Atom

Atom
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Atom
Ilustrație a atomului de heliu, reprezentând nucleul

atomic (roz) și distribuția norului electronic (negru).
Nucleul (dreapta-sus) de heliu-4 prezintă în realitate
simetrie sferică și se aseamănă cu norul electronic, dar
aceasta nu se întâmplă și pentru nuclee mai complicate.
Bara neagră reprezintă un angstrom (10-10 m sau 100 pm).
Clasificare
Cea mai mică diviziune recunoscută a unui element

chimic
Proprietăți
Masa de la 1.67×10−27 la 4.52×10−25 kg
Sarcina zero (neutru) sau diferită de zero

electrică pentru ioni
Diametru de la 62 pm (He) la 520 pm (Cs)
Componente Electroni și un nucleu compact format

din protoni și neutroni
Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are proprietățile

unui element chimic.[1] Orice solid, lichid, gaz și plasmă este compus din atomi neutri
sau ionizați. Atomii sunt foarte mici; dimensiuni tipice sunt în jur de 100 pm (a zecea
miliardime dintr-un metru).[2] Atomii nu au limite bine definite, și există diferite moduri de
a defini dimensiunea, care dau fiecare valori diferite, dar apropiate ca valoare.
Conform ipotezei De Broglie, atomii sunt suficient de mici încât încercarea de a le
prezice comportamentul folosind fizica clasică — de exemplu, ca și cum ar fi niște bile
de biliard — dă predicții vizibil incorecte din cauza efectelor cuantice. Prin dezvoltarea
fizicii, modelele atomice au încorporat principii cuantice pentru a explica și prezice mai
bine acest comportament.
Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de
nucleu. Nucleul este format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un număr
similar de neutroni. Protonii și neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94% din masa
unui atom este concentrată în nucleu. Protonii au sarcină electrică pozitivă, electronii au
sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au sarcină electrică. Dacă numărul de protoni
este egal cu cel de electroni, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric.
Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni, atunci acesta are un
o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion.
Electronii unui atom sunt atrași de protonii din nucleul atomic de această forță
electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o altă
forță, forța nucleară, care de obicei este mai puternică decât forța electromagnetică de
respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, forța
electromagnetică de respingere poate deveni mai puternică decât forța nucleară, și
nucleonii pot fi astfel scoși din nucleu, lăsând în urmă un element diferit: dezintegrarea
nucleară rezultă în transmutație nucleară.
Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul: de
exemplu, toți atomii de cupru conțin 29 de protoni. Numărul de neutroni
definește izotopul elementului.[3] Numărul de electroni influențează
proprietățile magnetice ale unui atom. Atomii se pot atașa de unul sau mai mulți alți
atomi prin legături chimice pentru a forma compuși chimici, cum ar fi moleculele.
Capacitatea atomilor de a se asocia și disocia este responsabilă pentru cele mai multe
dintre modificările fizice observate în natură, și este subiectul disciplinei chimie.
Cuprins
 1Istoria teoriei atomice

o 1.1Atomii în filosofie
o 1.2Primele teorii bazate pe dovezi
o 1.3Mișcarea browniană
o 1.4Descoperirea electronului
o 1.5Descoperirea nucleului
o 1.6Descoperirea izotopilor
o 1.7Modelul Bohr
o 1.8Legăturile chimice explicate
o 1.9Evoluțiile ulterioare în fizica cuantică
o 1.10Descoperirea neutronului
o 1.11Fisiune, fizica energiilor înalte și materia condensată
o 1.12Particulele subatomice
o 1.13Nucleul
o 1.14Norul de electroni
 2Proprietăți
o 2.1Proprietăți nucleare
o 2.2Masa
o 2.3Forma și mărimea
o 2.4Dezintegrare radioactivă
o 2.5Momentul magnetic
o 2.6Nivelul de energie
o 2.7Valența și comportamentul legăturilor
o 2.8Stări de agregare
 3Identificarea
 4Originea și starea actuală
o 4.1Formarea
o 4.2Pământul
o 4.3Forme rare și teoretice
 4.3.1Elemente supergrele
 4.3.2Materie exotică
 5Note de completare
 6Note bibliografice
 7Bibliografie
 8Lectură suplimentară
 9Legături externe
Istoria teoriei atomice[modificare | modificare sursă]

Atomii în filosofie[modificare | modificare sursă]
Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care apare
în multe culturi antice, cum ar fi Grecia și India. Cuvântul „atom” a fost inventat de vechii
filosofi greci. Cu toate acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult în
raționamentele filozofice și teologice, decât în dovezi și experimente. Ca urmare,
vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă atomii erau incorecte. Ele nu
puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât atomismul era doar una dintr-o
serie de ipoteze concurente cu privire la natura materiei. Abia în secolul al XIX-lea,
ideea a fost îmbrățișată și rafinată de către oamenii de știință, atunci când știința
emergentă a chimiei a produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea
explica.
Primele teorii bazate pe dovezi[modificare | modificare sursă]
Diverși atomi și molecule, așa cum au fost descrise de John Dalton în Un nou sistem de filosofie
chimică (1808).
La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de atomi pentru a explica de

ce elementele reacționează întotdeauna în raporturi de numere întregi mici (legea
proporțiilor multiple). De exemplu, există două tipuri de oxid de staniu(d): unul este 88,1%
staniu și 11,9% oxigen, iar celălalt este 78,7% staniu și 21,3% oxigen (oxid de staniu
(II) și, respectiv, dioxid de staniu(d)). Acest lucru înseamnă că 100 g de staniu se vor
combina fie cu 13,5 g, fie cu 27 g de oxigen. 13,5 și 27 sunt în raport de 1:2, un raport
de numere întregi mici. Acest model comun în chimie i-a sugerat lui Dalton că
elementele care reacționează în număr întreg multiplu de unități discrete—cu alte
cuvinte, atomi. În cazul oxizilor staniului, un atom de staniu se va combina cu unul sau
doi atomi de oxigen.[4]
Dalton credea și că teoria atomică ar putea explica de ce apa absoarbe gaze diferite în
proporții diferite. De exemplu, el a constatat că apa absoarbe dioxidul de carbon mult
mai bine decât absoarbe azotul.[5] Ipoteza lui Dalton se datora diferențelor de masă și
configurație între particulele gazelor respective și moleculele de dioxid de carbon (CO 2)
sunt mai grele și mai mari decât moleculele de azot (N 2).
Mișcarea browniană[modificare | modificare sursă]
În 1827, botanistul Robert Brown a folosit un microscop pentru a privi granule de praf
plutind în apă și a descoperit că ele se mișcau haotic, fenomen care a devenit cunoscut
sub numele de „mișcare browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi cauzat de faptul
că moleculele de apă lovesc granulele. În 1905, Albert Einstein a dovedit realitatea
acestor molecule și mișcării lor prin producerea primei analize de fizică
statistică a mișcării browniene.[6][7][8] Fizicianul francez Jean Perrin s-a folosit de munca
lui Einstein pentru a determina experimental masa și dimensiunile atomilor, confirmând
astfel în mod concludent teoria atomică a lui Dalton.[9]
Descoperirea electronului[modificare | modificare sursă]
Experimentul Geiger–Marsden(d)
Sus: Rezultatele așteptate: particulele alfa care trec prin modelul cozonacului cu stafide al atomului cu deviere
neglijabilă.
Jos: Rezultatele observate: o mică parte din particulele au fost deviate de sarcina pozitivă concentrată în
nucleu.
Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate
din particule, dar că acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor
atom, cel de hidrogen. Prin urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă, prima
particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe care el a numit-o inițial „corpuscul”, și
mai târziu electron, după particulele postulate de către George Johnstone Stoney(d) în
1874. El a arătat și că ele sunt identice cu particulele emanate de
materialele fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a recunoscut rapid că acestea sunt
chiar particulele care transportă curenții electrici în firele de metal, și care poartă sarcina
electrică negativă în atomi. Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel în Fizică pentru
acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că atomii sunt particulele finale, indivizibile, de
materie.[11] Thomson a și postulat, incorect, că masa redusă a electronilor încărcați
negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare uniformă de sarcini pozitive. Acest
lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului cu stafide”.
Descoperirea nucleului[modificare | modificare sursă]
În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden(d), sub conducerea lui Ernest Rutherford, au
bombardat o folie metalică cu particule alfa pentru a observa cum se împrăștie ele. Ei
se așteptau ca toate particulele alfa să treacă direct prin folie, cu minime devieri,
deoarece modelul lui Thomson spunea că sarcina în cadrul atomului este atât de difuză
încât câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea mult particulele alfa. Cu toate
acestea, Geiger și Marsden au constatat că unele particule alfa sunt deviate la unghiuri
mai mari de 90°, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie imposibil potrivit modelului
Thomson. Pentru a explica acest lucru, Rutherford a propus că sarcina pozitivă a
atomului este concentrată într-un nucleu mic aflat în centrul atomului. [12]
Descoperirea izotopilor[modificare | modificare sursă]
În timp ce experimenta cu produsele dezintegrării radioactive, în
1913 radiochimistul Frederick Soddy a descoperit ceea ce părea să fie mai mult decât
un singur tip de atom pe fiecare poziție în tabelul periodic. [13] Termenul izotop a fost
inventat de către Margaret Todd(d) ca nume potrivit pentru diferiți atomi care aparțin
aceluiași element. J. J. Thomson a creat o tehnică de separare a tipurilor de atom prin
munca sa de gaze ionizate, care ulterior a condus la descoperirea izotopilor stabili(d).[14]
Modelul Bohr[modificare | modificare sursă]
Modelul Bohr al atomului, cu un electron face „salturi cuantice” instantanee de la o orbită la alta. Acest model
este învechit.
În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care electronii unui atom sunt
presupuși a orbita în jurul nucleului, dar că pot face acest lucru numai într-o mulțime
finită de orbite, și ar putea sări între aceste orbite numai în salturi discrete de energie
corespunzătoare absorbției sau radiației unui foton. [15] Această cuantificare a fost
folosită pentru a explica de ce orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere că, în
mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară, pierd energie cinetică
care emisă sub formă de radiații electromagnetice, vezi radiația de sincrotron) și de ce
elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre discrete. [16]
Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi experimentale în favoarea
teoriei lui Niels Bohr. Aceste rezultate au rafinat modelul lui Ernest Rutherford și
modelul lui Antonius van den Broek(d), care avansa ideea că atomul conține în nucleu un
număr de sarcini nucleare(d) pozitive egal cu numărul (atomic) din tabelul periodic. Până
la aceste experimente, numărul atomic nu era cunoscut drept cantitate fizică și
experimentală. Faptul că este egal cu sarcina atomică rămâne modelul atomic acceptat
astăzi.[17]
Legăturile chimice explicate[modificare | modificare sursă]
Legăturile chimice dintre atomi erau acum explicate, de Gilbert Newton Lewis în 1916,
ca interacțiuni între electronii care îi compun.[18] Cum se cunoștea în mare măsură
că proprietățile chimice ale elementelor se repetă în conformitate cu o lege periodică(d),
[19]
în 1919, chimistul american Irving Langmuir a sugerat că acest lucru ar putea fi
explicat prin faptul că electronii dintr-un atom sunt legați sau grupați într-un fel. Se
credea că grupurile de electroni ocupă o mulțime de învelișuri electronice în jurul
nucleului.[20]
Evoluțiile ulterioare în fizica cuantică[modificare | modificare sursă]
Experimentul Stern–Gerlach din 1922 a furnizat dovezi suplimentare ale naturii cuantice
a atomului. Atunci când un fascicul de atomi de argint a fost trecut printr-un câmp
magnetic de formă specială, fasciculul a fost divizat în funcție de direcția momentului
cinetic al atomului, denumit spin. Cum această direcție este aleatoare, era de așteptat
ca raza să se răspândească într-o linie. În schimb, fasciculul a fost împărțit în două
părți, în funcție de orientarea spinului atomic, în sus sau în jos. [21]
În 1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza că toate particulele se comportă până la un
punct ca niște unde. În 1926, Erwin Schrödinger a folosit această idee pentru a dezvolta
un model matematic al atomului, care descria electronii ca forme de
undă(d) tridimensionale, mai degrabă decât ca particule punctiforme. O consecință a
folosirii formelor de undă pentru a descrie particulele a fost că este matematic imposibil
să se obțină valori precise atât pentru poziția cât și pentru impulsul unei particule la un
moment dat în timp; acest lucru a devenit cunoscut ca principiul incertitudinii, și a fost
formulat de Werner Heisenberg în 1926. În acest concept, pentru o anumită precizie în
măsurarea unei poziții se poate obține o gamă largă de valori probabile pentru impuls,
și vice-versa.[22] Acest model a fost în măsură să explice observațiile comportamentului
atomic pe care modelele anterioare nu le puteau explica, cum ar fi anumite șabloane
structurale și spectrale ale unor atomi mai mari decât hidrogenul. Astfel, s-a renunțat la
modelul planetar al atomului în favoarea unuia care descria zone orbitale atomice în
jurul nucleului unde un anumit electron este cel mai probabil să fie observat. [23][24]
Descoperirea neutronului[modificare | modificare sursă]
Dezvoltarea spectrometriei de masă a permis măsurarea cu precizie sporită a masei
atomilor. Dispozitivul folosește un magnet pentru a îndoi traiectoria unui fascicul de ioni,
și cantitatea de deformare este determinată de raportul între masa unui atom și sarcina
sa. Chimistul Francis William Aston a folosit acest instrument pentru a arăta că izotopii
au mase diferite. Masa atomică a acestor izotopi variază cu multipli întregi ai unei valori,
denumită regula numerelor întregi(d).[25] Explicația pentru acești izotopi diferiți aștepta
descoperirea neutronului, o particulă fără sarcină, cu o masă similară cu a protonului,
de către fizicianul James Chadwick în 1932. Izotopii au fost atunci explicați ca elemente
cu același număr de protoni, dar număr diferit de neutroni în nucleu. [26]
Fisiune, fizica energiilor înalte și materia
condensată[modificare | modificare sursă]
În 1938, chimistul German Otto Hahn, un student al lui Rutherford, a direcționat
neutronii asupra unor atomi de uraniu pentru a obține elemente transuranice.
Experimentele lui chimice au demonstrat, în schimb, producerea de bariu.[27] Un an mai
târziu, Lise Meitner și nepotul ei Otto Robert Frisch au confirmat că rezultatul lui Hahn a
fost de fapt prima fisiune nucleară experimentală.[28][29] În 1944, Hahn a primit premiul
Nobel pentru Chimie. În ciuda eforturilor lui Hahn, contribuțiile lui Meitner și Frisch nu au
fost recunoscute.[30]
În 1950, dezvoltarea unor acceleratoare de particule și detectoare de
particule îmbunătățite au permis oamenilor de știință să studieze efectele atomilor în
mișcare la energii înalte.[31] Neutronii și protonii s-au dovedit a fi hadroni, adică compuși
din particule mai mici numite quarkuri. A fost dezvoltat modelul standard al fizicii
particulelor, care până acum a explicat cu succes proprietățile nucleului în ceea ce
privește aceste particule sub-atomice și forțele care guvernează interacțiunile lor. [32]
Particulele subatomice[modificare | modificare sursă]
Deși cuvântul atom denumea inițial o particulă care nu poate fi împărțită în particule mai
mici, în utilizarea științifică modernă atomul este compus din diferite particule
subatomice. Particulele constituente ale unui atom sunt electronii, protonii și neutronii;
toate trei sunt fermioni. Ca excepție, atomul de hidrogen-1 nu are neutroni, iar ionul
hidron nu are electroni.
Electronul este de departe cel mai puțin masiv din aceste particule, la 9.11×10−31 kg,
cu sarcină electrică negativă și cu dimensiune care este prea mică pentru a fi măsurată
folosind tehnicile disponibile.[33] Este cea mai ușoară particulă cu masă de repaus
pozitivă măsurată. În condiții normale, electronii sunt legați de nucleul încărcat pozitiv
prin atracția creată între sarcinile electrice de semn opus. Dacă un atom are mai mulți
sau mai puțini electroni decât numărul său atomic, atunci el devine încărcat negativ sau,
respectiv, pozitiv în ansamblu; un atom încărcat electric se numeste ion. Electronii au
fost cunoscuți încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales datorită lui J. J.
Thomson.
Protonii au o sarcină pozitivă și o masă de 1836 de ori mai mare ca a electronului,
la 1.6726×10−27 kg. Numărul de protoni dintr-un atom se numește număr atomic. Ernest
Rutherford (1919) a observat că azotul, sub bombardament de particule alfa, radiază
ceea ce părea a fi nuclee de hidrogen. În 1920, el acceptase faptul că nucleul de
hidrogen este o particulă distinctă în interiorul atomului, și l-a numit proton.
Neutronii nu au sarcină electrică și au o masă liberă de 1839 de ori mai mare ca masa
electronului,[34] sau 1.6929×10−27 kg, fiind cea mai grea dintre cele trei particule
constituente, dar el poate fi redus prin energia de legătură nucleară(d). Neutronii și
protonii (cunoscuți colectiv sub numele de nucleoni) au dimensiuni comparabile—de
ordinul a 2.5×10−15 m—deși „suprafața” acestor particule nu este definită clar.
[35]
Neutronul a fost descoperit în 1932 de către fizicianul englez James Chadwick.
În Modelul Standard al fizicii, electronii sunt cu adevărat particule elementare, fără
structură internă. Cu toate acestea, atât protonii cât și neutronii sunt particule compozite
alcatuite din particule elementare numite quarkuri. Există două tipuri de quarkuri în
atomi, fiecare având o sarcină electrică fracționară. Protonii sunt compuși din
două quarkuri up(d) (fiecare cu sarcina +⅔) și un quark down(d) (cu o sarcină de −⅓.
Neutronii constau dintr-un quark up și două quarkuri down. Această distincție explică
diferența de masă și de sarcină electrică între cele două particule. [36][37]
Quarkurile sunt ținute împreună de interacțiunea tare (sau forța nucleară tare), care
este mediată de gluoni. Protonii și neutronii, la rândul lor, sunt ținuți unul lângă altul în
nucleu de forța nucleară, care este un reziduu al unei forțe tari cu proprietăți oarecum
diferite în raport cu raza de acțiune. Gluonul este un membru al familiei bosonilor
gauge, particule elementare care mediază forțe fizice. [36][37]
Nucleul[modificare | modificare sursă]
Energia de legătură(d) necesară pentru ca un nucleon să scape din nucleu, pentru diverși izotopi
Toți protonii și neutronii legați din atom formează un mic nucleu atomic, și sunt denumiți
colectiv nucleoni. Raza nucleului este aproximativ egală cu 1.07 3√A fm, unde A este
numărul total de nucleoni.[38] Acesta este mult mai mic decât raza atomului, care este de
ordinul a 105 fm. Nucleonii sunt legați împreună de un potențial atractiv cu rază mică de
acțiune numit forță tare reziduală. La distanțe mai mici de 2,5 fm această forță este mult
mai puternică decât forța electrostatică care provoacă respingerea reciprocă a
protonilor încărcați pozitiv.[39]
Atomii aceluiași element au același număr de protoni, numit număr atomic. Într-un
singur element, numărul de neutroni poate varia, determinând izotopii acelui element.
Numărul total de protoni și neutroni determină nuclidul. Numărul de neutroni relativ la
cel de protoni determină stabilitatea nucleului, anumiți izotopi pretându-se
la dezintegrare radioactivă.[40]
Protonul, electronul, neutronul sunt clasificați ca fermioni. Fermionii se
supun principiului de excluziune al lui Pauli, care interzice fermionilor identici, cum ar fi
mai mulți protoni, să ocupe aceeași stare cuantică în același timp. Astfel, fiecare proton
din nucleu trebuie să ocupe o stare cuantică diferită de toți ceilalți protoni, și același
lucru este valabil și pentru neutronii din nucleu și pentru toți electronii din norul de
electroni. Cu toate acestea, un proton și un neutron au voie să ocupe aceeași stare
cuantică.[41]
Pentru atomii cu un număr atomic scăzut, un nucleu care are mai mulți neutroni decât
protoni tinde să scadă la o stare de energie mai mică prin dezintegrare radioactivă,
astfel încât raportul neutroni–protoni(d) să se apropie de unu. Cu toate acestea, pe
măsură ce numărul atomic crește, este necesară o proporție mai mare de neutroni
pentru compensarea respingerii reciproce dintre protoni. Astfel, nu există nuclee stabile
cu număr egal de protoni și neutroni de la numărul atomic Z = 20 (calciu) în sus și, pe
măsură ce Z crește, raportul neutroni–protoni al izotopilor stabili crește și el. [41] Izotopul
stabil cu cel mai mare raport protoni–neutroni raport este plumb-208(d) (aproximativ 1,5).
Ilustrarea unei fuziuni nucleare, proces care formează un nucleu de deuteriu, format dintr-un proton și un
neutron, din doi protoni. Un pozitron (e+)—un electron de antimaterie este emis împreună cu
un neutrino electronic.
Numărul protonilor și neutronilor în nucleul atomic poate fi modificat, deși acest lucru
poate necesita energii foarte înalte din cauza forței tari. Fuziunea nucleară apare atunci
când mai multe particule atomice se unesc pentru a forma un nucleu mai greu, cum ar fi
prin ciocnirea la mare energie a două nuclee. De exemplu, în centrul Soarelui protonii
necesită energii de 3-10 keV, pentru a depăși respingerea—bariera Coulomb—și a
fuziona într-un singur nucleu.[42] Fisiunea nucleară este procesul invers, provocarea
divizării unui nucleu în două nuclee mai mici—de obicei, prin dezintegrare radioactivă.
Nucleul poate fi modificat și prin bombardament cu particule subatomice sau fotoni de
mare energie. Dacă aceasta modifică numărul de protoni din nucleu, atomul se
transformă într-un alt element chimic.[43][44]
Dacă în urma unei reacții de fuziune masa nucleului este mai mică decât suma maselor
particulelor separate, atunci diferența dintre aceste două valori pot fi emise sub forma
unui tip de energie utilizabilă (cum ar fi o rază gamma, sau energia cinetică a
unei particule beta), așa cum descrie formula lui Albert Einstein a echivalenței masă–
energie E = mc2, unde m este pierderea de masă și c este viteza luminii. Acest deficit
face parte din energia de legătură(d) a noului nucleu, și este pierderea nerecuperabilă de
energie care provoacă particulele sudate una de alta să rămână împreună într-o stare
care necesită ca această energie pentru a se separa. [45]
Fuziunea a două nuclee care creează nuclee mai mari cu numere atomice mai mici
decât fierul și nichelul—un număr total de nucleoni de aproximativ 60—este de obicei
un proces exoterm care eliberează mai multă energie decât este necesară pentru a le
aduce împreună.[46] Acest proces de eliberare de energie este cel care face ca fuziunea
nucleară din stele să fie o reacție auto-susținută. Pentru nuclee mai grele, energia de
legătură per nucleon din nucleu începe să scadă. Aceasta înseamnă că procesele de
fuziune producătoare de nuclee cu numere atomice mai mari decât aproximativ 26
și mase atomice mai mari decât 60 este un proces endoterm(d). Astea nuclee mai grele
nu pot suferi o reacție de fuziune producătoare de energie care să poată
susține echilibrul hidrostatic al unei stele.[41]
Norul de electroni[modificare | modificare sursă]
O groapă de potențial arată, conform mecanicii clasice, energia minimă V(x) necesară pentru a ajunge la
fiecare poziție x. Clasic, o particulă cu energia E este constrânsă la o serie de poziții între x1 și x2.
Electronii dintr-un atom sunt atrași de protonii din nucleu de forța electromagnetică.
Această forță leagă electronii într-o groapă de ptențial electrostatic ce înconjoară
nucleul mai mic, ceea ce înseamnă că o sursă externă de energie este necesară pentru
ca electronul să scape. Cu cât este mai aproape un electron de nucleu, cu atât mai
mare forța de atracție. Prin urmare, electronii legați în apropiere de centrul gropii de
potențial necesită mai multă energie pentru a scăpa decât cei mai depărtați.
Electronii, ca și alte particule, au proprietăți atât de particulă cât și de undă. Norul
electronic este o regiune în interiorul gropii de potențial, unde fiecare electron formează
un fel de undă staționară tridimensională—o formă de undă care nu se mișcă în raport
cu nucleul. Acest comportament este definit de un orbital atomic, o funcție matematică
care caracterizează probabilitatea ca un electron să pară a fi într-un anumit loc, atunci
când poziția sa este măsurată.[47] Doar o mulțime discretă (sau cuantificată) de orbitali
există în jurul nucleului, întrucât alte modele posibile de undă se degradează rapid într-
o formă mai stabilă.[48] Orbitalii pot avea una sau mai multe structuri de inel sau de nod,
și diferă unele de altele în dimensiune, formă și orientare. [49]
Funcțiile de undă ale primilor cinci orbitali atomici. Cei trei orbitali 2p prezintă fiecare câte un singur nod(d) care
are o orientare și un minim la centru.
Felul cum atomii sunt construiți din orbitali electronici și legătura cu tabelul periodic
Fiecare orbital atomic corespunde unui anumit nivel de energie al electronului.

Electronul își poate schimba starea la un nivel superior de energie prin absorbția
unui foton cu energie suficientă pentru a-l trece într-o nouă stare cuantică. De
asemenea, prin intermediul emisiei spontane, un electron dintr-o stare mai mare de
energie poate scădea la o stare de energie mai mică, în timp ce radiază energia în
exces sub forma unui foton. Aceste valorile caracteristice ale energiei, definite prin
diferențele de energie ale stărilor cuantice, sunt responsabile pentru liniile spectrale
atomice.[48]
Cantitatea de energie necesară pentru a elimina sau adăuga un electron— energia de
legătură a electronului—este cu mult mai mică decât energia de legătură a nucleonilor(d).
De exemplu, este nevoie de doar 13.6 eV pentru a scoate un electron din starea de
bază(d) dintr-un atom de hidrogen,[50] comparativ cu 2.23 milioane de eV pentru divizarea
unui nucleu de deuteriu.[51] Atomii sunt neutri din punct de vedere electric dacă au un
număr egal de protoni și electroni. Atomii care au un deficit sau un surplus de electroni
se numesc ioni. Electronii care aflați mai depărte de nucleu pot fi transferați la alți atomi
din apropiere sau puși în comun între atomi. Prin acest mecanism, atomii sunt în
măsură să formeze legături în cadrul moleculelor și în alte tipuri de compuși chimici,
cum ar fi rețelele de cristale ionice și covalente.[52]
Proprietăți[modificare | modificare sursă]
Proprietăți nucleare[modificare | modificare sursă]
Prin definiție, orice doi atomi cu același număr de protoni în nucleele lor aparțin
aceluiași element chimic. Atomii cu același număr de protoni, dar număr diferit
de neutroni sunt izotopi diferiți ai aceluiași element. De exemplu, atomii de hidrogen
admit exact un proton, dar există izotopi fără neutroni (hidrogen-1(d), de departe, cea mai
comună forma,[53] numit și protiu), un neutron (deuteriu), doi neutroni (tritiu) și mai mult
de doi neutroni. Elementele cunoscute formează un set de numere atomice, de la
elementul cu un singur proton, hidrogenul, până la elementul cu 118 protoni ununocțiu.
[54]
Toți izotopii cunoscuți ai elementelor cu numărul atomic mai mare de 82 sunt
radioactivi.[55][56]
Circa 339 nuclizi apar în mod natural pe Pământ,[57] din care 254 (aproximativ 75%) nu
au fost observați a se degrada, și sunt menționați ca „izotopi stabili(d)”. Cu toate acestea,
doar 90 din acești nuclizi sunt stabili la toate degradările, chiar și teoretic. Alți 164
(ajungând la un total de 254) nu au fost observate a se degrada, chiar dacă în teorie
este posibil din punct de vedere energetic. Acestea sunt oficial clasificate ca fiind
„stabile”. Alți 34 de nuclizi radioactivi au timp de înjumătățire mai mare de 80 de
milioane de ani, și au viață suficient de lungă încât să fi fost prezenți la
nașterea sistemului solar. Această colecție de 288 de nuclizi sunt cunoscute sub
numele de nuclizi primordiali. În sfârșit, sunt cunoscuți încă 51 de nuclizi cu viață scurtă
care pot apărea în mod natural, ca produse ale descompunerii nuclizilor primordiali
(cum ar fi radiul din uraniu), sau altfel ca produse ale proceselor energetice naturale de
pe Pământ, cum ar fi bombardamentul cu raze cosmice (de exemplu, carbonul-14). [58][a]
Pentru 80 de elemente chimice, există cel puțin un izotop stabil(d). Ca o regulă, există
doar câțiva izotopi stabili pentru fiecare dintre aceste elemente, valoarea medie fiind de
3,2 izotopi per element. Douăzeci și șase de elemente au numai un singur izotop stabil,
în timp ce cel mai mare număr de izotopi observat pentru orice element este de zece,
pentru elementul staniu. Elementele 43, 61, și toate elementele cu numere de la 83 în
sus nu au izotopi stabili.[59][necesită pagina]
Stabilitatea izotopilor este afectată de raportul dintre protoni și neutroni, și de prezența
unor „numere magice” de neutroni sau protoni, care reprezintă învelișuri cuantice
închise și pline. Aceste învelișuri cuantice corespund unui set de niveluri de energie în
cadrul modelului cu învelișuri(d) al nucleului; învelișuri pline, cum ar fi învelișul plin de 50
de protoni pentru staniu, conferă stabilitate neobișnuită nuclidului. Din cele 254 de
nuclee stabile cunoscute, doar patru au atât un număr impar de protoni și un număr
impar de neutroni: hidrogen-2 (deuteriu), litiu-6(d), bor-10 și azot-14(d). De asemenea,
doar patru nuclizi naturali, radioactivi, par–par au un timp de înjumătățire de peste un
miliard de ani: potasiu-40(d), vanadiu-50(d), lantan-138(d) și tantal-180m(d). Majoritatea
nucleelor impar–impar sunt foarte instabile în raport cu dezintegrarea beta, deoarece
produsele de descompunere sunt par–par, și, prin urmare, mai puternic legate, din
cauza efectelor împerecherilor nucleare(d).[59][necesită pagina]
Masa[modificare | modificare sursă]
Majoritatea masei unui atom provine de la protoni și neutroni. Numărul total al acestor
particule (numite „nucleoni”) într-un anumit atom se numește numărul de masă. Este un
număr întreg pozitiv și adimensional (în loc de a avea dimensiunea de masă), pentru că
exprimă un număr. Un exemplu de utilizare a unui numărul de masă este „carbon-12,”
care are 12 nucleoni (șase protoni și șase neutroni).
Masa unui atom în repaus(d) este de multe ori exprimată folosind unitatea unificată
atomică de masă (u), numită și dalton (Da). Această unitate este definită ca o a
douăsprezecea parte din masa liberă a unui atom neutru de carbon-12(d), care este de
aproximativ 1.66×10−27 kg.[60] Hidrogen-1 (cel mai ușor izotop de hidrogen, care este și
nuclidul cu cea mai mică masă) are 1.007825 u.[61] Valoarea acestui număr se
numește masă atomică. Un anumit atom are o masă atomică aproximativ egală (cu
aproximație de 1%) cu numărul de masă înmulțit cu unitatea atomică de masă (de
exemplu masa azotului-14 este de aproximativ 14 u). Cu toate acestea, acest număr nu
va fi exact un număr întreg, cu excepția carbonului-12 (vezi mai jos). [62] Cel mai
greu atom stabil este plumb-208,[55] cu o masă de 207.9766521 u.[63]
Deoarece chiar și cei mai masivi atomi sunt mult prea ușori pentru a lucra cu ei în mod
direct, chimiștii folosesc în schimb unitatae mol. Un mol de atomi de orice element are
întotdeauna același număr de atomi (circa 6.022×1023). Acest număr a fost ales astfel încât,
dacă un element are o masă atomică de 1 u, un mol de atomi de acest element are o
masă de aproape de un gram. Pentru definirea unității unitare atomice de masă, fiecare
atom de carbon-12 are o masă atomică de exact 12 u, și deci un mol de atomi de
carbon-12 cântărește exact 0,012 kg.[60]
Forma și mărimea[modificare | modificare sursă]
Atomilor le lipsește o limită exterioară bine definită, astfel încât dimensiunile lor sunt de
obicei descrise în termeni de rază atomică. Aceasta este o măsură a distanței pe care
se întinde norul electronic de la nucleu.[2] Acest lucru presupune însă că atomul ar
prezenta o formă sferică, ceea ce este adevărat doar pentru atomi în vid sau în spațiul
liber. Raze atomice se pot calcula din distanțele între două nuclee atunci când doi atomi
sunt uniți într-o legătură chimică. Raza variază în funcție de locația unui atom în
structura atomică, tipul de legătură chimică, numărul atomilor vecini (numărul de
coordonare) și proprietatea mecanică cuantică numită spin.[64] În tabelul periodic al
elementelor, dimensiunea atomilor tinde să crească atunci când ne deplasăm în jos pe
coloane, dar să scadă atunci când ne deplasamă pe rânduri (de la stânga la dreapta).
[65]
Ca urmare, cel mai mic atom este cel de heliu, cu o rază de 32 pm, în timp ce unul
dintre cele mai mari este cel de cesiu, cu 225 pm.[66]
Atunci când este supus unor forțe externe, cum ar fi câmpurile electrice, forma unui
atom se poate abate de la simetria sferică(d). Deformarea depinde de mărimea câmpului
și de tipul de orbital al electronilor exteriori, așa cum arată unele considerații de teoria
grupurilor. Abateri asferice ar putea fi provocate de exemplu în cristale, unde câmpuri
electrice mari pot apărea în puncte de joasă simetrie a rețelei. S-a demonstrat că pot
apărea deformări elipsoidale semnificative la ionii de sulf[67] și ai altor calcogeni[68] în
compușii de tipul piritei.
Dimensiunile atomice sunt de mii de ori mai mici decât lungimile de undă
ale luminii (400-700 nm), astfel încât aceștia nu pot fi văzuți folosind un microscop
optic(d). Atomi individuali pot fi totuși observați folosind un microscop de scanare cu efect
tunel(d). Pentru a înțelege cât de mic este un atom, ne putem gândi că un fir de păr
uman tipic are aproximativ 1 milion de atomi de carbon lățime. [69] O singură picătură de
apă conține aproximativ 2 triliarde(d) (2×1021) de atomi de oxigen, și de două ori mai mulți
atomi de hidrogen..[70] Un singur diamant de un carat, cu o masă de 2×10−4 kg conține
aproximativ 10 triliarde (1022) de atomi de carbon.[b] Dacă un măr ar fi mărit la
dimensiunea Pământului, atunci atomii din măr ar fi aproximativ de dimensiunea mărului
original.[71]
Dezintegrare radioactivă[modificare | modificare sursă]
Această diagramă arată timpul de înjumătățire (T½ ) al diferiților izotopi cu Z protoni si N neutroni.
Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse
dezintegrării radioactive, făcând nucleul să emită particule sau radiații electromagnetice.
Radioactivitatea poate apărea atunci când raza unui nucleu este mare în comparație cu
raza de acțiune a forței tari, care acționează numai pe distanțe de ordinul a 1 fm.[72]
Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt: [73][74]
 Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când

nucleul emite o particulă alfa, adică un nucleu de heliu,
constând din doi protoni și doi neutroni. Rezultatul emisiei
este un element nou, cu un număr atomic mai mic.
 Dezintegrarea beta (și capturarea de electroni(d)): aceste
procese sunt reglementate de forța slabă, și rezultă din
transformarea unui neutron într-un proton, sau a unui
proton într-un neutron. Tranziția Neutron-proton este
însoțită de emisia unui electron și a unui antineutrino, în
timp ce o tranziție proton-neutron (cu excepția capturării de
electroni) provoacă emisia unui pozitron și a unui neutrino.
Emisiile de electroni sau pozitroni sunt numite particule
beta. Dezintegrarea beta fie crește, fie scade numărul
atomic al nucleului cu unu. Capturarea de electroni este
mult mai comună decât emisia de pozitroni, pentru că
necesită mai puțină energie. În acest tip de degradare,
nucleul absoarbe un electron mai degrabă decât să emită
un pozitron. În acest proces se emite însă un neutrino este,
și un proton se transformă în neutron.
 Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-o
schimbare în nivelul de energie al nucleului la o stare de
energie inferioară, care se soldează cu emisie de radiații
electromagnetice. Starea excitată a unui nucleu care
produce emisie gamma apare de obicei în urma emisiei
unei particule alpha sau beta. Astfel, dezintegrarea gama
urmează de obicei după dezintegrarea alfa sau beta.
Alte tipuri mai rare de dezintegrare radioactivă sunt ejecția de neutroni sau protoni sau
de grupuri de nucleoni din nucleu, sau mai multe particule beta. O emisie
gamma analogă care permite ca nucleele excitate să piardă energie într-un mod diferit,
este conversia internă(d)— un proces care produce electroni cu viteză mare care nu sunt
radiații beta, urmațide producerea de fotoni cu energie înaltă, care nu sunt radiații
gamma. Câteva nuclee mari pot exploda în două sau mai multe fragmente încărcate
electric de diferite mase, plus câțiva neutroni, într-o degradare numită fisiune
nucleară spontană.
Fiecare izotop radioactiv are o perioadă de timp ce caracterizează descompunerea
— timpul de înjumătățire—care este determinat de cantitatea de timp necesară pentru
ca o jumătate dintr-un eșantion să se dezintegreze. Acesta este un proces de scădere
exponențială(d) care scade în mod constant proporția de izotop rămasă cu 50% la fiecare
timp de înjumătățire. Prin urmare, după două ce se scurge de două ori timpul de
înjumătățire, va mai rămâne 25% din izotopul prezent, și așa mai departe. [72]
Momentul magnetic[modificare | modificare sursă]
Particulele elementare posedă o proprietate mecanică cuantică intrinsecă numită spin.
Acest lucru este analog cu momentul cinetic al unui obiect care se rotește în
jurul centrului de masă, deși, strict vorbind, aceste particule sunt considerate a fi
punctiforme și nu mai poate fi vorba despre o rotație a lor. Spinul este măsurat în unități
de constantă Planck redusă (ħ), electronii, protonii și neutronii toate având spin ½ ħ,
sau „spin-½”. Într-un atom, electronii în mișcare în jurul nucleului posedă un moment
cinetic orbital în plus față de spin, în timp ce nucleul în sine posedă moment cinetic
datorită spinului nuclear.[75]
Câmpul magnetic produs de un atom— momentul său magnetic—este determinat de
aceste diferite forme de moment cinetic, la fel cum un obiect încărcat electric produce
de regulă un câmp magnetic. Cu toate acestea, cea mai importantă contribuție vine de
la spinul electronilor. Datorită naturii electronilor de a respecta principiul de excluziune
al lui Pauli, conform căruia doi electroni nu se pot găsi în aceeași stare cuantică,
electronii legați fac pereche, fiecare membru al perechii într-un spin cu direcția în sus și
celălalt cu spinul în jos. Astfel, aceste rotiri se anulează reciproc, reducând total
momentul de dipol magnetic la zero în unii atomi cu număr par de electroni. [76]
În elementele feromagnetice, cum ar fi fierul, cobaltul și nichelul, un număr impar de
electroni conduce la existența unui electron nepereche și la prezența unui moment
magnetic net. Orbitalii atomilor vecini se suprapun și se atinge o stare de energie mai
joasă atunci când spinii electronilor nepereche sunt aliniați unul cu celălalt, proces
spontan cunoscut sub numele de interacțiune de schimb(d). Când momentele magnetice
ale atomilor materialelor feromagnetice sunt aliniate, materialul poate produce un câmp
măsurabil la scară macroscopică. Materialele paramagnetice au atomi cu momentele
magnetice întreptate în direcții aleatoare atunci când nu este prezent niciun câmp
magnetic, care se aliniază în prezența unui câmp. [76][77]
Nucleul unui atom nu va avea niciun spin atunci când are atât număr par de neutroni cât
și de protoni, dar în alte cazuri cu numere impare, nucleul poate avea spin. În mod
normal, nucleele cu spin sunt aliniate în direcții aleatoare, din cauza echilibrului termic(d).
Cu toate acestea, pentru anumite elemente (cum ar fi xenon-129) este posibil să
se polarizeze(d) o proporție semnificativă din stările de spin nuclear, astfel încât acestea
să fie aliniate în aceeași direcție—o condiție numită hiperpolarizare(d). Aceasta are
importante aplicații în imagistica prin rezonanță magnetică.[78][79]
Nivelul de energie[modificare | modificare sursă]
Nivelurile de energie ale acestor electroni (nu la scară) sunt suficiente pentru stările fundamentale ale atomilor
până la cadmiu (5s2 4d10) inclusiv. Chiar și partea de sus a diagramei are energie mai joasă decât o stare
nelegată.
Energia potențială a unui electron într-un atom este negativă, dependența ei față de

poziție ajungând la un minim (valoare absolută maximă) în interiorul nucleului, și
dispărând atunci când distanța de la nucleu tinde la infinit, aproximativ invers
proporțional cu distanța. În modelul cuantic-mecanic, un electron legat poate ocupa
doar o mulțime de stări centrat pe nucleu, și fiecare stare corespunde unui anumit nivel
de energie; vezi ecuația lui Schrödinger independentă de timp pentru o explicație
teoretică. Un nivel de energie poate fi măsurat prin cantitatea de energie necesară
pentru a dezlega electronul din atom, și este, de obicei, dată în unități
de electronvolți (eV). Cel mai mic nivel de energie al unui electron legat se numește
stare fundamentală, sau stare staționară(d), în timp ce o tranziție a unui electron la un
nivel superior se soldează cu o stare excitată.[80] Energia electronilor crește atunci
când n crește, deoarece distanța (medie) față de nucleu crește. Dependența energiei
de ℓ este cauzată nu de potențialul electrostatic al nucleului, ci prin interacțiunea între
electroni.
Pentru ca un electron să treacă de la o stare la alta(d), de exemplu de la starea
fundamentală la primul nivel excitat (ionizare), acesta trebuie să absoarbă sau să emită
un foton la o energie egală cu diferența de energie potențială între aceste niveluri,
conform modelului lui Niels Bohr, care poate fi calculată cu precizie prin ecuația lui
Schrödinger. Electronii trec între orbitali într-o manieră similară particulelor. De
exemplu, dacă un singur foton ar lovi electronii, numai un singur electron și-ar schimba
starea ca răspuns la foton; a se vedea proprietățile electornului.
Energia emisă de un foton este proporțională cu frecvența sa, astfel încât aceste
nivelurile de energie specifice apar ca benzi distincte în cadrul spectrului
electromagnetic.[81] Fiecare element are un spectru caracteristic care depinde de
sarcina nucleară, subînvelișurile ocupate de electroni, interacțiunile
electromagnetice dintre electroni și de alți factori.[82]
Exemplu de linii de absorbție într-un spectru

Atunci când un spectru continuu de energie este trecut printr-un gaz sau printr-
o plasmă, unii dintre fotoni sunt absorbiți de atomi, făcându-i pe electroni să-și schimbe
nivelul de energie. Acești electroni excitați care rămân legați de atom emit spontan
această energie sub forma unui foton, care se îndreaptă într-o direcție oarecare, și
astfel coboară înapoi la un nivel inferior de energie. Astfel, atomii se comportă ca un
filtru care formează o serie de benzi de absorbție(d) întunecate în producția de energie.
(Un observator care vizualizează atomii dintr-o perspectivă care nu include spectrul
continuu în fundal vede, în schimb, o serie de linii de emisie produse de fotonii emiși de
către atomi.) Măsurătorile spectroscopice măsurători ale intensității și lățimii liniilor
spectrale atomice permit identificarea compoziției și proprietăților fizice ale unei
substanțe.[83]
Examinarea atentă a liniilor spectrale relevă că unele prezintă o divizare a structurii
fine(d). Acest lucru se întâmplă din cauza interacțiunii spin–orbită(d), care este o
interacțiune între spin și mișcarea electronului cel mai exterior. [84] Când un atom se află
într-un câmp magnetic exterior, liniile spectrale devin împărțite în trei sau mai multe
componente, fenomen numit efect Zeeman. Acest lucru este cauzat de interacțiunea
câmpului magnetic cu momentul magnetic al atomului și al electronilor săi. Unii atomi
pot avea mai multe configurații de electroni cu același nivel de energie, care apar astfel
ca o singură linie spectrală. Interacțiunea câmpului magnetic cu atom deplasează
aceste configurații de electroni la niveluri de energie ușor diferite, de unde rezultă mai
multe linii spectrale.[85] Prezența unui câmp electric extern poate provoca un nivel
comparabil de divizare și deplasare a liniilor spectrale prin modificarea nivelurilor de
energie ale electronilor, un fenomen numit efect Stark(d).[86]
Dacă un electron legat este într-o stare excitată, un foton care interacționează cu el și
are energie corespunzătoare poate provoca o emisie stimulată a unui foton cu nivelul
de energie potrivit. Pentru ca acest lucru să apară, electronul trebuie să coboare la o
stare de energie mai mică, astfel încât diferența de energie să fie aceeași cu energia de
fotonului cu care interacționează. Fotonii emiși și fotonii care interacționează pornesc
apoi în paralel și în fază; adică, modelele de undă ale celor doi fotoni sunt sincronizate.
Această proprietate fizică este folosit pentru a face lasere, care pot emite fascicule
coerente de lumină a căror energie este într-o bandă de frecvență îngustă. [87]
Valența și comportamentul legăturilor[modificare | modificare sursă]
Valența este puterea de combinare a unui element. Aceasta este egală cu numărul de
atomi de hidrogen cu care atomul s-ar putea combina sau pe care i-ar putea dizloca în
formarea de compuși.[88] Învelișul exterior de electroni al unui atom în starea sa
necombinată este cunoscut sub denumirea de strat de valență, iar electronii de la acel
nivel se numesc electroni de valență. Numărul de electroni de valență determină
comportamentul atomului în legătură cu alți atomi. Atomii au tendința de a reacționa
chimic unii cu alții într-un mod care le-ar umple (sau le-ar goli) stratul de valență. [89] De
exemplu, transferul unui singur electron între atomi este o aproximare utilă pentru
legăturile care se formează între atomi care au un singur electron mai mult decât stratul
exterior complet, și un altul căruia îi lipsește un electron pentru a-și completa ultimul
strat, astfel cum apare în compusul clorură de sodiu și în alte săruri ionice. Cu toate
acestea, multe elemente prezintă valențe multiple, sau tendința de a pune în comun
diferite numere de electroni în cadrul diferiților compuși. Astfel, legăturile chimice dintre
aceste elemente iau multe forme de punere în comun de electroni, care sunt mai mult
decât simple transferuri de electroni. Exemplele includ elementul carbon și compușii
organici.[90]
Elementele chimice sunt adesea afișate într-un tabel periodic care pune în evidență
proprietăți chimice recurente. Elementele cu același număr de electroni de valență
formează un grup care este aliniat pe aceeași coloană a tabelului. (Rândurile orizontale
corespund cu umplerea unui anume nivel cuantic de electroni.) Elementele din
extremitatea dreaptă au stratul exterior complet ocupat cu electroni, ceea ce le face să
fie inerte din punct de vedere chimic. Ele se numesc gaze nobile.[91][92]
Stări de agregare[modificare | modificare sursă]
Instantanee care ilustrează formarea unui condensat Bose–Einstein
Cantitățile de atomi se găsesc în diferite stări ale materiei care depind de condițiile
fizice, cum ar fi temperatura și presiunea. Variind aceste condiții, materialele pot trece
între stările solidă, lichidă, gazoasă și de plasmă.[93] În cadrul unei stări, un material
poate exista în forme alotropice diferite. Un exemplu în acest sens îl constituie carbonul
solid, care poate exista și amorf, ca grafit, și cristalizat, ca diamant.[94] Și gazele pot
avea forme alotropice multiple, precum dioxigenul(d) și ozonul.
La temperaturi apropiate de zero absolut, atomii pot forma un condensat Bose–Einstein,
punct în care efectele mecanicii cuantice, care sunt de obicei observate numai la scară
atomică, devin evidente la scară macroscopică.[95][96] Această colecție suprarăcită de
atomi se comportă ca un singur superatom, care poate permite verificări fundamentale
ale comportamentelor din mecanica cuantică. [97]
Identificarea[modificare | modificare sursă]
Imagine la un microscop cu scanare cu efect tunel(d) arată atomii individuali care alcătuiesc această suprafară
de aur (100(d)) de suprafață. Atomii de la suprafață deviază de la structura cristalină a ansamblului și se
aranjează în coloane de mai mulți atomi cu spații largi între ei.
Microscop cu scanare cu efect tunel(d) este un dispozitiv pentru vizualizarea suprafețelor

la nivel atomic. El utilizează fenomenul de tunelare cuantică, care permite particulelor
să treacă printr-o barieră care în mod normal ar fi de netrecut. Electronii tunelează prin
vid între doi electrozi metalici planari, pe fiecare dintre care se află un atom adsorbit,
furnizând o densitate de curent de tunelare care poate fi măsurată. Scanarea unui atom
când trece pe lângă celălalt (eșantion) permite trasarea deplasării primului în raport cu
separarea laterală pentru un curent constant. Calculul arată măsura în care sunt vizibile
imaginile obținute cu microscopul cu efect tunel. Se confirmă faptul că pentru polarizare
redusă, microscopul prezintă dimensiunile mediate spațial ale orbitalilor electronici prin
niveluri de energie strâns apropiate— nivelul Fermi(d) densitatea locală de stări(d).[98][99]
Un atom poate fi ionizat prin eliminarea unuia dintre electronii săi. Sarcina
electrică determină curbarea traiectoriei unui atom atunci când trece printr-un câmp
magnetic. Raza cu care traiectoria unui ion este transformată de către câmpul magnetic
este determinată de masa atomului. Spectrometrul de masă folosește acest principiu
pentru a măsura raportul masă-sarcină electrică(d) al ionilor. Dacă eșantionul conține mai
mulți izotopi, spectrometrul de masă poate determina proporția fiecărui izotop în
eșantion prin măsurarea intensității diferitelor fascicule de ioni. Printre tehnicile de
vaporizare a atomilor se numără spectroscopia emisiilor atomice cu plasmă cuplată
inductiv(d) și de spectrometria de masă cu plasmă cuplată inductiv(d), ambele utilizând
plasmă pentru a vaporiza eșantioanele pentru analiză. [100]
O metodă selectivă spațial este spectroscopia pierderilor de energie electronică (d), care
măsoară pierderea de energie a unui fascicul de electroni într-un microscop electronic
cu transmisie(d) atunci când interacționează cu o parte dintr-un eșantion. Tomograful cu
sondă atomică(d) are o rezoluție sub-nanometrică în 3-D și poate identifica din punct de
vedere chimic atomi individuali folosind spectrometria timpului-de-zbor. [101]
Spectrele stărilor excitate(d) pot fi utilizate pentru a analiza compoziția atomică a
unor stele îndepărtate. Anumite lungimi de undă ale luminii cuprinse în lumina
observată de la stele pot fi separate și legate de tranzițiile cuantizate în atomii liberi de
gaz. Aceste culori pot fi reproduse folosind o lampă cu descărcare în gaz(d) care conține
același element.[102] Heliul a fost descoperit în acest fel în spectrul Soarelui cu 23 de ani
înainte de a fi identificat pe Pământ. [103]
Originea și starea actuală[modificare | modificare sursă]

Atomii formează aproximativ 4% din totalul densității de energie din Universul
observabil, cu o densitate medie de aproximativ 0,25 atomi/m 3.[104] Într-o galaxie, cum ar
fi Calea Lactee, atomii au o concentrație mult mai mare, densitatea de materie
din mediul interstelar (ISM) variind de la 105 la 109 atomi/m3.[105] Soarele este considerat
a fi în interiorul Bulei Locale, o regiune de gaze puternic ionizate, deci densitatea în
regiunea Soarelui este de numai aproximativ 10 3 atomi/m3.[106] Stelele se formează din
nori denși în mediul interstelar, și procesele evolutive ale stelelor au ca urmare
îmbogățirea constantă a acestui mediu cu elemente mult mai masive decât hidrogenul
și heliul. Până la 95% din atomii din Calea Lactee sunt concentrați în interiorul stelelor,
iar masa totală a atomilor formează aproximativ 10% din masa galaxiei. [107] (restul de
masă este o materie întunecată necunoscută.)[108]
Formarea[modificare | modificare sursă]
Se crede că electronii existau în Univers din primele etape ale Big Bangului. Nucleele
atomice se formează în reacțiile de nucleosinteză. În aproximativ trei
minute nucleosinteza Big Bangului a produs mare parte din heliul, litiul, și deuteriul din
Univers, și, probabil, o parte din beriliu și bor.[109][110][111]
Omniprezența și stabilitatea atomilor se bazează pe energia lor de legătură(d), ceea ce
înseamnă că un atom are o energie mai mică decât un sistem format din nucleu și
electroni nelegați. Unde temperatura este mult mai mare decât potențialul de ionizare,
materia există sub formă de plasmă—un gaz de ioni încărcați pozitiv (posibil chiar
nuclee goale) și electroni. Atunci când temperatura scade sub potențialul de ionizare,
atomii devin favorabili din punct de vedere statistic. Atomi (completați cu electroni legați)
au ajuns să domine particulele încărcate de la 380.000 de ani după Big Bang—o epocă
numită recombinare(d), atunci când Universul în expansiune s-a răcit suficient pentru a
permite electronilor să se atașeze de nuclee.[112]
De la Big Bang, care nu a produs nici carbon, nici elemente mai grele, nucleele atomice
au fost combinate în stele prin procesul de fuziune nucleară pentru a produce mai
mult heliu, și (prin intermediul procesului triplu alfa) secvența de elemente de la carbon
până la fier.[113]
Izotopii, cum ar fi litiu-6, precum și unii izotopi de beriliu și bor sunt generați în spațiu
prin spalația razelor cosmice(d).[114] Acest lucru se întâmplă atunci când un proton cu
energie mare lovește un nucleu atomic, provocând extragerea unui număr mare de
nucleoni.
Elementele mai grele decât fierul s-au produs în supernove prin procesul R(d) și
în stelele gigante din ramura asimptotică prin procesul S(d), care implică capturarea de
neutroni de către nucleele atomice.[115] Elemente cum ar fi plumbul s-au format în mare
parte prin dezintegrarea radioactivă a elementelor mai grele. [116]
Pământul[modificare | modificare sursă]
Cei mai mulți dintre atomii care alcătuiesc Pământul și pe locuitorii săi au fost prezenți,
în forma lor actuală, în nebuloasa care s-a contractat dintr-un nor molecular pentru a
forma Sistemul Solar. Restul sunt rezultatul dezintegrării radioactive, și proporția lor
relativă poate fi folosită pentru a determina vârsta Pământului prin datare radiometrică(d).
[117][118]
Majoritatea heliului din scoarța Pământului (aproximativ 99% din heliul din
sondele de gaze, așa cum arată abundența mai scăzută de heliu-3(d)) este un produs
al dezintegrării alfa.[119]
Există pe Pământ câteva urme de atomi care nu au fost prezenți de la început (adică
„neprimordiali”), și care nici nu sunt rezultatul dezintegrărilor radioactive. Carbon-
14 este generat continuu de razele cosmice în atmosferă. [120] Unii atomi de pe Pământ
au fost generați artificial, fie în mod deliberat, fie ca produse ale reactoarelor sau
exploziilor nucleare.[121][122] Dintre elementele transuranice—cele cu numere atomice mai
mari decât 92—numai plutoniul și neptuniul apar în mod natural pe Pământ.[123]
[124]
Elementele transuranice au durate de viață radioactivă mai scurte decât vârsta
actuală a Pământului[125] și, astfel, cantitățile identificabile din aceste elemente s-au
descompus demult, cu excepția unor urme de plutoniu-244(d) depuse probabil de praful
cosmic.[126] Zăcămintele naturale de plutoniu și neptuniu sunt produse prin capturare de
neutroni(d) în minereul de uraniu.[127]
Pământul conține aproximativ 1.33×1050 atomi.[128] Deși există un număr mic de atomi
independenți ai gazelor nobile, cum ar fi argon, neon, heliu, 99% din atmosferă este
legată sub formă de molecule, inclusiv dioxid de carbon și molecule
diatomice de oxigen și azot. La suprafața Pământului, o majoritate covârșitoare a
atomilor se combină pentru a forma diferiți compuși, inclusiv apa, sarea, silicații și oxizii.
Atomii se pot combina pentru a crea și materiale care nu sunt alcătuite din molecule
discrete, inclusiv cristale lichide și solide sau metale.[129][130] Această materie atomică
formează aranjamente în rețea cărora le lipsește tipul de ordine întreruptă la scară mică
asociat materiei moleculare.[131]
Forme rare și teoretice[modificare | modificare sursă]
Elemente supergrele[modificare | modificare sursă]
În timp ce izotopii cu numere atomice mai mari decât plumbul (82) sunt cunoscuți a fi
radioactivi, a fost propusă o „insulă de stabilitate(d)” pentru unele elemente cu numere
atomice mai mari de 103. Aceste elemente supergrele pot avea un nucleu relativ stabil
în raport cu dezintegrarea radioactivă.[132] Cel mai probabil candidat pentru un atom
supergreu stabil, unbihexium, are 126 de protoni și 184 de neutroni. [133]
Materie exotică[modificare | modificare sursă]
Fiecare particulă de materie are o particulă corespondentă de antimaterie cu sarcină
electrică opusă. Astfel, pozitronii sunt antielectroni, încărcați pozitiv, iar antiprotonii sunt
echivalentul unor protoni cu sarcină negativă. Atunci când materia și antimateria se
întâlnesc, ele se anihilează reciproc. Din acest motiv și din cauza unui dezechilibru între
numărul de particule de materie și cele de antimaterie, acestea din urmă sunt rare în
univers. Primele cauze ale acestui dezechilibru nu sunt încă pe deplin înțelese, deși
teoriile bariogenezei(d) pot oferi o explicație. Ca urmare, nu a fost descoperită în natură
antimaterie.[134][135] Cu toate acestea, în 1996 echivalentul din antimaterie al atomului de
hidrogen (antihidrogen) a fost sintetizat la laboratorul CERN din Geneva.[136][137]
Alți atomi exotici au fost create prin înlocuirea unuia din protoni, neutroni sau electroni
cu alte particule cu aceeași sarcină electrică. De exemplu, un electron poate fi înlocuit
cu un miuon mult mai masiv, formând un atom miuonic(d). Aceste tipuri de atomi pot fi
folosite pentru a testa previziuni fundamentale ale fizicii. [138][139][140]
Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ Pentru cele mai recente actualizări vezi Grafic Interactiv de Nuclizi
(Brookhaven National Laboratory).
2. ^ Un carat este la 200 de miligrame. Prin definiție, carbon-12 are
0,012 kg pe mol. Constanta lui Avogadro definește 6×1023 atomi pe
mol.
Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

1. ^ „Atom”. Compendium of Chemical Terminology (IUPAC Gold
Book)(d) (ed. 2nd). IUPAC. Accesat în 25 aprilie 2015.
2. ^ a b Ghosh, D. C.; Biswas, R. (2002). „Theoretical calculation of
Absolute Radii of Atoms and Ions. Part 1. The Atomic Radii”. Int. J.
Mol. Sci. 3: 87–113. doi:10.3390/i3020087.
3. ^ Leigh, G. J., ed. (1990). International Union of Pure and Applied
Chemistry, Commission on the Nomenclature of Inorganic
Chemistry, Nomenclature of Organic Chemistry(d) – Recommendations
1990. Oxford: Blackwell Scientific Publications. p. 35. ISBN 0-08-
022369-9. An atom is the smallest unit quantity of an element that is
capable of existence whether alone or in chemical combination with
other atoms of the same or other elements.
4. ^ Andrew G. van Melsen (1952). From Atomos to Atom. Mineola,
N.Y.: Dover Publications. ISBN 0-486-49584-1.
5. ^ Dalton, John (1803). „On the Absorption of Gases by Water and
Other Liquids”. Accesat în 29 august 2007., în Memoirs of the Literary
and Philosophical Society of Manchester
6. ^ Einstein, Albert (1905). „Über die von der molekularkinetischen
Theorie der Wärme geforderte Bewegung von in ruhenden
Flüssigkeiten suspendierten Teilchen” (PDF). Annalen der Physik (în
German). 322 (8): 549–
560. Bibcode:1905AnP...322..549E. doi:10.1002/andp.19053220806.
Accesat în 4 februarie 2007.
7. ^ Mazo, Robert M. (2002). Brownian Motion: Fluctuations, Dynamics,
and Applications. Oxford University Press. pp. 1–7. ISBN 0-19-
851567-7. OCLC 48753074.
8. ^ Lee, Y.K.; Hoon, K. (1995). „Brownian Motion”. Imperial College
London. Arhivatdin originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat în 18
decembrie 2007.
9. ^ Patterson, G. (2007). „Jean Perrin and the triumph of the atomic
doctrine”. Endeavour(d). 31 (2): 50–
53. doi:10.1016/j.endeavour.2007.05.003. PMID 17602746.
10. ^ Thomson, J. J. (august 1901). „On bodies smaller than atoms”. The
Popular Science Monthly. Bonnier Corp.: 323–335. Accesat în 21
iunie 2009.
11. ^ „J.J. Thomson”. Nobel Foundation(d). 1906. Accesat în 20 decembrie
2007.
12. ^ Rutherford, E. (1911). „The Scattering of α and β Particles by Matter
and the Structure of the Atom” (PDF). Philosophical
Magazine(d). 21 (125): 669–88. doi:10.1080/14786440508637080.
13. ^ „Frederick Soddy, The Nobel Prize in Chemistry 1921”. Nobel
Foundation(d). Accesat în 18 ianuarie 2008.
14. ^ Thomson, Joseph John (1913). „Rays of positive
electricity”. Proceedings of the Royal Society. A. 89 (607): 1–
20. Bibcode:1913RSPSA..89....1T. doi:10.1098/rspa.1913.0057.
15. ^ Stern, David P. (16 mai 2005). „The Atomic Nucleus and Bohr's
Early Model of the Atom”. NASA/Goddard Space Flight Center.
Accesat în 20 decembrie 2007.
16. ^ Bohr, Niels (11 decembrie 1922). „Niels Bohr, The Nobel Prize in
Physics 1922, Nobel Lecture”. Nobel Foundation(d). Accesat în 16
februarie 2008.
17. ^ Pais, Abraham (1986). Inward Bound: Of Matter and Forces in the
Physical World. New York: Oxford University Press. pp. 228–
230. ISBN 0-19-851971-0.
18. ^ Lewis, Gilbert N. (1916). „The Atom and the Molecule”. Journal of
the American Chemical Society(d). 38 (4): 762–
786. doi:10.1021/ja02261a002.
19. ^ Scerri, Eric R. (2007). The periodic table: its story and its
significance. Oxford University Press US. pp. 205–226. ISBN 0-19-
530573-6.
20. ^ Langmuir, Irving (1919). „The Arrangement of Electrons in Atoms
and Molecules”. Journal of the American Chemical Society(d). 41 (6):
868–934. doi:10.1021/ja02227a002.
21. ^ Scully, Marlan O.; Lamb, Willis E.; Barut, Asim (1987). „On the
theory of the Stern-Gerlach apparatus”. Foundations of
Physics(d). 17 (6): 575–
583. Bibcode:1987FoPh...17..575S. doi:10.1007/BF01882788.
22. ^ What is the Heisenberg Uncertainty Principle? - Chad Orzel TED-ED
talk
23. ^ Brown, Kevin (2007). „The Hydrogen Atom”. MathPages. Accesat
în 21 decembrie 2007.
24. ^ Harrison, David M. (2000). „The Development of Quantum
Mechanics”. Universitatea din Toronto. Arhivat din originalul de la 25
decembrie 2007. Accesat în 21 decembrie 2007.
25. ^ Aston, Francis W. (1920). „The constitution of atmospheric
neon”. Philosophical Magazine(d). 39 (6): 449–
55. doi:10.1080/14786440408636058.
26. ^ Chadwick, James (12 decembrie 1935). „Nobel Lecture: The
Neutron and Its Properties”. Nobel Foundation(d). Accesat în 21
decembrie 2007.
27. ^ „Otto Hahn, Lise Meitner and Fritz Strassmann”. Chemical
Achievers: The Human Face of the Chemical Sciences. Chemical
Heritage Foundation. Arhivat din originalul de la 24 octombrie 2009.
Accesat în 15 septembrie 2009.
28. ^ Meitner, Lise; Frisch, Otto Robert (1939). „Disintegration of uranium
by neutrons: a new type of nuclear reaction”. Nature. 143 (3615):
239–240. Bibcode:1939Natur.143..239M. doi:10.1038/143239a0.
29. ^ Schroeder, M. „Lise Meitner – Zur 125. Wiederkehr Ihres
Geburtstages” (în German). Accesat în 4 iunie 2009.
30. ^ Crawford, E.; Sime, Ruth Lewin; Walker, Mark (1997). „A Nobel tale
of postwar injustice”. Physics Today(d). 50 (9): 26–
32. Bibcode:1997PhT....50i..26C. doi:10.1063/1.881933.
31. ^ Kullander, Sven (28 august 2001). „Accelerators and Nobel
Laureates”. Nobel Foundation(d). Accesat în 31 ianuarie 2008.
32. ^ „The Nobel Prize in Physics 1990”. Nobel Foundation(d). 17
octombrie 1990. Accesat în 31 ianuarie 2008.
33. ^ Demtröder, Wolfgang (2002). Atoms, Molecules and Photons: An
Introduction to Atomic- Molecular- and Quantum Physics (ed. 1st).
Springer. pp. 39–42. ISBN 3-540-20631-0. OCLC 181435713.
34. ^ Woan, Graham (2000). The Cambridge Handbook of Physics.
Cambridge University Press. p. 8. ISBN 0-521-57507-
9. OCLC 224032426.
35. ^ MacGregor, Malcolm H. (1992). The Enigmatic Electron. Oxford
University Press. pp. 33–37. ISBN 0-19-521833-
7. OCLC 223372888.
36. ^ a b Particle Data Group (2002). „The Particle Adventure”. Lawrence
Berkeley Laboratory. Arhivat din originalul de la 4 ianuarie 2007.
Accesat în 3 ianuarie 2007.
37. ^ a b Schombert, James (18 aprilie 2006). „Elementary Particles”.
University of Oregon. Accesat în 3 ianuarie 2007.
38. ^ Jevremovic, Tatjana (2005). Nuclear Principles in Engineering.
Springer. p. 63. ISBN 0-387-23284-2. OCLC 228384008.
39. ^ Pfeffer, Jeremy I.; Nir, Shlomo (2000). Modern Physics: An
Introductory Text. Imperial College Press. pp. 330–336. ISBN 1-
86094-250-4. OCLC 45900880.
40. ^ Wenner, Jennifer M. (10 octombrie 2007). „How Does Radioactive
Decay Work?”. Carleton College. Accesat în 9 ianuarie 2008.
41. ^ a b c Raymond, David (7 aprilie 2006). „Nuclear Binding Energies”.
New Mexico Tech. Accesat în 3 ianuarie 2007.[nefuncțională]
42. ^ Mihos, Chris (23 iulie 2002). „Overcoming the Coulomb Barrier”.
Case Western Reserve University. Accesat în 13 februarie 2008.
43. ^ Staff (30 martie 2007). „ABC's of Nuclear Science”. Lawrence
Berkeley National Laboratory. Arhivat din originalul de la 5 decembrie
2006. Accesat în 3 ianuarie 2007.
44. ^ Makhijani, Arjun; Saleska, Scott (2 martie 2001). „Basics of Nuclear
Physics and Fission”. Institute for Energy and Environmental
Research. Arhivat din originalul de la 16 ianuarie 2007. Accesat în 3
ianuarie 2007.
45. ^ Shultis, J. Kenneth; Faw, Richard E. (2002). Fundamentals of
Nuclear Science and Engineering. CRC Press. pp. 10–17. ISBN 0-
8247-0834-2. OCLC 123346507.
46. ^ Fewell, M. P. (1995). „The atomic nuclide with the highest mean
binding energy”. American Journal of Physics(d). 63 (7): 653–
658. Bibcode:1995AmJPh..63..653F. doi:10.1119/1.17828.
47. ^ Mulliken, Robert S. (1967). „Spectroscopy, Molecular Orbitals, and
Chemical Bonding”. Science. 157 (3784): 13–
24. Bibcode:1967Sci...157...13M. doi:10.1126/science.157.3784.13.
PMID 5338306.
48. ^ a b Brucat, Philip J. (2008). „The Quantum Atom”. University of
Florida. Arhivat din originalul de la 7 decembrie 2006. Accesat în 4
ianuarie 2007.
49. ^ Manthey, David (2001). „Atomic Orbitals”. Orbital
Central. Arhivat din originalul de la 10 ianuarie 2008. Accesat în 21
ianuarie 2008.
50. ^ Herter, Terry (2006). „Lecture 8: The Hydrogen Atom”. Cornell
University. Arhivat din original la 22 februarie 2012. Accesat în 14
februarie 2008.
51. ^ Bell, R. E.; Elliott, L. G. (1950). „Gamma-Rays from the Reaction
H1(n,γ)D2 and the Binding Energy of the Deuteron”. Physical
Review. 79 (2): 282–
285. Bibcode:1950PhRv...79..282B. doi:10.1103/PhysRev.79.282.
52. ^ Smirnov, Boris M. (2003). Physics of Atoms and Ions. Springer.
pp. 249–272. ISBN 0-387-95550-X.
53. ^ Matis, Howard S. (9 august 2000). „The Isotopes of
Hydrogen”. Guide to the Nuclear Wall Chart. Lawrence Berkeley
National Lab. Arhivat din originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat
54. ^ Weiss, Rick (17 octombrie 2006). „Scientists Announce Creation of
Atomic Element, the Heaviest Yet”. Washington Post. Accesat în 21
decembrie 2007.
55. ^ a b Sills, Alan D. (2003). Earth Science the Easy Way. Barron's
Educational Series. pp. 131–134. ISBN 0-7641-2146-
4. OCLC 51543743.
56. ^ Dumé, Belle (23 aprilie 2003). „Bismuth breaks half-life record for
alpha decay”. Physics World. Arhivat din originalul de la 14
57. ^ Lindsay, Don (30 iulie 2000). „Radioactives Missing From The
Earth”. Don Lindsay Archive. Arhivat din originalul de la 28 aprilie
2007. Accesat în 23 mai 2007.
58. ^ Tuli, Jagdish K. (aprilie 2005). „Nuclear Wallet Cards”. National
Nuclear Data Center, Brookhaven National Laboratory. Accesat în 16
aprilie 2011.
59. ^ a b CRC Handbook (2002).
60. ^ a b Mills, Ian; Cvitaš, Tomislav; Homann, Klaus; Kallay, Nikola;
Kuchitsu, Kozo (1993). Quantities, Units and Symbols in Physical
Chemistry (PDF) (ed. 2nd). Oxford: Uniunea Internațională de Chimie
Pură și Aplicată, Commission on Physiochemical Symbols
Terminology and Units, Blackwell Scientific Publications.
p. 70. ISBN 0-632-03583-8. OCLC 27011505.
61. ^ Chieh, Chung (22 ianuarie 2001). „Nuclide Stability”. University of
Waterloo. Accesat în 4 ianuarie 2007.
62. ^ „Atomic Weights and Isotopic Compositions for All Elements”.
National Institute of Standards and Technology. Arhivat din originalul
de la 31 decembrie 2006. Accesat în 4 ianuarie 2007.
63. ^ Audi, G.; Wapstra, A.H.; Thibault, C. (2003). „The Ame2003 atomic
mass evaluation (II)” (PDF). Nuclear Physics(d). 729 (1): 337–
676. Bibcode:2003NuPhA.729..337A. doi:10.1016/j.nuclphysa.2003.1
1.003.
64. ^ Shannon, R. D. (1976). „Revised effective ionic radii and systematic
studies of interatomic distances in halides and chalcogenides”. Acta
Crystallographica(d). 32 (5): 751–
767. Bibcode:1976AcCrA..32..751S. doi:10.1107/S056773947600155
1.
65. ^ Dong, Judy (1998). „Diameter of an Atom”. The Physics
Factbook. Arhivat din originalul de la 4 noiembrie 2007. Accesat în 19
noiembrie 2007.
66. ^ Zumdahl, Steven S. (2002). Introductory Chemistry: A
Foundation (ed. 5th). Houghton Mifflin. ISBN 0-618-34342-
3. OCLC 173081482. Arhivat din originalul de la 4 martie 2008.
67. ^ Birkholz, M.; Rudert, R. (2008). „Interatomic distances in pyrite-
structure disulfides – a case for ellipsoidal modeling of sulfur
ions]” (PDF). phys. stat. sol. b. 245: 1858–
1864. Bibcode:2008PSSBR.245.1858B. doi:10.1002/pssb.200879532
.
68. ^ Birkholz, M. (2014). „Modeling the Shape of Ions in Pyrite-Type
Crystals”. Crystals. 4: 390–403. doi:10.3390/cryst4030390.
69. ^ Staff (2007). „Small Miracles: Harnessing nanotechnology”. Oregon
State University. Accesat în 7 ianuarie 2007.—describes the width of a
human hair as 105 nm and 10 carbon atoms as spanning 1 nm.
70. ^ Padilla, Michael J.; Miaoulis, Ioannis; Cyr, Martha (2002). Prentice
Hall Science Explorer: Chemical Building Blocks. Upper Saddle River,
New Jersey USA: Prentice-Hall, Inc. p. 32. ISBN 0-13-054091-
9. OCLC 47925884. There are 2,000,000,000,000,000,000,000
(that's 2 sextillion) atoms of oxygen in one drop of water—and twice
as many atoms of hydrogen.
71. ^ Feynman, Richard (1995). Six Easy Pieces. The Penguin Group.
p. 5. ISBN 978-0-14-027666-4. OCLC 40499574.
72. ^ a b „Radioactivity”. Splung.com. Arhivat din originalul de la 4
73. ^ L'Annunziata, Michael F. (2003). Handbook of Radioactivity
Analysis. Academic Press. pp. 3–56. ISBN 0-12-436603-
1. OCLC 16212955.
74. ^ Firestone, Richard B. (22 mai 2000). „Radioactive Decay Modes”.
Berkeley Laboratory. Accesat în 7 ianuarie 2007.
75. ^ Hornak, J. P. (2006). „Chapter 3: Spin Physics”. The Basics of
NMR. Rochester Institute of Technology. Arhivat din originalul de la 3
februarie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2007.
76. ^ a b Schroeder, Paul A. (25 februarie 2000). „Magnetic Properties”.
University of Georgia. Arhivat din original la 29 aprilie 2007. Accesat
în 7 ianuarie 2007.
77. ^ Goebel, Greg (1 septembrie 2007). „[4.3] Magnetic Properties of the
Atom”. Elementary Quantum Physics. In The Public Domain website.
78. ^ Yarris, Lynn (1997). „Talking Pictures”. Berkeley Lab Research
Review. Arhivatdin originalul de la 13 ianuarie 2008. Accesat în 9
ianuarie 2008.
79. ^ Liang, Z.-P.; Haacke, E. M. (1999). Webster, J. G.,
ed. Encyclopedia of Electrical and Electronics Engineering: Magnetic
Resonance Imaging. vol. 2. John Wiley & Sons. pp. 412–
426. ISBN 0-471-13946-7.
80. ^ Zeghbroeck, Bart J. Van (1998). „Energy levels”. Shippensburg
University. Accesat în 23 decembrie 2007.[nefuncțională]
81. ^ Fowles, Grant R. (1989). Introduction to Modern Optics. Courier
Dover Publications. pp. 227–233. ISBN 0-486-65957-
7. OCLC 18834711.
82. ^ Martin, W. C.; Wiese, W. L. (mai 2007). „Atomic Spectroscopy: A
Compendium of Basic Ideas, Notation, Data, and Formulas”. National
Institute of Standards and Technology. Arhivat din originalul de la 8
83. ^ „Atomic Emission Spectra — Origin of Spectral Lines”. Avogadro
Web Site. Accesat în 10 august 2006.
84. ^ Fitzpatrick, Richard (16 februarie 2007). „Fine structure”. University
of Texas at Austin. Accesat în 14 februarie 2008.
85. ^ Weiss, Michael (2001). „The Zeeman Effect”. University of
California-Riverside. Arhivat din originalul de la 2 februarie 2008.
86. ^ Beyer, H. F.; Shevelko, V. P. (2003). Introduction to the Physics of
Highly Charged Ions. CRC Press. pp. 232–236. ISBN 0-7503-0481-
2. OCLC 47150433.
87. ^ Watkins, Thayer. „Coherence in Stimulated Emission”. San José
State University. Arhivat din originalul de la 12 ianuarie 2008. Accesat
88. ^ oxford dictionary – valency
89. ^ Reusch, William (16 iulie 2007). „Virtual Textbook of Organic
Chemistry”. Michigan State University. Arhivat din original la 29
octombrie 2007. Accesat în 11 ianuarie 2008.
90. ^ „Covalent bonding – Single bonds”. chemguide. 2000.
91. ^ Husted, Robert; et al. (11 decembrie 2003). „Periodic Table of the
Elements”. Los Alamos National Laboratory. Arhivat din originalul de
la 10 ianuarie 2008. Accesat în 11 ianuarie 2008.
92. ^ Baum, Rudy (2003). „It's Elemental: The Periodic Table”. Chemical
& Engineering News. Accesat în 11 ianuarie 2008.
93. ^ Goodstein, David L. (2002). States of Matter. Courier Dover
Publications. pp. 436–438. ISBN 0-13-843557-X.
94. ^ Brazhkin, Vadim V. (2006). „Metastable phases, phase
transformations, and phase diagrams in physics and
chemistry”. Physics-Uspekhi. 49 (7): 719–
24. Bibcode:2006PhyU...49..719B. doi:10.1070/PU2006v049n07ABE
H006013.
95. ^ Myers, Richard (2003). The Basics of Chemistry. Greenwood Press.
p. 85. ISBN 0-313-31664-3. OCLC 50164580.
96. ^ Staff (9 octombrie 2001). „Bose-Einstein Condensate: A New Form
of Matter”. National Institute of Standards and Technology. Arhivat din
originalul de la 3 ianuarie 2008. Accesat în 16 ianuarie 2008.
97. ^ Colton, Imogen; Fyffe, Jeanette (3 februarie 1999). „Super Atoms
from Bose-Einstein Condensation”. The University of Melbourne.
Arhivat din original la 29 august 2007. Accesat în 6 februarie 2008.
98. ^ Jacox, Marilyn; Gadzuk, J. William (noiembrie 1997). „Scanning
Tunneling Microscope”. National Institute of Standards and
Technology. Arhivat din originalul de la 7 ianuarie 2008. Accesat
99. ^ „The Nobel Prize in Physics 1986”. The Nobel Foundation. Accesat
în 11 ianuarie 2008.—in particular, see the Nobel lecture by G. Binnig
and H. Rohrer.
100. ^ Jakubowski, N.; Moens, Luc; Vanhaecke, Frank (1998). „Sector
field mass spectrometers in ICP-MS”. Spectrochimica Acta Part B:
Atomic Spectroscopy. 53 (13): 1739–
63. Bibcode:1998AcSpe..53.1739J. doi:10.1016/S0584-
8547(98)00222-5.
101. ^ Müller, Erwin W.; Panitz, John A.; McLane, S. Brooks (1968). „The
Atom-Probe Field Ion Microscope”. Review of Scientific
Instruments(d). 39 (1): 83–
86. Bibcode:1968RScI...39...83M. doi:10.1063/1.1683116.
102. ^ Lochner, Jim; Gibb, Meredith; Newman, Phil (30 aprilie
2007). „What Do Spectra Tell Us?”. NASA/Goddard Space Flight
Center. Arhivat din originalul de la 16 ianuarie 2008. Accesat în 3
ianuarie 2008.
103. ^ Winter, Mark (2007). „Helium”. WebElements. Arhivat din
originalul de la 30 decembrie 2007. Accesat în 3 ianuarie 2008.
104. ^ Hinshaw, Gary (10 februarie 2006). „What is the Universe Made
Of?”. NASA/WMAP. Arhivat din originalul de la 31 decembrie 2007.
105. ^ Choppin, Gregory R.; Liljenzin, Jan-Olov; Rydberg, Jan
(2001). Radiochemistry and Nuclear Chemistry. Elsevier.
p. 441. ISBN 0-7506-7463-6. OCLC 162592180.
106. ^ Davidsen, Arthur F. (1993). „Far-Ultraviolet Astronomy on the
Astro-1 Space Shuttle Mission”. Science. 259 (5093): 327–
34. Bibcode:1993Sci...259..327D. doi:10.1126/science.259.5093.327.
PMID 17832344.
107. ^ Lequeux, James (2005). The Interstellar Medium. Springer.
p. 4. ISBN 3-540-21326-0. OCLC 133157789.
108. ^ Smith, Nigel (6 ianuarie 2000). „The search for dark matter”.
Physics World. Arhivat din originalul de la 16 februarie 2008. Accesat
în 14 februarie 2008.
109. ^ Croswell, Ken (1991). „Boron, bumps and the Big Bang: Was
matter spread evenly when the Universe began? Perhaps not; the
clues lie in the creation of the lighter elements such as boron and
beryllium”. New Scientist (1794): 42. Arhivat din originalul de la 7
110. ^ Copi, Craig J.; Schramm, DN; Turner, MS (1995). „Big-Bang
Nucleosynthesis and the Baryon Density of the
Universe”. Science. 267 (5195): 192–99. arXiv:astro-ph/9407006 
. Bibcode:1995Sci...267..192C. doi:10.1126/science.7809624. PMID
7809624.
111. ^ Hinshaw, Gary (15 decembrie 2005). „Tests of the Big Bang: The
Light Elements”. NASA/WMAP. Arhivat din originalul de la 17 ianuarie
112. ^ Abbott, Brian (30 mai 2007). „Microwave (WMAP) All-Sky Survey”.
Hayden Planetarium. Arhivat din original la 13 februarie 2013.
113. ^ Hoyle, F. (1946). „The synthesis of the elements from
hydrogen”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society(d). 106:
343–83. Bibcode:1946MNRAS.106..343H. do
i:10.1093/mnras/106.5.343.
114. ^ Knauth, D. C.; Knauth, D. C.; Lambert, David L.; Crane, P. (2000).
„Newly synthesized lithium in the interstellar
medium”. Nature. 405 (6787): 656–
58. doi:10.1038/35015028. PMID 10864316.
115. ^ Mashnik, Stepan G. (2000). „On Solar System and Cosmic Rays
Nucleosynthesis and Spallation Processes”. arXiv:astro-ph/0008382 
[astro-ph].
116. ^ Kansas Geological Survey (4 mai 2005). „Age of the Earth”.
University of Kansas. Accesat în 14 ianuarie 2008.
117. ^ Manuel 2001, pp. 407–430, 511–519.
118. ^ Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth
century: a problem (mostly) solved”. Geological Society, London,
Special Publications. 190 (1): 205–
21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D. doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.0
1.14. Accesat în 14 ianuarie 2008.
119. ^ Anderson, Don L.; Foulger, G. R.; Meibom, Anders (2 septembrie
2006). „Helium: Fundamental models”. MantlePlumes.org. Arhivat din
originalul de la 8 februarie 2007. Accesat în 14 ianuarie 2007.
120. ^ Pennicott, Katie (10 mai 2001). „Carbon clock could show the
wrong time”. PhysicsWeb. Arhivat din originalul de la 15 decembrie
121. ^ Yarris, Lynn (27 iulie 2001). „New Superheavy Elements 118 and
116 Discovered at Berkeley Lab”. Berkeley Lab. Arhivat din originalul
de la 9 ianuarie 2008. Accesat în 14 ianuarie 2008.
122. ^ Diamond, H; et al. (1960). „Heavy Isotope Abundances in Mike
Thermonuclear Device”. Physical Review. 119 (6): 2000–
04. Bibcode:1960PhRv..119.2000D. doi:10.1103/PhysRev.119.2000.
123. ^ Poston Sr.; John W. (23 martie 1998). „Do transuranic elements
such as plutonium ever occur naturally?”. Scientific American.
124. ^ Keller, C. (1973). „Natural occurrence of lanthanides, actinides,
and superheavy elements”. Chemiker Zeitung. 97 (10): 522–
30. OSTI 4353086.
125. ^ Zaider, Marco; Rossi, Harald H. (2001). Radiation Science for
Physicians and Public Health Workers. Springer. p. 17. ISBN 0-306-
46403-9. OCLC 44110319.
126. ^ Manuel 2001, pp. 407–430,511–519.
127. ^ „Oklo Fossil Reactors”. Curtin University of
Technology. Arhivat din originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat
128. ^ Weisenberger, Drew. „How many atoms are there in the world?”.
Jefferson Lab. Accesat în 16 ianuarie 2008.
129. ^ Pidwirny, Michael. „Fundamentals of Physical Geography”.
University of British Columbia Okanagan. Arhivat din originalul de
la 21 ianuarie 2008. Accesat în 16 ianuarie 2008.
130. ^ Anderson, Don L. (2002). „The inner inner core of
Earth”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 99 (22):
13966–68. Bibcode:2002PNAS...9913966A. do
i:10.1073/pnas.232565899. PMC 137819  . PMID 12391308.
131. ^ Pauling, Linus (1960). The Nature of the Chemical Bond. Cornell
University Press. pp. 5–10. ISBN 0-8014-0333-2. OCLC 17518275.
132. ^ Anonymous (2 octombrie 2001). „Second postcard from the island
of stability”. CERN Courier. Arhivat din originalul de la 3 februarie
133. ^ Jacoby, Mitch (2006). „As-yet-unsynthesized superheavy atom
should form a stable diatomic molecule with fluorine”. Chemical &
Engineering News(d). 84 (10): 19. doi:10.1021/cen-v084n010.p019a.
134. ^ Koppes, Steve (1 martie 1999). „Fermilab Physicists Find New
Matter-Antimatter Asymmetry”. University of Chicago. Accesat în 14
ianuarie 2008.
135. ^ Cromie, William J. (16 august 2001). „A lifetime of trillionths of a
second: Scientists explore antimatter”. Harvard University Gazette.
136. ^ Hijmans, Tom W. (2002). „Particle physics: Cold
antihydrogen”. Nature. 419 (6906): 439–
40. Bibcode:2002Natur.419..439H. doi:10.1038/419439a. PMID 1236
8837.
137. ^ Staff (30 octombrie 2002). „Researchers 'look inside' antimatter”.
BBC News. Accesat în 14 ianuarie 2008.
138. ^ Barrett, Roger (1990). „The Strange World of the Exotic
Atom”. New Scientist(1728): 77–115. Arhivat din originalul de la 21
decembrie 2007. Accesat în 4 ianuarie 2008.
139. ^ Indelicato, Paul (2004). „Exotic Atoms”. Physica
Scripta(d). T112 (1): 20–26. arXiv:physics/0409058 
. Bibcode:2004PhST..112...20I. doi:10.1238/Physica.Topical.112a000
20.
140. ^ Ripin, Barrett H. (iulie 1998). „Recent Experiments on Exotic
Atoms”. American Physical Society. Accesat în 15 februarie 2008.
[nefuncțională]
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Manuel, Oliver (2001). Origin of Elements in the Solar System:
Implications of Post-1957 Observations. Springer. ISBN 0-306-46562-
0. OCLC 228374906.
Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Dalton, J. (1808). A New System of Chemical Philosophy, Part 1. London
and Manchester: S. Russell.
 Gangopadhyaya, Mrinalkanti (1981). Indian Atomism: History and
Sources. Atlantic Highlands, New Jersey: Humanities Press. ISBN 0-391-
02177-X. OCLC 10916778.
 Harrison, Edward Robert (2003). Masks of the Universe: Changing Ideas
on the Nature of the Cosmos. Cambridge University Press. ISBN 0-521-
77351-2. OCLC 50441595.
 Iannone, A. Pablo (2001). Dictionary of World Philosophy.
Routledge. ISBN 0-415-17995-5. OCLC 44541769.
 King, Richard (1999). Indian philosophy: an introduction to Hindu and
Buddhist thought. Edinburgh University Press. ISBN 0-7486-0954-7.
 Levere, Trevor, H. (2001). Transforming Matter – A History of Chemistry
for Alchemy to the Buckyball. The Johns Hopkins University
Press. ISBN 0-8018-6610-3.
 Liddell, Henry George; Scott, Robert. „A Greek-English Lexicon”. Perseus
Digital Library.
 Liddell, Henry George; Scott, Robert. „ἄτομος”. A Greek-English Lexicon.
Perseus Digital Library. Accesat în 21 iunie 2010.
 McEvilley, Thomas (2002). The shape of ancient thought: comparative
studies in Greek and Indian philosophies. Allworth Press. ISBN 1-58115-
203-5.
 Moran, Bruce T. (2005). Distilling Knowledge: Alchemy, Chemistry, and
the Scientific Revolution. Harvard University Press. ISBN 0-674-01495-2.
 Ponomarev, Leonid Ivanovich (1993). The Quantum Dice. CRC
Press. ISBN 0-7503-0251-8. OCLC 26853108.
 Roscoe, Henry Enfield (1895). John Dalton and the Rise of Modern
Chemistry. Century science series. New York: Macmillan. Accesat în 3
aprilie 2011.
 Siegfried, Robert (2002). From Elements to Atoms: A History of Chemical
Composition. DIANE. ISBN 0-87169-924-9. OCLC 186607849.
 Teresi, Dick (2003). Lost Discoveries: The Ancient Roots of Modern
Science. Simon & Schuster. pp. 213–214. ISBN 0-7432-4379-X.
 Various (2002). Lide, David R., ed. Handbook of Chemistry & Physics (ed.
88th). CRC. ISBN 0-8493-0486-5. OCLC 179976746. Arhivat din
originalul de la 23 mai 2008. Accesat în 23 mai 2008.
 Wurtz, Charles Adolphe (1881). The Atomic Theory. New York: D.
Appleton and company. ISBN 0-559-43636-X.
Legături externe[modificare | modificare sursă]

 "Quantum Mechanics and the Structure of
Atoms" pe YouTube fizica reale lecție începe la 2:20 în film.
 Freudenrich, Craig C. „How Atoms Work”. How Stuff
Works. Arhivat din original la 8 ianuarie 2007. Accesat
în 9 ianuarie 2007. Mai multe valori specificate pentru |
nume= și |last= (ajutor)
 „The Atom”. Free High School Science Texts: Physics.
Wikibooks. Accesat în 10 iulie 2010. Mai multe valori
specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
 Anonymous (2007). „The atom”. Science aid+. Accesat
în 10 iulie 2010.—un ghid pentru atom pentru adolescenti.
 Anonymous (3 ianuarie 2006). „Atoms and Atomic
Structure”. BBC. Arhivat din original la 2 ianuarie 2007.
 Various (3 ianuarie 2006). „Physics 2000, Table of
Contents”. University of Colorado. Arhivat din original la 14
ianuarie 2008. Accesat în 11 ianuarie 2008.
 Various (3 februarie 2006). „What does an atom look
like?”. University of Karlsruhe. Accesat în 12 mai 2008.
Categorii:
 Atomi
 Chimie
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt
 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 176
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 29 iunie 2020, ora 11:24.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Dezvoltatori
 Statistics
 Cookie statement
 Versiune mobilă

Atom

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atom

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atom

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ilustrație a atomului de heliu, reprezentând nucleul

Cea mai mică diviziune recunoscută a unui element

Sarcina zero (neutru) sau diferită de zero

Diametru de la 62 pm (He) la 520 pm (Cs)

Componente Electroni și un nucleu compact format

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are proprietățile

 1Istoria teoriei atomice

Istoria teoriei atomice[modificare | modificare sursă]

La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de atomi pentru a explica de

Fiecare orbital atomic corespunde unui anumit nivel de energie al electronului.

Această diagramă arată timpul de înjumătățire (T½ ) al diferiților izotopi cu Z protoni si N neutroni.

 Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când

Energia potențială a unui electron într-un atom este negativă, dependența ei față de

Exemplu de linii de absorbție într-un spectru

Instantanee care ilustrează formarea unui condensat Bose–Einstein

Microscop cu scanare cu efect tunel(d) este un dispozitiv pentru vizualizarea suprafețelor

Originea și starea actuală[modificare | modificare sursă]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

S-ar putea să vă placă și