Ultimul Eliade este această figură

a singurătăţii și a deprecierii de către

Mihai Gheorghiu

MIHAI GHEORGHIU • REVERSUL ISTORIEI

ceilalți, într-o epocă pentru care spiritul
nu este decât un epifenomen sau, cel mult,
o metaforă suspectă a unui umanism
Reversul istoriei
desuet. Eliade, prin opera sa, se dedică
unei comprehensiuni a religiosului ca loc Eseu despre opera lui
Mircea Eliade
al transcendenţei. Mesajul că omul este o
fiinţă spirituală care nu poate exista lipsit
de centrul fiinţei sale, centru care este
origine și dat al unei transcendenţe, este mesajul ultim al lui
Eliade, relevare a ceea ce el a numit umanismul său, gândire care
lasă umanităţii omului șansa de a accede la esenţa propriei sale
fiinţări. Înţelegem că ceea ce pune în joc umanismul eliadian
este tocmai o definiţie a umanului. Împotriva definiţiilor
reducţioniste succesive ale marxismului și freudismului, Eliade
a avut ca ţintă redefinirea condiţiei umane, recentrarea acestei
condiţii în elementul sacrului. A reușit?! Poate că nu, dar este
un pariu care a întemeiat o operă și o existenţă paradigmatice.
Citindu-l astăzi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poţi să
nu recunoști grandoarea personajului și umanitatea profundă
a acestei încercări. În ultimă instanţă mitul eliadian este mitul
culturii înseși, mit al culturii care încearcă să construiască
neîncetat o poveste a omului, a sensului existenţei sale. Ultimul
Eliade ne orientează spre orizontul unei așteptări, al unei speranţe
pentru care Dumnezeu este încă Cel care va veni, iar omul este
fiinţarea pentru care încă Dumnezeu poate veni.

Mihai Gheorghiu

ISBN 978-606-711-187-3