Eufemismul (din grecescul “euphemos” – “vorba buna”) este un fapt de

limba, care consta in inlocuirea unui cuvant sau a unei expresii, care are
conotatii negative (indecente, ofensatoare), prin cuvinte sau sintagme care
au o semnificatie pozitiva, neutra sau care, macar, atenueaza mesajul, astfel
incat cel care il primeste sa nu fie “deranjat” sau jignit.

In lumea rurala, traditionala, se apela frecvent la eufemisme, din motive

magice, atunci cand era vorba, de exemplu, de fortele demonice. Pentru nu
pronunta cuvantul « dracul », care ar fi putut declansa puterile malefice, se
preferau formulari eufemistice de felul « Necuratul », « Uciga-l toaca »,
« Duca-se pe pustii », « Nefartate » etc. Celebrul general latin Gaius Iulius
Cezar, in pofida puterii sale, avea cateva superstitii, printre care aceea de a
nu pronunta cuvantul « moarte », la care facea referire spunand « daca s-ar
intampla ceva grav », si nici “infrangere”, preferand eufemismul
« neplacere ».

In timpul regimului comunist, cu nenumarate interdictii, chiar si la nivelul

limbajului, din teama oamenilor simpli de a nu fi ascultati de securitate,
eufemismul, de pilda, pentru agentii de politie secreta era « baietii cu ochi
albastri ».

In epoca postdecembrista s-au ivit alte eufemisme, specifice noii realitati –

« cei care credeau in Mos Gerila », pentru nostalgicii comunisti (in opozitie
cu « cei care credeau in Mos Craciun »), “liberarizarea preturilor”,
pentru masurile nepopulare de scumpire a marfurilor, « personal fara
ocupatie », pentru « someri » (cel de-al doilea termen fiind considerat prea
dur), « disponibilizare », pentru « concediere » s.c.

Alteori, eufemismul atenueaza o anumita realitate, in sensul unor formulari

mai “blande”, in diverse situatii de viata cotidiana – “nevazatori”, pentru
“orbi”, “persoane cu dizabilitati” pentru cei cu handicap, « stare de
ebrietate » pentru « beat », « atentie » pentru « mita », « bacsis » etc.