DOZE SI UNITATI DE MASURA

Doza ​este cantitatea de medicament care produce un numit raspuns din partea

organismului. Stabilirea dozelor este importanta la redactarea unei prescriptii, la instituirea

unui

tratament sau la experimentarea unei substante

medicamentoase.

Stabilirea dozei depinde de varsta, greutatea si sexul bolnavului, farmacocinetica

medicamentului, natura bolii precum si de factori mai deosebiti cum sunt obisnuinta sau

toleranta. In functie de situatie (farmacoterapie sau experimentare farmacodinamica)

deosebim

mai multe tipuri de doze. Dozele se pot clasifica dupa mai multe
criterii.

1. In functie de efectul
terapeutic

Doza minima terapeutica ​= cea mai mica cantitate de medicament care provoaca
efecte

terapeutice fara a provoca efecte

toxice;

Doza toxica ​= cantitatea de medicament ce depaseste efectul terapeutic si la care

apar

fenomene secundare care primejduiesc functiile diverselor organe sau chiar a organismului

intreg;

Doza letala ​= cantitatea de medicament care provoaca moartea individului la care

s-a

administrat substanta. Orice doza din intervalul cuprins intre doza minima terapeutica si
doza

maxima terapeutica produce un efect terapeutic la pacient. Doza optima nu este plasata
neaparat

la mijlocul intervalului intre doza terapeutica minima si cea maxima, in functie de

substanta, ea

putand fi mai apropiata de doza maxima sau

minima.

Doza optima ​= cantitatea de medicament care provoaca efectele terapeutice cele

mai

bune.

2. In functie de administrare

Doza partiala (​ DP) = cantitatea de substanta pe care o primeste pacientul o

singura data;

Doza zilnica ​(pro die) (DZ) = cantitatea de substanta pe care o primeste pacientul
intr-o

singura zi si reprezinta suma dozelor partiala din 24 de ore; dz = dp x

nr.dp/zi.

Doza totala ​(DT) = cantitatea totala de substanta pe care o primeste pacientul si

reprezinta suma dozelor partiale de pe durata unui intreg tratament; DT = dz x nr. zile = dp
x

total dp.
Doza de atac ​= doza administrata la inceputul unui tratament pentru a obtine o

concentratie mai mare la locul de actiune si reprezinta de regula 1/3 sau 1⁄4 din
doza totala;

Doza de intretinere ​= doza administrata pentru mentinerea unui efect terapeutic si a

unei

concentratii eficiente a medicamentului in

organism;

Doza unica ​= doza administrata o singura data in tot tratamentul (ex. ceftriaxona 1g
in

doza unica pentru tratamentul gonoreeide prima

infectie);

​ doza unica dar cu efect prelungit (zile, saptamani, luni) in functie

Doza de depozit =
de

modul in care s-a conceput retardarea difuziunii substantei medicamentoase (ex. benzatin

penicilina G – Moldamin – la interval de 7 zile).

3. In functie de varsta

a. Doza pentru copil

Exista anumite particularitati fiziologice ale organismului copilului care pot influenta

farmacocinetica substantelor
administrate:

- aciditatea gastrica redusa, care poate determina o rata de absorbtie

mare;

- suprafata corporala mare comparativ cu greutatea, ceea ce determina o absorbtie foarte

mare

a substantelor administrate topic la nivelul tegumentelor, cu accentuarea efectelor

adverse;

- cantitatea scazuta de tesut gras, care se reflecta intr-un volum de distributie mic pentru

substantele liposolubile;

- legarea redusa de proteinele plasmatice, datorita unei concentratii mici a albuminelor

plasmatice;

- permeabilitate crescuta a barierelor biologice in special a celei hematoencefalice, astfel

incat
 substantele patrund usor cu efecte adverse nervos
centrale;

- echipament enzimatic insuficient dezvoltat, iar metabolismul medicamentelor este uneori

incomplet;

- mecanisme de eliminare renala (filtrare, secretie, reabsorbtie)

diminuate;

- in plus exista tot mai multe studii care pun in discutie faptul ca sensibilitatea receptorilor
este

diferita la copil fata de adult, uneori fiind diminuata, chiar pana la

disparitie;

Trebuie insa retinut faptul ca sugarii si copiii nu sunt miniaturi ale adultului, iar
dozele nu

pot pur si simplu extrapolate de la adult la copil. Dozele in pediatrie se exprima cel mai

frecvent pe greutate corporala (ex. 30 mg/kg corp), sau pe anumite intervale de

varsta:

- nou-nascut (in prima luna de viata);

- sugar (pana la 1an);

- intre 1 – 5 ani;

- intre 6- 12 ani.

Uneori varsta pacientului nu se specifica, mentionandu-se faptul ca este vorba de

un

copil, situatie in care considera ca acesta este sub 12

ani.

Mult mai corecta este calcularea dozei in functie de suprafata corporala, deoarece

fenomenele fiziologice se coreleaza mult mai bine cu suprafata corporala. Avand in vedere
ca pentru un adult de 70 kg suprafata corporala medie este de 1,8 m​2​, aceasta valoare se
va regasi in

cadrul unei formule de calcul a

dozei.

b. Doza pentru batrani

Doza pentru batrani (​ persoane de peste 60 ani), va fi mai mica decat pentru adult

reprezentand aproximativ 1/3 sau 1⁄2 din valoarea

acesteia.

Alegerea dozei de medicament pentru varstnic trebuie sa se faca cu mare

precautie,

deoarece la aceasta varsta extrema prezinta anumite particularitati care pot influenta

farmacocinetica unei substante

administrate:

- absorbtie redusa a substantelor datorata diminuarii fluxului sangvin in vasele de la nivelul

intestinului si a intensificarii motilitatii gastrice;

- reducerea greutatii si masei corporale cu cresterea procentului de tesut gras si

consecutiv a

volumului de distributie a substantelor

liposolubile;

- legarea redusa a substantelor pe proteinele plasmatice, ca urmare a scaderii

albuminelor;

- o serie de studii arata faptul ca la varstnici se produce prelungirea timpului de injumatatire

pentru multe substante, care poate fi pusa mai curand pe seama cresterii volumului de

distributie, decat a reducerii

metabolismului;

- rata redusa de metabolizare, determinata de afectarea functiei hepatice datorata varstei

sau

diferitelor stari patologice anterioare, abuzului de alcol sau de

medicamente;

- cea mai importanta repercursiune a varstei inaintate o reprezinta diminuarea

clereanceului

renal si, in consecinta, accentuarea efectului nefrotoxic al substantelor

administrate.

- starile patologice asociate, pot modifica diferite faze ale farmacocineticii

substantelor;

- sistemul nervos central poate produce modificari imunologice, cu cresterea riscului de

producere a reactiilor alergice.

4. Doze folosite in studiul experimental al
medicamentelor

​ doza la care 50% din animale prezinta un anumit efect

Doza eficace 50% =

farmacodinamic (DE​50​).

Doza letala minimala ​= doza la care 5% dintre animale mor

(DL​05​).

Doza letala 50% ​= doza la care mor 50% dintre animale sau la care 50% dintre
animale

supravietuiesc (DL​50​) dupa o administrare

cronica.

Determinarea DL​50 ​reprezinta cel mai simplu tip de test de toxicitate al unei

substante si prezinta
​ o serie de limite:

- acest test masoara doar mortalitatea nu si toxicitatea

subletala;

- DL​50 ​prezinta variatii largi intre specii si nu poate fi extrapolata in siguranta la om; -​ se
masoara doar toxicitatea acuta, produsa de o singura doza de substanta si nu toxicitatea
de
 lunga durata;

- nu poate masura reactiile idiosincrazice (ce apar la doze foarte mici), care sunt
considerate a

fi mult mai relevante in practica decat toxicitatea la doze

mari;

- se constata variatii cronobiologice majore (raport 1 – 8 in functie de ora administrarii si de

substanta).

​ doza la care 100% dintre anumale mor

Doza letala absoluta =

(DL​100​).

Raportul DL​50 ​/ DE​50 ​este numit ​indice terapeutic (​ IT) sau factor relativ de

securitate.

Indicele terapeutic ofera informatii privind limitele de siguranta in administrarea unei

substante, prin directionarea atentiei spre importanta relatiei intre dozele eficace si cele
toxice.

Nu este un ghid de apreciere a sigurantei de folosire a unei substante in

clinica.

Cand valoarea acestui raport depaseste cifra 10, substanta studiata poate fi utilizata
in

terapeutica, in doze medii, fara

pericol.

La un IT sub 10, substanta se va administra numai daca are efecte

farmacodinamice nete

si nu sunt alte preparate mai putin toxice. In acest caz administrarea cere o prudenta
sporita.

Daca indicele terapeutic are valoare foarte mica (sub 3), substanta este foarte activa
si
doar in foarte putine cazuri va fi studiata in continuare, in special atunci cand nu exista alta

substanta cu aceleasi efecte farmacodinamice, care sa fie mai putin

toxica.
VERIFICAREA SI CALCULAREA DOZELOR MAXIME

Dupa FR X prin doze maxime ptr o data sau ptr 24 ore se inteleg cantitati maxime
de

substante medicamentoasa care pot fi prescrise de medic in scop

terapeutic

Dozele maxime se verifica obligatoriu la ince putul efectuarii retetei si sunt valabile

pentru adulti 18-60 ani fara insuficienta hepatica sau

renala

In cazul in care in prescriptia medicala, dozele maxime sunt depasite fara

mentiunea sic

volo, farmacistul va reduce in mod obligatoriu cant la dozele maxime corespunzatoare,

efectuind

aceste modificare pe reteta si

semnand

FR considera:

- 1 lingurita= 5g apa /6,5 g sirop

- 1 lingura= 15g apa / 20 g sirop

- 1 pahar de apa = 200 g lichid

- 1 pahar vin = 100 g lichid

- 1 ceasca de ceai = 150 g lichid

- 1 varf de cutit cu pulbere = 0,5- 1 g

- 1 lingurita rasa de pulbere = 1,5 – 2g

- 1 lingurita cu varf = 2,5- 5g

 ➢ pentru adulti:

➢ pentru copii:

Pentru calcularea dozelor maxime pentru copii se porneşte conform F.R. X de la

doza maximă pentru adulţi şi se calculează doza pentru copii în funcţie de vârsta
sau greutatea corporală.

a) Formula lui Clark utilizată pentru copiii peste 2

ani:
în kg; F = factor de corecţie a masei
d = 70​G ​· FD
​ ​· d
​ = doza terapeutică pentru corporale
copil; D = doza terapeutică pentru Masa corporală în kg F 10 – 18
adult; G = masa corporală a copilului kg 2 Sub 36 kg 1,5 Sub 56 1,25
b) În FR IX a fost oficinală formula lui Young pentru calcularea dozelor maxime pentru
copii. Această formulă ia în calcul vârsta copilului şi se aplică între vârstele 2 şi 18 ani:

d=
​

12A + A ​ ​d = doza copilului; A = vârsta copilului; D = doza maximă a adultului.

​ ​· D
c) Deşi neoficială în F.R. X formula lui Fried este aplicabilă pentru calculul dozelor
maxime pentru nou născuţi şi sugari.

d​sugari =
​

​ luni × Doza adult ​➢ pentru varstnici: Pentru persoanele în vârstă doza

Varsta ​150 în
maximă se va calcula astfel:
- între vârstele de 61-70 ani: Doza maximă = Doză maximă. adult x 0,9;
- între vârstele de 71-80 ani: Doza maximă = Doză maximă adult x 0,8;
- între vârstele de 81-90 ani: Doza maximă = Doză maximă adult x 0,7
FACTORII CARE INFLUENȚEZĂ BIODISPONIBILITATEA

Factorii care influențează biodisponibilitatea sunt dependenți

de:
 - medicament;

- organism;

- substanșe asociate.

➢ ​Factori depenți de medicament

Sunt factori farmaceutici și fizico-chimici, dependenți

de:

- forma farmaceutică;

- substnța activă.

Formă farmaceutică

Factorii care influențează sunt:

- tipul formei farmaceutice (drajeu, comprimat, capsulă, soluție

etc.);

- forma ei geometrică;

- tehnologia de fabricație;

- adjuvanți (tipul și proporția).

Acești factori infleunțează viteza și timpul de eliberare a substanței active (fac

obiectul

studiilor de Tehnologie farmaceutică și

Biofarmacie).

Substanța activă

Substanța activă influențează

prin:

- mărimea particulelor;

- structura chimică (sare, ester, complex,

etc.);

- solubilitate-hidrosolubilitate sau liposolubilitate;

 - coeficient de partaj apă-ulei;

- starea fizică (hidratată sau anhidră, cristalină sau amorfă,

polimorfism);

- mărimea moleculei (G M);

- doza de administrare;

- particularități farmacocinetice la locul de absorbție (biotransformare, coeficient de

absorbție);

- profil farmacocinetic de tip retard (% legare de proteinele plasmatice, % legare de

proteinele tisulare, % de reabsorbție în tubuli renali, participarea la circuitul

entero-hepatic).

Acești factori influențează viteza și timpul de dizolvare precum și absorbția substanței

active.
➢ ​Factori dependenți de orgamism

Sunt:

- ​factori generali: ​Sunt factori ce influențează transferul prin membranele

biologice, suprafața, grosimea, lipidele, porii, sistemele mebranare de

transport

activ, polarizarea și mediul pe cele două fețe ale

membranei.

- ​factori particulari.

Sunt farctori farmacocinetici, fiziologici și pantologici:

- calea de administrare și modul de

administrare;

- starea fiziologică;

- starea pantologică.

Calea de administare ​influențează

prin:
 - Tipul membranelor biologice străbătute și numărul lor, la nivelul căii de
administrare.

- Suprafața și grosimea;

- Vascularizația lor și debitul circulator local;

- Timpul de contact;

​ -ul la locul de absorbție;

- ​pH

- Efectul primul pasaj;

- Modul de administare:

- perfuzie sau bolus;

- doză unică sau doză

repetate.

Starea fiziologică ​poate fi:

- obișnuită sau particulară (ciclu mentsural, stare de graviditate, vârste

extreme);

- bioritmurile.

Starea patologică ​poate fi:

- a căii respective;

- sistemică;

- anomalii genetice.

Acești factori influențează absorbția.

Asocierea cu diverse
substanțe

Poate să influențeze absorbția și biodisponibilitatea asocierea

cu:

- medicamentele;

- alimentele.
FACTORI FIZICO-CHIMICI CE INFLUENȚEAZĂ DIZOLVAREA
 ȘI BIODISPONIBILITATEA

Dizolvarea

Dizolvarea este dispersia substanței până la nivel molecular, într-un

solvent.

În organism dizolvarea se produce în lichidul biologic de la locul de

administrare.

Dizolvarea este o etapă prealabilă absorbției și limitantă pentru absorbție ăn cazul

substanțelor greu solubile în apă (sub 0,3 g/100 ml)

(fig.2-5).

Factorii care influenșează dizolvarea reies din formula

Noyes-Withney.

Viteza de dizolvare:

unde: ​Kd​ ​= constanta vitezei de dizolvare,

S=​ suprafața de schimb substanță –
solvent,

CS​ =
​ concentrația de saturație, C ​ concentrația la
​ =
timpul ​t​, în volumul total de solvent.

În vivo: ​în raport cu ​C3​ ​), deci:

Ecuația Stockes-Einstein exprimă constanta vitezei de

dizolvare:

​ coedicientul de difuziune al substanței dizolvate în solvent,

unde: ​D =
funcțăie de:

- vîscozitatea solventului,
 - temperatură

h = grosimea stratului adiacent substanței care se dizolvă (a stratului de

soluție

saturată), dependentă de
agitație;

S=​ suprafața de schimb între substanță si

solvent.

Suprafața este unde

G = greutatea substanței,

r = raza particulei,

d = densitatea.

Concentrația de saturație (​C​S)​ , depinde de solubilitatea substanței

respective.
Pentru aceeași substanță activă, în aceeași doză, ​d ​și ​G s​ unt constante, iar ​Kd​ e
​ ste

​ aceleași condiții fiziologice). Rezultă că viteza de dizolvare (​v ​depinde de

constant (în
următoarele

variabile biofarmaceutice:

- raza particulelor (​r​);

- solubilitatea substanței (​CS​ )​ . În

​ condiții patologice, K​d ​va fi variabilă în funcie de

temeratură, secreții, mobilitate, etc.

Mărimea particulelor

Reducerea mărimii particulelor crește suprafața de schimb și viteza de

dizolvare.
 Prin urmare, viteza de dizolvare crește cu gradul de dispersie și deci cu gradul de

dizolvare. ​Exemplu: Greiseofulvina se dizolă și se absoarbe cu atât mai bine cu cât este

mai avansat
pulverizată (ultramicronizată), astfel că 250 mg ultramicronizate dau concentrații
plasmatice mai

mari decât 500 mg micronizate.

Sunt însă și cazuri în care nu este indicată reducerea dimensiunii particulelor. Astfel
este

​ -ul acidului gastric, ca de ex.eritromicină

cazul substanțelor degradabile la ​pH
bază.

Solubilitatea substanței
(​Cs)​

Este în funcție de:

- Starea fizică se referă la:

o ​stare amorfă sau cristalină;

o ​polimorfismul;

o ​stare hidratată sau anhidră.

Formele amorfe sunt mai hidrosolubile în comparație cu formele cristaline ex.:

insulină

amorfă). ​Există deosebiri de solubilitate între diverse forme de cristalizare (ex.

aspirina).
În cadrul polimorfismului, formele metastabile sunt mai hidrosolubile deci forma
stabilă

spre care tind (ex. derivații acidului

barbituric).

În cazul cloramfenicolului palmitat există 3 forme

 polimorfe:

- formă amorfă cu dizolvare și hidroliză gastro-intestinală destul de

rapidă,

- forma cristalina A cu dizolvare și hidroliză practic nulă și

- forma cristalină B ce dă nivelele serice de 10 ori mai

mari.

În consecință, Farmacopeele limitează formă cirstalină A la

10%.

Formă anhidră este mai hidrosolubilă, comparativ cu forma hidratată (ex. ampicilină

anhidră).
- Starea chimică se referă la:

o ​modificarea structurii chimice a substanței medicamentoase, cu formare de

săruri

sau esteri;

o ​modificarea valenței;

o ​structura chimică de tip retad.

Formarea de săruri​. Subtanțele bazice sau acide pot fi transformate în săruri pentru
a li

se mări hidrosolubilitatea.

Este o metodă penrtu hidrosolubilizarea alcaloizilor

locale.

Se folosește în cazu acizilor slabi pebtru a le crește solubulitatea în mediul acid

gastric. Se

​ -ul
formează sarea acidului respectiv, care funcționează ca prorpiul ei tampon, ridicând ​pH

​ = 5-6, la care va apărea o canritate mai mare de formă ionizată

gastric de la acid, la un ​pH
și deci

de formă hidrosolubilă. Exemplu: în cazul acidului acetil-salicilic se utilizează acetil salicilat

de

Na (fig.2-6).
 Nu toate sarurile cresc hidrosolubilitatea. Exemplu, la penicilina G, hidrosolubilitatea

scade în ordinea: sarea de Na > sarea de K > sarea de Ca > acidul > procain penicilina >
benzatin

penicilina (structură retard).

Formarea de esteri​. Esterii se

utilizează:

- pentru a masca un gust rău al substanței active (ex. cloramfenicolul

palmitat);

- pentru a împiedica distrugerea substanței active în tubul digestiv (ex. eritromicina

propionat, cu biodisponibilitate
crescută);

- pentru a realiza structuri retard, deoarece în general scad hidrosolubilitatea și viteza

de

dizolvare (ex. esterii hormonilor sterorizi secuali și substanțelor

neuroleptice).

Sunt și cazuri în care efectul este invers, adică unii esteri favorizează
hidrosolubilitatea

(exemplu hidrocortizon hemisuccinat utilizat pentru soluțiile injectabile

i.v.).

​ a)​.
- Constanta de disociere (​pK

Gradul de disociere și corelația dintre ​p​Ka și p​H

Gradul de disociere influențează hidrosolubilitatea și

dizolvarea.

​ ) și ​pH
Gradul de disociere depinde de constanta de disociere (​pK ​ -ul mediul de la
locul de

administrare.

​ -ului influențează hidrosolubilitatea substanței, pentru că în funcție de

Modificarea ​pH
p​H

se modifică gradul de ionizare și raportul între cantitatea de formă ionizată care este
hidrosolubilă și cantitatea de formă neionizată, care este mai liposolubilă în
general.

Acizii slabi se află sub formă ionizată, în cantitate mai mare, într-un mediu bazic (de

exemplu intestinal), în care se vor dizolva mai

rapid.

Bazele slabe sunt sub formă ionizată în mediu acid (de exemplu
gastric).
Solubilitatea totală în funcție de ​pK ​ a și ​p​H, este dată de
​ -​p​Ka​
pH
formula: + [ ]=[HA] (1 + 10​ ) pentru acizi, și

C​S ​= [B] + [BH​+​] = [B] (1 + 10​pK​ a-​p​H​) pentru baze. Pentru

​ a favoriza hidrosolubilitatea
acizilor se poate adăuga ca substanță auxiliară în

formă farmaceutică o substanță bazică, ce crește ​p​H-ul și favorizează ionizarea (exemplu:

aspirina tamponată).

Dar, nu numai hidrosolubilitatea și viteza de dizolvare sunt influențate de ​p​H, ci și

trecerea prin membranele biologice și viteza de

absorbție.

p​H-ul influențează cele două procese în sens invers. Adică, ​pH

​ -ul care favorizează

ionizarea (și deci hidrosolubilitatea și dizolvarea în apă) va influența negativ trecerea prin

mebranele biologice (și deci absorbția) pentru că, scăzând cantitatea de formă neionizată
(mai

solubilă), va diminua trecerea acestei forme prin membrană, prin difuziune simplă (a se
vedea

cap.3, punctul 3.1.).

p​H-urile extreme, acid și alcalin, favorizează disocierea și procesul de dizolvare, și

defavorizează difuziunea prin membrană. De aceea trebuie găsit un ​p​h optim ca să

asigure atât o

dizolvare cât și o absorbție mai

bună.
 FACTORII DEPENDENȚI DE ORGANISM,

CE INFLUENȚEAZĂ ABSORBȚIA ȘI BIODISPONIBILITATEA

Sunt:

- Factori generali ce influențează transferul prin membranele

biologice:

- permeabilitatea membranei;

- pH-ul mediului

- Factori particulari:

- calea de administrare,

- starea fiziologică,

- starea patologică.

- Substanțe asociate: medicamente, alimente,

fumatul.

➢ ​Factori generali ce influențează transferul prin membranele

biologice,

absorbția și biodisponibilitatea

Caracteristicile de permeabilitate și membranele biologice, la nivelul diferitelor căi

de

administrare

Din punct de vedere al permeabilității, membranele se grupează în următoarele

clase:
Membrane lipidice fără pori, ușor permeabile și cu biodisponibilitate ridicattă pentru

medicamente lipofile, neionizabile:

- mucoasa gastrică;

- mucoasa bucală;
 - pielea.

Membrane lipidice cu pori, bine permeabile și cu biodisponibilitate mare pentru

substanțe

lipofile, neionizate și limitată pentru substanțe hidrofile cu GM mare

relativ:

- mucoasa intestinului subțire;

- mucoasa intestinului gros și rect;

- mucoasa oculară;

- mucoasa nazală;

- mucoasa vezicii urinare.

Membrane lipidice cu pori mari, permeabile și biodisponibilitate ridicată pentru

substanțe

lipofile și hidrofile cu GM mari:

- alveolele pulmonare.

pH-urile fazelor apoase în contact cu membranele

absorbante

Procentul de substanță nedisociată, absorbabilă prin difuziune simplă, depinde de

​ a) a substanței și ​pH
corelația dintre constanta de disociere (​pK ​ -ul fazei
apoase.

​ -uri diferite,
Faza apoasă de la nivelul diferitelor membrane aborbante prezintă ​pH

influențând diferit absorbția și biodisponibilitatea acizilor slabi și bazelor

slabe.

Astfel:

Mucoasele tubului digestiv ​p​H

- conținut gastric 1,0 – 2,0

- conținut duodenal 4,8 – 8,2

 - conținut jejunal 7,5 – 8,0

- conținut colon 7,0 – 7,5

- conținut rectal 5,5 – 7,5

​
Alte mucoase ​pH

- cavitatea bucală 6,7 – 7,2

- conținut uretral 5,0 – 7,0

- conținut vaginal 3,5 – 4,2

- secreții conjunctivite 7,3 – 8,0

Există deci ​p​H-uri diferite, la nivelul diferitelor căi de administrare, și

anume:

​ -uri acide:
- ​pH
- puternic – mucoasa gastrică;

- slab – mucoasele duadenală superioară, vaginală, uretrală,

bucală;

​ -uri alcaline:
- ​pH

- mucoasa intestinului subțire (duoden terminal,

jejun);

- ocular

Variații ale factorilor generali

Factorii generali implicați în transferul prin membrane pot suferi

modificări.

Sursele ce pot produce modificări ale factorilor implicați în trecerea prin membranele

biologice sunt de natură fizio-patologică și generate de asociere (medicamente sau/și

alimente).

Factorul principal care pot fi modificat este

p​H-ul.
 ​ -ului ​au loc:
Variații ale ​pH

​ -ul gastric
- În condiții fiziologice, funcție de vârstă; de exemplu la nou-născut ​pH
este

​ acid în jurul vârstei de 3

neutru, ajungând la ​pH
ani;

​ -ul gastric crește cu

- În condiții fiziologice speciale; de exemplu la femeia gravidă ​pH

40% față de normal;

- În stări patologice ca:

- hipoclohidrie până la aclorhidrie, sau

hiperclorhidrie;

- infecții la diferite niveluri (bucal, vaginal);

- În funcție de bioritmuri; de exemplu în timpul nopții, în stare de somn, se instituie o

acidoză. ​Variații ale altor factori ​se referă

la:
- Sistemele membranare de transport depind de energia metabolică celulală, care la

rândul său depinde de factori biologici, patologiei,

bioritmuri.

- Conținutul în proteine pe cele două fețe ale membranei poate

fluctua:

- în stări fiziologice particulare (hipoproteinemie în sarcină și vârste

extreme);

- în stări patologice (hiproteinemie în insuficiența

hepatică).
FACTORI PARTICULARI CE INFLUNȚEAZĂ BIODISPONIBILITATEA

Biodisponibilitatea pe diferite căi de administrare este în funcție de specificul căii și

de
factorii particulari ce acționează la nivelul
căii.

Tipul de membrane din punct de vedere al

permeabilității

Din punct de vedere al permeabilității și biodisponibilității ridicate pentru acțiune

sistemică, se remarcă:

- mucoasa intestinului subțire, ca o membrană lipidică cu pori și sisteme membranare

de

transport specializat, cu suprafață foarte mare, având permeabilitate mare și deci

biodisponibilitate mare pentru diferite tipuri de substanțe medicamentoase – lipofile,

hidrofile,

polare, ioni, etc.

- epiteliul alveolar, ca o membrană lipidică cu pori mari, cu suprafață foarte mare,

având

permeabilitate și biodisponibilitate bună pentru substanțe lipofile și hidrofile cu GM

mare.

Numărul de membrane traversate în etapa

absorbției

Numărul și tipul de membrane traversate în procesul de absorbție influențează

semnificativ biodisponibilitatea căilor de

absorbție.

Din punct de vedere al numărului și tipului de membrane biologice traversate în

procesul

absorbției, se diferențiază:

- căile naturale;

- căile artificiale.

Pe căile artificiale, injectabile, intratisulare, absorbția se reduce la traversarea unui

singur
tip de membrane, și anume endoteliul
capilar.

De aceea, biodisponibilitatea pe căile injectabile este în general mai mare

comparativ cu

căile naturale (fac excepție căile sublinguală și

alveolară).

Suprafața membranei

Se remarcă prin suprafața

mare:

- mucoasa intestinală (calea ​per os​), 100m​2​, -

epiteliul alveolar (calea respiratorie), 200m​2​.

Grosimea membranei

Se evidențiază cu membrane
subțiri:

- epiteliul alveolar;

- mucoasa sublinguală.
Timpul de contact

Este mare la:

- calea p.o., pentru absorbția la nivel intesinal (în condiții fiziologice);

- calea i.m. și s.c., funcție de debitul circulator local și de forma

farmaceutică.

Factori specifici ce influnețează timpul de

contact

......