră însă că ele n-ar putea nici desfiinţa, nici împuţina
drepturile acordate unei societăţi printr-o lege specială, printr-un contract existent între dânsa şi Guvern, fără
a expune pe Stat şi la îndatorirea de a da eventual desdăunări. în speţă, el crede că dreptul ce avea Banca de a
se elibera fie în aur, fie în argint, nu putea fi nici ridicat nici împuţinat, fără asentimentul său şi fără ai se da în
schimb alte garanţii, care s-o asigure contra riscurilor ce ar rezulta pentru dânsa din întrebuinţarea exclusivă
a aurului.
De aceea, când predecesorul dvs. la Ministerul de Finanţe, d-l Menelas Ghermani, a proiectat a aduce la
legea şi statutele Băncii mai multe modificări, între care figurau şi principiile legii monetare, adică excluderea
argintului din formarea rezervei metalice şi de la plata biletelor de bancă, Consiliul General, al cărui concurs
fusese cerut în mod oficios, a fost silit să răspundă negativ.
El a considerat, Domnule Ministru, pe de o parte că modificările proiectate constituiau o împuţinare a
avantagiilor asigurate Societăţii Băncii prin legea
de concesiune şi contractul cu Statul; iar pe de altă parte, că acele modificări,dacă s-ar admite, ar avea pentru
mişcarea economică, comercială şi industrială a ţării întregi, rezultate cu totul opuse scopului pentru care s-a
creat Banca Naţională; că ele ar aduce rărirea şi scumpirea capitalurilor, îngreunarea tran- zacţiunilor,
scăderea şi deprecierea producţiunii naţionale şi alte asemenea consecinţe vătămătoare intereselor publice şi
private.
Cu toate acestea, în contra dispoziţiunilor formale ale articolelor 29 din legea Băncii şi 100 din statute,
predecesorul dvs. s-a adresat d-a dreptul la Corpurile Legiuitoare pentru votarea proectului de modificări,
care fusese comunicat Consiliului şi altor două proecte care, direct sau indirect, loveau în drepturile şi
interesele Băncii, fără ca Adunarea Generală a acţionarilor să fi fost consultată. Consiliul a fost dar încă o
dată nevoit a supune Guvernului, prin adresa nr. 3440, respectoasele sale observaţiuni asupra violării legii de
concesiune şi contractului de societate şi asupra consecinţelor ce ea poate avea.
Totuşi proectele au fost menţinute şi, unul dintre ele, cel relativ la reforma monetară, care reduce la 50 lei
forţa liberatoare a argintului şi face obligatorie plătirea în aur a oricărei sume mai mari, a fost votat în
timpurile din urmă ale sesiunii. Această lege, dacă s-ar promulga, ar nimici dispoziţiunile legii şi statutelor
Băncii, care îi asigurau facultatea de a se libera în argint şi, în unele împrejurări, lesne de prevăzut, ar putea
avea de rezultat suspendarea plăţilor, ruina inevitabilă a acţionarilor Băncii, sau cursul forţat. Am văzut,
Domnule Ministru, că cu ocaziunea discuţiunilor urmate în această privinţă în Corpurile Legiuitoare, dvs. aţi
recunoscut că nici o modificare nu se poate aduce legii Băncii, fără consimţimântul Adunării Generale a
acţionarilor şi aţi declarat că nu veţi promulga legea monetară, decât după ce vă veţi asigura de mijloacele d-a
o pune în aplicare fără dificultate şi fără a provoca neajunsurile ce s-au semnalat în această discuţiune.
Această declaraţiune ne dă dreptul a crede, Domnule Ministru, că D-voastră sunteţi dispuşi a examina din nou
chestiunea cu toată atenţiunea ce ea merită şi, în această credinţă, Consiliul Băncii îşi face o datorie de a
supune din nou maltei D-voastră aprecieri consideraţiunile ce preced şi speră că nu veţi lăsa ca instituţiunea
cea mai strâns legată de interesele economice ale ţârei şi ale Statului să fie atât de grav vătămată în interesele
sale şi ameninţată chiar în existenţa ei.
Primiţi, Domnule Ministru, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Eugeniu Carada
De remarcat că această scrisoare a fost scrisă după ce proectul devenise lege, ceea ce înseamnă că Eugeniu
Carada nu înţelegea să înceteze lupta pentru existenţa institutului nostru de emisiune la înfiinţarea şi
consolidarea căruia pusese şi o bună parte din sufletul său.
De asemenea, când fostul funcţionar al Băncii Naţionale Grigore Trancu-Iaşi voeşte a demisiona pentru a trece
într-altă situaţie mai
bună, Eugeniu Carada îi adresează la 15 Septembrie 1907, următoarea scrisoare:
Domnul meu,
Consiliul a aprobat eri cererea d-tale de punere în disponibilitate pe ziua de 15 Sept. Simţim totdeauna o
părere de rău să ne despărţim de funcţionarii vechi ai Băncii, când este vorba ca ei să meragă spre o situaţiune
mai bună nu putem decât a ne bucura. îţi urez dar succes în noua d-tale carieră şi doresc ca ea să fie din toate
punturile de vedere strălucită.
Primeşte, Domnule, asigurarea simţimintelor mele cordiale.
Eugeniu Carada
Dotat cu multă putere de muncă, cu o voinţă de neclintit şi mai ales cu multă răbdare, Eugeniu Carada era
ca un vulcan în continuă fierbere. Mereu preocupat de progresul instituţiunii în sânul căreia fusese chemat să
contribuie cu priceperea sa, s-a impus de la început ca un conducător destoinic. Puterea lui de muncă era aşa de
mare că aproape nu cunoştea ce-i oboseala. Dimineaţa venea la Bancă cel dintâiu şi pleca cel din urmă. Ba
uneori - cu o voinţă îndârjită, muncea până noaptea târziu, fără a se plânge vreodată de oboseală.
Când ştie că activitatea lui este pusă în slujba ţării, chiar indirect, el nu şovăie nicio clipă a-şi prelungi orele
de lucru. îi este drag, munceşte cu entusiasmul tinerilor, cu toate că bătrâneţele încep a bate în poarta vieţii. „Ca
să lase pe Directorii mai tineri, dar cari se plângeau de oboseală, să se recreieze, el se martiriza la Bancă, în toiul
căldurilor tropicale din lunile de vară. Nu-şi permitea decât un scurt concediu, de o lună, pe care îl petrecea la
Govora şi prin împrejurimi."
Strădania lui Eugeniu Carada pentru desvoltarea instituţiei şi implicit pentru propăşirea ţării e concepută din
dragoste şi râvnă. Pentru el, aceasta a fost numai ocazia în făgaşul căreia să-şi diriguiască forţele, munca nu e
deci întâmplătoare, de ocazie, ci mai mult o continuare a celei de până a veni în fruntea Băncii Naţionale. în
viaţa unui om sunt uneori incidente cari-i pot abate cursul. Aceste incidente, dacă li se dă importanţa cuvenită şi
individul nu şovăie în faţa lor, reuşeşte să le stăpânească.
în activitatea sa deosebit de variată, Carada apare ca un inovator. Sigur de sine nu dă înapoi de la nimic,
plin de demnitate păşeşte înainte pe firul conducător de la început. Cu însuşiri aşa de alese, era imposibil ca un
om ca Eugeniu Carada să nu poată răzbate în viaţă. Perseverenţa, răbdarea şi cunoaşterea oamenilor şi a
lucrurilor sunt elemente cari i-au călăuzit paşii în viaţă. Niciodată el nu s-a dat înapoi de la ceea ce şi-a pus în
gând. Neînfricoşat, chiar când era ameninţat, îşi impunea voinţa nestrămutată, oriunde credea că dreptatea este
de partea lui. încrederea pe care o avea în izbânda unei acţiuni ce-şi propunea, era ceea ce pentru medic este
bisturiul. Până ce nu se convingea că rezultatul va fi bun, nu pornea la treabă. Energia şi entusiasmul lui croesc
drumuri noui în viaţa financiară a instituţiunilor unde este chemat să-şi dea tributul cunoştinţelor sale. Pe unde
trece el, se cunoaşte puternica pecete a personalităţii sale: pretutindeni ordine şi muncă. „Eugeniu Carada, spune
d. I.D. Clinceanu, fost director la B.N.R., a fost acela care cu puterea sa de muncă şi cu severitatea omului
bancar a făcut educaţiunea atâtui tineret, care şi astăzi ocupă locuri de seamă la mai toate instituţiunile bancare.“
El este acela care opreşte pe Tache Ionescu în 1905 - pe când voia să cesioneze pentru cinci decenii 30 mii
ha terenuri petrolifere de pe Valea Prahovei unui consorţiu german condus de „Deutsche Bank“. Pentru a
preîntâmpina cu orice chip această lovitură ce se dădea economiei noastre naţionale, se constituie imediat o
societate anonimă cu capital românesc, care era gata să se substitue capitalului străin.
într-adevăr, câtă căldură şi ce argumente nu aducea când îşi apăra punctul de vedere în vreo problemă
oarecare. Pentru tinerii cari intrau prima oară funcţionari la Banca Naţională nu putea fi decât un sever
îndrumător. „Funcţionarii mici, neînsemnaţi, spune Grigore Trancu-Iaşi, de câte ori mergeam la Bucureşti să
cerem un «spor» de 50 de lei pe lună, Eugeniu Carada ne primea în biroul său. Deşi pe vremea aceea el avea
peste 50 ani şi noi eram nişte copii, de câte ori intram în biroul său ne «poftea» pe scaun lângă el. Parcă-1 văd
deschizând corespondenţa şi în acelaş timp ascultând «doleanţele» noastre. Ne dădea ori nu ne dădea«sporul»de
50 lei, dar când plecam din biroul său ne simţeam chemaţi la o «mare» misiune. Ce eram decât un ajutor
contabil şi totuşi Carada ne insufla încrederea în noi şi în rolul ce-1 aveam de îndeplinit, de parcă eram cel puţin
Guvernatori."
De la vorbe Eugeniu Carada trecea numaidecât la fapte practice. Vorbele fără a fi urmate de înfăptuiri,
pentru el, erau „pierdere de timp". Se întâlniseră în făptura spirituală a lui Carada energii a căror isbucnire
înfăptuia realităţi; sentimente nutrite în tăcere şi, mai presus de orice, o dragoste puternică pentru ţară. „Avea
simţiminte foarte înalte, dar exprimate cu o instransigenţă extremă; energic şi muncitor, inteligent şi stăruitor, îşi
făcuse singur instrucţiunea şi devenise unul din financiarii români de frunte". Aşa ni-1 descrie d-na Sabina
Cantacuzino.
Dragostea pentru ţară se resfrânge exclusiv asupra îmbunătăţirii situaţiei celor mulţi, celor cari gemeau sub
jug strein - pe cari în nenumărate rânduri i-a ajutat, trimiţându-le fie cărţi, fie bani ca să-şi poată împlini nevoile.
De câte ori nu au luat drumul Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei, gropuri cu bani şi pachete cu cărţi pe care
avea totdeauna grije să le trimită ca din partea altora... El, înfăptuitorul, voia să fie şi să rămână anonim.
Cât a stat în fruntea Băncii noastre Naţionale, Eugeniu Carada a săvârşit numeroase opere de binefacere.
Clădeşte cu banii săi Catedrala din Vârşeţ, înzestrând-o cu tot ce avea nevoie; iar pentru românii macedoneni
este mai mult decât un sfătuitor, un adevărat părinte. Apostol Mărgărit, exponentul macedonenilor, decâteori
venea în ţară trecea pe la B.N.R. să vadă pe Carada şi totdeauna pleca încărcat cu daruri pentru fraţii rămaşi
acolo departe, aşteptând un cuvânt de încurajare de la cei din Patrie.
Pentru românii de dincolo de Carpaţi, „bătea aceeaşi inimă caldă ca şi pentru cei din Regat. Niciodată nu s-a
afişat ca un mare naţio- nalist“, dar a făcut pentru ei mai mult decât alţii, cari-şi fac o meserie din aceasta. în
1868 se tipăresc cu cheltuiala lui statutele Societăţii Academice „România Jună“ din Wiena, iar mai târziu -
după 1890 - contribue cu zece mii de lei şi tot atâtea mii de la surorile, fraţii şi nepoţii lui cari nu ştiau nimic - la
clădirea bisericii „Adormirea11 din Braşov. Nu mai arătăm că Regina Elisabeta, lansând o listă de subscripţie
pentru strângerea fondurilor necesare ,yetrei Luminoase11, instituţie întemeiată de Suverană, Eugeniu Carada a
subscris zece mii lei aur, iscălind numai cu un „X“. Aceasta ne arată pe deplin caracterul şi inima lui care bătea
la fel pentru cei mari, ca şi pentru cei mici.
Făcându-se o socoteală aproximativă, s-a găsit că ajutoarele trimise de Carada, pentru sprijinul mişcărilor
naţionale din Transilvania şi Basarabia, trec de două milioane lei aur. „în Ardeal îşi vărsa tot ce viaţa lui
modestă economisea. Niciun bogătaş nu avea dărnicia lui şi nimeni afară de dânsul nu ştia sumele ce subscria.
Şcolile din Ardeal îi datorau mult, fără a-i cunoaşte măcar numele11, spunea doamna Sabina Cantacuzino.
Exemplele acestea de largă generositate arată îndeajuns felul cum ştia Eugeniu Carada să vină într-ajutorul
martirilor români cari înfundau închisorile ungureşti de la Seghedin şi Vaţ, pentru că îndrăs- neau să gândească
româneşte. El întreţine astfel curentul naţional din Ardeal, îndrumează, întemeiază şi susţine multe ziare din
Bucovina, Basarabia şi Banat, care ţin trează conştiinţa naţională. Marele român care a fost Valeriu Branişte
spune: „Eugeniu Carada nu a plătit numai toate amenzile la care au fost impuse ziarele româneşti din ţinutul
Ardealului şi Banatului, ci el a pus la îndemână şi fondurile pentru întreţinerea ziariştilor români întemniţaţi.
în romanele sale, Constantin Stere povesteşte un episod din viaţa revoluţionarilor basarabeni cari au venit în
contact direct cu Eugeniu Carada: (în preajma revoluţiei, voi. VIII, pag. 229-213).
„La ora fixată, Stere intră în biroul lui Eugeniu Carada...
- Domnule Stere, apucă el taurul de coarne, abia că se aşează faţă în faţă: domnule Stere, să asculţi un sfat
bătrânesc... Să nu vorbeşti niciodată despre eventualitea unei revoluţii în România... Poporul nostru e un popor
cuminte... El nu face revoluţii...
- Dar răscoalele ţărăneşti? ripostă Stere surprins de această declaraţie a vechiului carbonar.
- Incidente fără importanţă... Mici escarmuşe aţâţate de jugănarii ruşi şi de jidani.
Capul de doge veneţian se întunecă şi ochii lui se aţintiră asupra lui Stere, în timp ce tamburina mereu cu
degetele pe placa biroului.
- Dar nu despre aceasta vreau să-ţi vorbesc, reluă el: Ştiu că ai înfiinţat un jurnal românesc în Chişinău...
- Un jurnal revoluţionar! insinuă Stere.
- E altă chestie! tăie sec bătrânul paşoptist: o naţiune subjugată trebuie să se ridice împotriva opresorilor,
dacă are sânge în vine şi e vrednică să trăiască... Aveţi tipografie şi fondurile necesare? schimbă el brusc vorba:
O gazetă nu se ţine numai cu entusiasm! Cine e responsabil pentru conducerea ei şi pentru toată acţiunea
Românilor din Basarabia?... Profir Gheorghiţă?... Deputat?... Om de nădejde?...
Fiecare cuvânt aruncat de el, măsurat, dar cu o neînduplecată hotărâre parcă despica neîndurat, ca o pană de
oţel, obstacolele ce i s-ar ridica în cale.“
Numai cu mult mai târziu, Stere află suma care fusese pe atunci transmisă printr-un mecanism complicat de
virimente lui Profir Gavrilovici Gheorghiţă.*4
Ce exemplu mai elocvent decât acesta ne trebuie? Personalitatea acelui care a înţeles să-şi dăruiască - fără
sgomotul reclamei - bogatul său tribut pentru a pregăti împlinirea marelui act istoric, se ridică peste veacul
nostru ca un Ceahlău. Este caracteristic că a putut la un moment dat să apuce „pe drumul unei acţiuni
antidinastice**. De altfel chiar el a recunoscut mai târziu greşeala şi a mărturisit totdeauna bucuria de a nu fi
reuşit, căci îl socotea pe Domnitorul Carol ca pe un înţelept conducător şi îi păstra un desăvârşit respect.
Chiar prin aceasta Carada nu este învinovăţit, deoarece avea credinţa că aşa îşi serveşte ţara. însuşi el ne-o
spune: „Pentru o Românie liberă oricând, oricum, cu oricine şi contra oricui 1'. După cum vedem îşi servea
neamul oricând şi oricum, cu gândul că astfel îşi îndeplineşte o datorie sfântă; pentru ca să isbutească se
întovărăşea cu oricine şi contra ori cui ar fi îndrăsnit să se opună. Forţa sa în luptă nu putea fi egalată niciodată
de adversar; jertfea tot ce credea că-i poate fi de folos; avea simţul prevederii, nelipsit omului mare politic, ca şi
pe acel al economiei. „Ne deprindea cu economia pentru Bancă şi pentru noi, spune Trancu-Iaşi. Trebuia o
reparaţie la acoperişul sucursalei Iaşi, venea Eugeniu Carada însuşi şi se urca - la vârsta lui - singur pe acoperiş
discutând preţul cu tinichigiul. Era un om practic. Soluţiile sale erau totdeauna de grabnică execuţie".
Ca Director la Banca Naţională este activ în tot momentul. Prima lui grije a fost aceea de a ajuta
financiarmente agricultura şi industria. Ţinea să creeze şi la noi o mică burghezie agricolă. El era pentru
„operaţiunile de credit public făcute de Stat, comune şi judeţe" suţinând în schimb autonomia Băncii Naţionale
faţă de Stat, astăzi aproape inexistentă. Activitatea sa la Bancă eclipsa pe a celorlalţi Directori, de multe ori chiar
pe aceea a Guvernatorului. Fără el nu se mişca nimic; nici o transacţie nu se încheia fără ca el să-şi fi spus
ultimul cuvânt hotărâtor. Aşa se şi explică de ce actualul local al Centralei a fost construit de administraţia
Băncii. împotriva colegilor săi din consiliul de administraţie cari susţineau ca localul să fie dat spre executare
unui consorţiu strein, ori o societate de construcţii, Eugeniu Carada propune a se aproba ca execuţia construcţiei
să fie făcută „direct de către administraţia Băncii sub conducerea unui arhitect român". Aşa conceput planul,
construcţiunea începe în Primăvara anului 1884 sub controlul şi directa supraveghere a lui Eugeniu Carada, care
era preocupat nu atât de estetica localului, cât de soliditatea lui. Fără ştirea sa nu se lucra nimic, el se amesteca
până şi la cumpărarea materialului, încât îl urau antreprenorii cari puseseră la cale suprimarea lui printr-un plan
oarecum sui-generis. Eugeniu Carada avea obiceiul să viziteze ce se lucrase în ziua precedentă, unul dintre
antreprenori pusese o scândură pe care urma să treacă Eugeniu Carada. Scândura era pusă numai aşa ca să nu
cadă, nicidecum să suporte oarecare greutate. De îndată ce ar fi fost atinsă, scândura s-ar fi prăbuşit cu cel care
ar fi avut nenorocul s-o calce. Cum asasinul în perspectivă - spre norocul lui Carada - nu şi-a ţinut planul
diabolic numai pentru el, intenţia a ajuns la urechea lui Carada prin Procopie Dumitrescu, care l-a îndemnat să
amâne pentru altă zi vizita pe şantier. Chemat numaidecât şi întrebat, antreprenorul în cauză ş-a recunoscut fapta
pentru care a şi fost îndepărtat.
încă din tinereţe Eugeniu Carada şi-a dat seama că un popor fără o viaţă economică, bine organizată, nu
poate progresa şi de aceea a doua parte a vieţii şi-a închinat-o exclusiv organizării şi susţinerii acestei vieţi
economice prin crearea de instituţiuni de credit. Economia în adevăratul înţeles al cuvântului îşi are un rol şi un
înţeles strict în viaţa lui de toate zilele. Este la un moment dat, pentru o viaţă comercială exclusiv românească; în
acest sens militează, ajutând comerţul şi industria cu împrumuturi ieftine. Face ca marea massă a negusto- rimei
să se obişnuiască şi să folosească biletele de bancă, întrebuinţând uneori argumene convingătoare faţă de acei
care s-ar fi ferit să beneficieze de credit.
în ce priveşte arterele de comunicaţie, Eugeniu Carada le acordă o deosebită atenţiune. Pe când a fost numit
Comisar Princiar la C.F.R. „pentru a le administra în vederea răscumpărării lor de la consorţiul strein“, este
continuu preocupat de construcţia unei reţele de cale ferată economică, care să contribuie la desvoltarea
comerţului şi industriei româneşti.
în miniatură, un fel de autarchie preconizată de acest mare îndrumător; creatorul Creditului Financiar, al
Creditelor agricole judeţene şi al atâtor instituţiuni economice mai mici.
Hotărât să contribuie cât mai mult la desvoltarea şi consolidarea vieţii economice a ţării acordă un larg
sprijin financiar tuturor insti- tuţiunilor bancare ajunse în situaţiuni critice. Este destul să amintim cazul Băncii
Agricole ori al Băncii de Scont, fără a mai pomeni de alte întreprinderi care au avut totdeauna sprijinul nelimitat
al B.N.R., sub imperiul căreia au putut să prospere.
Faptele acestea nu sunt izolate, ele se încadrează în complexul angrenaj aî unei activităţi pe care Carada a
decretat-o patrimoniu public.
Pentru a-şi da seama de bunul mers al instituţiunii în fruntea căreia se găseşte, el vizitează sucursalele din
provincie şi, de acolo unde găseşte desordine, nu pleacă decât după ce totul a fost pus la punct, pentru ca acolo
unde lucrurile merg bine să aducă laude din plin.
Ţinea să i se respecte ordinele şi să i se execute măsurile luate, cu promptitudine. Numai aşa era sigur că
instituţiunea poate înfrunta vicisitudinile evenimentelor sociale.
Când statul ceru concursul Băncii Naţionale pentru a putea stăpâni evenimentele financiare, Eugeniu
Carada, înţelegător, este cel dintâiu care aprobă. Gestul său, în asemenea ocaziuni, rămâne încrustat pe răbojul
istoriei ca un exemplu măreţ.
Priceperea şi destoinicia sa intraseră aşa de mult în conştiinţa contemporanilor, încât când un grup de
prieteni financiari, români, au voit să întemeieze o mare casă de Bancă, Petre Carp le-a răspuns hotărât: „Nu mă
îndoiesc că bani aveţi. Dar degeaba. Dacă nu aveţi un financiar de talia lui Eugeniu Carada, nu puteţi face
nimic". Carp a avut dreptate, căci nu s-a făcut nimic...
Cu toate că făcea parte - ca membru marcant - din partidul liberal, Carada n-a făcut niciodată politică la
Banca Naţională. în faţa interesului Băncii, pentru el toţi erau egali, pentru nimeni nu avea vreo preferinţă, afară
numai dacă la mijloc nu erau şi interesele ţării. Când trebuia să servească Statul, o făcea cu multă dragoste
pentru că ştia că îşi serveşte ţara pentru care a luptat în tinereţe. „în această direcţie, Eugeniu Carada este un
exemplu excepţional şi un model care, din nefericire nu ar putea fi imitat decât de acei puţini, înzestraţi cu
intuiţia financiarului de rasă, cu puterea de muncă şi cu abnegaţia care merge până la ascetismul cel mai
desăvârşit. Activitatea lui în direcţia financiară aparţine oarecum legendei, atât de nouă şi de profundă a fost
desfăşurarea ei în raport cu mediul social şi politic al vremii", spune d. Gr. Tăuşan.
Defunctul Rege Carol I a cunoscut pe Eugeniu Carada în două ocaziuni: la venirea sa în ţară, când Carada a
luat parte în uniforma de maior al Gărzii naţionale, în războiul pentru neatârnare din 1877, când Carada avea o
mare misiune - despre care am vorbit la timp - pe lângă trupele române de pe front, lucrând alături de Ion C.
Brătianu şi în acelaşi cartier general cu Regele Carol. Afară de aceste împrejurări, Carada n-a mai avut niciun
prilej să vorbească cu Regele Carol, deşi acesta a făcut mari încercări spre a-1 întâlni.
E semnificativ şi interesant faptul că de câte ori Regele Carol a voit să-i acorde, pentru diferite merite, vreo
decoraţie, a refuzat. A primit însă cu plăcere medalia „Trecerea Dunării" la 1877, fiindcă ştia că o merită pe bun
drept. „Am primit-o şi o port pentru că o merit într-adevăr", spunea adeseori Carada.
VIII
DOI PRIETENI:
EUGENIU CARADA şi ION BRĂTIANU
Din momentul în care Ion Brătianu s-a cunoscut cu Eugeniu Carada, nu i-a mai despărţit decât moartea.
Activitatea lor încă din tinereţe, dacă nu se confunda, adesea însă se complecta. Era o prietenie întemeiată pe
cinste şi mai ales pe muncă.
în schimb, prietenia cu C.A. Rosetti era o prietenie provenită din legăturile cu gazetăria, Carada fiind
redactor mulţi ani la „Românul", ziarul acestuia. Mai puţin trainică decât prietenia dintre el şi Brătianu, totuşi
Carada vorbea „totdeauna cu drag de Rosetti, zicând că era un om bun şi cu inimă de aur. Fusese un
propagandist neîntrecut, sincer liberal, dar îi lipseau însuşirile cerute unui om de guvern".
Pe cei trei bărbaţi, Ion Brătianu, Eugeniu Carada şi C.A. Rosetti, sau trinitatea cum li se spunea, i-a unit nu
numai sentimentul de asociere umană, ci comunitatea de lupte pentru cauza naţională. Toţi trei erau naţionalişti.
Viaţa lor n-a fost decât o continuă luptă pentru această cauză comună, de pe urma căreia au suferit rigorile aspre
ale închisorii şi exilului. în ţară sau în streinătate, glasul lor era la acelaş unison. Tinereţea petrecută mai mult în
streinătate, la toţi trei era aproape aceeaşi. Frământaţi de acelaş ideal, sufletul lor a ars pe rugul aceloraşi
credinţe.
Eugeniu Carada (şi mai puţin C.A. Rosetti) a fost un neclintit sprijinitor al politicii lui Ion Brătianu. „Dintre
amicii din generaţia aceasta, pe care îi aveam în prima copilărie, cel mai iubit şi mai intim era Eugeniu Carada",
spune fiica lui Ion Brătianu. Cu adevărat, Carada, care iubea mult copiii, pentru că nu avea case în Bucureşti, de
câte ori venea în Capitală, trăgea la Ion Brătianu. Mai târziu însă a locuit mulţi ani chiar în casele acestuia din
str. Colţei 53, azi Bulevardul care-i poartă numele, şi în care se găseşte Şcoala Superioară de Război.
Erau aşa de ataşaţi unul de altul, încât cu greu se despărţeau; activitatea unuia trebuia neapărat să fie
cunoscută de celălalt. Chiar scrisorile primite de la prieteni ori de la membrii familei erau citite de Carada. „Ori
cum, sper ca mâine să am două trei rânduri de la tine, dacă-ţi rămâne timp de la cetitul scrisorilor mele care sunt
aşa de lungi şi poate nu-ţi spun nimic, scrie Pia Brătianu soţului său. N-ai cel puţin pe Carada, ca să ţi le
citească, dar poate le aduci pecetluite, să ţi le citească aici." Sau altădată: „Eri am prânzit cu Carada, astăzi cu
Paleologu. Au fost foarte gentili, fiindcă s-au vorbit să vie când unul, când altul, ca să nu rămâi singură".
(Corespondenţa familiei I.C. Brătianu).
Nedespărţiţi tot timpul era natural să fie şi buni prieteni. „Avea un cult pentru tata şi îi servea ideile cu
fanatism, dar dacă era aşa de bun şi devotat prieten, era şi un nereductibil adversar", încât de apuca să se supere
pe cineva, supărat era toată viaţa. Ion Brătianu spunea adeseori, glumind: „Am şi eu trei partizani: pe Alexandru
Golescu, pe Doamna Bilcescu şi pe turcul". Turcul era Eugeniu Carada şi-l botezase aşa pentru caracterul şi
voinţa lui de neînduplecat.
în 1888, pentru prima oară Ion Brătianu cade în alegerile generale, în locul său, bucureştenii preferaseră pe
un oarecare Cerlenti. De această înfrângere Brătianu învinueşte, pe când se aflau la cafeaua de după masă, pe
Eugeniu Carada. Acesta supărat se ridică numai decât de la masă şi trece în camera sa. - Unde este nenea
Carada? întreabă una din fetele lui Brătianu. - S-a supărat pe mine şi nu vrea să ia cafeaua cu noi, a răspuns Ion
Brătianu, oarecum afectat din cauza rezultatului alegerilor. Despre acest mic incident, Carada povestea ulterior
nepoţilor săi: „După ce au plecat toţi musafirii, Brătianu a venit la mine în cameră şi a început a plânge ca un
copil mic. Mi-a fost aşa milă de el, că l-am îmbrăţişat şi ne-am împăcat numai decât“.
în Parlament, Eugeniu Carada „n-a mai călcat încă din 1869“, deşi se alegea deputat totdeauna. Politică
militantă nu mai făcea, dar nu se mişca nimic în ţară fără ştirea lui. „Amic devotat, consilier luminat şi
dezinteresat al lui Ion Brătianu, acţiunea lor se îmbină de minune. Ei se complectează unul pe altul în chip
armonios.“
De câtă încredere se bucura Eugeniu Carada din partea lui Ion Brătianu se vede din preţioasele documente
ce se găsesc în arhiva familiei Brătianu. La Paris îi telegrafia pe adresa „Eugeniu Carada, agentul diplomatic al
României", iar când iţele Diplomaţiei, încurcate de reprezentanţii ţării, trebuiau descurcate, Eugeniu Carada era
cel mai indicat să le descurce. De nenumărate ori Carada a însoţit pe Ionel şi Vintilă, cei doi feciori ai lui Ion
Brătianu, la Paris, unde urmau studiile. Aproape în toate scrisorile trimise din Paris tatălui lor, arată cum în
tovărăşia lui Carada colindă toată ziua muzee, expoziţii ori biblioteci. Când merg la o expoziţie internaţională
„Nenea Carada zice că nu e faimoasă şi se aştepta la mai muît“, iar când e vorba să se găsească un corespondent
pentru Ionel, pentru a-i iscăli biletul de voie când iese în oraş, Eugeniu Carada propune pe Doamna Darras. Dar
flăcăului nu-i convenea, deoarece voia să aibe mai multă independenţă - pe care de la d-na Darras n-o putea
avea, dar o găseşte la Bataillard, care i-ar fi făcut „o impresie cât se poate de bună“. „Aştept pe Carada cu
nerăbdare, scrie Ion C. Brătianu fiului său la Paris, ca să-mi spună de cele ce a regulat pentru tine“. Cine
răsfoieşte corespondenţa familiei Brătianu, va întâlni destul de des numele lui Carada, care deşi nu apărea pe
scena vieţii noastre politice decât ca mediator în conflictele ce se iveau - destul de des în ultima parte a vieţii lui
Ion Brătianu -, totuşi era un neclintit tovarăş al acestuia la gospodărirea partidului naţional-liberal. Cu tactica lui
abilă, Eugeniu Carada reuşia totdeauna să tempereze nemulţumirile partizanilor, ori să stingă complect
conflictele ce se iveau în sânul partidului pe chestiuni personale.
Un fapt care trebuie menţionat, spre a se vedea cât de intransigent era Eugeniu Carada; când Vasile Lascăr,
ministru de interne, face să fie trecută prin Corpurile legiuitoare legea comunală fără a fi consultat în prealabil
pe Eugeniu Carada, aşa cum se obişnuia, acesta s-a supărat. Supărarea îi era justificată prin aceea că o viaţă
întreagă fusese adept convins al autonomiei administrative pe care de data aceasta Lascăr o nesocotise. Când a
aflat de supărarea lui Carada, Vasile Lascăr printr-un prieten îl roagă să-i comunice observaţiunile ce are de
făcut asupra legii. Carada răspunde hotărât: „N-am nicio indicaţie de dat. Un ministru liberal, care nu ştie să facă
o lege liberală, nu are ce căuta într-un guvern liberal şi nu-i rămâne decât să plece“. Şi Lascăr a şi plecat.
„Nu a fost misiune mai delicată pe care să nu o fi împlinit Carada, cu zel şi pricepere 11, spunea adeseori
Brătianu despre Carada. Desigur că aşa trebuie să fi fost de vreme ce se afirmă de către cunoscători cu
certitudine că „nu se petrecea niciun act mai important în familia Brătianu11, fără ca Eugeniu Carada să nu ia
parte şi la bine, ca şi la rău. Bucuriile şi durerile lui Brătianu sunt şi ale prietenului său nedespărţit, Eugeniu
Carada, care era nelipsit de la Florica, la sfârşit de săptămână. „Acolo se odihnea după munca încordată 11 pe
care o presta în folosul indirect al ţării.
Cât priveşte activitatea legislativă a lui Brătianu, se crede că majoritatea proectelor legilor prezintate în
favoarea departamentelor pe la care a trecut, sunt redactate de Eugeniu Carada, iar unele din ele concepute
împreună. Chiar legile întocmite de ceilalţi membri ai guvernului erau aduse de Ion Brătianu să fie revăzute sau
să-şi dea părerea despre ele Eugeniu Carada. Când se îmbolnăveşte greu, Ion Brătianu cere concursul lui Carada
pe care îl are cu prisosinţă. Dease- menea Brătianu, pentru a-1 avea cât mai aproape, voeşte să-l r .unească
Ministru de finanţe, dar Carada refuză nevoind „să lucrez, din locuri înalte şi văzute de lumea întreagă 11. Nici
postul de secretar general al aceluiaş departament, al cărui titular era Brătianu, nu-1 primeşte în 1885 şi nici pe
cel de ministru al Domeniilor, unde recomandă pe Ion Câmpineanu, de care Brătianu ar fi voit a se lipsi,
deoarece nu era sincer politicei liberale.
Neclintit în atitudini, Eugeniu Carada rămâne să lucreze mai departe alături de Ion Brătianu, dar fără a
apare pe scena vieţii politice. Acest procedeu i-a atras porecla de „eminenţă cenuşie 11 a regimului brătie- nist.
„Rămâne până la moarte credincios principiilor naţionale şi liberale, aşa cum le-a preferat Ion Brătianu. 11
Moartea lui Ion Brătianu l-a deprimat sufleteşte mult pe Carada.
în 1903 după terminarea solemnităţii desvelirii statuii lui Ion Brătianu ridicată exclusiv din străduinţa şi sub
supravegherea directă a lui Carada, pentru a imortaliza în bronz chipul aceluia al cărui colaborator şi prieten
fusese, a mers drept acasă închizându-se în camera sa şi dând ordin să nu fie supărat de nimeni. A rămas acolo
singur de la ora 1 pînă seara la 7, cu toate că veniseră între timp Ionel Brătianu, fetele lui Ion Brătianu,
Ferechide, Aurelian, cum şi alţi numeroşi prieteni să-l felicite pentru realizarea atât de frumoasă la care
asistaseră. Nu a primit pe nimeni. Seara când a ieşit din cameră avea faţa iluminată de bucurie şi ochii roşii de
plâns. Durerea pentru marele defunct şi prieten, ca şi bucuria de a-şi fi ajuns scopul prin ridicarea acestei statui îl
făcuseră să rămână cele câteva ore în cea mai desăvârşită reculegere sufletească. De aci se vede cât ţinuse la Ion
Brătianu.
Tot aşa de mult l-a impresionat şi moartea lui Alexandru Lahovary, care-i fusese prieten în tinereţe. După
ce s-a înapoiat de la înmormântarea acestuia, copleşit de amintirea trecutului şi de durere, a vorbit nepoţilor săi
„cu glas înduioşat de vechile lor legături de prietenie1'. Intraseră amândoi odată în parlament şi fuseseră de multe
ori de aceeaşi părere în luptele pe care le duseseră pentru ridicarea neamului românesc.
Din iniţiativa şi cu stăruinţa lui Eugeniu Carada, studenţii români din Paris au bătut o medalie în cinstea
marelui prieten al României, ministrul Thiers, iar după moartea lui Ion Brătianu, pe când se afla la Berlin, a
bătut o medalie pentru a imortaliza persoana lui Brătianu. Pe una din părţi s-a trecut data naşterii şi a morţii lui
I.C. Brătianu, iar pe cealaltă anii cînd s-au petrecut cele mai mari evenimente la care acesta a luat parte:
1821,1848,1857,1866,1876,1881 şi 1891. (Romaşcanu: E. Carada).
Strânsa legătură dintre familia lui Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada se dovedeşte la fiece pas în vasta
corespondenţă zilnică pe care o întreţin membrii acestei familii.
Copiii lui Ion Brătianu erau aşa apropiaţi sufleteşte de Eugeniu Carada, încât ori de câte ori scriu părinţilor,
nu pierd din vedere să întrebe dacă „nenea Carada11 este sănătos şi „când are de gând să vină prin Paris11.
Iată, spre exemplu, pe Ionel - care se găseşte la studii în Franţa aflând de la un francez bine informat în
chestiuni financiare că la Paris se tratează „nişte afaceri de bursă la care în particular Banca Naţională ar putea
câştiga sume colosale, dacă ar veni imediat un director din Bucureşti 11 - gândindu-se la Eugeniu Carada şi
precizează că pentru o bună reuşită „ar trebui ca acel director să fie foarte obişnuit cu viaţa la Paris, să aibe
cunoştinţe printre ingineri şi o mulţime de alte însuşiri pe care Nenea Carada sigur le are“.
Tot la 18/30 Ian. 1884, feciorul cel mai mare al lui Ion C. Brătianu crede că ar fi momentul (pentru nenea
Carada) să-şi mai arate odată devotamentul către ţară şi către Bancă (al cărei director era), luându-şi
geamantanul şi debarcând la Rue de Grammont.
Când pleacă din consiliul de administraţie al drumului de fier (în urma unei prodigioase activităţi), Pia
Brătianu în scrisoarea către fiul său Ionel (25 Ian./6 Febr. 1884) îşi arată profunda sa părere de rău pentru
demisiune. „Nenea Carada şi-a dat demisia de la drumul de fier, fiind în neînţelegere cu d-1 Cantacuzino; nu te
bucura că pleacă aci, fiindcă la Bancă este stăpân. D-1 Carp îi recunoaşte capacitatea şi se supune cu religiune la
poveţele ce-i dă“, scrie tovarăşa de viaţă a lui Ion Brătianu; iar la 5/11 Martie acelaş an, însuşi Ion Brătianu într-
o scrisoare către fiul său Ionel spune - referindu-se la greutatea cu care se lăsase convins să primească a fi ales
Director la B.N.R.:
„D-1 Carada este bine acum şi Banca văd că-i place, fiindcă este stăpân. Numai de la căile ferate şi-a dat
demisiunea, căci doi cocoşi nu pot trăi într-o colivie."
Pretutindeni nedespărţiţi, Carada şi Ion Brătianu sunt prezenţi amândoi la incendiul Camerei deputaţilor,
care s-a întâmplat la 15/27 Martie 1885. „Arde Camera, scrie Pia I.C. Brătianu fratelui său Ionel la Paris, şi tata
cu nenea Carada sunt acolo împreună cu Vintilă (Brătianu). Ce nenorocire! Se zice că arde grozav, căci este de
lemn." Iar în postscriptul aceleiaşi scrisori precizează: „N-a ars decât fumoarul şi bufetul; nu este nimic stricat.
Tata şi nenea Carada s-au întors şi Camera nu a ars decât prin anticamera şi toate cele dinprejur".
Dar aprecierile „Piei mici" nu se mărginesc aci. Ele se repetă şi continuă. Cu ocazia vizitei la Bucureşti a
regelui Suediei, are loc revista trupelor, despre care Pia informează „stricto senso" pe fratele său Ionel: „Eri
(15/IV/1885) la 5 a fost revista şi tata era foarte supărat că n-am mers şi noi, căci la palat etajul de jos era gol de
tot. Prinţul Bulgariei a acompaniat pe rege până aici şi a plecat noaptea. Armata era splendită, după cum zicea
nenea Carada - şi tata. Dinu a defilat în triumf ca şef de tun, de aceea regretăm că nu am mers".
Când situaţia este încurcată, Eugeniu Carada, cu autoritarul lui prestigiu - va fi cel dintâi la care se va
recurge spre o clarificare, iar când membrii partidului nu se înţeleg, la Carada se va recurge pentru a media un
acord. „în acest moment este conflictul cu Câmpineanu, care caută fel de fel de pricini ca să iasă din minister,
comunică mama fiului ei la Paris la 3/15 Iunie 1885. Astăseară a venit aici furios (Câmpineanu), a montat pe
Carada că tata (Ion C. Brătianu, aşa îi spuneau atât mama, cât şi copiii săi) a dat misie politică lui Sturdza la
Berlin, fără ştirea lui. Carada a scris tatei să vie astăseară de la vie (de la Florica) în loc de mâine. Carada zice
(despre Câmpineanu) că nu mai revine asupra demisiei.11
Eugeniu Carada ţinea la copiii lui Ion Brătianu poate şi pentru că toţi crescuseră sub ochii lui, deoarece a
locuit mulţi ani în casa acestuia, poate şi pentru că şi copiii ţineau la el. Aceştia, când văd că nu vine la Paris aşa
cum promisese, întreabă prin scrisori care-i cauza. „Nenea Carada nu vorbeşte nimic de plecarea lui, anunţă Pia
I.C. Brătianu pe Ionel şi Dinu la Paris (8/20 Dc. 1885); aş dori mult s-o facă, să fie cu voi de sărbători. Negreşit,
ocupaţiile lui nu-i permit şi poate îi e greu să călătorească iarna, deşi este sănătos, dar nu mai este aşa de voinic
cum era altă dată. Boala cea din urmă l-a mai slăbit.11
La aceasta, Dinu revine şi insistă (la 9/21 Martie 1886) către mama sa: „Ne spui că nenea Carada nu s-a
decis încă; îndemnaţi-1 voi să vie mai iute“.
Nici Ion Brătianu nu pierde ocaziunea să spună ori de câte ori scrie fiilor săi, Ionel şi Dinu, că scrie de la
Florica unde este cu d. Carada (15/27 Mai 1886). Sau când N. Fleva - (care fusese Primar) a trebuit să
demisioneze şi să se retragă şi din partidul liberal din cauza unor conflicte - supărat pe Ion Brătianu şi Eugeniu
Carada că trebuiau să-l susţină şi mai departe a rămâne în fruntea comunei Bucureşti, se dedă la atacuri, copiii
comentează evenimentul aşa cum îl prinseseră: „Lipsa lui (Fleva) de popularitate i-a stins-o de tot omul de la
Primărie, cu toată activitatea lui, era foarte interesat şi nenea Carada cu tata trebuiau să-şi dea nişte silinţe
extraordinare să facă ca ceilalţi din consiliul comunal să nu-1 răstoarne", scrie la 21 Iunie 1886 Dinu Brătianu
fratelui său Ionel. „D-l Fleva strigă sus şi tare, cât se poate mai mult, rău de tata şi de nenea Carada. Mult rău nu
poate face cu purtarea lui, dar este păcat de un om de talent care a luat nişte căi atât de sucite şi care se pierde",
îşi dă cu părerea tânărul Dinu.
Prietenia lui Eugeniu Carada pentru Ion Brătianu şi familia sa nu era numai de frondă. Ea era sinceră şi se
manifesta ca atare în orice împrejurări. în ziua de 3/15 Sept. 1886 se încearcă un nou atentat asupra lui Ion
Brătianu, care era prim ministru. Pe când se înapoia de la un consiliu de miniştri, un oarecare Stoica Alexandru
a tras cu revolverul în el. Din fericire glontele „s-a turtit de o curea de fier pe care o purta peste haine", după
care a căzut prin pantalon în jos. Dinu scrie fratelui său Ionel, că cel mai profund impresionat a fost Eugeniu
Carada. „Nu-ţi poţi închipui ce impresie a făcut aceasta! Am avut bătăi de inimă toată noaptea. Lui nenea
Carada i se muiaseră picioarele şi Iorguleţu (Cantacuzino) a venit după masă aşa de emoţionat, încât îţi era milă
să-l vezi.“
De era unul dintre ei bolnav, celălalt alături lua parte la suferinţe cu toate fibrele fiinţei. „Nenea Carada a
rămas cu tata ca să nu-1 lase singur, fiindcă pe mine m-au pornit cu zorul, scrie Pia Brătianu feciorilor săi la
Paris. Tata are blândă şi nu poate ieşi din casă.“ Altă dată Vintilă întreabă când vine „Nenea Carada" (la Paris).
„Nu va mai mânca în Rue du 4 Septembre când va sosi, ci 34 Rue Mazarine. Desigur că va găsi bucatele noastre
mai bune ca cele de la restaurantul dumnealui." Până şi la Băi, în ţară, îl însoţeşte uneori. La Govora, mai ales;
singura staţiune balneo-climaterică din ţară care se potrivea şi boalei de care suferea şi pretenţiunilor lui
modeste.
Ducându-se la Paris, Eugeniu Carada are grije să lase gazdei banii necesari pentru copiii lui I.C. Brătianu, la
care ţinea ca la ochii din cap. Vintilă scrie la 27 Oct. 1887: „Spune mamei să ne trimită 100 lei, fiindcă d-na
Darras nu poate să ne dea pe cei lăsaţi de nenea Carada".
în schimb, când Eugeniu Carada se găseşte bolnav, Ion C. Brătianu găseşte şi momente de glume
usturătoare. „D-l Carada, scrie el la 22 Ian./3 Febr. 1888 celor trei fii ai săi aflaţi la Paris pentru studii (Ionel,
Dinu şi Vintilă), asemenea îl supără nişte buboae; singura speranţă este că se va scurge printr-însele toată
răutatea turcească."
Dacă din contră Carada nu este în ţară, Ion Brătianu îl doreşte. Ar împărţi greul activităţii politice cu el.
„Rău îmi pare, scrie Pia Brătianu la 17/29 Martie 1888, că nenea Carada nu este şi dânsul aici! Destulă politică.
Starea aceasta nu o poate duce mult timp. Banchetul a fost foarte frumos şi Beizadea (Prinţul Dimitrie Ghica) se
poartă rău, în mijlocul discursului tatei a ieşit din sală"... sau „înainte chiar de a fi primit depeşa lui nenea
Carada, mulţumiţi-i pentru ea; ghicisem de rândul acesta că Jupiter din culise fulgerase din nou".
Uneori, când au nevoie de bani, nenea Carada este cel mai indicat să se intereseze: „Sper c-aţi primit banii
pe luna Aprilie - scrie la 29 Martie 1888 mama către copiii săi Ionel, Dinu şi Vintilă - ce v-a pornit nenea
Carada îndată după sosirea sa aici. Vă voi trimite şi eu", termină mama îngrijorată.
Se ştie că Eugeniu Carada între 1 Mai şi 1 Iulie 1888 a fost la Paris pentru a supraveghea imprimarea
biletelor ipotecare despre care am mai vorbit. Ion Brătianu îi scrie lui Carada prin feciorii săi cari trebuiau să-i
mâneze corespondenţa la d. Eiffel, unde locuia. „Am fost azi la d. Eiffel să remit scrisoarea lui nenea Carada,
anunţă descărcat de orice obligaţie Ionel la 26 Mai 1888. Cum dormea la orele 2, nu l-am putut vedea. Deşi mă
silesc să fac o cursă inutilă, am fost totuşi mulţumit, căci am o dovadă că nu poţi fi inginer cu adevărat strălucit
(aluzie la Eugeniu Carada, care inventase procedeul de a imprima filigranele hârtiei monedă) - fără să fii
somnoros. I-am lăsat scrisoarea şi mâine dimineaţă am să mă duc să-l văd la ateliere, unde am aflat că e până la
11 ore“.
Vintilă scrie lui Ionel care se afla în ţară (15/27 Ianuarie 1890) că a primit „două invitaţii la nunta fetei lui
Eiffel, pentru nenea Carada şi pentru tine (adică pt. Ionel). Vi le-am trimis ca să-i trimiţi cărţi de vizită, că de
venit nu cred că puteţi veni“.
Nici alegerea lui Carada la B.N.R. nu-i trecută cu vederea de Mariuţa Brătianu (mama poetului Ion Pillat),
căci la 23 Febr./7 Martie 1890 anunţă triumfătoare pe Vintilă: „Eri a fost alegerea la Bancă; ciocoii
(conservatorii, nota Răutu) erau siguri de reuşită, de aceea n-au făcut niciun scandal şi la sfârşit s-au strecurat cu
urechile pleoştite şi cu coada între picioare. Lupta a fost mare şi nenea Carada a avut 90 voturi peste şi nenea
Stătescu 50 (Eugen Stătescu, fostul ministru de justiţie, nota Răutu); dacă se deplasau câteva voci, se isprăvea
comedia. Suntem toţi bucuraţi mai cu seamă şi după isbânda de la Craiova la Colegiul întâi“.
„Aseară s-a logodit Mariuţa, anunţă bucuroasă Pia Brătianu pe Dinu şi Vintilă la 28 Martie acelaş an, au
schimbat inelele. Au fost amicii cei mai de aproape: nenea Carada, nenea Stătescu cu Bibişoi (copilul acestuia),
Gogu.“
Intimitatea dintre Eugeniu Carada şi copiii lui Ion Brătianu nu se mărgineşte numai cât aceştia sunt mici, ea
se menţine aceeaşi tot timpul, chiar după ce aceştia devin oameni în toată firea. La 25 Dec. 1890, Carada a
plecat cu toţi câţi se mai aflau acasă, cu Moş ajunul pe la vecini. Aşa anunţă Sabina (Dr. Cantacuzino) pe Dinu
la Paris: „Ca de obiceiu am strigat la Moş Ajun. Nenea Carada, Mariuţa şi cu mine sosiserăm cu pachetele
noastre respective, astfel că recolta a fost fructuoasă. Ionică (Ion Pillat, soţul Mariuţei) era cam scandalizat de
acest obicei de milogeală, dar cum se scandalizează cam des, l-am luat cu zorul şi l-am pus şi pe el să strige, de-
am plecat acasă cu sania plină, că nu puteam duce tot în braţe“.
Ion C. Brătianu avea obiceiul fumatului. Era un fumător pasionat. Odată răceşte la o întrunire şi se
îmbolnăveşte rămânând după aceea cu un fel de tuse. Carada îi spune: „Ce bine ar fi dacă te-ai lăsa de fumat!...
Ştii ce, ia să nu mai fumezi!... Lasă-te de tutun că nu-ţi face bine“.
Brătianu, după câtva timp, când se ’ntoarce de la Florica, vesel întreabă pe Carada: ,Nu observi nimic la
mine? - Nu! îi răspunde acesta oarecum mirat. - Nu mai tuşesc! M-am lăsat de tutun. De-acum adio fumat. Ştii
că mă simt mult mai bine fără el?!?“...
Şi cel dintâi care se bucura mai mult era Eugeniu Carada, care avea satisfacţia că şi aci fusese ascultat.
Aşa se ’nţelegeau aceşti doi oameni...
IX
MOARTEA
LUI EUGENIU CARADA
în tinereţe, Eugeniu Carada fusese bărbat bine legat, de statură potrivită, ochi mari, căprui. Purta o barbă
mare, neagră, bine îngrijită; îmbrăcat cu mult gust, Carada lăsa totdeauna o impresie frumoasă. Necăsătorit - din
motive pe care le-am arătat în altă parte, a trăit simplu, modest, fără sgomot în jurul său.
în afară de preocupările zilnice - care nu-i dădeau prea multă libertate, el găsea timpul necesar să se
preocupe şi de opere de binefacere ori să întreţină corespondenţă cu prietenii din ţară şi streinătate, de care se
servea de câte ori erau interesele ţării în joc. Bolnav, de pe patul de suferinţe, a scris - ultima lui scrisoare -
marelui naţionalist ardelean Theodor Mihaly, şeful grupării române din Parlamentul ungar din Budapesta,
îndemnându-1 la luptă şi prevăzându-i împlinirea dorinţei tuturor românilor.
„Citea multe cărţi şi reviste ştiinţifice, literare ori de medicină, ne spune d. Mariu Theodorian-Carada. Era
îndemânatec şi avea aptitudini pentru mecanică. Chiar în timpul boalei care l-a răpus, a reparat o pendulă şi a
dres soneria electrică, singur, ca să-i treacă de urât“.
îi plăcea să cerceteze stelele de pe cer; pentru aceasta îşi procurase un aparat pe care l-a dăruit apoi
Observatorului astronomic de la Filaret.
De asemena era un admirator al frumuseţilor naturii. Numeroase sunt excursiunile pe care le-a făcut fie
singur, fie în tovărăşia mamei sau surorilor sale în munţii ţării noastre.
A închis ochii în seara zilei de 12 Februarie 1910, după 74 de ani de luptă continuă cu toate ale vieţii
pământeşti. „A dat morţii la şaptezeci şi patru de ani, o luptă pe care puţini ar fi în stare s-o dea, scrie la moartea
lui, d. prof. Nicolae Iorga. Fără voie a părăsit lumea, în care până la urmă a stat în rândurile dintâi ale muncii. Şi
ca să-şi răsbune, a lăsat un loc care va rămâne vecinie gol, căci nu se va găsi, într-o lume care gustă viaţa cu
patimă, un urmaş al virtuţilor sale de simplicitate, renunţare, credinţă şi hărnicie."
înmormântat la Craiova, oraşul unde a văzut lumina vieţii, lângă părinţii şi fraţii săi, Eugeniu Carada îşi
doarme somnul de veci liniştit că nu şi-a irosit viaţa zadarnic. Mormântul îi este acoperit de o placă de piatră pe
care a fost săpat semnul „Crucea trecerii Dunării", unica decoraţie ce a primit, iar memoria îi este veşnic
prezentă prin actele mari pe care le-a săvârşit în viaţă.
* *

Pentru a ne forma o idee despre felul de a gândi, concepe şi scrie al lui Eugeniu Carada, într-o vreme când
limba literară românească era încă la începuturile ei, tinzând spre o limpezire conformă cu spiritul de creaţie al
neamului nostru - dăm, în paginile ce urmează, o parte din articolele lui Carada, publicate în ziarele acelor
vremi...
NEMULŢUMIREA RUSIEI1
Aflăm că d. Bălăcianu, representantul guvernului nostru a fost primit în audienţă de împăratul Napoleon. în
împrejurările actuale, aceasta este o dovadă din cele mai eclatante despre hotărârea guvernului francez, de a ne
susţine necurmat şi cu fermitate, ori de câte ori vom manifesta că trăim, vom proba că existăm.
Dar pe când guvernul francez ne dă asemenea dovezi de simaptia sa; pe când presa franceză aproape în
unanimitate şi chiar ziarele devotate politicei austriace apără cu convingere voturile emise de naţiunea română în
atâtea rânduri, şi proclamate definitive la 11 Februarie, presa muscălească nu încetează de a ne ataca cu violenţă
şi a cere să se ia în privinţa României tot felul de măsuri contrarii autonomiei noastre. Alaltăeri jurnalul de
Petersburg, ieri gazeta de Moscova, astăzi Nordul şi Invalidul rus. Acest din urmă ziar atacă unirea cu
neîmpăcată înverşunare. Asigură că ea nu este dorită nici de românii de dincoace, nici de cei de dincolo de
Milcov, şi cere ca să se consulte ambele părţi separate asupra acestei chestiuni. Plenipotenţiarii puterilor garante
să ia măsuri ca expresiunea voinţii poporane să nu fie împiedicată de nici o intrigă; pentru ca astfel dorinţele
naţiunii să fie conciliate de conferinţă cu drepturii existente şi cu interesele legitime ale Europei. Invalidul
adaugă că Rusia nu se opune la sfărâmarea tratatului de la Paris, cu condiţiunea ca soarta principatelor să fie
consolidată şi să nu li se impue o organizaţie incompatibilă cu interesele ei (unirea). „Exemplul Greciei, zice
terminând Invalidul, atestă într-un mod elocinte că un rol politic mai mult sau mai puţin frumos nu este încă
gajul unei stări înfloritoare, la care trebuie să aspire toate popoarele creştine din orient."
Dar care să fie oare condiţiunea unei asemenea stări? Invalidul rus nu o spune. Este oare prea anevoie a o
ghici? Un trecut de atâtea zecimi de ani, şi rolul ce a jucat Rusia în privinţa noastră, nu ne spune destul la ce
voeşte ca să aspirăm, să aspire toate popoarele creştine ale orientului? - Apoi înverşunarea cu care ea loveşte
unirea, adică voinţa poporului român, chemarea ce face la nişte măsuri ce ar trebui să se ia de către
plenipotenţiarii Europei, pentru direcţiunea ce ar fi a se da unei consultări a naţiunii, nu arată curat unde tinde
dânsa? Guvernul proclamat la 11 Februarie dă spasmuri nervoase Rusiei; ea ar voi să-l vază răsturnat la pământ.
Pentru aceasta toate mijloacele sunt bune, intrigă înăuntru, intrigă în afară. Atitudinea Rusiei însă, uneltirile ei
chiar, ar trebui să ne arate limpede calea ce trebuie s-o urmăm. Ea ar trebui să ne dea vârtoşia care pare că ne
cam lipseşte, să ne facă a înţelege că a proceda vânjos şi repede este nu numai o datorie, dar o chestiune de
existenţă.
Convocarea imediată a unei constituante, care e chemată astăzi şi în deplină libertate, va avea o înzecită
autoritate să pună capăt tuturor încercărilor ostile, tuturor ambiţiunilor meschine, organizarea imediată a
miliţiilor şi a gardelor naţionale, sunt scutul ce trebuie să opunem ingerinţelor streine, caimacamilor şi
comisarilor de tot soiul.
ÎN FAŢA INTRIGILOR RUSE1
Pe când în afară inimicii pierd orice speranţă de a putea opri reconstituirea unei Românii puternice, ei nu
ostenesc lucrând, intrigând în ţara noastră chiar, ba încă îşi concentrară toate puterile aci, căci numai în
desbinarea, aţâţarea urilor şi pasiunilor, mai speră reuşită pentru scopurile lor. Acţiunea lor, şi cea mai
stăruitoare, este peste Milcov.
Pe când acei străini caută şi găsesc aci agenţi dispuşi a-i servi printre amicii şi devotaţii fostului guvern; pe
când aceştia folosesc toate mijloacele spre a face să se crează că ar fi o mişcare separatistă în ţară; pe când nişte
foşti concesionari ai regimului căzut (cari împărţiau între dânşii milioanele ce se luau de pe ţară şi astăzi se văd
loviţi în mişeleştile lor industrii), pe când aceştia se agită, strigă, fac sgomot spre a lăsa să se creadă că sunt
foarte numeroşi, eacă-tă care este în Rusia ideea despre rolul ce ar trebui să-l joace guvernul rus în chestiunea
noastră.
„în chestiunea principatelor dunărene, zice ziarul semi-oficial rus Golos, Rusia n-are decât trei drumuri a
urma: 1) sau va ţine cu Turcia şi în acest caz instrucţiunile ce trebuiesc generalului Ignatiev cată să fie identice
cu cele trimise de guvernul englez ambasadorului lui. O asemenea conduită însă ar fi nu numai foarte neplăcută
pentru Rusia, dar ar mai dovedi că toate tulburările, toate crizele orientului n-au contribuit cu nimic la
soluţionarea chestiunei, pentru că această soluţiune este încă pendinte şi împiedicată de statu-quo; 2) sau Rusia
s-ar izola, adică n-ar urma în un chip decisiv şi prin aceasta ar facilita soluţionarea chestiunii austro-prusiană,
ceea ce nu intră deloc în calculele politicii ruse, sau în fine: 3) ea va voi să aibă de scop propriul său interes,
adică întinderea hotarelor sale, necesitate absolută de a uni într-un singur corp pe toţi creştinii supuşi
dominaţiunii turceşti. în acest caz unirea principatelor dunărene cu Serbia i-ar fi foarte folositoare. - După
opiniunea noastră combinaţia din urmă ar fi cea mai raţională, cea mai practică şi cea mai favorabilă pentru
Rusia, căci, în adevăr este timpul să avem îndurare de acele nefericite părţi de la miazăzi ce sunt chinuite fără
încetare de lupte nesfârşite şi ce sufăr periodice crize îngrozitoare. Drept orice recompensă pentru atâtea opintiri,
acestea n-au putut dobândi de la puterile europene decât menţinerea unui statu-quo ce le-a devenit sarcina cea
mai grea ce li s-ar putea impune."
Astfel dar întinderea hotarelor Rusiei, modificarea statului-quo în provinciile de la miazăzi (Bulgaria,
Serbia, Herzegovina etc.), eacă ţinta, eacă scopul naţional ce ziarele semioficiale ruse declară că trebuie să aibă
o politică rusească demnă şi serioasă.
Spre a ajunge la acest scop, trebuieşte ca în părţile acelea spre cari hotarele Rusiei caută să se întinză, să se
facă dezordini, turburări, neliniştiri. Cine vrea să prindă mai cu siguranţă peştele, turbură mai întâiu apa. Numai
acesta este şi scopul agitatorilor antiunionişti. Agenţi ai străinului ei lucrează pentru vinderea, pentru dispariţia
ţării lor, căci nu poate fi român sincer care să nu înţeleagă desunirea astăzi, despărţirea în două a României
înseamnă omorârea ei, aruncarea ei în braţele muscalilor.
Principele străin îl vom avea. Unirea este voinţa ţării întregi. Este faptul care cimentează însăşi temelia
statului român. A lucra contra unirii este a lucra contra patriei, adică a o trăda. Legile ţării prevăd şi pedepsesc
aspru trădarea. Nu vom cere însă contra nenorociţilor ce s-ar face culpabili de o asemenea culpă severitatea
legilor. înfierarea publică va fi pedeapsa lor.
Datoria administraţiunii este de a urmări, de a denunţa şi de a face cunoscute aceste crime, pe oriunde s-ar
produce. Trecerea sub tăcere a unor asemenea fapte, slăbiciunea aplicării sancţiunilor, ar semăna cu o aprobare
dacă nu cu o complicitate pozitivă la ele. Guvernul trebuie deci să cumpănească bine şi să nu uite de
răspunderea ce are în faţa ţării şi a lumii.
CAROL I1
Astăzi, în ziua sărbătoarei „Isvorului tămăduirii", naţiunea română este chemată, prin vocea guvernului de
la 11 Februarie, să procedeze la votarea Domnitorului ce are a se sui pe tronul ţării.
Carol I face parte din familia imperială a Franciei, cu care este legat prin Beauharnais şi Murat, şi din
familia regală a Prusiei, în care reprezintă elementul liberal, lupta contra tendinţelor despotice ale Bismarckilor
de tot felul.
Tatăl său, principe suveran în Germania, după revoluţiunea din 1848, atunci când unitatea germană prin
unirea cu Prusia era la ordinea zilei, renunţă la suveranitatea sa şi fu cel dintâiu a depune coroana, spre a se
îndeplini voinţa naţională, spre a se face Germania una. Mai târziu, preşedinte al consiliului de miniştri în
Prusia, luptă timp de patru ani pentru a realiza dorinţele naţiunii, a stabili libertatea şi dreptatea.
în ziua când tendinţele contrarii începură a se produce, el îşi dete demi- siunea, se retrase, pentru a se pune
în rândurile mişcării liberale şi a lucra spre stăvilirea oricăror cercări anti-liberale.
Carol I va veni dar în România având tradiţiuni liberale, o educaţiune liberală, simţimântul datoriei.
Pe lângă aceste principale însuşiri, el ne va aduce o putere mare prin relaţiunile sale de familie.
Votarea poporului începe mâine la 2 Aprilie.
Numirea unui principe care să ia îndată frâiele guvernului în mână, şi să pună astfel capăt tuturor intrigilor
şi uneltirilor inamice, este o chestiune de cea mai mare însemnătate pentru România. - De votul ce vom da,
atârnă viitorul ţării. Procedând la exprimarea voinţii noastre cu dârzenie, fără şovăire, cu unanimitate, vom arăta
că voim a trăi, şi cu proclamarea votului nostru se va afirma fiinţa patriei române.
Astăzi este sărbătoarea vindecării de rele. Votul se sfârşeşte în ziua de 8 Aprilie. Principele Carol împlineşte
în acea zi vârsta de 27 ani. Fie ca aceste augure să anunţe deplina mântuire, deplina însănătoşire a României!
Actele guvernului, ce le publicăm mai la vale, vorbesc naţiunii, îi spun însemnătatea votului ce are a da,
consecinţele lui. Acum este rândul ţării a vorbi. Vorbească dar în deplină deslegare, în deplină libertate şi
cunoştinţă de sine.
De hotărârea naţiunii atârnă soarta ţării. Poporul român are a declara în aceste zile dacă voeşte ca patria
română să fie una tare şi independentă; sau o voeşte slabă, desbinată, trunchiată, cum vor să o facă inimicii
naţionalităţii noastre, din năuntru şi din afară.
MÂNA RUSIEI1
Depeşile din toată România anunţă că votul pentru Carol I este aproape unanim. Vreo opt sute mii s-au
pronunţat pentru. Până diseară credem că vom cunoaşte rezultatul definitiv. în Iaşi, unde reacţiunea străină a
împins desperarea până la o vărsare de sânge pe care o ştia nefolositoare în întru, dar care spera că va aduce
complicaţii din afară, în Iaşi, lumea este mai grăbită decât ori unde a-şi da votul său pentru unitatea patriei,
pentru principele Carol I, şi a înfiera prin libera manifestare a voinţei sale sincere, pe acei ce s-au cercat a
compromite numele său.
Liniştea ce a urmat după acea nenorocită şi criminală cercare a străinului, unanimitatea şi constanţia naţiunii
în voturile adunărilor Ad-hoc fac pe inimicii revoluţiunii din 11 Februarie să spumege de mânie.
Rusia dă îmboldiri la Constantinopole, şi depeşile, oficiale, necifrate de astă dată circulă între Stambul şi
Petersburg, fie spre a vorbi de gravitatea ce atribuiesc situaţiunii, fie spre a respinge orice complicitate în
afacerea de la Iaşi.
Dar, dacă n-a fost complicitate, pentru ce knezii muscăleşti au venit din Rusia într-adins pentru a lucra
contra unirii, în chiar momentul când presa guvernului rus declară că moldovenii n-ar fi voind unirea, şi că au
cele mai mari simpatii pentru Rusia, ale cărei invasiuni ar fi lăsat între ei suveniri neşterse?
Dacă nu era complicitate, pentru ce consulul rus, deşi era de notorietate publică că supuşii săi se agitau
contra instituţiunilor ţărei, de ce n-a făcut nimic spre a împiedica nişte cercări criminale făcute de ai săi? Pentru
ce a aşteptat ca d. Ştefan Golescu să fie silit a-i face cunoscute oficial uneltirile supuşilor ruşi, şi atunci, în loc
de-a merge să-şi facă datoria, adică să oprească, chiar cu pericolul vieţii sale, pe kneaz şi lipovanii muscali d-a
împinge la răscoală şi la vărsare de sânge, a stat acasă nemişcat? Nu înţelegea oare, reprezentantul Rusiei, că
participarea unui mare număr de Ruşi, participare cunoscută dinainte, compromitea guvernul său?
De nu era complicitate, cum se face apoi că fraţii Moruzi găsiră cu atâta înlesnire adăpost pe pământul
rusesc? Cum se face că Rusia transmite prin telegraful nostru românesc depeşi necifrate, în care, denegând
complicitatea, are aerul d-a face ameninţări guvernului român, în loc de a blama cu energie pe kneaz sau
lipovenii lui? - N-ar zice cineva că acele depeşi necifrate, cari nu sunt în obiceiul guvernelor pentru comunicări
politice - au un scop? N-ar părea că ele sunt menite să dea curaj unora, pe când ar voi să intimideze pe alţii? Şi
când aceşti alţii sunt tocmai guvernul ţării, marea majoritate a naţiunii, nu s-ar da oare loc la bănuiala că cei
indirect încurajaţi sunt cei ce lucrează contra ţării?
Şi apoi de nu era complicitate, cum se face că programa răscoalei kneazo-lipovane din Iaşi este tocmai
programa pusă de ziarele guvernului rusesc? Cum se face că ea nu găsi spre a o executa alţi capi decât muscali şi
oameni veniţi din ţara muscălească?
Eacă ce ne întrebăm.
Dar, fie mâna Rusiei astfel amestecată în cât să nu mai poată tăgădui, sau astfel în cât să poată respinge
răspunderea, faptul s-a făcut şi consecinţele ce era menit a produce sunt fără nici o îndoială acele dorite de
Rusia. Aci este totul. Aci este cheia afacerii din Iaşi.
După aceasta vin ameninţările; ameninţările sunt tactica celor ce se simt slabi. Naţiunea română, tare în
voinţa ei, nu se teme de ele. Ea nu ameninţă pe nimeni. Dar în ziua când s-ar atinge autonomia ei, în ziua când
pământul său s-ar călca, ea nu va ameninţa la rândul ei, dar va răspunde prin fapte, şi unitatea patriei nu va putea
fi immolată decât pe cadravrele a mii de români. A trecut timpul în care ameninţările Rusiei făceau să tremure
guvernul românesc. A trecut timpul în care un Cuza ucidea pe luptătorii independenţei polone ca să placă
maiestăţii sale ţarului. Astăzi armata românească, tot românul nu va mai lupta decât contra acelor ce vor călca
ţara ca inimici. Şi contra acestora, nici un sacrificiu nu va fi prea mare, nici o osteneală nu va fi simţită, nici o
picătură de sânge nu va fi cruţată.
Pe când pretutindeni inteligenţă, comerţ, junime, popor se pronunţă pentru Carol I, se văd încă vreo câţiva
oameni cari susţin ideea de principe pământean. O convingere sinceră înţelegem şi o respectăm, chiar când este
contrarie celei noastre. Dar dacă o convingere este sinceră, când un om vine să combată o idee care se pune
înainte cu toate elementele necesarii spre a deveni fapt, trebue, ni se pare, el însuşi să prezinte ideea contrarie în
aceleaşi condiţiuni. Partida democratică, întrunită în această privinţă cu toate celelalte partide, cu voinţa naţiunii
întregi, a suţinut şi susţine un principe dintr-o familie apuseană domnitoare, şi susţine aceasta într-un mod
positiv, adică punând înainte chiar persoana care se va sui pe tronul României. Ei bine, ca noi facă şi cei de altă
idee, arete-ne persoana, candidatul lor, care să poată fi primit de toată naţiunea, care să prezinte garanţiile
trebuincioase de moralitate, de autoritate, de stabilitate. Să spuie înainte acel candidat dacă îl au, dacă nu roşesc
de dânsul, şi atunci naţiunea să judece şi să hotărască. Se înţelege că acel candidat nu este şi nu poate face parte
din 11 Februarie, căci acestea sunt pentru ideea reprezentată de Carol I şi nu pot prin urmare da candidaţi unei
idei contrarie. Vorbim, în ce priveşte partida democratică, în care avem onoarea de a fi, declarăm că ea a lucrat
şi va lucra totdeauna la lumină şi cu faţa descoperită, că n-a autorizat şi nu va autoriza niciodată pe nimeni a se
servi cu numele vre-unuia din membrii săi pentru o acţiune contrarie aceleia în serviciul căreia ea a pus toate
puterile sale. Şi fiindcă am luat un angajament, l-am ţinut totdeauna şi cu orice risc, invităm pe adversarii noştri
de astăzi să facă şi ei tot astfel. Să spuie, curat şi neted, ce vor, şi cu ce mijloace de realizare; fără aceasta vom fi
în drept a le bănui sinceritatea şi că fug de aşezarea unei stări de lucruri normale, spre a putea satisface nişte
ambiţiuni ruşinoase, nişte scopuri vătămătoare intereselor ţării.
CAROL I VA VENI1
Stăruinţa românilor în voinţa lor îl va aduce pe tronul ţării, va sili pe Puteri a-1 recunoaşte.
Aceasta este credinţa noastră, şi afirmăm că aşa se va întâmpla, din momentul ce toţi românii vor avea
această convingere nestrămutată, înrădăcinată într-înşii.

A trecut timpul când popoarele se tratau ca nişte turme. Astăzi voinţa chiar a celui mai mic este şi rămâne
respectată, dacă el va şti nu numai cum să o manifesteze, dar să stărue necontenit şi fără şovăire într-însa.
Micile state ale Italiei medii, Toscana, Parma etc., impuseră voinţa lor Europei întregi. Ele aveau fericirea
de a avea în capul lor, spre a le readuce pe calea naţională, un guvern provizoriu preşezut de baronul Ricasoli,
care declară agenţilor puterilor că acele state voesc a se uni cu Italia şi că nici o putere omenească nu le va opri
de a o face. Trimiteţi, le zicea acel guvern, oştiri străine, ucideţi o poporaţiune ce voeşte a trăi, înecaţi în sânge
voinţa ei, căci numai pe cadavrul său veţi putea restabili separarea, numai pe ruina de la palat până la colibă, veţi
putea ridica iarăşi tronuri pe care să se aşeze domnitorii goniţi de naţiune, copiii, rudele şi asociaţii lor.
Puterile străine deteră note peste note, făcură ameninţări peste ameninţări, Franţa însăşi, amica Italiei, amica
tuturor cauzelor bazate pe o idee mare, Franţa însăşi, ca să nu aibă aerul de a încuraja revoluţiunea şi sfărâmarea
tratatelor se învoi să adere la acele note şi ameninţări. - Ce făcu însă Italia medie? Se sperie ea de apostrofările
diplomaţiei? Schimbă ea o linie din programa ce adoptase? - Nu! Tare prin voinţa ei, tare prin hotărârea de a
apăra cu orice preţ dreptul său ea declară că va menţine guvernul provizoriu, care va guverna în numele regelui
ce voia a-şi da, în numele Italiei una şi nedespărţită, până ce puterile europene vor fi nevoite a se înclina înaintea
voinţei naţionale. - Chi dura, vince! Cine stăruie, învinge. Italia stărui, dură şi învinse. Unirea se voise, ea se
realiză, regele ce-şi alesese se proclamă rege al Italiei una.
Astfel proced cei tari, cei cu viaţă într-înşii.
Carol I va veni. Căci naţiunea română o voieşte şi stăruie în voinţa ei.
Inimicii naţionalităţii noastre, cearcă şi vor cerca tot spre a împiedica desvoltarea ei, întărirea ei. Bătuţi pe
tărâmul interior, atât prin votul unanim al naţiunii, cât şi prin căderea criminalei întreprinderi străine din Iaşi şi
lipsa complectă de răsunet ce ea a găsit în inimile române, ei reîntorc ochii spre diplomaţie. în acel câmp închis
vor pune toate putinţele lor pentru a împiedica avântul naţiunii noastre, realizarea dorinţeilor ei. Deja atitudinea
lor se presimte, scopurile lor se dau pe faţă. Ziarele lor spun că, înainte de a putea primi Carol I coroana, trebuie
neapărat ca ţara să fie pusă într-o stare normală (supusă lor, cu alte cuvinte), să-şi dea pentru un scurt timp un
domnitor pământean, pentru un an, doi sau trei, sub care naţiunea să aibă a-şi manifesta dorinţele ei în privirea
principelui dintr-o dinastie apuseană. în îngrijirea ei pentru iubitele sale ţărişoare, Principatele unite, Rusia ar
merge pân-a primi chiar republica, numai să nu auză mai mult vorbindu-se de Carol I, nici de guvernul eşit din
revoluţiunea din 11 Februarie, care guvernează astăzi în numele domnitorului votat de naţiune, dar care, fireşte,
prin proclamarea unui nou fel de regim politic, va trebui a fi schimbat. Sub acea republică patronată de
maiestatea sa rusească, se va consulta din nou naţiunea. - Austria este mai îndărătnică; ea ţine la domnitori şi
caimacami pământeni. Ea pune
înainte chiar un nume, şi negreştit un nume care trebuie să fie lăsat suveniri neşterse şi iubite, în ţară: numele de
Bibescu. Avem convingerea că membrii acestei familii se vor grăbi a protesta, spre a nu lăsa să se bănuiască
ceva rău, şi antinaţional despre dânşii. - Ei se vor grăbi să declare că ţara având votul său dat lui Carol I, cel ce
s-ar pune contra voinţei sale, cel ce ar primi ca numele său să servească la lucrare de asemenea natură, ar comite
o trădare. Nici un român - dacă este român - n-ar putea primi să servească la asemenea intrigi dăunătoare patriei,
şi cei ce ar primi, îi putem asigura, ar fi huiduiţi şi înfieraţi pretutindeni. Ei nu ar putea întemeia nimic, decât
răzimaţi pe baionete străine.
Aceasta o ştiu foarte bine inimicii României. Şi tocmai fiindcă o ştiu, vor împinge la tot ce va putea provoca
revolta simţimântului naţional, luptă, care, speră ei, ar putea să le dea pretexţ de intervenire, de invadare.
Mai este oare în ţara noastră un singur om care să voiască invaziunea? Nu credem cu putinţă. Toţi vor face
totul spre a o înlătura.
Am spus care a fost atitudinea Franţei în chestiunea Italiei. Sigură de nestrămutarea italienilor în voinţa lor,
ea a mers până a se învoi la note ameninţătoare, la somaţiuni la care se credea obligată prin formele şi regulele
diplomatice. Dar când Italia stărui, înfăptui, Franţa aplaudă, Franţa fu fericită. Ea fusese ghicită.
Pătrunderea, ghicirea joacă un rol mare în politică. De la ea atârnă adesea soarta întreagă a unei ţări.
Să presupunem, ceea ce nu ar fi cu putinţă, că puterile europene, chiar acelea ce s-au declarat neted pentru
noi (Franţa, Englitera, Italia, Prusia) ar primi să facă un nou act de curtezie către celelelate puteri, să ne supuie la
o nouă cercare. Să ne închipuim că ele s-ar învoi a ne propune numirea unui domnitor sau unui caimacam
pământean pe doi-trei ani, astăzi când noi avem un guvern al nostru, când ne-am ales domnitorul definitiv.
Ce va face naţiunea atunci?
Este oare un singur român care să mai caute răspunsul? Nu-1 A ite fiecare în inima sa? Nu s-ar traduce el
îndată prin roşaţa de indigo ^e ne-ar cuprinde fruntea, cu o asemenea propunere, care tinde a ne 1 atjocori, a ne
degrada noi înşine?
Este oare unul singur, fie chiar din cei patronaţi de Rusia şi Austria, care nu ar răspunde ca Ricasoli: -
Trimiteţi oştiri străine, trimiteţi tunuri şi baionete, spre a ne impune caimacamii voştri. Noi ne-am ales
domnitorul, avem guvernul nostru ce lucrează în numele său. Vom menţine. Vom stărui. Vom dura. Vom birui!
Şi vom birui. Italia este aci, care ne-o spune. Istoria lumii întregi, istoria ţării noastre chiar este aci care ne-o
spune.
Să menţinem dar, să stăruim şi vom avea. Să nu ne îngrijim de urzirile diplomaţiei. Ele sunt neputincioae în
faţa celor tari, nu prin numărul, ci prin hotărârea lor.
Italieni ai orientului, să facem ca italienii Toscanei şi România va fi. Principele Carol I va veni. Europa ne
va recunoaşte şi caimacamii străinului, ruşi şi austriaci, se vor întoarce a plânge, cu Cuziştii şi Moruziştii,
iluziile pierdute.
Aniversarea naşterii Principelui domnitor a dat ocaziune eri la o nouă manifestare a voinţei ţării. Mii de
cărţi s-au depus pentru Carol I. Doamnele române au luat parte la această manifestare, aducând pe lângă cărţile
lor de vizită mănunchie de flori. - Un mare număr de cetăţeni au iluminat casele lor.
Tot eri s-a încheiat şi votul pentru alegerea domnitorului. Nu cunoaştem rezultatul din toată ţara. în
Bucureşti, 23.779 de voturi s-au pronunţat pentru şi 5 voturi contra1. Libertatea întrunirilor, libertatea deplină,
nelimitată a presei, au înconjurat cu garanţiile lor exprimarea opiniunii publice. Nici un agent al poliţiei n-a luat
parte la operaţiunea votării. Cetăţenii singuri au fost însărcinaţi cu această lucrare. Conştiinţa publică este aci
spre a mărturisi dacă ce spuneam este sau nu exact.
Domnitorul este ales.
Acum spre Constituantă trebuie să întoarcem toate îngrijirile noastre. Alegerile ei, care au început astăzi,
trebuie să facă obiectul preocupărilor noastre. Am spus care este rolul ei. Primarul Bucureştilor 77 78 îl spune
astăzi din nou şi mai bine, într-o proclamaţiune ce o publicăm mai la vale. Fie ca ea să lumineze mintea şi inima
tuturor alegătorilor.
Inimicii revoluţiunii din 11 Februarie n-au cruţat nici un mijloc de a falşifica ideea sa, de a amăgi lumea
asupra scopurilor ei. Spre acest sfârşit, ei au răspândit sgomotul că ar fi a se lua înapoi pământurile recunoscute
ca proprietatea sătenilor. Proclamaţiunea guvernului, ce o publicăm mai jos, le răspunde cu claritate, cu energie.
Ea dejoacă uneltirile lor.
FĂRĂ LIBERTATE NIMIC STABIL79
Dăm astăzi loc în ziar cuvintelor pronunţate la diferite recepţiuni ale măriei sale domnitorului românilor.

77 Rezultatul definitiv al plebiscitului a fost:

Votanţi: 686.193 Pentru Carol I: 685.968 Contra: 224
78 Dumitru Brătianu.
79 „Românul" din 13 Mai 1866.
 Trebuie ca toţi românii să le cunoască, să simtă bine cugetarea de viaţă ce le inspiră, şi că trebuie să
răspundem cu toţii din toate puterile noastre la ceea ce aşteaptă de la noi Carol I şi Europa. „Aveţi încredere în
mine, zice domnitorul României, precum am şi eu în voi. Sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul.
Consideraţi-mă ca întâiul cetăţean. Sper că-mi va fi dat, cu un întreg devotament, a asigura nouei mele patrii o
existenţă fericită şi demnă de trecutul ei.“
Să cugetăm bine la aceste cuvinte înseninătoare. Să ne aducem aminte drepturile şi datoriile noastre. Şi
atunci ţara noastră va putea merge înainte cu paşi repezi şi siguri.
Astăzi armata românească a făcut jurământul de credinţă către domnitor. Ea era rânduită în ordine de bătălie
pe câmpia Cotrocenilor. Măria Sa a sosit în uniformă de general, călare, însoţit de statul major; a ascultat oficiul
bisericesc. După aceasta s-a pronunţat formula jurământului, şi domnitorul, după ce a rostit câteva cuvinte
conform împrejurării, a fost salutat de aclamaţiunile entuziaste ale armatei.
Măria Sa s-a întors apoi la palat.
Conform datinelor constituţionale, ministerul, îndată după sosirea Măriei Sale şi luarea cârmei de către
domnitor, a depus demisiunea sa. D. Lascăr Catargiu, locotenent domnesc, a compus noul minister, a cărui
constituire o dăm mai jos. Compus din elementele cari au contribuit la revoluţiunea ce a adus starea de astăzi a
lucurilor, noul minister are o sarcină înaltă de îndeplinit. Sperăm că va avea şi energia şi ştiinţa cerută pentru
epocele cele mari.
Spaţiul nu ne lasă a vorbi despre afacerile străine şi nici n-avem lucruri nouă a da cititorilor noştri.
Situaţiunea urmează a fi aceeaş. Cu toate propunerile de congrese şi împăciuiri, pregătirile de răsboiu urmează
cu mare grăbire. Schimbările de minister, menite a da mai mare putere guvernelor ce se prepară la luptă, sunt la
ordinea zilei. Ştim că în Italia d. Ricasoli, cu principalii membri ai stângei Mordini, Crispi etc., sunt în ajun de a
lua conducerea statului. Acum în Prusia se fac cercetări de a aduce la guvern pe alteţa sa regală principele de
Hohenzollern (tatăl măriei sale domnitorul nostru), unul din capii cei însemnaţi ai partidei liberale progresiste în
Germania. D. Bismarck i-a şi făcut propuneri în această privinţă; însă liberalul principe a refuzat, declarând că
fără libertate nimic stabil nu se poate face şi că, spre a da satisfacere adunării naţionale şi poporului, trebuie să
se schimbe principiile guvernului, iar nu indivizii. Acestea le-am spus noi mereu sub regimul trecut. Astăzi ni le
spune părintele şi învăţătorul politic al domnitorului nostru. Este o fericită prezicere pentru viitorul României.
Sumar
Mugur Constantin Isărescu
Eugeniu Carada: un om pentru toate anotimpurile ............................................... 5
Ion Bulei
Eugeniu Carada - o legendă vie.............................................................................. 9
George Virgil Stoenescu
La început a fost Carada ........................................................................................ 15
M. THEODORIAN-CARADA
Eugeniu Carada (1836-1910)................................................................................. 31
MIHAIL GR. ROMAŞCANU
Eugeniu Carada (1836-1910)................................................................................. 95
CONSTANT RĂUTU
Eugeniu Carada. Omul şi opera (1836-1910)........................................................ 265
Tipărit la R. A. „Monitorul Oficial’
INSTITUTUL
CULTURAL
R O M Â N