Cunoașterea autentică începe de la propriul sine, spre a urca apoi către semnificarea

conținuturilor externe. „Cunoaște-te pe tine însuți!”, deviza socratică împrumutată de pe

frontul Templului dim Delphi, reprezintă chintesența studiului aplecat către om și
interioritatea sa, și totodată o cheie pentru decorarea lumii sociale. Fiecare „noi” începe de
la „eu”. Ce reține filosofia dreptului din această dedublare?

Filosofia dreptului este disciplina care definește dreptul în universalitatea logică,

cercetează originile și caracterele generale ale dezvoltării sale interne și prețuiește după idealul
de justiție afirmat de rațiunea pură.
Filosofia dreptului a apărut în sec. XIX și este o disciplină filosofică care are cel puțin 2
interpretări:
1) dinspre filosofie spre drept, adică reproducerea proiectării problematicii pe domeniul
dreptului reprezintă o specie de disciplină filosofică.
2) Filosofia spre drept – problema filosofică care apare în cadrul dreptului. Probleme cu
aspecte juridice de ordin filosofic. Al doilea tip de probleme filosofice sunt probleme pur
juridice.
Omul și societatea nu pot să-și rezolve problemele fără anumite norme, problema
normativității în societate este o problemă filosofică.
Socrate este una dintre personalitățile importante a lumii antice şi a culturii universale, nu a
lăsat nicio operă scrisă posterităţii, faimoasele sale convorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile
sale despre drept şi dreptate au fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces
contra injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a devenit condamnarea
răsunătoare a tuturor tiranilor.
Ceea ce îl interesa în primul rând pe Socrate era omul şi viaţa lui în cetate, ceea ce trebuie
să facă în lume. Deviza sa în viaţă era "cunoaşte-te pe tine însuţi" şi a arătat că trebuie să
distingem ceea ce este impresia simţurilor, în care domină varietatea, arbitrariul individual,
nestabilitatea şi întâmplarea subiectivă, de ceea ce este produs de raţiune, unde găsim cunoştiinţe
în mod necesar egale pentru toţi. Deci, de la simţuri, trebuie să urcăm la unitatea conceptuală,
raţională. Socrate preconiza cercetarea principiului adevărului. A şti şi a face sunt pentru el un
singur lucru, ca şi, de asemenea, ştiinţă şi virtute, deoarece aceasta din urmă nu este decât
aplicarea celei dintâi. Virtutea este adevărul cunoscut şi aplicat.
Socrate a preconizat respectarea legilor de care sofiştii le dispreţuiau şi nu numai a legilor
ci şi a celorlalte reguli morale, afirmând credinţa sa într-o justiţie superioară, în care bunul
cetăţean trebuie să se supună legilor sociale. Însuşi Socrate a pus în practică acest principiu când
a fost acuzat de a fi introdus zei noi şi de a fi corupt tineretul, condamnat la moarte pentru aceste
pretinse delicte, de care ar fi putut să scape. Acuzaţia că ar fi vrut să introducă zei noi fusese
posibilă pentru că Socrate spunea că este inspirat de o divinitate, care nu era altceva decât
conştiinţa sa; această atitudine, care părea contrarie religiei dominante, a servit ca pretext
duşmanilor săi. Modul senin şi sublim în care Socrate a întâmpinat moartea a făcut din el un
simbol şi un precursor al celorlalţi martiri ai gândirii.
„Cunoaște-te pe tine însuți” este, poate, unul dintre cele mai grele sfaturi de urmat, ce au
fost oferite omenirii. Să te cunoști, să-ți descoperi personalitatea, să-ți întelegi acțiunile, poate
chiar să ai capacitatea de a te încadra într-o anumită categorie.
A fi sincer cu propria persoană, a-ți recunoaște atât calitățile cât și defectele de față cu
ceilalți dar și față de tine înseamnă să te accepți așa cum ești. Nu trebuie exclusă desigur nici
dorința de schimbare, de reinventare sau necesitatea de o continuă transformare. Cu toate că
poate suna absurd, uneori pur și simplu parcă nu am vrea să ne cunoaștem, nu am vrea să fim
siguri de realitate, în viziunea noastră, prea cruntă. Celor mai mulți dintre noi ne este dificil să ne
autoanalizăm într-o manieră obiectivă.
Concepţiile despre sine se construiesc, în principal, pe baza informaţiilor culese în
experienţele de interacţiune socială, în care individul se percepe pe sine şi în atitudinile şi
părerile celorlalţi despre el. Acestea se transformă continuu de-a lungul copilăriei şi
adolescenţei datorită dezvoltării capacităţilor cognitive, multiplicării şi diversificării
experienţelor, care dau sens acestor concepţii.
Este o îmbinare aici între individualism şi justiţie ca dreaptă măsură. Cunoaşterea de sine
aduce eliberarea individului, dar cu condiţia să respecte măsura în tot ceea ce face, adică să evite
excesele. Se creează astfel un echilibru între indivizi, fapt ce conduce la coeziune socială. în
exces, justiţia dispare pentru că dispare măsura. Chiar dacă justiţia este datorie faţă de celălalt, a
dărui prea mult celuilalt înseamnă risipă, a da prea puţin sau deloc înseamnă avariţie. Grija faţă
de celălalt trebuie să evite şi să se situeze între risipă şi avariţie, să fie, deci, dreaptă măsură. Cu
alte cuvinte, ea se situează între pericolul de a-mi primejdui propria-mi existenţă prin grijă
exagerată faţă de celălalt, fiind risipitor, şi purul egoism manifestat ca avariţie şi indiferenţă
totală faţă de celălalt. Justiţia este la mijloc. Libertatea mea depinde de această mediatitate.
Nu pot fi liber decât împreună cu ceilalţi. Practicarea unei libertăţi de acest gen este
neintenţionată, nu este rezultatul unei decizii raţionale, fie a mea ca individualitate, fie provenită
din decizia unui factor politic care să-mi impună un astfel de comportament.
Fie că exagerăm libertatea individuală, fie că practicăm o justiţie exagerată, de fiecare
dată nu mai observăm justul, iar dreptul nu mai este natural, ci pozitiv, adică este rezultatul unei
voinţe politice care pune dreptul din proprie iniţiativă şi în mod artificial.
Nevoia de autocunoaștere , ca și de autorealizare a personalitații se plasează la nivelul
superior al piramidei trebuințelor umane. A fi mândru de tine fără a-ți cunoaște, deopotrivă,
calitățile și defectele nu este un semn de inteligență, ba dimpotrivă și a-i evalua pe ceilalți după
prima impresie înseamnă să te sprijini pe o iluzie. Cunoașterea celorlalți, ca și autocunoașterea,
presupune nu numai intuiție ,dar și experiență în relațiile interpersonale. A te cunoaște pe tine
însuți este cea dintâi cerința pe care ne-o poruncește rațiunea, este temelia înțelepciunii. Cine nu-
și cunoaște defectele, nu și le poate îndrepta, cine nu-și cunoaște nevoile nu are grijă de a le
împlini, cine nu știe ce înseamnă binele și răul, nu se poate gândi la îngrijirea și lecuirea lor.
 BIBLIOGRAFIE

1) E. Husserl, 1994, Filosofia ca ştiinţă riguroasă, trad., Bucureşti, Ed. Paideia;

2) M. Bunge, 1984, Ştiinţă şi filosofie, Bucureşti, Ed. Politică;
3) L. Krimerman, 1969, The Nature and Scope of Social Science, New York, Ed.
Appleton-Century Grafts;
4) Aristotel – 1996, Metafizica , Bucureşti, Ed. IRI;
5) Locke, John – 1995, Eseu asupra intelectului omenesc, în Antologie fi losofi că,
coord.: N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly, Bucureşti, Ed. Universal Dalsi;
6) Leibniz, Gottfried Wilhelm – 1995, Meditaţii asupra cunoştinţei, a adevărului şi
asupra ideilor, în Antologie fi losofi că, coord.: N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly,
Edit. Universal Dalsi;

SURSE WEB
1) https://destepti.ro/cunoaste-te-pe-tine-insuti-gnothi-seauton-nosce-te-ipsum-sensul-si-
originea-expresiei
2) https://www.scribd.com/doc/144734423/Cunoaste-Te-Pe-Tine-Insuti
3) https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20XII-a/Filosofie/CD
%20Press1/A225.pdf