A.

NOŢIUNI DE TEORIA PROFILELOR ŞI A ARIPILOR PORTANTE

1. NOŢIUNI GENERALE

După legile generale ale dinamicii, nu există diferenţă între mişcarea unui curent de fluid de viteză
uniformă, v, în jurul unui corp imobil şi între mişcarea acestui corp cu viteza v într-un fluid în repaus. Din
acest motiv, toate problemele se tratează la fel, considerând sistemul de referinţă legat de corpul imobil,
într-un mediu fluid în mişcare.
Fie un corp complet imersat într-un curent de fluid uniform, a cărui viteză constantă în amonte de
obstacol se notează cuv∞ (fig. 1). Acţiunea fluidului asupra corpului se reduce la o forţă rezultantă F şi
un cuplu, M . Forţa F se poate descompune după două direcţii:
una perpendiculară pe direcţia curentului, numită forţă

portantă, P , şi una paralelă cu direcţia curentului,

numită rezistenţă, R . Cele două forţe se pot exprima,
conform relaţiei rezistenţei la înaintare stabilită de
Newton, sub forma :

Fig. 1
 2
P  Cz v A
2
(1)

R  C x v 2 A
2
unde Cz şi Cx sînt coeficienţii de portanţă, respectiv de rezistenţă, iar A este aria maximă a suprafeţei,
obţinută prin proiecţia cilindrică a corpului pe un plan perpendicular pe direcţia curentului. În mod similar
se poate exprima momentul rezultant al forţelor aplicate obstacolului, luat faţă de un punct sau o axâ, sub
forma:
 2
M  Cm v A  l (2)
2
unde Cm, este coeflcientul de moment şi l o lungime caracteristică. Pentru fluide incompresibile,
coeficienţii Cz, Cx, şi Cm, pentru un corp dat, depind de numărul Reynolds.

2. REZISTENŢA LA ÎNAINTARE

2.1. ORIGINEA FORŢELOR DE REZISTENŢĂ

Se poate afirma câ forţa dc rezistenţâ este un cfect al viscozitâţii fluidului. In adevăr, la curgerea unui
fluid ideal în jurul unui corp, forţa de rezistenţă este nulă. În cazul fluidelor reale acţiunea de contact a
fluidului pe un element de suprafaţă dS (fig. 2) se poate descompune într-o componentă normală (forţa de
presiune) şi o componentă tangenţială (forţa de frecare). Rezultanta forţelor de presiune după direcţia lui
v∞ dă rezistenţa de presiune, Rp. Rezultanta, după aceeaşi direcţie, a forţelor de frecare dă rezistenţa de
frecare, Rf. Rezistenţa totală este suma celor două componente: R=Rp + Rf.
Rezistenţa de frecare se poate determina dacă se face o analiză a stratului limită care înconjoară
obstacolul. Rezistenţa de presiune este mai greu de determinat. Dacă stratul limită nu se desprinde de corp
şi are peste tot aceeaşi grosime, distribuţia de presiuni se apropie de cea din fluidul ideal. Dacă apare
desprinderea stratului limită, forma curgerii în jurul corpului esle complet modificatâ şi nu se mai poate
determina distribuţia de presiuni decât pe cale experimentală.
Cînd un obstacol de lungime finită este introdus într-un curent nelimitat, apar la extremiăţi mişcări
secundare, care introduc o rezistenţâ suplimentară numită rezistenţă indusă. De asemenea, dacă un corp se
deplaseazâ la suprafaţa liberâ a unui lichid el provoacâ un sistem de unde care introduc o rezistenţâ
suplimeutara numită rezit!enţă de undă.

1
 2.2. REZISTENŢA SFEREI
La curgerea unui fluid în jurul unei sfere, mişcarea este simetrică faţă de axa sferei paralelă cu direcţia
curentului. Acţiunea fluidului asupra corpului se reduce la forţa de rezistenţă. Coeficientul de rezistenţă
se exprimă prin :
R
Cx 
 2
v A
2 (3)
D 2
v D
unde A = . El variază cu numărul Revnolds al sferei ReD   . In figura 3 se prezintă câmpul
4 v
hidrodinamic în jurul unei sfere la diferite valori ale lui ReD. Considerând că numărul Reynolds este un
raport al forţelor de inerţie supra forţele de frecare, număr Reynolds mic înseamnă forţe de frecare mari.
Pentru ReD<l, liniile de curent înconjoară sfera, cîmpul hidrodinamic pre zentînd simetrie şi faţă de un
plan transversal. În acest domeniu este valabilă legea lui Stokes:
24
Cx 
Re D ,
stabilită în ipoteza neglijării lorţelor de inerţie. Pe măsură ce Re D creşte,
forţele de inerţie cîştigă din importanţă şi obstacolul se înconjoară cu un
strat limită laminar. Pentru ReD = 4, acest strat limită se desprinde după
un cerc în spatele sferei. În zona desprinsă se formează un vîrtej de
Fig. 2. forma unui tor, care se dezvoltă până când ocupă toată partea din spatele
sferei. La valori ale lui ReD apropiate de 14, vârtejul se detaşează şi ia o fonnă elicoidală. În acelaşi timp
sfera este solicitată de o forţă transversală, care se roteşte în jurul lui v∞. Pentru valori ale lui ReD 100, în
aval dc sferă se formează o dâră care este o zonă foarle agitată, unde viteza şi presiunea variază incoerent,
iar coeficicietul de rezistenţă, care a scăzut tot timpul, se stabileşte la o valoare C x ≈ 0,45. La valori ale
nuinărului Reynolds cuprinse între 105 şi 106 are loc trecerea de la stratul limită laminar la stratul limită
turbulent, ceea ce influcnţează zona de desprindere, care devine nmlt mai restrânsă. Coeficientul de
rezistenţâ Cx scade destul de rapid, atingând valori apropiate de 0,1, pentru a se stabili apoi la Cx=0,14. În
figura 4 s-a reprezentat variaţia lui Cx cu numărul Reynolds. Valoarea critică a numărului Reynolds la care
are loc căderea curbei Cx (ReD) depinde de gradul de prelucrare al obstacolului şi de turbulenţa curentului. Dacă turbulenţa este
pronunţată, trecerea de la stiatul limită laminar la cel lurbulent are loc la valori ale numărului Reynolds mai mici decît în cazul unui curent cu
turbulenţă redusă.

Fig. 3 Fig. 4

2
3. NOŢIUNI DIN TEORIA ARIPILOR PORTANTE

S-a văzut că rezultanta acţiunii curentului asupra unuî obstacol se poate descompune în două
coroponente : forţa portantă, P şi rezistenţa R. Un interes deosebit în studiul aripii de avion, al elicelor (de
nave, de avioane, helicoptere) al paletelor turbomaşinilor, îl prezîntă acele corpuri care au o portanţă mare
şi o rezistenţă mică. Ele se numesc aripi portante şi stnt obstacole profilate de tip cilindric.

3.1. CARACTERISTICILE GEOMETRICE ALE PROFILELOR AERODINAMICE

Secţiunea unei aripi portante este un profil aero- sau hidrodinamic (fig. 5). La un profil aerodinamic (fig.
6) se distinge linia mijlocie, sau scheletul, faţă de care distribuţia de grosimi este simetrică (locul
geometric al centrelor cercurilor înscrise în profil). Partea care vine prima în contact

Fig. 5

Fig. 7

Fig. 6
cu curentul poartă numele de bord de atac, iar partea opusă, bord de fugă. Partea mai curbată a conturului
poartă numele de exlrados, cealaltă inlrados.
Conturul profilelor se dă de obicei prin coordonate, luîndu-se ca axă de rererinţă dreapta care uneşte
extremităţile scheletului, numită coardă. Originea sistemuluî de coordonate cartezian este plasată în bordul
de atac. In acest sistem de coordonate, la unele pofile curbate, câteva puncte au abscise negative (fig. 7).
Pentru a evita aceasta, se obişnuieşte să se ia ca axî de referinţă coarda profilului tangentă la intrados,
originea fiind piciorul perpendicularei tangentă la bordul de atac (metoda echerului, fig. 8), La profile
simetrice axa de simetrie se ia ca axă de referinţă.
Forma geometrică a profilelor se caracterizează prin următorii parametri (fig. 9):
— curbura sau săgeata maximă f (exprimată adimensional prin raportul f/l ce reprezintă= curba
maximă relativă);
— poziţia săgeţii maxime xf (xf/l = poziţia relativă a săgeţii maxime);
— grosimea maximă, d (d/l = grosimea maximă relativă);
— poziţia grosimii maxime xd (xd /l = poziţia relativă a grosimii maxime) ;
— raza bordului de atac r0;
— unghiul diedru închis de tangentele la bordul de fugă 2H.
Există profile teoretice, a căror formă se poate determina prin metode matematice (de exemplu
metoda transformărilor conforme) şi tot prin calcul se poate determina distribuţia presiunilor şi vitezelor pe

3
periferia profilelor. De aceste profile s-au ocupat în special N.E. Jukovski, Ciaplîghin, Karman, Trefftz,
Betz, iar la noi în ţară regretatul academician E Carafoli. Există, de asemenea, profile experimentale, al
căror contur este determinat prin coordonate, iar caracteristicile aerodinamice ale lor au fost stabilite pe
cale experimentală, în laboratoare. Sînt cunoscute profilele Gottingen, NACA (National Advisory
Committee for Aeronautics), DVL (Deutsche Versuchsanstalt fur Luftfahrt etc.). Laboratorul de maşini
hidraulice din Timişoara a studiat cîteva profile MHT.
Primele profile experimentale au fost studiate în laboratoarele din Gotlingen. Numerotarea lor nu
conţine un criteriu de clasificare, ci s-a făcut în ordinea încercării. Profilele NACA au fost numerotate
ţinlnd cont de geometria profilului. De exemplu, la profile NACA cu patru cifre, prima cifră indică în
procente curbura maximă relativă, a doua cifră indică, în zecimi, poziţia relativă a curburii; ultimele douâ
cifre dau grosimea maximâ relativă exprimată în procente.

Fig. 8
Fig. 9

De exemplu, profilul NACA 4412 se caracterizează prin :

— curbura relativă 4% ;
— poziţia ei la 40% din coardâ (faţă de bordul de atac) ;
— grosimea maximă relativă 12%.

3.2 CARACTERISTICILE AERODINA.MICE ALE PROFILELOR

Introducînd o aripă de lungime infinită, a cărei secţiune dreaptă este un profil aerodinamic oarecarc,
într-un curent plan nelimitat, de vitezâ uniformă, Vy., cîmpul hidrodinamic se modifică, liniile de curent
fiind deviate (v. fig. 5).
Distribuţia presiunilor pe conturul profilului este determinată de distribuţia de viteze. În general apar
suprapresiuni pe intrados (unde vitezele sunt mai mici) şi depresiuni pe extrados (unde vitczele sunt mai
mari). De exemplu, pentru profilul Gotingen 738, variaţia presiunii măsuratâ în 16 puncte pe conturul
profilului este reprezentată în figura 10, unde în ordonată este măsurat coeficientul de presiune, definit
prin relaţia:
p  p
Cp 
 2 ( 4)
v A
2
iar în abscisă coarda profilului (sau proiecţia corzii dupa direcţia curentului).
In relaţia (4) p∞ şi v∞ reprezintă presiunea, respectiv viteza curentului neperturbat. Distribuţia presiunii
depinde de unghiul de incidenţă sau de atac i (sau α), unghi pe care îl închide direcţia curentului cu coarda
profilului. În figura 13 sînt date mai multe curbe de distribuţie a presiunilor pe profil, corespunzătoare
diferitelor unghiuri de incidenţă.
Rezultanta F a forţelor de presiune este reprezentată în figura 11. Ea acţionează într-un punct C, numit
centru de presiune. Forţa rezultantă F se poate descompune în cele două componente: forţa porlabilă P,
care menţine în aer aripa de avion, şi rezistenţa R. Celc două componente se pot exprima prin relaţiile
(14.1), în care, în cazul aripilor portante se ia A =l.L, unde L este lungimea tronsonului pentru care s-au
calculat for-ţele P şi R, tronson care face parte dintr-o aripă de lungime infinită (fig. 5).
Momentul forţei F faţă de punctul I se poate exprima prin relaţia
 2
M  F  IC  v L  l (adică Cm .l), sau în f funcţie de Cz şi Cx
2

4
  2
M  IC v  L  l (C z cos i  C x sin i ) . (14.5)
2
La unghiuri mici de incidenţă se poate neglija momentul forţei R comparativ cu al forţei P şi în acest
IC
caz Cm = Cz .
l

Fig. 11

Fig. 10
Coeficienţii Cm, Cz şi Cx definiţi prin raporturile:
p R M
Cz  Cx  Cm 
 2 ;  ;  (14.6)
v L  l v 2 A v 2 L  l 2
2 2 2
sunt caracteristici ale profilului hidrodinamic, funcţionlnd într-o aripă de lungime infinită. Ei reprezintâ
criterii de similitudine ale mişcării în jurul profilului, avînd valori egale pentru toate profilele geometric
asemenea.
Forţa rezultantă F, care acţionează asupra aripii portante, depinde de parametri aripii portante
(geometria profilulni, lungimea aripii, gradul de prelucrare al suprafeţei) şi de calităţile curentului
(numărul Reynolds, numărul Mach, gradul de turbulenţă). Ea variază cu unghiul de atac sau de incidenţă,
i, care se poate determina fie faţă de coarda scheletului, fie faţă de coarda tangentă la intradosul profilului.
Pentru un profil dat (funcţionînd într-o aripă de lungime infinită), variaţia coeficientului de portanţă şi
de rezistenţâ în funcţie de unghiul de incidenţă i se poate vedea în figura 12. Se observă că portanţa creşte
cu incidenţa pînă la un maximum, Cz max, care poate atinge valori cuprinse tntre 0,9 şi 1,5, în funcţie de
geometria profilului. Aceste valori maxime corespund unor unghiuri de incidenţă de circa 10 ... 15°. La
incidenţe mai mari se produc desprinderi ale curentului de pe profil (fig. 13) care duc la o scădere a

Fig. 12

portanţei şi o creştere a rezistenţei.

La unghiuri de incidenţă foarte mici distribuţia de presiuni pe profil se modifică şi forţa portantă îşi
schimbă semnul. Pe figura 12 se remarcă incidenţa i0, numită incidenţă de portanţă nulă, la care portanţa

5
îşi schimbă sensul.

6
 Coeficientul de rezistenţă, Cx, are numai valori pozitive, prezentând un minim în zona incidenţelor
mici.
În figura 12 s-a reprezentat şi curba Cz/Cx=f(i), raportul Cz/Cx reprezentând fineţea profilului.
Maximul acestei curbe indică unghiul de incidenţă pentru care raportul portanţă / rezistenţă este
maxim.
In cataloagele de profile, caracteristicile energetice ale profilelor se dau sub forma unor curbe:
Cz=f(Cx), pe care sunt marcate incidenţele corespunzătoare (fig. 14). Ele poartă numele de curbe
polare, deoarece segmentul de dreaptă care uneşte un punct al curbei cu originea sistemului de
coordonate reprezintă, la incidenţa dată, coeficientul fortei rezultante CF, ale cărei componente sunt
coordonatele Cz şi Cx ale punctului considerat, în sistemul respectiv de reprezentare. Fineţea maximă,
(Cz/Cx)max este egală cu tangenta trigonometrică a unghiului închis de axa absciselor şi tangenta dusă
prin origine la curba polară. Pe aceeaşi diagramă sunt trecute şi curbele Cz=f(Cm). Alura acestor curbe
depinde exclusiv de forma profilului.

Fig. 13 Fig. 14

3.3. ARIPA DE ANVERGURĂ FINITĂ

Dacă lungimea anpii este finită, mişcarea în jurul ei este o mişcare în trei dimensiuni. În adevăr,
extremităţile aripii fiind libere, apare aici un curent de pe faţa de suprapresiune spre cea cu
depresiune, formându-se turbionii marginali (fig. 15) care se propagă până departe în aval de aripă.
Aceşti turbioni constituie cauza unor pierderi de energie şi duc la o creştere a rezistenţei profilului.
Astfel, rezistenţa unei aripi de anvergură finită   L l se poate exprima în funcţie de rezistenţa
aripii de anvergură infinită    , prin relaţia:
R  R  Ri , (14.7)
sau xC  C x  C xi , unde Ri poartă numele de rezisteţă indusă şi a fost definită de Prandtl.
Rezistenţa R∞, esle rezistenţa profilului de anvergură infinită. Pe de altă parte, datorită turbionilor
marginali, forţa portantă este mai mică la o incidenţă dată decît portanţa care acţionează pe aceeaşi
lungime L dintr-o aripă de anvergură infinită. Aceasta, pentru că portanţa devine zero la capetele
aripii de anvergură finită, curba de variaţie a ei cu lungime aripii fiind reprezentată în figura 16.
Influenţa anvergurii asupra caracteristicii Cz=f(i) rezultă din figura 17. Se observâ că pentru a
obţine cu o aripă de anvergură finită aceeaşi forţă portantă care se realizează cu o aripă de anvergnră
infinită, ( C z  C z ), trebuie mărită incidenţa aripii de anvergură finită. S-au notat pe figură cele
două incidenţe cu i respectiv i∞. Se vede că:
i = i∞ + ii, (8)
unde ii este incidenţa autoindusă definită de Prandtl.
In figura 18 este reprezeutală curba polară Cz=f(Cx) pentru aripi de diferite lungirni. Se vede şi din
aceast[ figură că o aripă de anvergură finită opune rezistenţ[ mult mai mare decît aripa de anvergură

7
infinită.
Toate aceste curbe s-au stabilit pe cale experimentală. Realizarea în laborator a unei aripi de
anvergurâ infinită se face fixînd aripa între doi pereţi plani paraleli. În felul acesta se elimină turbionii
marginali, iar aripa funcţionează tn condiţiile aripii de anvergurâ infinită.
Tendinţa actuală este ca în cataloagele de profile să se dea caracteristicile profilului (funcţionlnd
într-o aripă de  = ∞) sub forma curbelor polare. Există cataloage care dau curbele polare ale
profilului funcţionînd într-o aripă de anvergură finită aleasă în mod convenţional (de exemplu
laboratoarele Gottingen şi alte laboratoare din Europa încearcă profilele cu   L l =5).

Fig. 15

Fig. 16

Fig. 18
Fig. 17

4. REŢEAUA DE PROFILE
Profilele aerodinamice se utilizeazâ frecvent la paletajele maşinilor hidraulice: pompe,
ventilatoare, compresoare, turbine hidraulice, turbine de foraj, turbine cu abur sau gaz etc. Figura 19,
a prezintă schema unei turbine hi-

8
 Fig. 19

draulice axiale. Efectuând o secţiune ciliodrică la raza r prin rotorul turbinei, se obţine o reţea axială
de profile identice, dispuse la o distanţă egală, t, numită pasul reţelei. Reţeaua axială de profile este
infinită, în sensul că fiecare profil este situat între altele două. Prin desfâşurarea în plan a reţelei axiale
se obţine o reţea plană de profile, caracterizată din punct de vedere geometric prin: geometria
profilului, pasul relativ t/l şi unghiul de instalare , închis de coarda profilului cu axa reţelei (fig. 19,
b). Reţeaua plană de profile poate fi studiată în spaţiul cu două dimensiuni, considerînd neglijabilă
conaponenta vitezei după direcţia radială.
Deosebirea esenţială dintre curgerea în jurul profilului izolat şi curgerea prin reţeaua plană de
profile constă în următoarele:
1. La trecerea prin reţea curentul suferă o deviaţie de la direcţia vitezei w1 din amonte de reţea la
direcţia vitezei w2 din aval (în cazul profilului izolat direcţia curentului din amonte şi aval de reţea
este aceeaşi).
2. La trecerea prin reţea se produce o pierdere de energie hidraulică. Avînd tn vedere faptul că
reţeaua plană modelează o reţea rotitoare, s-au luat în considerare vitezele relative, notate cu w1 şi w2.

9
B. POMPA AXIALA
Organul energetic al pompelor axiale îl
constituie rotorul, compus dintr-un buluc pe care sunt
aşezate în consolă palete realizate din profile
hidrodinamice. Pentru ca pompa să poată fi pusă în
funcţiune, în prealabil trebuie să fie umplută cu apă
pînă la un nivel care să depăşească rotorul cu cîţiva
centimetri. Prin învârtirea arborelui, paletele se
deplasează în apă cu o viteză dată. Pe extrados (plasat
înspre aspiraţie) se creează o depresiune care produce
absorbţia apei din bazinul de aspiraţie. În acelaşi timp,
pe intrados (orientat către refulare) se produc
suprapresiuni, împingîndu-se deci apa către
consumatori. Aceste pompe se întrebuinţează exclusiv
pentru înălţimi de refulare reduse (pînă la aproximativ
25 m).
Sînt utilizate la staţii de pompare pentru
alimentarea cu apă a unor obiec¬tive industriale, dar
mai cu seamă în irigaţii şi desecări, unde se cer debite
foarte mari şi înălţimi de pompare re¬duse. În figura
20 se prezintă o secţiune printr-o pompă axială.

Această pompă se compune din rotorul 7, fixat pe

arborele 2, şi statorul 3 prevăzut cu palete, care are
rolul de a transforma o parte din energia cinetică în
presiune. La intrarea în pompă se dispune confuzorul
4, astfel evazat încât să faciliteze fluxul hidrodinamic.
Confuzorul se îmbină cu camera rotorului 5. După
ieşirea din rotor, lichidul trece prin difuzorul 6 şi cotul
7 care leagă pompa cu conducta de refulare. La
trecerea arborelui prin cot se prevede etanşarea 8.
Uneori pompele axiale se realizează cu palete reglabile
Fig. 20 în timpul funcţionării. Modificarea unghiului de
aşezare al paletelor permite funcţionarea cu randament
ridicat, la o gamă lărgită de debite.

10
 Fig. 21

Fig. 22 Fig. 23

In figura 23 se prezintă un exemplu de montare în staţie a unei pompe axiale verticale.

La rotorul axial partea cea mai importantă este paleta, care se realizează sub forma unei
înşiruiri de profile hidrodinamice dispuse de la butuc spre periferie sub unghiuri de aşezare diferite
(fig. 21).

Fluxul prin pompa axială

Se consideră cazul unei pompe echipate atât cu aparat director (AD) cât şi cu stator(S), pentru
care se reprezintă în plan o secţiune cilindrică în rotor la raza r. Din reţeaua de profile anterotorice,
rotorice şi statorice se reprezintă pentru simplificare câte un singur profil (figura 22).

11
In figura 23 se prezintă un exemplu de montare în staţie a unei pompe axiale verticale.

12
13
14
15
16
17