7.

MODELUL DE CALCUL ŞI IMPORTANŢA SA ÎN

INGINERIA ASISTATĂ

Noţiuni de teoria modelării

Elaborarea unui model este primul demers în încercarea de abstractizare legată de un fenomen real
observabil, de elaborare a unei teorii care să-l explice şi să-i anticipeze evoluţia.
Modelele utilizate în ştiinţă şi în tehnică sunt sisteme teoretice (logic – matematice) sau materiale
cu ajutorul cărora pot fi studiate indirect proprietăţile, comportarea în anumite condiţii date şi
transformările unor alte sisteme mai complexe, denumite sisteme originale, cu care modelele au
anumite asemănări, analogii sau similitudini. Modelul reprezintă o simplificare, o reflectare numai
parţială a fenomenului sau obiectului original, neglijâdu-se anumite laturi neesenţiale pentru studiul
căruia îi este destinat, cu scopul de a oferi un instrument mai accesibil investigaţiei teoretice şi (sau)
experimentale.
Modelele pot fi teoretice (ideale) când sunt construcţii sau reprezentări logic – matematice, ca de
exemplu modelele atomului, modelele cosmologice, modele de calcul etc, sau materiale, ca de
exemplu macheta unei nave, un calculator analogic sau numeric etc.
Modelele teoretice sunt o verigă intermediară între experienţă şi teoria propriu-zisă, cuprinzătoare şi
exactă a sistemului studiat, reprezentând un mijloc de verificare a ipotezelor enunţate la elaborarea
teoriei. Modelele teoretice sunt adesea ansambluri de ipoteze formulate pe baza analogiei, presupuse,
cu un sistem a cărui teorie este, în esenţă, cunoscută; din aceste ipoteze pot fi deduse consecinţe
verificabile experimental. Adesea sunt utilizate modele intuitive, care facilitează interpretarea teoriei
şi raportarea ei la obiectul real.
Modelele materiale permit abordarea pe cale experimentală a unor probleme care nu pot fi rezolvate
pe cale analitică, fie pentru că nu există metode de calcul adecvate, fie că metodele existente sunt prea
laborioase şi costisitoare. Ele pot fi de aceeaşi natură fizică cu sistemele originale – modele prin
similitudine – fiind diferite de acestea prin ordinul de mărime al dimensiunilor şi al valorilor
caracteristice (de exemplu, constantele fizice ale materialeleor folosite). Modelele pot fi şi de altă
natură fizică decât sistemele originale – modele prin analogie - caracterizate prin ecuaţii matematice
de aceeşi formă cu cele ale sistemelor pe care le modelează.
Utilizarea modelării în cele mai variate domenii ale ştiinţei şi tehnicii s-a dovedit deosebit de
fructuoasă şi eficientă, căpătând o extindere spectaculoasă în ultimele decenii, ca urmare a aportului
adus de electronică în toate tipurile de procese de modelare. Mai mult decât atât, apariţia şi dezvoltarea
ciberneticii, informaticii şi calculatoarelor electronice au dus la un proces de unificare a modelării,
analogiei, similitudinii şi simulării într-un sistem integrat, cu performanţe remarcabile şi eficienţă
ridicată.
Calculatoarele sunt de fapt modele: cele analogice sunt modele ale unor relaţii matematice, iar cele
numerice ale unor algoritmi. În urmă cu câteva decenii, calculatorele analogice şi cele numerice se
dezvoltau în paralel, oarecum independent. Modelarea pe calculatoare analogice avea însă un neajuns:
pentru fiecare tip de problemă era necesară realizarea unui alt model. În prezent acest neajuns s-a
înlăturat ca urmare a utilizării unor algoritmi adecvaţi, care permit simularea pe calculatorul numeric a
modelelor analogice, în acest fel calculatorul numeric devenind universal.
În numeroase domenii ale ştiinţei şi ingineriei se utilizează tot mai mult sisteme complexe,
interactive de modelare experimentală şi prin calcul. De exemplu, un model (sau un ansamblu de mai
multe modele) al unei structuri este investigat prin una din metodele cunoscute: tensometrie electrică
rezistivă, fotoelasticitate, interferometrie holografică. Informaţiile furnizate de determinările

57
experimentale sunt convertite – de către un convertor analog numeric – în informaţii numerice, care se
introduc într-un calculator, pe care, simultan cu investigaţia experimentală, se execută calculele
corespunzătore unui model de calcul al aceleaşi structuri. Din confruntarea informaţiilor obţinute prin
cele două căi de investigare se formuleză decizii, care duc la perfecţionarea modelului experimental, al
celui de calcul şi al structurii care se studiază. Procesul continuă până când se elaborează configuraţia
optimă a structurii respective.
Elaborarea unui model corect şi eficient al unui sistem original reprezintă o sinteză a tot ceea ce se
ştie despre acel sistem. Paradoxal este faptul că, pentru a modela corec un fenomen, este necesară
cunoaşterea cât mai cuprinzătoare a sa, ceea ce este în opoziţie cu nevoia de a-l cerceta. De asemenea
modelul trebuie să fie adecvat scopului urmărit. Un model excesiv de complicat – care îşi propune să
aibă în vedere toate aspectele şi detaliile posibile ale fenomenului original – poate deveni costisitor,
greoi sau chiar inoperant. Un model simplist, prea sumar, poate fi incorect, ca urmare a neglijării unor
aspecte importante ale sistemului investigat.
În concluzie, un model M al unui sistem original S este un alt sistem S’, care este echvalent cu S
din anumite puncte de vedere şi care pote fi studiat mai uşor ca S . Din determinarea pe S’ (adică pe
M ) a unor informaţii se deduc informaţiicorespunzătoare pentru S . Echivalarea sau înlocuirea lui S’
cu S pote fi exactă sau aproximativă. În domeniul teoriilor formale se pot construi sisteme S’ care
sunt riguros echivalente cu S, din anumite puncte de vedere, ca, de exemplu, modelele din geometrie.
În alte cazuri, modelul este o construcţie teoretică care aproximează realitatea. Dacă această
construcţie teoretică este redată prin relaţii matematice, aceste relaţii împreună cu interpretarea lor
constitue modelul matematic al sistemului care se studiază.

Modelul de calcul cu elemente finite

Modelele pentru calculele inginereşti în general şi deci şi cele cu elemente finite sunt modele
matematice aproximative ale structurilor care se studiază.
Pentru trecerea de la structura reală la modelul ei de calcul nu există algoritmi şi metode generale
care să asigure elaborarea unui model unic, care să aproximeze, cu o eroare prestabilită, cunoscută,
structura care urmează să se calculeze. În general este posibil ca pentru o structură să se elaboreze mai
multe modele, toate corecte dar cu performanţe diferite. Modelul pentru analiza cu elemente finite a
unei structuri se elaborează pe baza intuiţiei, imaginaţiei şi experienţei anterioare a celui care face
modelarea şi modelul trebuie să sintetizeze eficient toate informaţiile disponibile referitoare la
structura respectivă.

Figura 7.1
Trebuie remarcat faptul că utilizarea calculatoarelor în analiza structurilor a devenit indispensabilă,
dar aceasta prezintă pericolul că, “seduşi” de facilităţile şi automatismul sistemului de calcul, adesea
58
pierdem din vedere că rezultatele obţinute nu sunt altceva decât consecinţele ipotezelor care au stat la
baza modelului de calcul, a configuraţiei modelului şi a algoritmilor utilizaţi pentru analiza FEA. Din
acest impas nu se poate ieşi decât pe seama intuiţiei, imaginaţiei şi experienţei.
Elaborarea modelului cu elemente finite (FEM) şi analiza efectuată cu acesta (FEA) sunt etape
componente ale unui proces relativ complex, de concepţie şi fabricaţie şi trebuie să servească la
realizarea, în condiţii riguros definite, a unui anumit produs. În acest context, modelul MEF nu poate fi
conceput decât după ce a fost proiectată într-o primă formă – în cadrul unui proces preliminar CAD -
structura care trebuie să fie analizată. Urmează ca în etape succesive, având în vedere rezultatele
obţinute, să se modifice – în vederea ameliorării performanţelor realizate – atât proiectul produsului
cât şi modelul MEF. În acest scop se efectuează numeroase testări, adaptări, optimizări şi validări, aşa
cum rezultă din schema din figura 7.1.

Modelul conceptual
Prima şi cea mai importantă etapă a elaborării unui model performant este cea de realizare a
modelului conceptual, primar sau fundamental. Pornind de la desenul structurii care urmează să fie
analizată şi având în vedere cerinţele impuse FEA, se fac următorele “operaţii”:
- se decide care sunt elementele constructive ale structurii, care vor deveni componente ale
modelului cu elemente finite (EF);
- se stabilesc elementele structurii care nu vor fi avute în vedere la elaborarea modelului, fiind
apreciate ca accesorii sau detalii lipsite de importanţă, din puncul de vedere al scopului FEA;
- se aleg formele geometrice sub care se vor defini componentele modelului, adică: linii, suprafeţe
sau volume, avându-se în vedere şi tipurile de EF care se vor utiliza pentru fiecare componentă;
- se hotărăsc modalităţile de aplicare a sarcinilor (forţe şi momente concentrate şi (sau) distribuite,
acceleraţii, presiuni, temperaturi etc) şi care sunt componentele modelului care le vor prelua. Această
operaţie implică şi determinarea riguroasă a valorilor, direcţiilor şi coordonatelor punctelor de
aplicaţie ale sarcinilor. Se vor stabili cazurile de încărcare ale modelului;
- se identifică condiţiile de rezemare ale structurii şi se decide modul în care aceste condiţii vor fi
“modelate” şi anume: blocarea gradelor de libertate geometrică ale unor noduri, introducerea unor EF
speciale pentru modelarea contactului sau a frecării, definirea în reazeme a unor deplasări sau reacţiuni
cunoscute etc. Dacă este cazul, se vor stabili mai multe variante ale condiţiilor de rezemare;
- se decid condiţiile generale de elaborare ale modelului: tipurile elementelor finite pentru diversele
componente ale acestuia, tipurile de materiale şi proprietăţile lor, numerele maxime, aproximative, ale
nodurilor şi elementelor finite ale modelului, zonele de interes deosebit (de exemplu, unde se
presupune că tensiunile au gradienţi mari) şi varintele FEA.
Modelul conceptual trebuie să aibă în vedere valorificarea tuturor informaţiilor disponibile privind
structura (condiţii şi regimuri de funcţionare, de montaj , de avarie etc) şi modalităţile de utilizare ale
rezultatelor obţinute prin FEA. Modelul trebuie să asigure, de fapt, o simulare satisfăcătoare - din
anumite puncte de vedere, bine precizate - a comportării structurii, pe calculator, folosind metoda
elementelor finite şi un program corespunzător.

Factori care determină elaborarea modelului de calcul

La elaborarea modelelor cu EF trebuie să se aibă în vedere o multitudine de aspecte şi factori, dintre
care cei mai importanţi se prezintă în cele ce urmează.

Scopul calculului. Beneficiarii FEA pot solicita informaţii diverse în legătură cu modul cum se va
comporta structura în anumite situaţii, adică rezultatele calculului trebuie să dea – pe cât posibil -
răspunsuri neechivoce la întrebări precis formulate (adesea beneficiarii trebuie informaţi ce poate oferi
FEA). Consecinţa acestei situaţii este că trebuie efectuate una sau mai multe tipuri de analize, care să
ofere informaţiile dorite. În principiu, este posibil ca pe acelaşi model, care are aceeaşi reţea de
discretizare şi aceleaşi tipuri de elemente finite, să se efectueze mai multe tipuri de analize, ca, de
exemplu, analiză statică, de stabilitate, de vibraţii etc. Dar într-o astfel de situaţie este foarte posibil ca
59
performanţele modelului şi calitatea informaţiilor obţinute să nu fie satisfăcătore pentru toate
variantele de analiză. Se ajunge astfel la cerinţa ca modelul să fie elaborat având în vedere scopul
calculului. În general foarte rar este necesar să se creeze un model complet nou pentru fiecare tip de
FEA. Adesea se foloseşte un model de bază, destinat uneia din variantele de calcul şi acestuia i se aduc
modificările cerute de celelalte tipuri de analize.
Pentru clarificarea şi fixarea ideilor se dau, pe scurt, câteva exemple:
- pentru determinarea valorilor maxime ale tensiunilor, trebuie efectuate “discretizări locale foarte
fine, în zonele cu concentratori;
- pentru analizele dinamice, sunt extrem de importante aspectele modelării maselor şi
amortizărilor;
- pentru analizele termice trebuie definite foarte precis sursele de căldură, inclusiv parametrii lor,
şi valorile constantelor fizice ale transmiterii căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie;
- pentru structurile cu deplasări mari trebuie precizate variaţiile mărimilor şi direcţiilor sarcinilor
în timpul procesului de deformaţie.

Simplitatea modelului. Marea majoritate a structurilor inginereşti sunt de o mare complexitate în

ceea ce priveşte formele geometrice, sarcinile, reazemele şi caracteristicile mecanice ale materialelor
din care sunt realizate. Este cazul carcaselor, batiurilor, instalaţiilor, utilajelor de proces, maşinilor de
toate tipurile etc. Elaborarea unui model care să aibă în vedere cele mai mici detalii ale structurii reale
ar deveni foarte costisitor sau chiar imposibil de realizat, în condiţii rezonabile, în ceea ce priveşte
costul şi durata de timp necesară. Se impune astfel considerarea unei structuri “ipotetice” simplificate,
adică a unui model de calcul raţional. Trebuie analizat cu discernământ dacă, într-un anumit context,
elaborarea unui model mai complicat, care are costuri mai mari (în timp şi bani), se justifică prin
câştigul de informaţii suplimentare comparativ cu o variantă mai simplă.

Rezultatele să fie acoperitoare. Modelul trebuie elaborat astfel încât rezultatele FEA trebuie să fie
într-o măsură raţională şi rezonabilă acoperitoare, adică să ofere o marjă suplimentară de siguranţă care
să compenseze faptul că MEF este aproximativă. În ceea ce priveşte procesele de calcul, utilizarea
calculatoarelor oferă garanţia unei fiabilităţi foarte mari a acestora şi a unui nivel de încredere ridicat al
rezultatelor.

Corelarea modelului cu condiţiile existente. Modelul este o componentă a unui ansamblu foarte
complex, care include un mare număr de condiţii şi restricţii, adesea contradictorii. Deci elaborarea
modelului se face totdeauna într-un anumit context, pentru un set de condiţii impuse, riguros definite.
Structura reală, realizată fizic, are abateri efective în ceea ce priveşte dimensiunile, formele
geometrice, sarcinile efective (nominale, de calcul, maxime, accidentale, de avarie, de montaj, de
transport, de exploatare etc), condiţiile de rezemare, caracteristicile fizice şi mecanice ale materialelor,
faţă de cele considerate în proiect şi deci şi la elaborarea modelului. Prin urmare este neraţional să se
elaboreze un model foarte performant, costisitor şi laborios, dacă valorile numerice ale datelor “de
intrare” – pentru care se face FEA – sunt afectate de incertitudini sau de erori mari. Prin urmare,
modelarea şi analiza trebuie făcute cu o precizie limitată, bine definită, în cadrul acesteia structura
reală putând fi simplificată şi “idealizată” printr-un model corespunzător.
De asemenea, pe parcursul diverselor faze ale elaborării unui proiect, sau ale realizării unui produs,
sunt necesare modele diferite, determinate de informaţiile disponibile în etapa respectivă. Frecvent,
pentru calcule preliminare, se utilizează modele mult simplificate, comparativ cu modelele destinate
unor calcule de verificare în faze finale ale proiectării. De exemplu, pe modele simple se fac analize la
solicitări statice în fazele de proiect preliminar şi apoi se au în vedere analize de stabilitate, dinamice,
de oboseală, de durabilitate etc, pe modele mai sofisticate, elaborate pe baza formei finale a
proiectului.
Pentru numerose domenii inginereşi – ca, de exemplu, utilajele energetice, vehiculele de toate
categoriile, construcţiile civile şi industriale etc - s-au elaborat diverse prescripţii, norme şi standarde
privind modelele de calcul, evaluarea sarcinilor, variantele analizelor obligatorii etc. Aceste normative
pot avea caracterul unor recomandări sau pot fi obligatorii, ele putând fi aplicabile unor ramuri
60
industriale, la nivel naţional sau pot fi internaţionale. În aceste condiţii trebuie ca elaborarea modelului
să fie astfel făcută încât el să realizeze încadrarea corectă a situaţiei reale în ipotezele şi prevederile de
detaliu ale normelor respective. Unele programe MEF au implementate proceduri care conţin astfel de
condiţii speciale. În ultimii ani au apărut şi norme cu recomandări privind modul cum să se elaboreze
modelul cu elemente finite. De exemplu, pentru industria de automobile se recomandă care să fie
tipurile elementelor finite ale modelului, care să fie dimensiunile minime ale elementelor etc, pentru
diversele componente, cum ar fi blocul motor, caroseria, cutia de viteze etc.

Exemple de modele
În figurile 7.2 şi 7.3 se prezintă, pentru a ilustra unele din ideile enunţate mai sus, configuraţiile
generale a două modele ale unor instalaţii şi utilaje siderurgice. Modelul din figura 7.2 este al
componentei superioare a unui răcitor de gaz dintr-o instalaţie de elaborare a oţelului. Solicitările sunt:
greutatea proprie, presiunea exterioară de un bar (în interiorul instalaţiei fiind vid) şi un câmp de
temperatură variabilă. Condiţiile de rezemare sunt: cele două flanşe inferioare sau cele trei reazeme
laterale.

Figura 7.2
Modelul din figura 7.3 este al unui transportor pentru o oală de turnare, plină cu oţel lichid.
Construcţia este realizată din tablă, prin sudură. Solicitările sunt: greutatea proprie, greutatea oalei şi a

Figura 7.3
oţelului lichid. S-a avut în vedere şi efectul dinamic al aplicării sarcinii produs de faptul că oala se
aşează pe transportor cu o anumită viteză şi anume cea de coborâre a sarcinii de către podul rulant.
Reazemele modelului sunt cele patru boghiuri care asigură şi deplasarea transportorului pe o cale de
rulare. Boghiurile nu au fost modelate în acest caz deoarece ele au fost proiectate, calculate şi
executate de o firmă specializată, care a garantat performanţele produsului.

61