Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii

locale la implicarea în relaţiile internaţionale din Evul Mediu, având în vedere:

- menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al XIII-
lea;

- menționarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea unei
instituţii centrale din spaţiul românesc;

- prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spațiului

românesc, în secolul al XV-lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul

românesc, în secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului,

evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt
istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia),
respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în
limita de spaţiu precizată.

Rezolvare

În Evul Mediu, românii au locuit în trei teritorii distincte din punct de vedere politic: Ţara
Românească şi Moldova s-au constituit ca state independente, iar Transilvania a fost
provincie autonomă a Ungariei, până la jumătatea secolului al XVI-lea, când a devenit şi ea
stat. Cu tot acest destin statal diferit, Ţara Românească şi Moldova au o organizare politică
similară, creându-şi instituţii asemănătoare, iar din punct de vedere al statutului
internaţional, după 1541, toate trei se regăsesc, în ipostaza de state vasale Imperiului
Otoman.

       La începutul Evului Mediu românii erau organizaţi în nişte formaţiuni politice autonome
prestatale alcătuite din uniuni de obşti săteşti, numite cnezate, voievodate, ţări, codrii sau
câmpuri. Primele astfel de autonomii sunt atestate în Transilvania, Cronica „Gesta
Hungarorum”  („Faptele ungurilor”) scrisă de notarul unui rege maghiar din secolul al XII-
lea, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează
informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei. Anonymus aminteşte că, la sfârşitul
secolului al IX-lea, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. În
secolul al XIII-lea, documentul „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” (1247) atestă existenţa, pe
teritoriul viitorului stat Ţara Românească, a altor formaţiuni prestatale româneşti: cnezatele
lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi Ţara  Severinului.

      Formaţiunile din interiorul arcului carpatic sunt cucerite treptat de regatul Ungarie, în
secolele XI-XIII, alcătuind voievodatul Transilvaniei.Prin unificarea autonomiilor politice de
la sud şi est de Carpaţi se întemeiază, în secolul al XIV-lea, statele Ţara Românească şi
Moldova. Instituţia domniei se naşte în acest proces de unificare teritorială. Cauza
principală a creării ei este nevoia de apărare în faţa unor puteri străine, Ungaria în cazul
Ţării Româneşti, hanatul tătar şi apoi Ungaria, în cazul Moldovei. Însăşi titulatura
domnească arată că scopul principal al acestei instituţii este cel de apărare: şeful statului
este „mare voievod şi domn”, marele voievod fiind comandantul militar suprem. Ţara
Românească şi Moldova îşi continuă drumul statalităţii, prin crearea altor instituţii centrale,
care să permită funcţionarea eficientă în plan intern şi implicarea în relaţiile
internaţionale: Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata, Biserica. Sfatul Domnesc era
alcătuit din boierii cu dregătorii, care îl ajutau pe domnitor în conducerea  statului. Pe
parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea au apărut cele mai importante dregătorii, care
arată centralizarea problemelor administrative, fiscale, judecătoreşti etc. în spaţiul
românesc.

Domnitorii români s-au implicat în relaţiile internaţionale în Evul Mediu în principal în

contextul expansiunii otomane, fie în campanii militare ofensive sau defensive, fie în acţiuni
diplomatice care aveau ca scop găsirea unor aliaţi cu sprijinul cărora apărarea graniţelor şi
a independenţei statului să fie mai eficientă. În secolul al XV-lea domnitorul Moldovei,
Ştefan cel Mare (1457-1504), a avut cea mai amplă politică diplomatică dintre toţi
conducătorii români. La urcarea sa pe tron, Moldova era plătitoare de tribut turcilor
(predecesorul său, Petru Aron, fusese cel care acceptase această obligaţie pentru ţară).
După ce a rezolvate alte probleme interne şi externe, Ştefan a hotărât să refuze plata
tributului către Imperiul Otoman, fapt ce a determinat un atac al oştilor otomane chiar în
miez de iarnă, în ianuarie 1475. Ştefan a reuşit să obţină o victorie zdrobitoare în bătălia de
la Vaslui, împotriva oştilor conduse de Suleiman Paşa, dar el a înţeles că această primă
confruntare este doar începutul unui conflict de durată. De aceea, în vara anului 1475,
Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă antiotomană cu regele Ungariei, sub forma unui tratat
de vasalitate, în care Ştefan promitea ajutor într-o eventuală campanie contra turcilor. Matia
însuşi a trimis ajutor lui Ştefan, în august 1476, după bătălia de la Războieni, dar trupele
maghiare nu au mai apucat să intre în Moldova deoarece sultanul a hotărât retragerea.

       Mihai Viteazul (1593-1601) a fost domnitorul cu cea mai amplă activitate militară din
secolul al XVI-lea, Acţiunile sale la nordul şi sudul Dunării ne determină să-l considerăm
voievodul român cu cel mai mare impact în relaţiile internaţionale. Imperiul Otoman
ajunsese la vremea  respectivă la maxima sa întindere, constituind o ameninţare chiar şi
pentru Europa Occidentală. La scurt timp după urcarea pe tron, în 1594, Mihai a declanşat
revolta împotriva turcilor (a ucis creditorii turci din Bucureşti, a refuzat plata tributului, a
atacat cetăţile turceşti de la Dunăre), determinând, în vara anului 1595, o campanie militară
de pedepsire condusă de marele vizir Sinan Paşa. Românii au obţinut o victorie tactică la
Călugăreni, dar, din cauză că lupta s-a dat doar cu avangarda armatei turceşti, Mihai a
hotărât să se retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la aliatul său, principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory. La scurt timp, domnitorul a primit ajutor, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i
învingă pe turci la Giurgiu. Mihai a trecut apoi la sudul Dunării, unde a declanşat un atac
pustiitor asupra cetăţilor otomane. Aceste acţiuni militare i-au determinat pe turci ca în 1597
să încheie un tratat de pace favorabil lui Mihai: îi este recunoscută domnia pe viaţă şi scad
semnificativ tributul

       Războaiele antiotomane purtate de români au permis menţinerea religiei creştine şi a

integrităţii statelor româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă de
turci. Comparativ cu ceea ce se întâmplă în Europa centrală şi răsăriteană în această
perioadă, unde state mult mai puternice şi-au pierdut identitatea statală, situaţia Ţării
Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai bună. Luptele antiotomane ale
voievozilor români au împiedicat turcii să îşi extindă graniţa dincolo de linia Dunării şi să-şi
mărească puterea politică.