Dualismul politic românesc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Dualismul politic românesc este un concept istoriografic care desemnează formarea
și coexistența pentru aproape cinci secole a două state românești
separate, Moldova și Țara Românească, care au fost în răstimpuri dușmane, până
la Unirea din 1859. Problema pusă de dualismul politic este necesitatea unei explicații
pentru întrebarea de ce în ciuda aparențelor favorabile, precum geografică a pământului
românesc, cele două state au rămas separate, dacă această separație a fost
întâmplătoare sau a corespuns unor diferențe organice, mai puternice decât unitatea
etnică. În cazul altor popoare, precum cel francez, englez și spaniol, unitatea a fost
făcută până la sfârșitul Evului Mediu, în timp ce Germania și Italia au rămas mult timp
împărțite în provincii multiple.

Cuprins

 1Aspectul geografic
 2Aspectul comercial
 3Aspectul politic
 4Consecințe
 5Bibliografie
 6Lectură suplimentară

Aspectul geografic[modificare | modificare sursă]

Istoricul P.P. Panaitescu a argumentat că în ceea ce privește unitatea geografică a
pământului românesc, putea fi vorba de ea doar atâta timp cât Transilvania ar fi fost sub
control românesc, ceea ce nu a fost cazul până în secolul al XX-lea. În lumina acestui
fapt, Țara Românească și Moldova aveau o poziție excentrică în raport cu centrul virtual
al teritoriului locuit de români, Transilvania. Aceasta fusese cucerită prin secolul al XI-
lea, deci lipsa centrului preceda fondarea primului stat cu trei secole. În contra ideii că
s-ar fi format două state este tradiția istorică a descălecatului, care presupune că cete
de români din Transilvania au trecut datorită persecuțiilor religioase peste munți,
întemeind în scurt timp state puternice. Panaitescu polemizează cu această ipoteză,
susținând că dacă ar fi adevărată, ar fi avut loc o întemeiere simultană a unui singur
stat.
Localizarea râului Moldova (roșu) pe fondul actualei hărți a României.

Un fapt suplimentar în ce privește aspectul geografic al problemei este direcția apelor,

care în cazul Munteniei și Moldovei este divergentă. Navigația pe râuri era mai
importantă în trecut datorită lipsei drumurilor și a faptului că teritoriul românesc era în
mare parte acoperit de păduri. În cazul Țării Românești, teritoriul era străbătut de la
nord la sud de râuri mai multe sau mai puțin paralele, care se varsă în Dunăre, ceea ce
lega ținuturile înalte de munte cu ținuturile joase, și permitea schimburi comerciale. Încă
de la începutul statului, nordul comunica lesnicios cu sudul.
În cazul Moldovei, situația este diferită: marile râuri sunt paralele cu munții, nu
perpendiculare ca în cazul Munteniei, astfel că la început comunicarea dintre cele două
state nu a fost lesnicioasă. O consecință a direcției apelor sale este că Moldova nu a
fost de la început unitară. Impunerea autorității statale s-a putut face doar treptat, în
etape, ceea ce explică de ce statul păstrează numele unui râu secundar din nord-vest,
al cărui bazin a fost teritoriul statului în primă etapă. Înaintarea spre
gurile Dunării și Nistrului îndreptățea în 1392 pe domnul moldovean să-și adauge în
titulatură și țărmul mării.

Aspectul comercial[modificare | modificare sursă]

Țara Românească și Moldova erau străbătute fiecare de câte o rută importantă de
comerț. Prin teritoriul Moldovei trecea drumul Lembergului, iar prin Țara Românească
drumul orașelor săsești transilvane. Primul era mult mai important prin prisma
capitalurilor investite și a ramificațiilor sale depărtate. El interesa orașele hanseatice din
Germania de nord și orașele italiene Genova și Veneția: mărfurile asiatice erau aduse
de caravane până în Orientul Apropiat, urcate în vasele orașelor italiene și duse la
țărmurile Mării Negre și la Lemberg, unde erau schimbate cu mărfuri germane care
interesau orașele italiene. Dacă în răstimpuri traseul a fost parcurs și pe drumul
tătăresc, odată cu consolidarea autorității statale a Moldovei, drumul a trecut din nordul
țării spre Cetatea Albă și Chilia.
În schimb, drumul ce străbătea Țara Românească trecea prin pasurile Turnu Roșu și
Bran, și se termina în Brăila, Cetatea de Floci și Giurgiu. Un alt drum lega Transilvania
de Adriatica, mărfurile fiind transportate de raguzani (Ragusa este actualul Dubrovnik),
nodul comercial cel mai important fiind la Vidin.
Între drumurile care parcurgeau cele două țări nu era însă nici o legătură, iar cele două
state aveau orientări economice diferite.
Aspectul politic[modificare | modificare sursă]
Moldova a intrat sub influența politică a Poloniei, căreia domnii moldoveni i s-au
subordonat prin tratate de vasalitate, de la Petru Mușat până la Ștefan cel Mare. Țara
Românească în schimb a fost sub suveranitatea Ungariei; în timp ce Ungaria a încercat
de câteva ori să aducă Moldova sub propria suzeranitate, Polonia a încercat să dispute
Ungariei suzeranitatea Țării Românești o singură dată, în timpul lui Mircea cel Bătrân.

Consecințe[modificare | modificare sursă]
Drept consecință a acestor circumstanțe, s-au format două state românești, fiecare cu
dinastia sa conducătoare. În conștiința timpului s-a fixat concepția că țara, la fel ca și
biserica, era o unitate fixă, ierarhică și hieratică, care trebuia să rămână neclintită. În
opinia lui Panaitescu, epoca de la întemeierea statelor în secolul al XIV-lea până la
începutul secolului al XVI-lea a fost definită de aceste condiții. Condițiile care duseseră
la formarea și existența a două state diferite au dispărut mai târziu, odată cu
ascensiunea Imperiului Otoman asupra lor: rutele comerciale au fost năruite de
cuceririle otomane, ambele țări au căzut sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar
dinastiile s-au năruit și fiecare boier care se bucura de sprijinul boierilor putea ajunge în
fruntea statului. Totuși, condițiile nu au fost favorabile unificării politice: dacă în apus
autoritatea centrală se întărea, în zonă (Polonia, Ungaria, țările române) s-a produs
tocmai opusul: faza voievodală s-a încheiat, iar nobilimea și-a crescut influența în dauna
puterii centrale; fărâmițarea politică corespundea celei economice. Abia în secolul al
XVII-lea, literatura cronicărească introduce ideea originii latine a românilor, conștiința că
este vorba despre un singur popor, însă ideea unității politice ca desiderat este străină
cronicarilor, și ea a apărut abia după sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 P.P. Panaitescu (1938), „De ce au fost Țara Românească și Moldova țări
separate?”, în Interpretări românești (1994), București: Editura enciclopedică, pp.
99–110, 235–236

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale românești Moldova și
Țara Românească, Craiova, 1977
 Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, București, 1983
 Ion Toderașcu, Unitatea românească medievală, București, 1988