9.

POSTPROCESAREA ANALIZELOR CU ELEMENTE FINITE

Odată analizată o structură (modelul cu elemente finite), se dispune de un volum foarte de mare de
informaţii şi rezultate, acestea fiind funcţie de mărimea modelului, de tipul de analiză, de tipul
elementelor finite folosite pentru modelare, de opţiunile de calcul alese pentru calculul mărimilor
derivate etc. Modul în care utilizatorul interpretează şi valorifică aceste rezultate este esenţial pentru
validarea modelului de calcul, pentru luarea unor decizii ulterioare sau pur şi simplu pentru
prezentarea cât mai clară, sugestivă şi eficientă a rezultatelor.
În acest capitol se evidenţiază unele aspecte esenţiale pentru modul în care utilizatorul trebuie să
"privească" rezultatele analizei şi să folosească cât mai eficient facilităţile oferite de programele cu
elemente finite. Folosirea judicioasă a acestor facilităţi poate conduce la reducerea considerabilă a
timpului necesar examinării rezultatelor. Este recunoscut faptul că timpul necesar pentru studiul critic
al rezultatelor unui model trebuie să fie cel puţin egal cu timpul necesar pentru preprocesarea
modelului de calcul. Rezultatele obţinute pot fi greşite, din mai multe puncte de vedere, de aceea se
impune o amănunţită analiză a lor şi interpretarea tuturor rezultatelor care la prima vedere nu sunt în
concordanţă cu aşteptările iniţiale ale utilizatorului.
Pentru ca prezentarea să fie cât mai accesibilă, se prezintă câteva exemple foarte simple, care scot în
evidenţă aspecte esenţiale de prezentare a rezultatelor şi mai puţin de interpretare a lor. Deciziile finale
asupra corectitudinii rezultatelor revine de fiecare dată utilizatorului şi depind esenţial de pregătirea lui
teoretică dar şi de experienţa acumulată în timp.

Prezentarea rezultatelor în liste şi tabele

Modelul din figura 9.1.a este discretizat cu patru elemente de tipul Q6, egale ca dimensiuni. Ştiind
că modulul de elasticitate longitudinal este E = 2 ⋅105 N/mm2, coeficientul contracţiei transversale
ν = 0 (pentru a considera valabilă teoria de bară), şi grosimea t = 1 mm (stare plană de tensiune), se
face o analiză statică pentru care se prezintă şi se discută rezultatele complete pentru întregul model.
Ca unităţi de măsură fundamentale s-au folosit N şi mm.

Figura 9.1

În figura 9.1.b se prezintă numerotarea nodurilor şi a elementelor, precum şi sistemul de referinţă

global care are originea în nodul 1.
În urma analizei rezultă necunoscutele primare, adică deplasările nodale UX şi UY, din care se pot
obţine şi deplasările totale USUM precum şi direcţiile lor date de cosinusurile directoare:
67
 Componentele deplasărilor Deplasările Orientarea vectorului
Nodul pe direcţiile axelor totale deplasărilor totale
UX [mm] UY [mm] USUM [mm] În raport cu X În raport cu Y
1 0.0000 0.0000 0.000 0.00000 0.00000
2 0.0000 0.0000 0.000 0.00000 0.00000
3 -0.87486E-02 -0.17915E-01 0.1994E-01 -0.43882 -0.89858
4 0.87486E-02 -0.17913E-01 0.1994E-01 0.43885 -0.89856
5 -0.14998E-01 -0.65820E-01 0.6751E-01 -0.22216 -0.97501
6 0.14998E-01 -0.65826E-01 0.6751E-01 0.22214 -0.97501
7 -0.18747E-01 -0.13374 0.1350 -0.13882 -0.99032
8 0.18747E-01 -0.13372 0.1350 0.13884 -0.99031
9 -0.19997E-01 -0.21159 0.2125 -0.09409 -0.99556
10 0.19997E-01 -0.21168 0.2126 0.09405 -0.99557

Odată cunoscute deplasările, se determină reacţiunile FX şi FY pe direcţiile gradelor de libertate

fixate, adică din încastrare şi rezultă:

Nodul FX [N] FY [N]

1 166.6 10.31
2 -166.6 10.52

Din ecuaţiile de echilibru ale fiecărui element finit rezultă forţele echivalente la nivelul elementelor
finite (fig. 9.2) şi din relaţia {σ e } = [B]{u e } se determină tensiunile în punctele Gauss care se
extrapolează la noduri şi se obţine:

Forţe echivalente Tensiuni în elemente

Elementul Nodurile FX FY SX ( σ x ) SY ( σ y ) SXY ( τ xy )
elementului [N] [N] [N/mm ] 2
[N/mm ] 2
[N/mm2]
1 166.64 10.308 -87.486 0.0000 -2.0830
1 3 -124.98 -10.630 -87.486 0.32211E-01 -2.0830
4 124.98 -10.200 87.486 0.32211E-01 -2.0830
2 -166.64 10.522 87.486 0.0000 -2.0830
3 124.98 10.630 -62.490 0.32211E-01 -2.0830
2 5 -83.320 -9.6634 -62.490 -0.12885 -2.0830
6 83.320 -11.167 62.490 -0.12885 -2.0830
4 -124.98 10.200 62.490 0.32211E-01 -2.0830
5 83.320 9.6634 -37.494 -0.12885 -2.0830
3 7 -41.660 -13.207 -37.494 0.48317 -2.0830
8 41.660 -7.6234 37.494 0.48317 -2.0830
6 -83.320 11.167 37.494 -0.12885 -2.0830
7 41.660 13.207 -12.498 0.48317 -2.0830
4 9 0.0000 0.0000 -12.498 -1.8038 -2.0830
10 0.0000 -20.830 12.498 -1.8038 -2.0830
8 -41.660 7.6234 12.498 0.48317 -2.0830

Energia potenţială acumulată în fiecare element se determină cu relaţia U e =

2
{ }T [K e ]{U e } şi
1 e
U
este:

68
 Figura 9.2

Elementul Energia potenţială elastică acumulată [Nmm]

1 1.2800
2 0.65517
3 0.23867
4 0.030808
Total 2.20465
iar energia potenţială totală trebuie să fie egală cu lucrul mecanic al forţelor exterioare adică
1
Wp = FY10 ⋅ UY10 = 2.20465 Nmm.
2
Din tensiunile în nodurile elementelor (SX, SY, SXY) se calculează ca media lor aritmetică
tensiunile în nodurile modelului, tensiunile principale în noduri (S1, S2, S3) şi tensiunile echivalente,
conform teoriei a III de rezistenţă (SINT) sau conform teoriei a V de rezistenţă (SEQV) şi rezultă:

Tensiunile [N/mm2]
Nod SX SY SXY S1 S2 S3 SINT SEQV
1 -87.486 0.0000 -2.0830 0.04956 0.0000 -87.536 87.585 87.560
2 87.486 0.0000 -2.0830 87.536 0.0000 -0.04956 87.585 87.560
3 -74.988 0.03221 -2.0830 0.09000 0.0000 -75.046 75.136 75.091
4 74.988 0.03221 -2.0830 75.046 0.0000 -0.02563 75.071 75.059
5 -49.992 -0.12885 -2.0830 0.0000 -0.04198 -50.079 50.079 50.058
6 49.992 -0.12885 -2.0830 50.078 0.0000 -0.21526 50.294 50.186
7 -24.996 0.48317 -2.0830 0.65234 0.0000 -25.165 25.818 25.498
8 24.996 0.48317 -2.0830 25.172 0.30743 0.0000 25.172 25.019
9 -12.498 -1.8038 -2.0830 0.0000 -1.4124 -12.889 12.889 12.244
10 12.498 -1.8038 -2.0830 12.795 0.0000 -2.1010 14.896 13.965

Din prezentarea listingurilor de mai sus se observă că este destul de anevoios să se examineze
rezultatele numerice obţinute pentru fiecare nod şi/sau element. Pentru modele industriale aceasta ar
însemna zile întregi de muncă (la începutul MEF, nedispunându-se de monitor, aceasta era calea de
examinare a rezultatelor). În momentul de faţă, examinarea rezultatelor sub formă de listinguri se face
doar pentru preluarea lor dintr-o anumită zonă (limitată), de interes, în rest, se preferă prezentările în
forme grafice.
De obicei figurile elaborate sunt colorate. Pentru cazurile în care nu sunt accesibile periferice color,
se folosesc diverse tipuri de haşuri (sau nuanţe de gri) în locul culorilor.
69
 Prezentarea grafică a valorilor tensiunilor facilitează foarte mult examinarea acestora. Astfel, în
figura 9.3 se prezintă tensiunile SX în varianta de reprezentare pe elemente (fig 9.3.a) şi mediate la
noduri (fig. 9.3.b), atât cu haşuri cât şi color.

Figura 9.3

Rezultatele prezentate grafic, sunt însoţite de legende sau informaţii suplimentare. Pentru a "citi"
figura 9.3, spre exemplu, utilizatorul trebuie să ştie că fiecare tip de haşurare (culoare), reprezintă o
plajă de valori a mărimii reprezentate, dată în legendă şi că valorile extreme se găsesc fie la primul, fie
la ultimul tip de haşură (culoare) din legendă.
Analiza erorilor de discretizare, relaţiile (13.28) şi (13.29), conduc la următoarele valori ale
tensiunilor extreme, estimate în noduri:

Valori maxime Valori minime

Tensiunea SX SY SXY SX SY SXY
Nodul 2 8 5 1 9 6
Valoarea [N/mm2] 99.984 12.981 10.415 -99.984 -14.302 -14.581

Variaţia maximă a erorii energiei potenţiale în element ei , obţinută cu relaţia (13.24) şi valoarea
maximă absolută a variaţiei tensiunii ∆σi obţinută cu relaţia (13.23), pentru cele patru elemente sunt:

Elementul ei (SEER) [N mm] ∆σi (SDSG) [N/mm2]

1 0.78100E-01 12.498
2 0.78100E-01 12.498
3 0.78100E-01 12.498
4 0.78100E-01 12.498

Uneori interesează valorile tensiunilor principale S1, S2, S3, precum şi orientarea acestora (în
special pentru structurile anizotrope, ortotrope sau care trebuie armate), sau deformaţiile specifice
EPS, (în special pentru calculul şi dimensionarea captoarelor care folosesc mărci tensometrice).
Programele cu elemente finite calculează, de obicei, aceste mărimi şi utilizatorul poate să le
examineze.
Pentru definirea completă a tensiunilor principale (şi a deformaţiilor specifice principale) trebuie
precizate şi orientările lor, adică cosinusurile directoare. Tensiunile principale în noduri, se pot obţine
pe două căi, adică se determină vectorul tensiunilor la noduri şi apoi se calculează tensiunile principale
sau se calculează tensiunile principale în nodurile fiecărui element şi apoi se face media valorilor în
noduri. Pentru primele patru noduri aceste sunt:

70
 Tensiuni principale Deformaţii specifice principale
S Valoare Orientarea în raport cu Valoare Orientarea în raport cu
Nodul sau [N/mm2] direcţia [ µ m/m] direcţia
EPS X Y Z X Y Z
S1/EPS1 0.0495 -0.0237 0.9997 0.0000 0.2478 -0.0237 0.9997 0.0000
1 S2/EPS2 0.0000 0.0000 0.0000 1.0000 0.0000 0.0000 0.0000 1.0000
S3/EPS3 -87.536 0.9992 0.0237 0.0000 -437.68 0.9997 0.0237 0.0000
S1/EPS1 87.536 0.9997 -0.0237 0.0000 437.68 0.9997 -0.0237 0.0000
2 S2/EPS2 0.0000 0.0000 0.0000 1.0000 0.0000 0.0000 0.0000 1.0000
S3/EPS3 -0.0495 0.0237 0.9997 0.0000 -0.2478 0.0237 0.9997 0.0000
S1/EPS1 0.0900 -0.0277 0.9996 0.0000 0.4500 -0.0277 0.9996 0.0000
3 S2/EPS2 0.0000 0.00000 0.0000 1.0000 0.0000 0.0000 0.0000 1.0000
S3/EPS3 -75.046 0.99962 0.0277 0.0000 -375.23 0.9996 0.0277 0.0000
S1/EPS1 75.046 0.99961 -0.0277 0.0000 375.23 0.9996 -0.0277 0.0000
4 S2/EPS2 0.0000 0.00000 0.00000 1.00000 0.0000 0.0000 0.0000 1.0000
S3/EPS3 -0.0256 0.02776 0.99961 0.00000 -0.1281 0.0277 0.9996 0.0000

Dacă interesează valori în alte puncte decât nodurile, acestea se pot calcula prin interpolare. Dacă,
spre exemplu, se doreşte obţinerea valorilor deplasărilor UY şi ale tensiunilor SX în anumite puncte,
situate pe linia care uneşte nodul 2 cu nodul 10 (fig. 9.1.b), prin interpolare liniară se obţin valorile:

Distanţa curentă măsurată de la nodul 2 către nodul 10: X [mm] UY [mm] SX [N/mm2]
0.0000 0.0000 87.486
8.0000 -0.71655E-02 82.487
16.000 -0.14331E-01 77.488
24.000 -0.27496E-01 69.989
32.000 -0.46659E-01 59.990
40.000 -0.65823E-01 49.992
48.000 -0.92985E-01 39.994
56.000 -0.12015 29.995
64.000 -0.14931 22.496
72.000 -0.18047 17.497
80.000 -0.21163 12.498

În concluzie, volumul rezultatelor pentru o problemă este relativ mare în comparaţie cu datele de
intrare, examinarea acestora ca liste şi tabele este greoaie şi ineficientă, de aceea este preferabil să se
recurgă la modalităţi grafice de prezentare a rezultatelor. Pentru aceasta însă trebuie să se stăpânească
bine modul în care aceste reprezentări prelucrează grafice, "tratează" (sau expune) rezultatele stocate
în baza de date, care practic poate fi privită ca o înşiruire de liste. Unii utilizatori, fascinaţi de grafica
impecabilă de prezentare a rezultatelor, pierd din vedere anumite aspecte esenţiale ale acesteia. Adică
reprezentările grafice presupun o serie de operaţii suplimentare (medieri de tensiuni, determinări de
extreme, prezentarea parţială a rezultatelor) care pot afecta rezultatele mai mult sau mai puţin, uneori
chiar nepermis de mult. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că reprezentările grafice se bazează pe
listele de rezultate, iar uneori prelucrarea lor poate da "rateuri". Este recomandabil, aşadar, să nu se
renunţe complet la examinarea rezultatelor în format listă.

Moduri grafice de postprocesare

O lamelă, de dimensiuni l =80 mm; b = 24 mm şi h = 10 mm (fig. 9.4.a) încastrată la un capăt, este

solicitată cu o presiune uniformă p = 0.5208 N/mm2. Se consideră E = 2.105 N/mm2, ν = 0 şi se cere o
analiză statică.
71
 Lamela se poate modela cu elemente de volum în spaţiu (fig. 9.4.a) sau în plan (fig. 9.4.b), cu
elemente de placă (fig. 9.4.c) sau ca o bară (fig 9.4.d). Posibilităţile grafice de prezentare a rezultatelor,
în general, nu depind esenţial de modelul de calcul, dar există unele particularităţi. Spre exemplu,
pentru plăci şi învelişuri, de obicei, se figurează planul median ("Middle") iar rezultatele prezentate în
acest plan pot fi pe una din feţe ("Top" sau "Bottom"), sau chiar din panul median. Pentru bare, care se
consideră linii, reprezentarea este mai greoaie dacă programul nu permite desenarea formei reale a
secţiunii.

a. b.

c. d.
Figura 9.4

Forma deformată a modelului. După obţinerea unei soluţii pentru o aplicaţie, de obicei, utilizatorul
examinează modul în care modelul de calcul răspunde la diverse încărcări. Uneori modul de
deformaţie al structurii este evident şi examinarea acestuia duce la creşterea nivelului de încredere în
rezultatele obţinute.

a. b.

c. d.
Figura 9.5
72
 În figura 9.5 se prezintă formele deformate ale celor patru modele considerate (fig. 9.4) şi valoarea
deplasării maxime totale DMX [mm]. Se precizează că programele scalează automat, sau la intervenţia
utilizatorului, scara de reprezentare a deplasărilor (100 pentru această aplicaţie), astfel încât acestea să
fie uşor vizibile. Schimbarea unghiului de vedere, sau rotirea modelului, mărirea sau micşorarea lui,
sunt operaţii care facilitează examinarea mărimilor reprezentate grafic.

Reprezentarea mărimilor în distribuţie de culori, haşuri, nuanţe de gri sau izovalori. Practic toate
mărimile fizic continue, deplasări, tensiuni, deformaţii specifice, temperaturi, viteze etc pot fi
reprezentate în acest fel. În figura 9.6 se prezintă variaţia tensiunilor SX pentru modelele cu elemente
hexaedrice (fig. 9.6.a), cu elemente patrulatere plane (fig. 9.6.b), şi modelul cu elemente de placă plană
(fig. 9.6.c). În figura 9.6.d este reprezentată distribuţia tensiunilor ca izovalori din vecinătatea
încastrării, pentru modelul cu elemente patrulatere plane (vezi şi fig. 9.6.b).

a. b.

c. d.
Figura 9.6

Reprezentarea diagramelor pentru elementele finite de tip linie. Diagramele de eforturi, cu care se
operează în special la rezistenţa materialelor, pot fi reprezentate şi cu postprocesoarele programelor cu
elemente finite. Spre exemplu, diagramele de momente încovoietoare şi forţe tăietoare pentru modelul
din figura 9.4.d, sunt reprezentate în figura 9.7. Se menţionează că funcţie de tipul elementului finit,
aceste mărimi pot fi constante sau variabile în cadrul elementului finit şi de obicei, aceste mărimi se
prezintă în sistemul de coordonate local, al elementului.

Figura 9.7

Reprezentarea clasică a graficelor de funcţii. De foarte multe ori se doreşte reprezentarea anumitor
mărimi, fizic continue, sub forma unor grafice de funcţii pe anumite linii (reprezentări 2D), sau
suprafeţe (reprezentări 3D). De exemplu, în figura 9.8 este reprezentată variaţia tensiunii SX în lungul

73
fibrei superioare, pentru modelul din figura 9.4.b. Aceste reprezentări se pot face chiar în modelul de
calcul pe linia definită (fig. 9.8.a), sau într-un grafic pur şi simplu (fig. 9.8.b).

a. b.
Figura 9.8

Reprezentarea cu săgeţi. Anumite mărimi vectoriale (care au mărime, direcţie şi sens), cum ar fi
deplasările totale notate, USUM, sau simplu U, reacţiunile din noduri, uneori şi gradele de libertate
master etc se pot reprezenta la scară prin săgeţi. Pentru exemplificare, se prezintă în figura 9.9
deplasările obţinute pentru modelele de calcul din figura 9.4.b şi d. Se observă că pentru fiecare nod se
trasează o săgeată.

a. b.
Figura 9.9

Mărimile tensoriale în coordonate principale, cum ar fi tensiunile S, se pot reprezenta convenţional,

la scară, în centrul fiecărui element finit. Tensiunile principale S1 > S2 > S3 (sau PRIN1, PRIN2,
PRIN3), perpendiculare între ele, (unele pot fi zero), se reprezintă pe direcţiile reale, cele pozitive cu
săgeţi "închise" ( < − − − > ), iar cele negative cu săgeţi "deschise" ( > − − − < ). În figura 9.10 se vede
reprezentarea tensiunilor principale pentru elementele modelului din figura 9.4.b, în zona încastrării.

Figura 9.10 Figura 9.11

74
 Reprezentarea cu valori numerice pe model. Anumite mărimi sunt legate de fiecare element sau
nod. Uneori reprezentările distribuţiilor prin cod de culori nu sunt suficient de precise, deoarece s-ar
putea să intereseze precis numai valori dintr-un număr limitat de elemente sau noduri. De exemplu,
reprezentarea energiei elastice acumulate în elemente (SENE), pentru modelul din figura 9.4.b, în
distribuţii de culori din figura 9.11 prezintă o zonă foarte mare (zona albastră) într-o singură bandă, iar
restul (mai mult de jumătate), în următoarele opt benzi. Pentru a obţine valori precise, se pot alege un
număr de elemente, sau noduri după caz şi în acestea se scriu automat valorile mărimilor dorite ca în
figura 9.12, pentru energia elastică acumulată în elemente, sau a tensiunilor nodale SX, pentru acelaşi
model, în figura 9.13.

Figura 9.12 Figura 9.13

Animaţia. Variaţia configuraţiei modelului sub sarcină sau în timp (deformate, moduri proprii de
vibraţie, tensiuni, temperaturi etc), se pot reprezenta animat. Aceasta permite uneori identificarea unor
greşeli, în special la impunerea condiţiilor la limită şi a aplicării sarcinilor, sau o mai bună interpretare
a anumitor rezultate.

Facilităţi suplimentare în prezentarea listelor şi reprezentarea grafică

Prezentarea parţială a rezultatelor. Pentru modele de dimensiuni foarte mari şi/sau cu o
configuraţie complexă, prezentarea şi examinarea rezultatelor se simplifică dacă la un moment dat se
reprezintă doar un subansamblu din structură. Aceasta se realizează prin selectarea nodurilor şi
elementelor de interes, care devin active şi toate reprezentările se referă numai la acestea.
Uneori este mai comod să se prezinte rezultatele în alt sistem de referinţă decât cel global, cel puţin
local, în jurul unor găuri, concentratori etc. Acest lucru se realizează relativ uşor, deoarece matricea de
transformare a unei mărimi oarecare de la un sistem de referinţă la altul, nu conţine decât parametrii
directori ai sistemelor de referinţă şi aceştia se calculează automat dacă se definesc sistemele de
referinţă locale.
Posibilităţi sporite de grafică. Pentru anumite elemente de bară şi placă se pot face reprezentări
"reale" ale elementelor şi respectiv ale mărimilor "legate" de ele. Această facilitate, combinată
eventual cu selecţia, este foarte utilă în practică. Elementele de tip shell compozit stratificat se pot
selecta pe straturi şi astfel se pot reprezenta cu uşurinţă tensiunile sau deformaţiile. Pentru modelele cu
simetrie axială, reflexivă, ciclică sau axial simetrice cu încărcări nesimetrice este posibil ca rezultatele
să fie "expandate" pentru întreaga structură.
Rezultatele se pot prezenta simultan în mai multe ferestre, fiecare într-o altă vedere. Pentru
prezentarea cât mai precisă şi atractivă a rezultatelor în formă grafică, acestea se pot completa cu o
serie de comentarii sau detalii dirijate cu uşurinţă de utilizator.
Calcul la îndemâna utilizatorului. Calculul unor mărimi derivate suplimentare, cum ar fi viteze,
acceleraţii, interpolări pentru submodelare, calcule de oboseală, coeficienţi de siguranţă şi altele sunt
posibile, întrucât postprocesoarele sunt înzestrate cu proceduri adecvate calculului matriceal şi
vectorial. Se pot determina extreme, se pot face adunări, înmulţiri, integrări, derivări etc cu rezultatele
disponibile. Foarte des se utilizează combinaţii ale cazurilor de încărcare, pentru calculul liniar elastic.

Principalele "capcane" ale utilizării reprezentărilor grafice

Reprezentarea grafică rapidă a rezultatelor permite utilizatorilor să "epuizeze" faza de postprocesare
a rezultatelor într-un timp foarte redus şi să neglijeze o serie de aspecte ale opţiunilor de reprezentare

75
precum şi a rezultatelor. Rezultatele unei aplicaţii trebuie "înţelese" de cel care a conceput şi analizat
modelul de calcul.
Medierea tensiunilor în noduri. De obicei, prin medierea tensiunilor în noduri, dacă modelul este
solid (elemente de volum sau elemente plane) erorile de discontinuitate a tensiunilor se atenuează şi
probabil sunt mai apropiate de valorile reale. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru elementele de
înveliş (SHELL) dacă acestea reprezintă un înveliş continuu, fără îmbinări sau discontinuităţi. Dacă
însă există linii (sau curbe) în care se intersectează mai mult de două elemente finite (joncţiuni), sau
elementele finite fac un unghi mult diferit de 180° (muchii), medierea tensiunilor în aceste noduri este
nerecomandată deoarece valorile acestora se pot subevalua. Acelaşi lucru este valabil şi la îmbinările
dintre bare, care nu pot modela corect construcţia fizică a nodului cu elemente de tip linie.
În mod firesc nu este corectă medierea tensiunilor la noduri în zone de trecere de la o grosime la alta
sau de la un material la altul, unde aceste salturi de tensiune previzibile sunt fireşti. Pentru medierea
tensiunilor în noduri trebuie ca toate tensiunile care se mediază să fie raportate la acelaşi sistem de
referinţă. Dacă rezultatele pentru elemente sunt raportate la sistemul de referinţă local, atunci medierea
tensiunilor nu este corectă, decât, eventual, pentru tensiunile principale sau echivalente, care sunt
invariabile la schimbarea sistemului de referinţă.
Pentru a folosi medierea tensiunilor eficient, aceasta se combină cu selectarea acelor elemente
pentru care se poate face medierea. De exemplu, pentru modelele în care există joncţiuni, se
recomandă ca elementele care aparţin acestora să fie deselectate. Un rol important în succesul acestui
"truc" îl are şi dimensiunea elementelor din zona respectivă, care trebuie stabilită eficient încă din faza
de pregătire a discretizării.
Corecţia "automată" a unor tensiuni, care nu sunt corect estimate din cauza limitărilor introduse de
teoria elementelor finite, poate fi greşită, dacă opţiunile postprocesorului nu sunt "setate"
corespunzător. Este cazul tensiunilor normale la o suprafaţă încărcată cu presiune, de exemplu, pentru
care de obicei, din calcul nu rezultă că tensiunea normală la suprafaţă este egală cu presiunea.
Tensiunile în noduri se obţin, de obicei, din "expandarea" tensiunilor calculate în punctele Gauss, sau
prin simpla copiere a acestora. Ce-a de-a doua variantă este corectă dacă variaţiile de tensiune din
punctele Gauss ale elementului sunt nesemnificative (discretizare foarte fină).
Schimbarea programului de calcul. Stăpânirea conceptelor de bază şi adaptarea cu uşurinţă a unor
utilizatori (sau cererea expresă a beneficiarului) face ca aceştia să schimbe relativ des programul cu
elemente finite utilizat şi deci postprocesorul cu care de obicei aceste programe sunt înzestrate. Acest
lucru poate creea uneori erori grave în examinarea rezultatelor, deoarece anumite opţiuni considerate
implicite într-un program pot fi total diferite în alt program. La aceste observaţii se mai adaugă
"filosofia" de concepere a postprocesoarelor (şi a programelor în general) care este dependentă de
firma producătoare. Aşadar, se recomandă ca un utilizator să folosească un singur program cu
elemente finite, iar dacă este nevoit să folosească un altul, este bine să facă mai întâi nişte teste sau să
folosească programe translator, care să importe datele sau rezultatele din programul "mai puţin
stăpânit" în programul curent utilizat.

Bibliografie
1. Sorohan Şt. - "Metoda elementelor finite în ingineria mecanică. Programe şi aplicaţii",
Universitatea POLITEHNICA Bucureşti, 1996.

76