1

Mărturisirea corectă

de F.T. Wright

Imaginea copertei

Imaginea copertei înfăţişează apele barajului de acumulare Borumba care este situat la
aproximativ 20 de mile (sau 30 km) sud-vest de oraşul Gympie, un oraş din sud-estul
Queenslandului, Australia. Întreaga atmosferă a tabloului este una imaculată. Albastrul
strălucitor al cerului din fundal nu e afectat de poluare. Colinele par neatinse şi nevătămate
de mâna omului, iar rezervorul vast de ape cristaline oferă un potenţial imens pentru
îndepărtarea prin spălare a unor mari impurităţi. În felul acesta, imaginea copertei este o
predică în sine despre curăţire. Intenţia ei este de a transmite cititorului o solie din natură
care e în armonie cu ceea ce stă scris pe paginile Sfintei Scripturi.

Cuprins

Mărturisirea corectă
Reforma
În sanctuar
La altar
În lumina judecăţii
Rezumat
Anexă

"Dacă nu am experimentat acea pocăinţă de care nu trebuie să ne pară rău, şi dacă nu ne-am
mărturisit păcatele cu o adevărată umilinţă a sufletului şi cu zdrobire de spirit, scârbiţi de
nelegiuirea noastră, atunci nu am căutat cu adevărat niciodată iertarea păcatului; şi dacă nu
am căutat-o niciodată, atunci noi nu am aflat niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv
pentru care noi nu dobândim iertarea păcatelor din trecut este acela că noi nu suntem dispuşi
să ne umilim inimile şi să ne supunem condiţiilor arătate în Cuvântul adevărului. Cu privire
la această problemă ne sunt date instrucţiuni clare. Mărturisirea păcatului, public sau
particular, ar trebui să fie o exprimare liberă şi din toată inima. Ea nu trebuie să fie impusă
păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod uşuratic şi nepăsător şi nici nu trebuie să fie
obţinută cu sila de la aceia care n-au ajuns să-şi dea seama de caracterul josnic al păcatului.
Mărturisirea care, însă, este o revărsare a adâncului fiinţei noastre găseşte calea spre
Dumnezeul milei nemărginite." Calea către Hristos, cap. Mărturisirea păcatelor, par. 4.

2
Mărturisirea corectă

Ca un creştin declarat, când îngenunchezi în rugăciune şi mărturiseşti păcatul şi te rogi

pentru iertarea acelui păcat, te ridici apoi având asigurarea deplină că Dumnezeu ţi-a ascultat
rugăciunea şi ţi-a iertat păcatul.
Nu există nimic mai sigur ca faptul că El ţi-a ascultat rugăciunea şi ţi-a iertat păcatele, cu
condiţia să fi întrunit pe deplin condiţiile simple care stau la baza mărturisirii corecte. Tot
atât de sigur este faptul că El nu te-a iertat dacă ai neglijat să împlineşti toate condiţiile, chiar
dacă poţi fi satisfăcut complet că ai fost pe deplin iertat.
Această declaraţie îi poate surprinde pe unii, însă, totuşi, acesta este un adevăr biblic simplu
şi temeinic. Este corect să spunem că, deşi foarte puţini înţeleg acest lucru, mii de creştini
declaraţi cred cu bucurie că toate păcatele lor sunt iertate, când de fapt nu este aşa; şi, în timp
ce cred că au fost eliberaţi pe deplin de răspunderea lor, ei, în realitate, încă poartă întreaga
povară. De aceea, oricine trăieşte în această stare se află într-o primejdie înfiorătoare,
deoarece, cu toate că el crede că este asigurat şi are certitudinea mântuirii lui Dumnezeu, el
nu are în realitate deloc această siguranţă sau asigurare.
Suntem avertizaţi prin Cuvântul inspiraţiei că: "Inima este nespus de înşelătoare şi
deznădăjduit de rea. Cei care susţin că sunt religioşi nu vor să se cerceteze îndeaproape ca să
vadă dacă sunt în credinţă; şi este înfricoşător că mulţi se sprijină pe o nădejde falsă."
Mărturii către comunitate, cap. Biserica Laodicea, par. 9, vol. 1. De aceea este de o
importanţă vitală ca fiecare să reexamineze cu grijă acest subiect important în lumina
Cuvântului, pentru a vedea dacă picioarele sale sunt cu adevărat pe o temelie solidă. Singura
şi unica temelie solidă pe care orice om poate zidi cu succes este o înţelegere corectă,
adecvată şi practică a Cuvântului Adevărului. Măreaţa şi preţioasa făgăduinţă privitoare la
mărturisire şi iertare se află în 1Ioan 1,9: "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire."
În această făgăduinţă Dumnezeu ne oferă două binecuvântări esenţiale -- binecuvântarea
iertării şi binecuvântarea curăţirii, căci textul spune explicit: "El este credincios şi drept, ca
să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire."O, ce gând preţios! Şovăie El să
îndeplinească această lucrare? Nicidecum! Din contră, El este cel mai nerăbdător să o facă.
El tânjeşte să facă această lucrare. Inima iubirii Sale infinite este plină de dorinţa cu
neputinţă de exprimat ca poporul Său să vină şi să primească fără plată şi pe deplin darul
abundent şi îmbelşugat, aşa după cum citim: "Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră."
1Tesaloniceni 4,3. "Nu te teme turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere
Împărăţia." Luca 12,32. "Mântuitorul se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin
sângele Său, zicând cu nespusă duioşie şi milă: >Vrei să te faci sănătos?<" Hristos Lumina
Lumii, cap. Betesda şi Sinedriul, par. 8. "El doreşte să vă facă iarăşi după chipul Lui şi să
vadă reflectându-se în voi puritatea şi sfinţenia Lui." Calea către Hristos, cap. Dovada
adevăratei ucenicii, par. 19. Mâinile Sale sunt încărcate cu binecuvântările mari pe care
tânjeşte şi doreşte să le reverse asupra voastră.
Dar El este hotărât să acţioneze doar în neprihănire şi, prin urmare, nu ne poate da absolut
nimic din ceea ce tânjeşte atât de mult să ne dea, dacă noi nu împlinim condiţiile simple care
sunt cerute. Singurul şi unicul obstacol care ne stă în cale pentru a primi tot ceea ce cerul
aşteaptă să ne ofere este eşecul nostru de a înţelege şi de a fi de acord cu condiţiile simple
formulate în Cuvântul Său. Condiţia cerută pentru primirea iertării şi a curăţirii este
mărturisirea păcatului. Făgăduinţa este că, dacă vom face acest lucru, Dumnezeu ne va ierta
şi ne va curăţi, dar există două feluri de mărturisiri. Există o mărturisire adevărată care
împlineşte cerinţele neprihănirii, şi mai există aşa-numita mărturisire care nu este nicidecum

3
acceptată de Dumnezeu şi care nu-i deschide uşa ca să ne dea binecuvântările pe care El
doreşte atât de mult să ni le dea.
Aceasta ne conduce la întrebarea deosebit de importantă: Cum pot să ştiu că mărturisirea
mea a fost de un aşa caracter, încât este acceptată de Dumnezeu şi-mi va aduce
binecuvântările promise? Cum pot să ştiu aceasta? Trebuie doar să citim versetul pentru a
vedea răspunsul. Dacă ne mărturisim păcatele, atunci am împlinit singura condiţie care va
deschide calea ca Dumnezeu să poată îndeplini două lucrări extraordinare pentru noi, şi
anume să ne ierte şi să ne curăţească inima. Împlinirea acestei singure condiţii este tot ceea
ce se cere pentru împlinirea ambelor făgăduinţe, fiindcă textul nu zice că dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele, şi apoi dacă facem ceva mai mult
El ne va curăţi de orice nelegiuire.
Textul spune că, dacă ne mărturisim păcatele, El ne iartă şi ne curăţeşte. Noi ştim că atunci
când Dumnezeu face o promisiune, El vrea să spună întocmai ceea ce spune, şi este
credincios şi drept ca să facă tot ce a promis că face. El nu va împlini niciodată doar o parte a
făgăduinţei Sale, ci va împlini întotdeauna întreaga făgăduinţă.
Aceasta înseamnă că o dată ce condiţiile unei mărturisiri corecte au fost aduse la îndeplinire,
El va face tot ceea ce a promis, adică va ierta şi va curăţi orice nelegiuire mărturisită. El va
face totul sau nimic.
El nu va face niciodată doar una din aceste două lucrări. El le va face pe amândouă sau pe
nici una, deoarece chiar condiţia care trebuie să fie împlinită înainte ca cel păcătos să fie
iertat este aceeaşi condiţie care trebuie să fie împlinită înainte ca să fie curăţit. În clipa în
care uşa este deschisă ca Dumnezeu să facă una din lucrări, atunci, în mod automat, uşa este
deschisă şi pentru cealaltă. Şi dacă uşa e închisă pentru una, va fi închisă şi pentru cealaltă.
Prin urmare, dovada sigură pentru mine că am fost iertat de un anumit păcat este aceea că am
fost curăţit de acel păcat. Dovada că am fost curăţit este că păcatul nu mai este o parte din
viaţa mea -- dorinţa păcătoasă din viaţa mea s-a dus şi nu mai este o parte din mine. Dacă eu
constat însă că un păcat mai este o parte din mine, atunci chiar prezenţa lui în mine
dovedeşte că n-am fost curăţit de el.
Spunând lucrul acesta, nu intenţionez să transmit ideea că existenţa elementelor de bază
omeneşti ale apetitului, pasiunii şi afecţiunilor, împreună cu forţa puternică a instinctului de
conservare, ar fi un indiciu că n-am fost curăţiţi de păcat, fiindcă acestea ne vor însoţi peste
tot în călătoria noastră pământească. Ele constituie doar dovada că avem natura omenească.
Acestea nu sunt păcate în sine, ci sunt domeniul prin care diavolul vine în mod continuu
pentru a trezi sentimentele şi dorinţele păcătoase, pentru a ne aduce sub condamnare. Aceste
simţăminte pot fi înşirate, în parte, după cum urmează: resentimentul, mândria, ura, invidia şi
poftele pentru satisfacerea cărnii într-un fel ilegitim, ca, de pildă, setea sau pofta după hrană
nesănătoasă sau asocierea nelegiuită cu sexul opus. Nu este destul să suprimăm aceste
dorinţe. Ele trebuie eradicate din viaţa noastră, iar forţele elementare din care le-a dezvoltat
diavolul în noi trebuie ţinute sub control strict, aşa încât diavolul să nu mai aibă ocazia să
înfăţişeze multe asemenea probleme.
Deci, dacă m-am convins de un anume păcat în viaţa mea şi m-am căit de el, dacă l-am
mărturisit sincer şi cred că am fost iertat, şi totuşi constat că păcatul în sine, simţămintele
neînduplecate faţă de fratele meu, temperamentul iute sau irascibil sau poftele pentru unele
lucruri rele sunt încă o parte din mine, atunci cu siguranţă nu am fost curăţit şi nici nu am
primit iertarea. Aceasta poate să însemne doar că, chiar dacă eu cred că îmi mărturisisem cu
adevărat acel păcat, realitatea este că nu l-am mărturisit cu adevărat. Mărturisirea mea nu a
îndeplinit clauzele a ceea ce Dumnezeu numeşte mărturisire.
Aceasta nu înseamnă nici pentru o clipă că mărturisirea este ceva dificil, un procedeu
complicat pe care doar cei educaţi îl pot înţelege. Departe de aşa ceva! Din contră, ea este

4
atât de simplă şi de necomplicată, încât chiar şi un copil o poate înţelege. N-avem nici o
scuză dacă nu o înţelegem, deoarece ni se spune deschis că: "Cu privire la această problemă
ne sunt date instrucţiuni clare." Calea către Hristos, cap. Mărturisirea păcatelor, par. 4.
Adevărul este că există mărturisire corectă şi mărturisire incorectă, iar noi trebuie să ştim şi
să înţelegem ce cuprinde mărturisirea care e cu adevărat corectă, acceptată de Dumnezeu.
Evident că aceasta este o chestiune foarte serioasă, iar viaţa noastră veşnică depinde în
totalitate de ea, pentru că dacă nu suntem iertaţi şi curăţiţi, niciodată nu vom moşteni viaţa
veşnică. Deoarece credem pur şi simplu că mărturisirea pe care o facem este corectă înaintea
lui Dumnezeu, tot aşa credem că experienţa pe care o avem este o adevărată experienţă
creştină. Dar este ea adevărată? Aceasta-i întrebarea căreia trebuie să-i facem faţă şi la care
trebuie să răspundem, fiindcă "…este înfricoşător că mulţi se sprijină pe o nădejde falsă."
Mărturii către comunitate, cap. Biserica Laodicea, par. 9, vol. 1. Adevărul este că dacă tu n-
ai experimentat curăţirea sufletului de păcat şi totuşi crezi liniştit că mărturisirea a fost de aşa
natură încât ţi-a adus iertarea şi nădejdea vieţii veşnice, atunci te sprijini "pe o nădejde
falsă". Dacă nu te trezeşti din această automulţumire mortală pentru a şti ce este adevărata
experienţă creştină, vei fi printre aceia care, întrucât au predicat adevărul cu toată râvna, vor
plânge şi vor suspina când vor veni plăgile şi vor trebui să constate că sunt pierduţi. Vezi
Experienţe şi viziuni, cap. Pregătirea pentru sfârşit, ultimul paragraf.
Cât de puţini par să ştie ce înseamnă o adevărată experienţă creştină. Fiecare din noi ştie cât
de firesc este pentru oameni să facă, prin natura lor, lucruri rele, chiar şi atunci când au
devenit pretinşi copii ai lui Dumnezeu şi membri ai bisericii. Dar realizăm noi însă că, a
deveni creştin înseamnă a deveni atât de bine curăţit de păcate, încât să găsim că este
nefiresc să facem răul pe care-l săvârşeam cândva şi firesc să facem ceea ce este drept, care
era atât de nefiresc înainte? Aceasta este experienţa care ne va aduce într-adevăr mărturisiri
corecte.
Notaţi aceste cuvinte: "Un om sănătos care este în stare să-şi îndeplinească îndatoririle vieţii,
şi care se duce la lucru în fiecare zi cu un spirit optimist şi cu un curent de sânge sănătos
circulând prin venele sale, nu atrage atenţia la starea sănătăţii sale atunci când se întâlneşte
cu cineva. Sănătatea şi vigoarea sunt condiţiile naturale ale vieţii sale şi, de aceea, prea puţin
îşi dă seama că se află în stăpânirea unei binecuvântări atât de bogate. Tot astfel este şi cu un
om cu adevărat neprihănit. El nu-şi dă seama de bunătatea şi evlavia sa. Principiul religios a
devenit izvorul vieţii şi al comportamentului său şi pentru el este tot atât de natural de a
aduce roadele Duhului, după cum smochinul face smochine, sau trandafirul trandafiri."
Sfinţirea vieţii, cap. Adevărul în contrast cu teoriile false, subcap. Aducerea de roade la timp,
par. 1.
"Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi dacă noi
consimţim, El se va identifica cu gândurile şi cu ţintele noastre în aşa măsură, că va aduce
inimile şi gândurile noastre în conformare cu voinţa Lui, încât, atunci când ascultăm de El,
vom împlini propriile noastre impulsuri." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure
inima, par. 22. "Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din natura noastră, aşa încât să nu
mai existe. >Închinătorii, o dată curăţiţi< -- curăţiţi în realitate prin sângele lui Hristos -- nu
mai au >cunoştinţă de păcate< (Evrei 10,2. K.J.V. Bible), deoarece calea păcatului a fost
îndepărtată din ei. Nelegiuirea lor poate fi căutată, dar nu mai este de găsit. Ea s-a dus pentru
totdeauna -- este străină de natura lor cea nouă şi, chiar dacă ar fi în stare să-şi mai aducă
aminte de anumite păcate pe care le-au comis, ei au uitat păcatul în sine -- nici nu se gândesc
să-l mai facă. Aceasta este lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar pe care Domnul l-a
ridicat şi nu omul -- sanctuar care nu este făcut de mâini, ci a fost adus la existenţă de gândul
lui Dumnezeu." E.J. Waggoner, în articolul The Blotting Out of Sin (Ştergerea păcatului),
Review and Herald, 30 septembrie 1902.

5
Picture 1

Ai constatat că mărturisirea păcatului tău ţi-a adus o experienţă de felul acesta? Ai găsit
prospeţimea de a fi curăţit de păcat în aşa măsură, încât calea păcatului să nu se mai afle în
tine, să fie străină noii tale naturi şi nici să nu te mai gândeşti să-l faci?
Dar cât de puţini oameni au acest gen de experienţă! Cât de aproape universală este mărturia
pretinşilor creştini că viaţa lor este o viaţă de păcătuire şi mărturisire, păcătuire şi
mărturisire, păcătuire şi mărturisire. Cu francheţe se admite că Romani 7 este o descriere
perfectă a străduinţelor lor de a face ceea ce doresc să facă dar nu pot. Cel mai rău dintre
toate lucrurile este faptul cumplit că această experienţă este acceptată ca fiind o viaţă creştină
normală. Este cea mai bună experienţă pe care au cunoscut-o şi se crede cu calm că este cea
mai bună care poate fi atinsă sau la ispăşirea finală, sau la luarea la cer, depinde care din
aceste dogme contemporane este urmată.
"Câţi oameni s-au hotărât iarăşi şi iarăşi şi, totuşi, în faţa ispitei, hotărârile lor cele mai
sincere s-au dovedit slabe ca apa? Ei n-au avut nici o putere şi n-au ştiut ce să facă; şi, din
nefericire, ochii nu le erau aţintiţi către Dumnezeu atât de mult, ci asupra lor şi a
duşmanului. Experienţa lor era o continuă luptă cu păcatul, e adevărat, dar şi o continuă
înfrângere.
Aţi putea numi aceasta o adevărată experienţă creştină? Sunt unii care-şi închipuie că aşa
este. De ce atunci, cu sufletul îndurerat, apostolul a strigat: >O, nenorocitul de mine! Cine
mă va izbăvi de acest trup de moarte?< (Romani 7,24). Experimentează un adevărat creştin
un trup de moarte atât de groaznic, încât sufletul să fie constrâns să strige după eliberare? --
Nu, niciodată!...
A fost arătat deja ce înseamnă această captivitate şi robie. Ea este robia păcatului -- robia ce
te sileşte să păcătuieşti chiar împotriva propriei voinţe, prin puterea înclinaţiilor şi a
obiceiurilor păcătoase moştenite şi însuşite. Ne eliberează oare Hristos de o experienţă
creştină adevărată? -- Nu, bineînţeles. Atunci robia păcatului, de care se plânge apostolul în
Romani 7, nu este experienţa unui copil al lui Dumnezeu, ci a unui rob al păcatului." E.J.
Waggoner, Hristos şi neprihănirea Sa, cap. Sclavi şi oameni liberi, par. 4, 5, 9.
Aceasta este realitatea. "…nu este experienţa unui copil al lui Dumnezeu, ci a unui rob al
păcatului." Aceia care sunt încă în această stare şi condiţie, în vreme ce pretind a fi creştini,
sunt aceia care n-au învăţat niciodată să-şi mărturisească păcatele potrivit cerinţelor simple
ale Cuvântului. Ei i-au predat lui Dumnezeu altceva, vrednic de milă şi nepotrivit, socotind
acest lucru ca fiind o mărturisire adevărată, dar care, fiind în realitate cu totul altceva, nu
poate fi acceptat de Dumnezeu în neprihănirea Sa.
Pentru a înţelege ce cuprinde lucrarea mărturisirii corecte, trebuie să înţelegem mai întâi
distincţia între diferitele lucrări ale harului care trebuie îndeplinite pentru suflet înainte ca el
să fie pregătit să intre în împărăţia cerului.
Există trei lucrări în acest sens. Prima este lucrarea renaşterii sau regenerării, cunoscută ca
naşterea din nou; a doua este lucrarea reformei sau reeducării, cunoscută ca sfinţirea; iar a
treia este lucrarea ispăşirii finale care se desfăşoară imediat după ce s-a luat o decizie
favorabilă în cazul nostru la judecată.
O declaraţie cheie cu privire la înţelegerea acestor lucrări diferite se găseşte în Selected
Messages, vol. 1, pag. 128. "Trebuie să aibă loc o renaştere şi o reformă sub conducerea
Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma sunt două lucruri diferite. Renaşterea înseamnă o
înnoire a vieţii spirituale, o înviorare a puterilor minţii şi inimii, o înviere din moartea
spirituală. Reforma înseamnă o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, obiceiuri şi

6
practici. Reforma nu va aduce roadele binecuvântate ale neprihănirii dacă nu e legată de
renaşterea adusă de Duhul Sfânt. Renaşterea şi reforma trebuie să îşi facă lucrarea lor
prevăzută şi, în săvârşirea acestei lucrări, ele trebuie să se îmbine, să se armonizeze."

Diagram 1

Aici se face o deosebire clară între lucrarea renaşterii şi cea a reformei, arătându-se la fel de
bine ordinea în care trebuie să vină. Renaşterea trebuie să vină prima, după care urmează
lucrarea reformei, care este urmată în final de lucrarea ispăşirii finale, aşa cum vom arăta la
timpul potrivit, cu alte dovezi.
Renaşterea este o înviere din moartea spirituală. Ea este începutul unei noi vieţi şi, de aceea,
este experienţa naşterii din nou. Despre această lucrare măreaţă a învierii din moartea
spirituală se vorbeşte în Romani 6,1-14, în special în versetul şase. În primele cinci versete se
vorbeşte despre intrarea într-o moarte asemănătoare cu cea a lui Hristos care face posibilă
experienţa învierii împreună cu El. Învierea menţionată aici nu este învierea care va avea loc
la venirea Sa pe norii cerului, ci învierea din moartea spirituală care marchează începutul
vieţii creştine.
În versetul şase se arată clar că aceasta este experienţa salvării din robia păcatului: "Ştim
bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie
dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului."
Cât de clar se declară aici că natura veche a puterii lăuntrice a păcatului trebuie distrusă,
pentru ca să poată fi atins un anume scop, şi anume să nu mai slujim păcatului. Vechea
slujire faţă de păcat era o viaţă de robie şi ea este zdrobită prin slava răstignirii omului vechi
şi prin învierea la o viaţă nouă.
Problema care trebuie rezolvată, precum şi calea pentru rezolvarea ei, sunt prezentate în
broşura Salvat din robia păcatului. Informaţiile prezentate acolo nu le vom repeta aici, afară
de unul sau două puncte ce fac legătura între mărturisirea corectă care aduce naşterea din
nou şi mărturisirea corectă care se aplică în lucrarea reformei.
În problema robiei faţă de puterea rea a păcatului stăpânitor, noi vedem că nu era destul să ne
rugăm pentru iertarea faptelor comise. Era nevoie, de asemenea, să mărturisim ceea ce eram
în realitate -- sclavi ai bolii păcatului care locuia în noi, care stăpânise în totalitate viaţa
noastră împiedicându-ne să facem binele pe care doream să-l facem. În felul acesta, ne aflam
într-adevăr în experienţa din Romani 7, fără nici o cale de ieşire din acest impas.
Noi nu puteam vedea nici o cale de scăpare din această situaţie dificilă, deoarece nu
învăţasem să facem o mărturisire care să treacă dincolo de recunoaşterea a ceea ce făcusem,
la recunoaşterea a ceea ce eram. O mărturisire atât de limitată l-a împiedicat pe Domnul să
lucreze pentru noi, deoarece nu putem fi iertaţi, până ce nu suntem curăţiţi şi nu putem fi
curăţiţi, până ce nu mărturisim şi regretăm puterea păcătoasă care locuieşte în noi. De aceea,
eşecul de a ne mărturisi păcatele în aşa fel încât Domnul să ne poată curăţi, ne lasă în starea
în care El nu poate face nimic pentru noi. Rezultatul a fost robie continuă, evidenţiată prin
roadele vieţii noastre -- incapacitatea noastră jalnică de a face ceea ce ştiam că era de datoria
noastră să facem şi doream să facem.
Există enorm de mulţi oameni în această lume care sunt absolut siguri că sunt creştini, că au
fost îndreptăţiţi şi iertaţi, în timp ce ei continuă încă să se afle în această stare de robie a
omului cel vechi al păcatului. Ei au fost conştienţi de faptele nelegiuite ale vieţii lor, dar nu
au ştiut că aceste fapte sunt rodul naturii păcătoase dinăuntru. Ei au fost convinşi de
stricăciunea faptelor lor şi au venit înaintea lui Dumnezeu să mărturisească şi să se roage
pentru iertarea doar a ceea ce au făcut, însă nu şi pentru ceea ce erau. Dar, pe cât de cert este

7
că au eşuat să mărturisească ceea ce sunt, tot atât de sigur este că Domnul nu a putut
îndepărta din ei răul care îi face să fie ceea ce sunt, aşa că în inima lor ei continuă să rămână
neschimbaţi. În felul acesta, ei n-au fost curăţiţi de nelegiuire şi nici iertaţi. Nimic nu poate
schimba solia clară a textului pe care se bazează acest studiu, care ne spune că doar atunci
când mărturisirea noastră îi dă posibilitate Domnului să ne curăţească, El poate în acelaşi
timp să ne şi ierte. De aceea, dacă nu suntem curăţiţi, nu suntem nici iertaţi.
În mod predominant acesta este un studiu despre lumina dată în sanctuarul din Vechiul
Testament care era o descoperire a căii mântuirii dată de Dumnezeu. De fapt, putem spune
cu siguranţă că lucrarea Evangheliei nu poate fi înţeleasă în toată plinătatea ei decât în
lumina serviciilor sanctuarului.
Prima lucrare din sanctuar în fiecare an era serviciul Paştelui, şi acesta este simbolul lucrării
renaşterii sau a salvării din robia păcatului, care este chiar prima experienţă din viaţa
creştină. Faptul că sclavia egipteană a israeliţilor şi izbăvirea lor din ea simbolizează robia
păcatului şi eliberarea din această robie este adeverit prin următoarele declaraţii: "Eliberarea
lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, pe care Paştele avea drept scop să o
păstreze ca o aducere aminte. Mielul junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade, îl
reprezentau pe Mântuitorul." Hristos Lumina Lumii, cap. Suirea la Ierusalim, par. 4.
"Paştele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât şi un act preînchipuitor, care să arate nu
numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci şi înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos
avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului." Patriarhi şi
profeţi, cap. Paştele, par. 8.
Din pricina nevoii vitale de a înţelege absoluta zădărnicie a rugăciunii care cere iertare fără a
primi curăţirea de cauza care e adevărata rădăcină a problemei, şi fiindcă aceasta se vede atât
de clar în experienţa sclavului din Egipt, ar fi bine să ne ocupăm câtva timp cu studiul acestei
ilustraţii.
Gândeşte-te la israelitul care asuda toată ziua în pustia egipteană, în muncile impuse de
stăpânul său. Acest bărbat era un copil al lui Avraam şi, ca atare, un pretins copil al lui
Dumnezeu chemat în această lume să săvârşească faptele lui Dumnezeu şi să zidească
împărăţia Lui. Dar, în loc de aceasta, îl vedem petrecându-şi tot timpul, toată priceperea şi
toată energia în zidirea împărăţiei lui faraon, care în realitate era împărăţia Satanei.
Fără îndoială, majoritatea israeliţilor urau această muncă doar din cauza naturii sale extrem
de grele, dar bărbaţii şi femeile oneste din mijlocul acestora o urau fiindcă ştiau că se aflau în
această lume pentru a zidi împărăţia lui Dumnezeu şi nu pe cea a lui Satana. Cu toate
acestea, ei munceau zi de zi nu pentru că doreau aceasta, ci o făceau din cauza a ceea ce erau
-- sclavi. În timp ce erau sclavi în serviciul lui Satana, nu puteau fi desigur şi în serviciul lui
Dumnezeu, ci ei lucrau împotriva Lui, indiferent cât de nedorit ar fi putut fi acel serviciu.
Este evident că, cu cât zideau mai mult împărăţia diavolului în această lume, cu atât lucrau
mai mult împotriva zidirii împărăţiei lui Dumnezeu. Nu numai că împărăţia lui Dumnezeu nu
era zidită în tot acest timp, dar vrăjmaşul împărăţiei lui Dumnezeu era întărit chiar prin
serviciul poporului care se afla în această lume să distrugă lucrările diavolului.
Cu acest gând împovărător asupra conştiinţei lor, cei cu înclinaţii spirituale din mijlocul
acelor israeliţi tânjeau în mod serios să scape de acest serviciu şi să-şi consacre vieţile lui
Dumnezeu, dar nu puteau vedea nici o cale scăpare din această situaţie dificilă. Ei erau
sclavi, vânduţi robiei, astfel că n-aveau de ales decât să-i slujească diavolului zi de zi.
Nu există iertare fără curăţire, iar acest mare adevăr este ilustrat într-un mod extraordinar în
experienţa sclavilor din Egipt. Gândeşte-te că iertarea, aşa cum o caută şi o înţelege pretinsul
copil de rând al lui Dumnezeu astăzi, nu va rezolva în mod sigur, nu poate şi nici nu a
rezolvat problema sclavului din Egiptul antic.
Priveşte-l la sfârşitul unei zile istovitoare, târându-se obosit spre bojdeuca sa şi, după masa

8
de seară, cum se duce la culcare. Împovărat de convingerea că petrecuse acea zi făcând
lucruri care erau împotriva faptelor lui Dumnezeu, el îngenunchează şi face o mărturisire
sinceră şi cuprinzătoare a tot ceea ce făcuse. El îi spune Domnului că şi-a petrecut toată ziua
în serviciul lui Satana, că toate cărămizile pe care le-a făcut şi toate zidurile la care a lucrat
constituiau o încurajare a războiului împotriva Domnului cerului şi al pământului.
O asemenea mărturisire este foarte sinceră şi reală. Pe deasupra, îi spune Domnului cu
lacrimi de căinţă că urăşte să facă acest lucru şi că tânjeşte să nu-l mai facă, dar că este cu
totul neînstare să facă aşa ceva. El imploră şi acceptă iertarea prin credinţă, crezând că o
primeşte. Apoi se ridică de pe genunchi şi cade în somnul adânc al lucrătorului istovit.
Dar a fost problema sa rezolvată? Mai mult ca sigur că nu! El a slujit toată ziua ca sclav; şi
tot ca sclav a făcut mărturisirea a ceea ce făcuse în cursul acelei zile şi pentru care şi-a cerut
iertare; de asemenea, tot ca sclav s-a ridicat de pe genunchi; şi tot ca sclav, încă, se va trezi
în zorii zilei următoare. Rămânând tot sclav, cum trebuie să-şi petreacă el ziua următoare?
Exact la fel ca şi în zilele precedente -- servind încă lui Satana şi nu lui Dumnezeu.
Iertarea, aşa cum a căutat-o el, nu i-a rezolvat deloc problema. El n-a obţinut pacea cu
Dumnezeu, nu a intrat în serviciul lui Dumnezeu şi, deci, nu a scăpat de osândire. Aşa cum
am subliniat mai sus, trebuie să se obţină mai mult decât iertare, aşa cum în general este
înţeleasă şi căutată de oameni, înainte ca problema lui să fie rezolvată şi să poată începe să-l
slujească pe Dumnezeu. Când situaţia acelui sclav este clar înţeleasă şi felul în care s-a
apropiat de Dumnezeu pentru soluţionarea problemei sale este recunoscut drept ceea ce este,
atunci se va vedea că felul în care pretinsul copil de rând al lui Dumnezeu, caută soluţia la
păcatul său este identic cu acela al sclavului din Egipt. Aşa stând lucrurile, înseamnă că
aceeaşi cale de presupusă eliberare este tot atât de ineficientă astăzi ca şi atunci, şi nu este de
mirare că pretinsului creştin de rând din zilele noastre, îi lipseşte mărturia răsunătoare a
trăirii biruinţei asupra păcatului care ar trebui să caracterizeze viaţa şi lucrarea lui.
Dar Domnul nu a fost nepăsător la strigătele şi lacrimile sufletelor sincere din vremea aceea.
"…copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei, şi scoteau strigăte deznădăjduite.
Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit
gemetele lor, şi şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov." Exod
2,23.24.
Dumnezeu nu i-a părăsit, deşi nu a putut să le rezolve problema în felul cerut de ei. În
schimb, El le-a dat instrucţiuni pentru a face paşii care să le aducă eliberarea. Dacă aveau să
asculte acele instrucţiuni, problema lor avea să fie rezolvată. Între robie şi libertate erau în
total cinci paşi, aşa cum se arată în Exod 12.
În primul rând, ei trebuiau să aleagă mielul în ziua a zecea a lunii întâi a anului; trebuiau să
ucidă mielul în ziua a paisprezecea a lunii întâi, la apusul soarelui; apoi trebuiau să
stropească sângele pe uşorii uşii caselor lor, după care trebuiau să mănânce carnea mielului.
Şi al cincilea pas era moartea întâilor născuţi ai Egiptului.
În timp ce fiecare din aceşti paşi era un act fizic, puterea şi însemnătatea lor reală se găsesc
în lucrurile pe care le simbolizau. Paştele era o descoperire a căii sau a felului în care
Domnul va răscumpăra pe oricine doreşte să fie salvat de puterea păcatului stăpânitor. El
este parabola prin care Dumnezeu avea să ne înveţe calea naşterii din nou sau a regenerării --
eliberarea cea mare din robia păcatului.
Alegerea mielului simbolizează acceptarea lui Hristos ca Mântuitor personal. Această
alegere a fost făcută de toată lumea creştină din zilele noastre şi, bineînţeles, acest pas este
esenţial pentru mântuire. Totuşi, dacă rămânem doar cu acest lucru, atunci salvarea este încă
departe de noi, tot aşa ca şi în trecut în eliberarea mult aşteptată din Egipt, dacă poporul nu
făcea mai mult decât acest pas, atunci nu avea să fie eliberat. Este un adevăr istoric faptul că,
în momentul în care aleseseră mielul ei încă erau sclavi în ţara robiei. Tot astfel, faptul că

9
majoritatea oamenilor din lumea aşa-numit creştină l-au ales pe Hristos, nu înseamnă că au
fost izbăviţi din robia păcatului. Ei trebuie să facă paşii care urmează în mod succesiv, până
ce i-au împlinit pe toţi.
Uciderea mielului simbolizează moartea reală a lui Hristos. Ea arată spre crucea de pe
Golgota, locul jertfei şi al ispăşirii răscumpărătoare. În bisericile lumeşti de astăzi crucea a
devenit marele centru al învăţăturilor şi serviciilor lor religioase. Ea este predicată, cântată,
studiată şi onorată de milioane de suflete. Crucile decorează interiorul şi exteriorul
bisericilor şi foarte mulţi o poartă în lănţişoare la gât.
În mod tragic, mulţi nu merg mai departe, ci se opresc aici. Dar aceasta nu e suficient, căci
atunci când israeliţii uciseseră mielul încă nu erau şi nu puteau fi eliberaţi. Ei trebuia să
meargă mai departe. Astăzi, nu este de ajuns să ne punem pe de-a-ntregul credinţa în
moartea istorică a lui Hristos, care a avut loc acum aproape două mii de ani. Această credinţă
este esenţială, dar este nevoie mai mult decât atât.
Stropirea sângelui pe uşorii uşilor casei oferea protecţie celor care se aflau înăuntru, aşa încât
întâiul lor născut să nu moară. Astăzi, prin sângele lui Isus ne este oferită protecţie faţă de
pedeapsa imediată a morţii din pricina păcatelor noastre. Aceasta este ceea ce se numeşte în
mod obişnuit neprihănirea atribuită a lui Hristos. Mult prea mulţi cred că dacă dispun de
această protecţie sunt în siguranţă şi că mântuirea este pentru ei un lucru garantat. Dar putem
din nou să vedem că, după ce israeliţii stropiseră cu acel sânge, problema robiei a rămas tot
nerezolvată. Ei erau încă sclavi şi nu îndrăzneau deocamdată să părăsească ţara robiei şi a
umilinţei lor.
Ei trebuia să mai mănânce carnea mielului -- simbolul primirii vieţii lui Hristos în suflet.
Această viaţă trebuia primită înainte ca ei să poată ieşi din ţara robiei şi să înceapă să
slujească lui Dumnezeu. Tot astfel, schimbarea atitudinii mentale, acceptarea unor
convingeri noi şi dorinţa de a-i servi lui Dumnezeu nu sunt de ajuns. Trebuie să avem în noi
viaţa cea nouă, înainte de a putea fi în armonie cu Dumnezeu şi de a începe să-i slujim.
La acest punct trebuie să subliniem faptul că, dacă israeliţii ar fi făcut toţi aceşti paşi şi nimic
mai mult, atunci problema robiei lor ar fi rămas tot nerezolvată. Ei ar fi rămas în continuare
în ţara robiei. Mielul fusese junghiat, iar ei urmau să se împărtăşească cu viaţa lui când
mâncau din carnea acestuia, dar ceva mai mult trebuia să aibă loc, şi acest lucru era cealaltă
moarte -- moartea întâilor născuţi ai Egiptului. Însemnătatea reală a acestei morţi va fi
scăpată din vedere dacă nu se observă că întâiul născut al Egiptului era moştenitorul a tot ce
era Egiptul, simbolizând astfel în mod special tot ceea ce era acea naţiune. În esenţă ea era o
naţiune de stăpâni de sclavi, ceea ce înseamnă că întâiul născut al ţării simboliza pe stăpânul
de sclavi. Acest lucru vrea să ne spună că moartea întâiului născut al Egiptului însemna
moartea stăpânului de sclavi -- sfârşitul puterii sale stăpânitoare asupra Israelului.
Într-adevăr aşa a şi fost, deoarece atunci când faraon a primit ştirea că întâiul născut al ţării
murise, el l-a chemat pe Moise şi i-a spus să ia poporul şi să plece. Dacă copiii lui Israel ar fi
făcut doar primii patru paşi, fără ca acest eveniment important să aibă loc, atunci ar fi rămas
în robie tot atât de mult ca şi cum nu ar fi făcut nimic. Ei ar fi putut să aleagă mielul, după
cum au şi făcut, ar fi putut să-l junghie, să stropească sângele şi să-i mănânce carnea, lucruri
esenţiale pentru rezolvarea problemei lor, dar dacă întâiul născut al Egiptului n-ar fi murit, ei
ar fi rămas în continuare robi în acea ţară. Nimic nu este mai clar ca acest lucru, şi atenţia
noastră trebuie să se concentreze asupra acestui fapt, aşa încât semnificaţia lui să poată fi
înţeleasă în experienţa noastră astăzi.
Isus a murit pentru noi pe Golgota, dar această moarte nu ne va folosi la nimic dacă nu
devine experienţa noastră. Acest eveniment istoric care a avut loc acum aproape două mii de
ani, trebuie să devină o experienţă personală reală astăzi, dacă vrem să fim izbăviţi din robia
păcatului.

10
Diagram 2

Dacă facem doar primii patru paşi -- îl alegem pe Hristos ca Mântuitor personal; credem în
moartea Sa pe cruce ca jertfă ispăşitoare pentru toate păcatele lumii, mergând până acolo
încât să recunoaştem că păcatele noastre l-au ucis; ne încredem în neprihănirea Sa atribuită,
care ne salvează de pedeapsa imediată a păcatului; şi ne hrănim zilnic din Cuvântul Său --
fără să facem cel de-al cincilea pas, adică experienţa trăită a morţii naturii vechi -- atunci
vom fi exact în aceeaşi situaţie, din punct de vedere spiritual, cum au fost iudeii din punct de
vedere fizic, dacă ar fi adus la îndeplinire cu credincioşie primele patru cerinţe fără moartea
întâiului născut al Egiptului. Asemenea lor, vom fi în robie, ca şi cum n-am fi făcut absolut
nimic.
Existau două morţi între robia şi libertatea lor, în trecut, şi tot două morţi trebuie să existe în
eliberarea din robia spirituală. Aceasta nu înseamnă că Hristos a murit de două ori. El a murit
doar o dată şi nu trebuie să moară din nou. Moartea întâiului născut al Egiptului
simbolizează moartea întâiului nostru născut care este natura spirituală păcătoasă căpătată de
la tatăl nostru, diavolul. Aceasta trebuie îndepărtată prin moarte şi înlocuită prin natura
divină, pe care o primim de la noul nostru Tată.*

Footnote
*Israeliţii au mâncat mielul înainte şi pe durata morţii întâiului născut. "Şi în timp ce sângele
slujea pe dinafară ca semn de recunoaştere, iar ei trebuia să mănânce mielul, fript în
întregime, cu ierburi amare, înăuntru, îngerul Domnului avea să treacă prin ţara Egiptului,
îndeplinindu-şi lucrarea sa mortală prin uciderea întâiului născut al oamenilor şi întâiului
născut al dobitoacelor." The Spirit of Prophecy, vol. 1, pag. 199.
Poporul a mâncat mielul înainte de moartea întâiului născut pentru a ilustra hrănirea cu
Cuvântul lui Dumnezeu, o carte de instruire şi un ziditor al credinţei înainte de moartea
întâiului născut. Ei au continuat să mănânce din miel chiar şi după ce îngerul morţii a distrus
pe egipteni, simbolizând astfel primirea naturii lui Hristos sau naşterea din Dumnezeu.
Pentru o explicaţie cuprinzătoare, vezi cartea Renaşterea şi reforma, cap. 5, pe care o puteţi
obţine de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.

Este evident că izbăvirea noastră din robia păcatului şi experienţa naşterii din nou cuprind cu
mult mai mult decât recunoaşterea că am comis fapte nelegiuite şi cererea de a fi iertaţi
pentru ele. Nici chiar iertarea nu se obţine în felul acesta, după cum vom dovedi mai târziu,
când vom arăta că Domnul cerului nu oferă iertare unui om dacă nu poate să-l curăţească în
acelaşi timp. Moartea naturii noastre spirituale în experienţa naşterii din nou este actul
curăţirii, şi fără aceasta nu există nici iertare şi nici eliberare din robia păcatului.
Întorcându-ne din nou la israelitul care îşi mărturisise păcatele la sfârşitul zilei, am constatat
că el era tot la fel de mult sclav a doua zi, ca şi cum niciodată nu ar fi mărturisit vreun păcat.
Tot astfel, dacă noi astăzi mărturisim ceea ce am făcut, după care constatăm că ne aflăm tot
la fel de mult în sclavia aceloraşi lucruri şi în zilele următoare, atunci putem şti că n-am fost
curăţiţi de acele probleme şi, de aceea, nici nu am fost iertaţi.

11
Reforma

Lucrarea naşterii din nou e urmată de lucrarea reformei. Reforma, după cum ne informează
declaraţia din Selected Messages, vol. 1, pag. 128, "înseamnă o reorganizare, o schimbare în
idei şi teorii, obiceiuri şi practici." Este imposibil ca această lucrare să poată începe cu
adevărat câtă vreme ne aflăm în robia vechiului stăpân, fiindcă în această perioadă suntem în
şcoala Satanei unde, departe de a ne schimba ideile, teoriile, obiceiurile şi practicile greşite,
de la o zi la alta ne întărim tot mai mult în ele. Mai întâi trebuie să aibă loc eliberarea din
robia păcatului, după care începe lucrarea reformei.
Gândeşte-te la acest lucru din nou în lumina istoriei israeliţilor când aceştia au părăsit
Egiptul. Câtă vreme se aflau în robie le era imposibil să înveţe principiile măreţe ale legii,
pentru a fi despărţiţi de multe obiceiuri rele care le umpleau viaţa. În momentul în care au
părăsit ţara întunericului a început această reeducare, care a continuat toată viaţa lor. Trebuie
să vedem şi să înţelegem că, în clipa în care au părăsit Egiptul, ei nu au păşit direct în ţara
făgăduinţei. Tot astfel, în momentul în care am fost regeneraţi prin experienţa naşterii din
nou a eliberării din robia păcatului, încă nu suntem pregătiţi pentru a intra în împărăţia
cerului.
Nu avem intenţia ca în acest studiu să tratăm orice aspect al lucrării de reformă, pentru că
deja ne-am ocupat în detaliu, mai profund, în cartea Renaşterea şi reforma. Dar punctul pe
care vrem să-l subliniem aici este că, există o mărturisire corectă care produce renaşterea şi
există mărturisiri corecte neîntrerupte, prin care începe şi continuă lucrarea reformei. De
aceea, în această publicaţie, ne vom ocupa cu studiul mărturisirii corecte raportată la lucrarea
de reformă, care este diferită de cea a naşterii din nou.
În timp ce este adevărat că lucrarea reformei sau a sfinţirii este aceea de reorganizare şi
reeducare, de schimbare a ideilor, teoriilor şi a obiceiurilor şi practicilor care rezultă din ele,
nu trebuie să ne amăgim cu gândul că nu există de făcut nici o lucrare de curăţire în lucrarea
de reformă. Există şi o lucrare de curăţire ce trebuie făcută, şi această necesitate se iveşte în
felul următor:
Prezenţa ideilor şi teoriilor greşite în minte este văzută de către diavol ca o ocazie de a stârni
în oameni un spirit şi o atitudine greşite. Prin intermediul lor sunt generate simţăminte rele --
resentimentul, lupta pentru întâietate, invidia, gelozia şi alte lucruri asemănătoare, care-l
conduc pe om la acţiuni păcătoase.
Un excelent exemplu despre aceasta îl găsim în experienţa bisericii apostolice. Ea este
deosebit de semnificativă fiindcă e vorba de o biserică umplută cu puterea cea mare a
Duhului Sfânt, loc unde ne-am aştepta mai puţin să apară tulburări, dar de fapt unde au şi
avut loc. Scurt timp după Ziua Cincizecimii, grecii au murmurat împotriva iudeilor, din
cauza unei presupuse inegalităţi a distribuirii mijloacelor de ajutorare prevăzute pentru
văduve. Cazul e raportat în Fapte 6,1: "În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor,
evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute
cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele."
În inimile şi cugetele evreilor care vorbeau greceşte s-au ivit sentimente rele. Ne întrebăm
cum a fost posibil aşa ceva, după ce ei fuseseră izbăviţi din robia păcatului stăpânitor şi
primiseră în inimă iubirea lui Hristos. Aceasta s-a întâmplat deoarece lucrarea reformei nu
avusese timp să progreseze până acolo unde să-i elibereze de ideile şi teoriile lor greşite, pe
care le învăţaseră în vechea şcoală a lui Satana. Diavolul ştia foarte bine că în vieţile lor încă
mai existau aceste lucruri şi a văzut că le putea folosi pentru a produce în creştinii respectivi
sentimente şi reacţii păcătoase, care la rândul lor aveau să conducă la acţiuni păcătoase.
Acest tablou este prezentat într-un limbaj foarte clar în Faptelor apostolilor, cap. Cei şapte
diaconi, par. 3: "Inimile celor care fuseseră convertiţi în urma activităţii apostolilor erau

12
blânde şi unite datorită iubirii creştine. În ciuda prejudecăţilor de mai înainte, toţi erau în
armonie unii cu alţii. Satana ştia că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi
cu neputinţă să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei; şi el căuta să se folosească de
felul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, să poată introduce în biserică
elemente de discordie."
Nu putem sublinia îndeajuns de mult faptul că, în timp ce renaşterea îndeplineşte o mare
lucrare de curăţire în om şi îi umple literalmente natura umană căzută cu viaţa lui Hristos, ea
nu poate îndepărta orice problemă. Dacă renaşterea ar îndepărta orice problemă, atunci nu ar
mai fi necesară lucrarea reformei. Mai există deci alte curăţiri care trebuie îndeplinite în
viaţa celor ce au fost născuţi din nou. Pentru a primi aceste curăţiri şi iertarea care le
însoţeşte, se cere în fiecare caz o mărturisire corectă.

Picture 2

În studiul mărturisirii corecte trebuie să se vadă clar că în viaţa creştinului există trei feluri
de probleme. În primul rând există ideile şi teoriile moştenite din viaţa veche, pe care le
păstrăm până ce vor fi recunoscute şi lepădate prin conducerea Duhului Sfânt. Apoi sunt
simţămintele şi atitudinile greşite care se pot dezvolta din aceste idei şi teorii greşite când
cedăm ispitei. Şi, în sfârşit, există acţiunile (faptele) greşite care sunt rezultatul final al
acestui lanţ de cauze şi efecte.
Trebuie să vedem şi chiar să înţelegem că cel mai vizibil lucru din viaţa omului sunt
rezultatele finale, care în cazul acesta sunt acţiunile greşite. Al doilea lucru care e mult mai
uşor de discernut sunt sentimentele greşite care stau ascunse în spatele acţiunilor greşite. Dar
cel mai dificil de văzut sunt ideile şi teoriile greşite care cauzează toate acestea. Un exemplu
foarte bun pentru aceasta îl găsim în experienţa celor doisprezece apostoli care au umblat cu
Hristos până la răstignirea Lui şi care încă aveau ideea fixă că Mesia, pe care îl identificau
ferm în persoana Domnului Hristos, va inaugura o epocă glorioasă de putere şi autoritate
pentru Israel. Această idee greşită a condus la rândul ei la un spirit de concurenţă şi de
rivalitate în mijlocul lor, care a dus mai departe la acţiunile greşite ale unuia împotriva
celuilalt.
În timp ce Mântuitorul a putut să le ierte acţiunile greşite şi a putut de asemenea să îi
curăţească de sentimentele dinăuntrul lor, El nu i-a putut elibera imediat şi de ideile şi
teoriile greşite care erau cauza tuturor necazurilor. Dovada acestui adevăr o găsim în Ioan
13,1-17. Aceasta este experienţa spălării picioarelor, când Domnul s-a întâlnit cu ucenicii Săi
pentru ultima dată înaintea răstignirii. Aceşti bărbaţi au venit la sărbătorirea acestui ritual cu
tot felul de simţăminte rele pe care le aveau unul faţă de celălalt, deoarece fiecare era gelos
pe posibilităţile celorlalţi de a ocupa locul cel mai bun şi cel mai înalt din împărăţie. În ei se
aflau mândria, ura şi rivalitatea, iar aceste sentimente rele erau viaţa lor la acea vreme.
Deci Isus, dorind să-i cureţe de toate acestea, s-a apropiat să le spele picioarele, deşi El ştia
că încă nu le schimbase ideile cu privire la împărăţia lui Dumnezeu. Acest act nu avea să fie
doar o spălare fizică, ci avea să fie îndepărtarea sau curăţirea de păcătoşenia ca stare în care
ei se aflau la acea vreme. Faptul că era o spălare spirituală este evidenţiat de faptul că, atunci
când sfârşise lucrarea, a zis: "Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi." Ioan 13,10.
Acum, spălase tuturor picioarele şi fiecare era tot la fel de curat ca şi celălalt. De aceea, dacă
aceasta ar fi fost doar o spălare sau curăţire fizică, atunci El ar fi spus într-un mod simplu că
toţi erau curaţi, fără să mai adauge vreo excepţie legată de o persoană anume. Această
excepţie era Iuda: "Căci ştia pe cel ce avea să-l vândă; de aceea a zis: >Nu sunteţi toţi
curaţi.<" Versetul 11. Necurăţia lui Iuda era o necurăţie spirituală, nu fizică; şi, pe baza

13
acestui fapt, ştim că intenţia reală a Mântuitorului, prin spălarea picioarelor, cu aceşti bărbaţi
nu era doar spălarea prafului de pe picioarele lor, ci curăţirea de lucrarea vieţii spirituale
păcătoase din inimile lor.
Astfel stă scris: "Când Isus s-a încins cu ştergarul pentru a spăla praful de pe picioarele lor,
El dorea ca chiar prin acest act să spele înstrăinarea, gelozia şi mândria din inimile lor.
Aceasta era de mult mai mare valoare decât spălarea picioarelor lor prăfuite." Hristos
Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 17.
Faptul că El a avut succes în această curăţire se vede din propriile Sale cuvinte, când a zis:
"Voi sunteţi curaţi." "Mândria şi interesul egoist născuseră despărţire şi ură, dar Isus a
îndepărtat toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind
la ei, Isus putea să zică: >Voi sunteţi curaţi.< Acum exista unirea inimilor şi iubirea unuia
faţă de celălalt. Ei deveniseră umili şi primitori de învăţătură. Afară de Iuda, fiecare era gata
să cedeze altuia locul cel mai de frunte. Acum, cu inima supusă şi recunoscătoare, puteau
primi cuvintele lui Hristos." ibid.
Astfel deci, din acest episod, putem vedea cel mai clar că Mântuitorul este în stare să ne
cureţe sentimentele greşite şi să ne ierte faptele păcătoase pe care acele sentimente ne-au
condus să le înfăptuim, fără să fie în stare, în mod necesar, să schimbe deodată ideile şi
teoriile greşite, care sunt de fapt rădăcina întregii probleme. Dovada acestui lucru se vede din
felul în care s-au purtat ucenicii la scurt timp după aceea în grădina Ghetsemani, când
Hristos a fost arestat. Acolo, ei au acţionat din nou în armonie cu ideile lor vechi pe care le
cultivaseră atâta vreme şi care le produseseră atâtea necazuri. Desigur, vine timpul, ca în
cazul ucenicilor, când Domnul este în stare, în cele din urmă, să ne arate natura eronată a
acestor teorii şi să ne elibereze de ele, dar, deocamdată, în lucrarea reformei, El poate foarte
bine să ne cureţe de spiritul greşit şi să ne ierte faptele păcătoase, dacă le mărturisim aşa cum
se cuvine. Această mărturisire nu trebuie să cuprindă doar răul pe care l-am făcut, ci şi
spiritul cel rău pe care-l avem. El este spiritul care ne face să fim ceea suntem: fie păcătoşi,
fie ascultători.
După cum lucrarea naşterii din nou este clar învăţată în formă de parabolă în serviciul
Paştelui, tot aşa lucrarea curăţirii din perioada reformei este lămurit învăţată în formă de
parabolă în serviciile zilnice din sanctuar. Nu putem pune accent prea tare pe faptul că, în
timp ce sunt similarităţi clare între lucrarea de curăţire din cadrul naşterii din nou şi lucrarea
de curăţire din cadrul reformei sau sfinţirii, totuşi nu trebuie confundate una cu cealaltă. Noi
trebuie mai degrabă să le deosebim foarte clar una de alta. Renaşterea înseamnă moartea
primului născut şi înlocuirea lui cu viaţa şi natura lui Hristos. Reforma înseamnă
descoperirea şi înlăturarea ideilor, teoriilor, obiceiurilor şi practicilor vechi, împreună cu
rezultatul lor, simţămintele rele. Golul creat prin înlăturarea lor trebuie umplut prin harurile
duioase ale Duhului Sfânt.
Cu alte cuvinte, Paştele nu ar trebui folosit pentru a ilustra experienţa creştină zilnică, tot aşa
după cum nici serviciul zilnic al sanctuarului nu ar trebui folosit pentru a învăţa experienţa
naşterii din nou. Astfel, deoarece noi acum continuăm cu studiul despre mărturisirea corectă,
vom examina această mărturisire în raport cu lucrarea de reformă din viaţa zilnică. Studiem
deci ceva care este disponibil doar celor care au primit deja binecuvântarea eliberării din
robia păcatului şi care au părăsit Egiptul spiritual.

În sanctuar

În Levitic 4 este descris serviciul prin care penitentul găsea iertare şi curăţire de păcatul său
în experienţa zilnică. Ne sunt cunoscute faptele simple ale ceremoniei. Sunt foarte uşor de

14
citit, de înţeles şi de învăţat cu mintea. Dar noi trebuie să învăţăm şi să aplicăm însemnătatea
spirituală a acestor adevăruri simple, înainte ca ele să fie de vreo reală valoare pentru noi.
Înainte de a căuta lecţia şi aplicaţia spirituală, să recapitulăm aceste adevăruri simple. În
Levitic 4 învăţăm ce trebuia făcut dacă cel care era uns ca preot (versetele 3-12), întreaga
congregaţie (versetele 13-21), o căpetenie (versetele 22-26), sau cineva din popor (versetele
27-35), păcătuise din neştiinţă împotriva unei porunci divine. În fiecare din aceste cazuri, în
faţa cortului întâlnirii trebuia adusă o victimă, păcatul mărturisit peste capul ei, apoi victima
trebuia junghiată, iar sângele trebuia colectat într-un vas. În primele două cazuri, al preotului
şi al congregaţiei, sângele era dus în Sfânta şi stropit de şapte ori înaintea perdelei, după care
se ungeau cele patru coarne ale altarului tămâierii. Apoi restul trebuia scos afară şi vărsat la
piciorul altarului arderilor de tot. Rămăşiţele jertfei trebuia scoase apoi din tabără şi arse,
după ce grăsimea şi rinichii fuseseră arse pe altarul arderilor de tot. Dar, în cazul unei
căpetenii şi al unui om de rând, sângele nu era dus în templu, ci era vărsat la piciorul
altarului arderilor de tot, iar corpul animalului nu era dus afară din tabără şi ars ca în celelalte
cazuri.

Picture 3:

În Levitic 4 nu se dă nici o indicaţie referitoare la ce se întâmpla cu trupul jertfei în aceste

două cazuri din urmă, însă în Levitic 6,25-30 şi Levitic 10,16-20 ni se spune. Acolo este
descrisă legea jertfei pentru păcat care este subiectul din Levitic 4. Se arată că, dacă sângele
nu era dus în sanctuar, atunci carnea jertfei pentru păcat trebuia mâncată de preot. Păcatul
era transferat asupra sanctuarului prin preoţi. Toate acestea aveau să înveţe, ca pildă, marile
adevăruri ale ispăşirii sau ale curăţirii de păcat din ispăşirea zilnică. Aveau să înveţe poporul,
pe mine şi pe tine, ce implică mărturisirea corectă. Astfel, cu aceste date înaintea noastră şi
cu ajutorul şi călăuzirea Spiritului Profetic, să cercetăm însemnătatea şi binecuvântarea
tuturor acestor lucruri.
Primul fapt evident este că acest serviciu era adus din pricina păcatului, aşa încât păcatul să
poată fi îndepărtat din păcătos şi transferat în sanctuar. Păcatul la care se face referire în mod
special în Levitic 4 era orice păcat din neştiinţă. Este evident că, atâta vreme cât acest păcat
rămânea un păcat din neştiinţă, nu se putea face nimic în privinţa lui. Dar când el ajungea să
fie văzut, aşa cum arată versetele 14, 23 şi 28, atunci putea fi mărturisit. Descoperirea şi
convingerea oamenilor de păcat este lucrarea Duhului Sfânt, deoarece "când va veni El, va
dovedi lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul." Ioan 16,8. Dacă acestei convingeri nu i
se rezistă, ea va conduce la pocăinţă, care este de asemenea darul lui Dumnezeu prin Duhul
Sfânt. "Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înălţat cu puterea Lui şi l-a făcut Domn şi Mântuitor, ca
să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor." Fapte 5,31. "Noi nu putem nicidecum să ne
pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de
păcatele noastre fără Domnul Hristos." Calea către Hristos, cap. Pocăinţa, par. 10. Şi astfel,
prin lucrarea Cuvântului făcută de Duhul Sfânt, individul este adus la punctul unde vede că
acel lucru din viaţa sa este păcătos şi trebuie îndepărtat.
Dar -- şi acesta este punctul cheie, vital -- dacă el are o adevărată înţelegere a ştiinţei
mântuirii, atunci îşi va da seama că problema păcatului său este mult, cu mult mai mult decât
ceea ce a făcut. El va şti că aceasta nu este deloc adevărata sa problemă. Problema sa reală
nu este ceea ce a făcut, ci ceea ce el este. Trebuie subliniat foarte clar că, pentru a înţelege
care este problema reală, este esenţial să facem cu adevărat o mărturisire corectă înaintea lui
Dumnezeu. Cert este că, dacă păcătosul vine la sanctuar gândindu-se doar la ceea ce a făcut
şi cere iertare doar pentru aceasta, atunci, în mod sigur, el va pleca fără a fi curăţit şi iertat.

15
Problema reală este păcătoşenia individului -- ceea ce este el -- acel spirit din el care produce
acţiuni greşite. Aceasta este problema acută care cere o soluţie urgentă, dar trebuie să ne
aducem aminte că, chiar în spatele acesteia se află o idee şi o teorie greşită de care Satana va
profita. Deşi nu-l putem încă recunoaşte ca ceea ce este, chiar apariţia acestui spirit rău care
are drept consecinţă acţiuni greşite, ne arată că trebuie săvârşită o lucrare foarte reală de
cercetare a inimii pentru a descoperi această problemă de căpătâi. Că aceasta este o sarcină
dificilă, se vede din faptul că este foarte omenesc să te agăţi de propriile idei şi opinii nutrite.
Dar, în timp ce nu este posibil să se vadă imediat ideea şi teoria greşită din spatele tuturor
acestor lucruri, este posibil totuşi să se vadă spiritul greşit pe care diavolul l-a generat în noi,
şi trebuie să înţelegem că, atâta vreme cât încă nu l-am îndepărtat, faptele greşite vor
continua. Noi trebuie să fim curăţiţi şi eliberaţi de acest spirit, tot aşa cum au fost apostolii în
ajunul răstignirii.
Abia după ce s-a rezolvat această problemă, va fi rezolvată şi problema faptelor noastre. Cu
toate acestea, se pare că întreaga grijă a celor mai mulţi oameni se concentrează la ceea ce ei
fac, nefiind în stare deloc să vadă că ceea ce fac este doar descoperirea a ceea ce sunt. Planul
lui Dumnezeu este ca rodul vieţii noastre să servească la a ne arăta, la modul cel mai simplu,
ceea ce suntem noi. Un copac poate fi arătat ca ceea ce este doar după roadele lui, dacă nu
există nici un alt mijloc în acest sens. Nimeni să nu se amăgească în această privinţă.
Priveşte cu toată sinceritatea la faptele vieţii tale şi citeşte în ele descoperirea desăvârşită şi
exactă a ceea ce eşti în realitate.
Acest adevăr reiese clar din cuvintele inspiraţiei: "Clipa în care cineva săvârşeşte un păcat
greu, din cauza ispitei, nu dă naştere răului care iese la iveală, ci numai dezvoltă sau scoate
la lumină ceea ce a fost ascuns şi latent în inimă. Ce cugetă un om în inima sa, aceea şi este,
pentru că >din inimă ies izvoarele vieţii.< (Proverbe 23,7; 4,23)" Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a
şi preacurvit cu ea în inima lui, par. 2.
De aici reiese că, dacă ceea ce facem este doar rodul a ceea ce suntem, atunci ne este
imposibil să facem binele înainte de a deveni buni. Faptul acesta este atât de esenţial şi de
important, încât dacă nu-l recunoaştem, nu vom înţelege solia neprihănirii şi cu siguranţă nu
vom izbuti să aducem vreodată lui Dumnezeu o mărturisire pe care s-o poată accepta, ca o
condiţie pe baza căreia El să ne ofere curăţirea şi iertarea. Acest adevăr este învăţat în mod
accentuat şi declarat limpede în Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, "Biblia nu învaţă nici un
adevăr cu mai multă claritate decât acela că ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem."
Educaţie, cap. Biografii biblice, par. 2.
Este adevărat că, într-un prim sens, aceste cuvinte i se aplică cuiva înainte ca el să fie
convertit, dar de asemenea ele au şi o aplicaţie pentru lucrurile care urmează după convertire.
Credinciosul care a fost răscumpărat din puterea păcatului stăpânitor nu are doar natura
divină perfectă a lui Hristos în el, ci şi natura omenească păcătoasă şi căzută. Aceasta din
urmă nu trebuie confundată cu firea pământească, fire care este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu şi nu se poate supune Lui, care a fost îndepărtată prin eliberarea din robia
păcatului.
În această natură omenească a fost făurită prea multă educaţie greşită în formă de idei şi
teorii greşite. Acestea sunt atât de mult o parte din noi înşine, încât în orice măsură ar fi în
noi, ele constituie ceea ce suntem. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte orice
sentiment şi spirit rău care se dezvoltă în noi din pricina ideilor şi teoriilor greşite. Astfel,
când ne referim la ceea ce noi suntem în timpul lucrării de reformă, nu ne referim la trupul
nostru care rămâne păcătos cât vom trăi. Nu ne referim nici la natura spirituală pe care am
primit-o de la Satana prin Adam şi care a fost dezrădăcinată şi înlocuită cu natura curată a lui
Hristos când am primit naşterea din nou. Ci ne referim la minte, la simţămintele greşite şi la

16
spiritul generat de alegerile noastre greşite.
Aceasta înseamnă că noi, ca creştini care sunt în posesia naturii divine a lui Dumnezeu în
suflet, vom face mult bine şi vom manifesta chiar unele însuşiri nobile. Dar în anumite
domenii continuăm să facem răul, dacă i-am îngăduit diavolului să profite de părţile
nereformate din viaţa noastră. Trebuie să accentuăm că, chiar dacă avem idei şi teorii greşite
nu e necesar să păcătuim, deoarece noi putem face din Domnul înţelepciunea şi călăuza
noastră, încât să rămânem nevătămaţi. Dar dacă am permis diavolului să dezvolte în noi un
spirit rău, atunci, datorită prezenţei acestuia în noi, cu siguranţă vom face greşeli şi vom
continua să facem rele în acel domeniu, până când vom înceta să mai fim ceea ce suntem în
domeniul respectiv.
Unii vor avea unele dificultăţi să înţeleagă aceste deosebiri şi asemănări, în special în lumina
acestor explicaţii atât de concise. Acest studiu este prea scurt pentru a trata fiecare aspect al
problemei. El are mai degrabă scopul de a fi un ghid practic pentru creştinul convertit, ca el
să ştie ce are de făcut când păcătuieşte. Studiul vrea să arate cum se rezolvă aceste probleme
printr-o mărturisire corectă. Pentru o explicaţie mai detaliată şi mai profundă a acestei
probleme cu sferă largă, recomandăm din nou studierea cărţii Renaşterea şi reforma.
Jertfa descrisă în Levitic 4 era adusă pentru păcatele din neştiinţă din partea unui om, a
congregaţiei, a preotului, sau a unui conducător. Este un adevăr limpede că, atunci când un
om este născut din nou, cu toate că Domnul îndepărtează o listă întreagă de păcate şi rele şi
le înlocuieşte cu neprihănirea Sa, mai rămân multe lucruri în viaţă despre care nici măcar nu
ştie că sunt rele în momentul respectiv. Acestea sunt păcatele din neştiinţă şi Domnul le
acoperă cu neprihănirea Sa atribuită, în timp ce El îndeplineşte lucrarea încet şi dificil în
acest proces, pentru a ne aduce la locul unde să vedem aceste lucruri aşa cum sunt ele în
realitate.
Nimeni nu-şi poate mărturisi păcatele din neştiinţă, câtă vreme rămâne neştiutor de existenţa
lor. Păcătosul trebuie să ajungă mai întâi să le vadă aşa cum sunt, în locul în care sunt, şi să
fie convins de păcătoşenia acestor lucruri. Abia atunci le poate mărturisi şi lepăda. Lucrarea
Duhului Sfânt este aceea de a aduce această convingere, şi El caută să o facă prin Cuvânt.
Dar foarte adesea, aşa cum s-a întâmplat cu apostolii în zilele lui Hristos, această lucrare dă
greş, neavând succes. În ciuda faptului că Isus a petrecut trei ani şi jumătate încercând să-i
educe pe aceşti bărbaţi pentru a vedea adevărul în privinţa împărăţiei Sale, trebuie să spunem
că El n-a avut succes să le schimbe mintea prin declaraţii directe.
Aceasta înseamnă că, ceea ce prima metodă nu a izbutit trebuia să se realizeze prin alte
metode, chiar dacă acestea sunt mai dureroase şi mai umilitoare pentru om. Altă metodă are
de a face cu a aştepta până ce încercările inevitabile ale ispitirii scot la iveală rele latente şi
ascunse dinăuntru, aşa cum a făcut Hristos cu primii Săi ucenici.
Dar chiar şi atunci eforturile Domnului eşuează adesea, căci atunci când un om se află într-
un necaz real, el înclină să arunce vina dificultăţilor asupra altora, nicidecum asupra sa. Când
o altă persoană face lucruri care trezesc în el un spirit de indignare, de invidie, sau de ură,
atunci, în loc de a fi recunoscător că această situaţie a fost îngăduită ca să-l ajute să se vadă
aşa cum este, el învinuieşte cealaltă persoană pentru toate necazurile sale, zicându-şi lui şi
celorlalţi că, dacă persoana respectivă nu l-ar fi tratat aşa cum l-a tratat, el nu ar fi reacţionat
în felul acela. Acest adevăr este scos la iveală în următoarea declaraţie inspirată:
"Găseşti continuu greşeala în împrejurări, ceea ce nu este cu nimic mai puţin decât găsirea
greşelii în providenţe. Cauţi continuu pe cineva sau ceva care să corespundă cu ţapul
ispăşitor, asupra căruia să poţi pune vina de a te fi adus în situaţia de a simţi şi vorbi nedemn
de o creştină. În loc să te dezaprobi doar pe tine pentru defectele tale, tu dezaprobi
împrejurările şi ocaziile care te-au făcut să dezvolţi trăsăturile din caracterul tău, ce zăceau
ascunse sau adormite în interior, dacă nu se ivea ceva care să le tulbure şi să le trezească la

17
viaţă şi la acţiune. Atunci ele au apărut în toată diformitatea şi puterea lor." Mărturii pentru
comunitate, cap. Sensibilitate greşită, par. 2, vol. 2.
Este tragic că oamenii reacţionează în felul acesta la ispitirile şi presiunile vieţii, căci tocmai
lucrurile care ne-ar fi adus o descoperire esenţială despre noi înşine slujesc, în schimb, doar
la agravarea răului. Să rezistăm cu hotărâre unor asemenea reacţii! Mai degrabă, fiecare din
noi să ia hotărârea de a cerceta nu acţiunile altora împotriva noastră, ci reacţiile noastre la
acţiunile lor. Totdeauna să ne aducem aminte că niciodată nu vom fi judecaţi pentru ce ne-au
făcut alţii, ci pentru reacţiile noastre la acţiunile lor.
Dacă dezvoltăm această atitudine în faţa tuturor încercărilor şi examenelor vieţii atunci, când
din noi se va ivi spiritul păcătos, vom şti că aceasta este o descoperire a ceva ce mai este
înăuntrul nostru, un tablou a ceea ce suntem în acel domeniu specific şi că, atâta vreme cât
acel lucru se află acolo, vom săvârşi greşeala în mod cert, din pricina a ceea ce suntem
înăuntru. Atunci vom merge înaintea Domnului ca să ne cureţe de rădăcina răului din noi.
Astfel, credinciosul cunoscător ştie că problema sa nu este doar ceea ce a făcut, ci ceea ce
este el în natura lui. El ştie că există în el o viaţă rea care trebuie îndepărtată înainte ca să
înceteze de a mai face lucruri rele. Cu inima plină de bucurie şi de mulţumire, el ştie că în
serviciile sanctuarului există prevederi depline pentru nevoile sale. El ştie că, dacă îşi
mărturiseşte păcatele, Dumnezeu este drept şi credincios să-l ierte de păcatul său şi să-l
cureţe de toate nelegiuirile pe care le-a văzut şi le-a mărturisit cu adevărat.
Deci, întrucât s-a căit de păcatul pe care i l-a descoperit Duhul Sfânt, el este gata să facă o
mărturisire deplină şi corectă înaintea uşii sanctuarului. El nu vine tremurând şi plin de frică,
deoarece ştie că Domnul abia aşteaptă să-i primească păcatul şi să-i dea o viaţă cu totul nouă.
Nici nu se prezintă uşuratic şi nepăsător, ci cu o inimă zdrobită ce este însoţită întotdeauna
de o pocăinţă adevărată.

La altar

Cel convins de vinovăţia păcatului său şi pocăit vine acum la altarul arderii de tot -- un
simbol al crucii. Aici îl aşteaptă preotul. El vine conştient că are nevoie de iertare şi de
curăţire şi că aici va găsi tot ce are nevoie, cu condiţia că va împlini condiţiile simple ale
mărturisirii corecte.*

Footnote
*Vezi Apendice

În serviciul sanctuarului ni se arată lămurit care sunt aceste condiţii, mai ales când sunt
văzute în lumina strălucitoare revărsată asupra acestui serviciu, în Spiritul Profetic. În cartea
Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 28, citim următoarea frază revelatoare:
"Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus
de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei în spatele căreia era chivotul în care se
găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era
transmis în simbol asupra sanctuarului." Sanctuarul şi serviciile sale nu erau decât o
reprezentare, o preînchipuire. În el erau doar simboluri - niciodată realitatea însăşi. Lucrurile
reale sunt în sanctuarul ceresc, în preoţia şi slujbele de acolo. Dar, simbolul era atât de exact
şi de desăvârşit, încât "ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc, se face în
realitate în lucrarea sanctuarului ceresc". Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par.

18
34.
De aceea, singura concluzie care poate fi trasă de aici este următoarea: Tot ce reprezenta
sângele în slujba preînchipuitoare, trebuie să se găsească în adevăratul sanctuar din ceruri ca
realitate literală. Ce simboliza sângele? Ni se spune clar că simboliza şi era "viaţa pierdută a
păcătosului."
Citatul de mai sus din Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 28, este unul din
multele care descoperă adevărul despre ceea ce este păcatul. Noi vorbim de vinovăţia
păcatului, dar vinovăţia doar decurge din păcat, nu este păcatul ca atare. Vorbim despre
acţiunile păcatului, dar şi acestea nu sunt păcatul, ci fructul sau rezultatul păcatului. Acelaşi
lucru este adevărat şi în ce priveşte raportul păcatului. Raportul nu este păcatul. Păcatul este
viaţa păcătosului; ceea ce este el; nelegiuirea sa, care nu este decât păcătoşenia sa. Acest
lucru este dovedit prin declaraţia de mai sus care spune foarte clar că, prin ducerea vieţii
păcătosului în sanctuar păcatul e dus acolo.
Este esenţial pentru mântuirea noastră ca să avem o înţelegere corectă despre ceea ce vor să
spună scriitorii inspiraţi când folosesc cuvântul "păcat", fiindcă "Iertarea sau îndepărtarea
păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire." Tragedia veacurilor, cap. Ce
este sanctuarul?, par. 27. Păcatul, aşa cum am citit puţin mai înainte, nu este doar fructul, ci
chiar viaţa păcătosului.
De aceea, literalmente, când venim şi ne mărturisim păcatul cu adevărat, atunci nu numai
vinovăţia păcatelor noastre, ci chiar viaţa păcătoasă în sine, care a produs necazul, este
transferată de la noi în sanctuar. Păcătosul nu este doar iertat, ci şi curăţit.
Dacă vedem ceva mai puţin decât transferul real al vieţii păcătoase în sanctuar; dacă vedem
ceva mai puţin decât aceasta în acest serviciu pentru păcat, atunci tot acest adevăr nu are
pentru noi nici o virtute, nici un merit, nici o valoare şi nici mântuire. Ce lucru extraordinar
şi preţios ni se descoperă în această expresie, "viaţa pierdută a păcătosului"! Să o analizăm
cu maximă atenţie. Ce este viaţa păcătosului despre care se vorbeşte aici? Este ea oare natura
sa omenească de carne şi de sânge? Pentru a înţelege aceasta mai bine să luăm un alt text
biblic. Pavel a zis: "Am fost răstignit împreună cu Hristos." Galateni 2,20. A vrut el să spună
în realitate că a murit, ori această expresie era doar o figură de stil? Sau era doar o chestiune
de retorică plăcută? Nu, ci el a vrut să spună că murise în realitate.

Diagram 3

A atârnat el cu adevărat împreună cu Hristos pe cruce? A încetat să existe viaţa sa

omenească şi a coborât el în mormânt?
Nu, el nu a vrut să spună acest lucru, deoarece nu se referă la corpul său de carne şi sânge, ci
la viaţa păcătoasă, la firea pământească, la înclinaţiile păcătoase, la caracterul lui Satana din
el. Acestea fuseseră răstignite şi îndepărtate.
Este mai presus de orice îndoială faptul că Pavel, în acest verset, se referă în primul rând la
ocazia când a fost convertit, trecând astfel din împărăţia lui Satana în împărăţia lui
Dumnezeu. Acea viaţă care murise în el era cu adevărat păcatul stăpânitor, omul cel vechi,
firea pământească, lepra păcatului, vechiul soţ şi inima de piatră, aşa cum este numită
aceasta în diferite texte biblice. Fiindcă acesta este adevărul, există totuşi şi din aceia care
pun la îndoială felul cum este folosit versetul de mai sus pentru a scoate în evidenţă lucrarea
de reformă. În timp ce versetul nu se aplică în mod direct la această experienţă, principiul
implicat aici este o ilustraţie potrivită pentru lucrarea de curăţire a vieţii celui credincios în
serviciul zilnic al ispăşirii.
Punctul pe care trebuie să-l accentuăm este că, atunci când se spune că viaţa pierdută a

19
păcătosului este îndepărtată din el, noi nu trebuie să o înţelegem ca pe o expresie de faţadă,
ci ca o descriere a ceva care are loc în viaţă în mod literal şi real. Este imposibil să exprimăm
în cuvinte forţa deplină a acestei experienţe reale, dar când ea a devenit realitate vie în viaţă,
atunci cel care e binecuvântat astfel va şti fără îndoială şi incertitudine că în el a avut loc un
lucru extraordinar.
Când Petru şi ceilalţi ucenici s-au prezentat la Cina Domnului stăpâniţi de gelozie şi ambiţie,
în ei se afla fără nici o îndoială viaţă -- o putere vie şi stăpânitoare care îi făcea să
păcătuiască. Ei nu au putut să o vadă de la început, dar când faptele şi viaţa lui Hristos le-a
descoperit adevărata natură a forţelor din interiorul lor, abia atunci ucenicii au văzut răul, iar
Petru a exprimat dorinţa lor unanimă de a fi curăţiţi de acele lucruri. Ca răspuns la această
rugăminte, Isus i-a curăţit, aşa încât spiritul şi viaţa care fuseseră acolo înainte nu mai erau.
Cât de schimbaţi erau ei acum! Cât de curaţi! Cât de liberi! Şi nimeni în afara lor nu putea
cunoaşte puterea şi minunăţia deplină a acestei curăţiri. Ei ştiau că viaţa lor cea veche fusese
îndepărtată şi înlocuită printr-o viaţă nouă. Este foarte cert să spunem că, dacă nu ar fi fost
curăţiţi, atunci ei niciodată n-ar fi putut să-şi revină din dezamăgirea produsă de răstignire,
aşa după cum s-a dovedit cazul cu Iuda care a fost pierdut veşnic.
Am văzut mai sus că Pavel nu se referă la carnea şi sângele vieţii sale trupeşti, ca fiind
acelea care muriseră, ci la viaţa rea din el. Pentru creştinul născut din nou, ca şi pentru Pavel,
această moarte deja a avut loc, dar moartea firii pământeşti nu a făcut să dispară şi ideile şi
teoriile greşite, obiceiurile şi practicile vechi care nu aparţin de puterea răutăţii lăuntrice a
firii pământeşti, ci de educaţia dată de această fire veche când se afla în păcătos. Spiritul
păcătos pe care diavolul îl dezvoltă din pricina acelei educaţiei este viaţă. El nu este viaţa
fizică, ci spiritul rău, păcătos, care trebuie răstignit prin curăţirea individului.
Curăţirea de toate ideile şi spiritul greşit nu este ceva care poate fi efectuat în totalitate într-
un singur eveniment, pentru că cere timp, deoarece fiecare problemă trebuie rezolvată pe
rând şi una câte una. Numai după ce e îndepărtată una, poate fi pregătită calea pentru
descoperirea şi dezrădăcinarea celei care urmează şi care este şi mai adânc înrădăcinată.
Această lucrare progresivă este foarte bine descrisă în cuvintele lui A.T. Jones: "Când
Domnul scoate la iveală păcatele noastre la care nu ne-am gândit niciodată mai înainte,
atunci aceasta este doar pentru a ne arăta că El pătrunde tot mai adânc pentru a ajunge la
străfunduri în cele din urmă şi, când El găseşte ultimul lucru care e necurat sau impur, care
nu e în armonie cu voinţa Lui şi îl scoate la iveală şi ni-l face cunoscut, iar noi zicem: >Mai
degrabă vreau să-l am pe Domnul decât acest lucru< -- atunci lucrarea este completă şi
sigiliul Dumnezeului cel viu poate fi pus asupra acelui caracter." Buletinul Conferinţei
Generale, 1893, nr. 17, pag. 404.
Astfel, pe măsură ce înaintăm pe drumul vieţii noastre, vom întâmpina fel şi fel de încercări.
Vom fi ispitiţi şi încercaţi, dar aceste experienţe sunt desemnate de Dumnezeu să scoată la
iveală din noi păcatele ascunse rămase încă în natura noastră. Apariţia acestor lucruri nu
înseamnă că nu am fost născuţi din nou. Ci doar arată că lucrarea pătrunde tot mai adânc. De
aceea, nu fi descurajat sau dezamăgit, ci bucură-te, fii voios şi roagă-te în fiecare zi:
"Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima. Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile.
Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei< (Psalm 139,23-24); grăbeşte-ţi
lucrarea şi adu-o la îndeplinire."
Dacă suntem dispuşi să privim în direcţia cea bună pentru a vedea ce doreşte Domnul să ne
arate, aceste încercări ne descoperă chiar viaţa răului care ocupă încă anumite domenii din
viaţa noastră. Chiar această viaţă este îndepărtată din noi în sensul cel mai real, şi literal, prin
procedeul iertării şi al curăţirii care are loc în cadrul mărturisirii corecte la uşa sanctuarului.
Nu este înlăturată doar vinovăţia păcatului, ci păcatul ca atare. Vinovăţia nu este păcatul, ci
doar măsura responsabilităţii pentru el -- atât actul său, cât şi faptul că avem natura lui în noi.

20
În timp ce transferarea în sanctuar a "vieţii pierdute a păcătosului" înseamnă transferul vieţii
păcătoase în sine, aceasta mai înseamnă şi că vinovăţia este transferată în mod simultan
acolo, pentru că unde se află păcatul se află şi vinovăţia lui. Acesta este adevărul, dar trebuie
să avem totdeauna foarte clar în minte următoarea distincţie: viaţa păcatului este un lucru, pe
când vinovăţia păcatului este altceva.
Să luăm în considerare acum cuvântul folosit pentru a descrie viaţa care este lepădată. Acest
cuvânt este cuvântul "pierdut". Ce înseamnă acest cuvânt, aşa cum este folosit el în această
declaraţie: "Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta
victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei…" Tragedia veacurilor,
cap. Ce este sanctuarul?, par. 28.
El înseamnă ceva la care renunţi; faptul că cedezi ceea ce-ţi aparţinea; ceva ce a trecut în
mâinile altuia. Şi adevărul cel clar e că este absolut imposibil ca să pierzi ceva şi, cu toate
acestea, să-l mai ai încă. Dacă-l mai ai, înseamnă că nu ai renunţat la el; iar dacă ai renunţat,
cu siguranţă că nu-l mai ai. În adevăr, în religia mântuitoare noi nu ne ocupăm doar de un
simplu joc de cuvinte. Noi ne ocupăm de realităţi. Ceea ce omul a pierdut sau a predat, trece
în mâinile preotului care îl transferă în mod literal în sanctuar.
Dar Marele nostru Preot, şi acest punct este vital, nu va lua nimic de la noi cu forţa. El nu va
exercita nici ce mai mică presiune. La acel lucru trebuie să se renunţe, să se abandoneze şi să
fie predat în mod voluntar şi inteligent.
"În lucrarea de răscumpărare nu există constrângere. Nu este folosită nici o forţă exterioară.
Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În
schimbarea care are loc, atunci când sufletul se predă lui Hristos, se află simţământul celei
mai înalte libertăţi." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 15. Aşadar, renunţarea
trebuie să fie voită. Dacă ne cramponăm câtuşi de puţin de acel păcat, dacă ne identificăm
câtuşi de puţin cu el şi dacă există cea mai mică şovăire de a renunţa la el, atunci Isus nu îl
poate lua şi nici nu îl va lua. Te vei întoarce atunci din nou neiertat şi necurăţit. Te vei
întoarce de la sanctuar exact aşa cum te-ai dus. Roagă-te, deci, ca Domnul să lucreze asupra
inimii tale încăpăţânate, s-o facă voitoare, aşa încât să vii cu seriozitate, pentru a preda cu
totul şi fără rezerve această viaţă păcătoasă. "Prin voi înşivă nu sunteţi în stare să vă aduceţi
planurile, dorinţele şi înclinaţiile în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu; dar, dacă vreţi să
aveţi voinţă, Dumnezeu va lucra pentru voi >răsturnând izvodirile minţii şi orice înălţime,
care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl face rob ascultării de
Hristos< (2Corinteni 10,5)" Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci
lucrând, subcap. Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, par. 4.

Picture 4

Aceasta ne aduce la punctul vital al studiului nostru. Ce cuprinde mărturisirea corectă? În

lumina celor învăţate din serviciul sanctuarului, noi suntem în stare acum să înţelegem
răspunsul la această întrebare. Este destul de evident şi clar că o asemenea mărturisire nu
cuprinde doar recunoaşterea a ceea ce am făcut, ci şi a ceea ce suntem. Dar nici chiar aceasta
nu este totul, deoarece dacă mărturisirea noastră nu merge mai departe decât recunoaşterea
deplină a ceea ce am făcut şi a ceea ce suntem, atunci vom avea în continuare acea viaţă în
noi. Trebuie să recunoaştem nu numai prezenţa ei, ci trebuie să ne predăm hotărât şi fără
rezerve în mâinile lui Hristos, pentru ca El să poată îndepărta atât vinovăţia, cât şi
păcătoşenia acesteia şi să le pună împreună în sanctuar. Şi nici aceasta încă nu e totul. Nu
trebuie doar să predăm totul, ci trebuie să şi primim totul.
După cum am afirmat mai sus, dacă păcătuim o viaţă întreagă, aceasta este dovada

21
incontestabilă că orice rău din noi poate da naştere unui râu de păcate; însă dacă vrem să
încetăm cu păcatul, atunci avem nevoie de o viaţă cu totul diferită de viaţa rea anterioară.
Dacă am mărturisit ceea ce am făcut şi ceea ce suntem şi dacă am predat totul în mâinile lui
Isus, iar prin puterea Sa extraordinară a luat acea viaţă rea din noi şi a pus-o în sanctuar,
atunci noi suntem curaţi sau, aşa cum a spus Isus unei anumite femei suntem "goliţi, măturaţi
şi împodobiţi." Vezi Matei 12,43-45. Ca atare, noi suntem un vas care poate fi ocupat de alţi
şapte demoni, dacă Domnul nu ne umple cu o viaţă nouă care are puterea să reziste ispitei.
Astfel citim în Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40: "Religia
Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor; ea înseamnă
îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harurile Duhului Sfânt." Citeşte
aceste cuvinte din nou, foarte atent, şi vezi cât de clar ni se spune că lucrarea lui Hristos nu
este doar de a îndepărta păcatele noastre, ci şi de a umple locul rămas liber cu harurile
Duhului Sfânt. O altă declaraţie ne spune: "Ce face Hristos în cer? El mijloceşte pentru noi.
Prin lucrarea Sa, pragul cerului este inundat de slava lui Dumnezeu care va lumina orice
suflet ce îşi deschide ferestrele către curţile cereşti. Pe măsură ce rugăciunile celor sinceri şi
pocăiţi se înalţă către cer, Hristos zice Tatălui: >Le voi îndepărta păcatele. Să stea înaintea
Ta nevinovaţi.< Când El le îndepărtează păcatele, El le umple inimile cu lumina glorioasă a
iubirii şi a adevărului." SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 930.
În aceste declaraţii ne este înfăţişat un adevăr foarte important, pe care trebuie să-l învăţăm şi
să-l păstrăm limpede în mintea noastră. În tabloul de la uşa sanctuarului noi am văzut că
chiar viaţa păcătosului, care este cauza tuturor necazurilor sale, este scoasă şi îndepărtată din
el, fiind pusă cu adevărat în sanctuar. Cuvântul folosit în Parabolele Domnului Hristos
pentru a descrie rezultatul îndepărtării păcatului este "locul rămas liber". Un loc liber este un
spaţiu gol şi, în mod obişnuit, se aplică unui spaţiu care a devenit gol prin îndepărtarea
tuturor lucrurilor ce ocupau acel spaţiu înainte. De fapt este imposibil să spui că ai un vas gol
câtă vreme mai are ceva în el, fie şi numai aer. Domnul îndepărtează din noi atât de complet
şi pe deplin acel aspect specific al vieţii noastre păcătoase pe care ni l-a descoperit, de care
ne-am căit şi pe care l-am mărturisit, încât singurul cuvânt ce poate descrie acest rezultat este
expresia "un loc rămas gol".
În acel moment se poate spune cu adevărat că am fost curăţiţi de orice nelegiuire pe care am
mărturisit-o şi am predat-o Domnului. Cu bucurie şi voioşie El a îndepărtat totul, fiind la loc
sigur în mâinile Lui. Dar El nu se opreşte aici. Nu e suficient să îndepărteze viaţa cea veche.
Nu putem rămâne "goliţi, măturaţi şi împodobiţi", ca nu cumva spiritul demonic să se
întoarcă cu alţi şapte şi mai răi pentru a ocupa locul rămas gol, încât starea noastră din urmă
să ajungă mai rea decât cea dintâi.
Hristos tânjeşte să-şi vadă propriul chip acolo şi nu-i va da vrăjmaşului ocazia să se
reîntoarcă. Pe cât de cert este că El îndepărtează viaţa cea veche, tot astfel El pune în locul
acesteia harurile Duhului Sfânt. Notaţi din nou cuvintele din Parabolele Domnului Hristos,
citate mai sus: "Religia lui Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor; ea
înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harurile Duhului Sfânt."
Gândeşte-te la puterea şi slava însemnătăţii acestor cuvinte, căci "Duhul Sfânt este adierea
vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Umple, pe
cel care îl primeşte, cu însuşirile lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Pace vouă!, par.
10. "Având-o în voi, această viaţă va da naştere la acelaşi caracter şi va da pe faţă aceleaşi
fapte aşa cum s-au arătat în El." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii,
subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit, ultimul
paragraf.
Cât de adesea am auzit vorbindu-se despre aceste lucruri fără a cunoaşte însă personal
realitatea sublimă a acestei experienţe! Şi chiar aici vrem să dăm mărturie că ceea ce se

22
spune în aceste declaraţii nu sunt nişte închipuiri, ci realităţi vii şi, dacă doreşti să fii în cele
din urmă mântuit, trebuie să ajungi în experienţa ta la punctul unde să poţi cunoaşte pe viu
aceste realităţi incontestabile.
Este evident că harurile Duhului Sfânt pot să vină numai în viaţa celui în care s-a creat mai
întâi un loc gol. Viaţa nouă nu vine în el pentru a convieţui cu viaţa veche şi s-o ţină sub
control. Ea vine numai după ce eradicarea vieţii vechi i-a făcut loc. Astfel declaraţia spune:
"…umplerea locului rămas liber cu harurile Duhului Sfânt." Să citim mai departe în acelaşi
paragraf al cărţii Parabolele Domnului Hristos: "Înseamnă iluminare divină şi bucurie în
Dumnezeu. Ea însemnează o inimă golită de eu şi binecuvântată cu prezenţa continuă a lui
Hristos. Când Hristos domneşte în suflet, acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava,
plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt împlinite în viaţă."
Să nu facem greşeala de a trage concluzia că aceste cuvinte "slava, plinătatea şi desăvârşirea
planului Evangheliei" ar transmite ideea că neprihănirea desăvârşită şi absolută urmează să
fie obţinută la prima experienţă a mărturisirii, aşa încât cineva să nu mai păcătuiască
niciodată şi să nu mai aibă nevoie vreodată să facă mărturisiri. Când comparăm text cu text
în Sfânta Scriptură şi înţelegem procesul sfinţirii şi serviciul sanctuarului, vom vedea că
aceste cuvinte înseamnă următorul lucru, şi nimic mai mult sau mai puţin -- că slava,
plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt împlinite în viaţă doar în măsura în care
am ajuns să recunoaştem păcătoşenia naturii noastre, am mărturisit corect şi am fost curăţiţi
de acea păcătoşenie. De asemenea, mai înseamnă că, acolo unde se afla viaţa cea veche, ni se
împărtăşeşte prin puterea Duhului Sfânt chiar viaţa lui Isus Hristos.
Dar, şi acest lucru este foarte important, oricât de departe a înaintat lucrarea Lui, ea este
completă. "Sfinţenia nu mai cere nimic de la el." Parabolele Domnului Hristos, cap. Doi
închinători, paragraful doi de la sfârşit. Când păcatul a fost mărturisit conform cerinţelor
mărturisirii corecte, atunci lucrarea de curăţire este completă şi în lucrul acela păcătosul e
curăţit de toată nelegiuirea sa. Cuvântul lui Dumnezeu declară acest fapt în limbajul cel mai
clar cu putinţă. De aceea, în timp ce încă vor mai fi curăţiri în viitor, depline şi complete, de
păcate ce urmează să fie descoperite, în cel credincios nu va mai avea loc nici o curăţire mai
departe de această păcătoşenie, această înclinaţie spre păcat care a fost deja mărturisită.
Acest lucru este imposibil, fiindcă nimeni nu poate umple ceea ce este plin, nimeni nu poate
completa ceea ce este complet, şi nimeni nu poate desăvârşi desăvârşirea. Aceasta nu
înseamnă că Satana nu va profita de ideile şi teoriile noastre vechi pentru a dezvolta din nou
simţăminte greşite şi un spirit greşit înăuntrul nostru. Nici nu neagă faptul că Satana poate
avea succes în producerea de noi necazuri, dar trebuie să înţelegem că noile necazuri nu vor
fi reapariţia celor vechi, deoarece acestea au fost înlăturate prin lucrarea mărturisirii corecte.
Notaţi faptul că, atunci când Domnul i-a curăţit pe ucenicii Săi de spiritul rivalităţii, fără a fi
în stare să le schimbe ideile şi teoriile lor greşite, în ei a rămas ceea ce avea să constituie
adevărata cauză de mai târziu a necazului lor. Această problemă a apărut în Ghetsemani şi la
procesul lui Isus când s-au aflat expuşi unor ispite teribile. Din pricina consternării ivite ca
urmare a concepţiilor lor greşite, ce nu le putea oferi nici o explicaţie a cursului neaşteptat al
evenimentelor, ei au căzut din nou în păcat, dar nu din cauză că spiritul rivalităţii şi-ar fi
făcut reapariţia, ci mai degrabă din pricina spiritului de teamă, de frică.
Aceasta nu înseamnă că manifestarea anterioară a spiritului de rivalitate n-ar fi putut apărea
în ei din nou, deoarece posibilitatea exista în întregime. Dar acest spirit nu ar fi fost aceeaşi
păcătoşenie, ci o reinfectare cu acelaşi tip de păcat. Pentru a clarifica acest punct, să
analizăm curăţirea pe care Hristos a făcut-o leprosului.
Când Mântuitorul l-a curăţit pe bietul suferind, în el nu a mai rămas nici o urmă de boală. El
era la fel de curat ca şi cum niciodată nu ar fi fost bolnav. Este adevărat că în acest caz
"Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei" au fost "împlinite în viaţa" lui.

23
Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40.
Dar, cu toate că este puţin probabil, aceasta nu înseamnă că el nu ar fi putut deveni din nou
lepros. El trăia într-o lume contaminată cu microbii leprei care căutau continuu să-l
reinfecteze cu boala lor. Dacă ei ar fi reuşit, aşa cum s-ar fi putut întâmpla dacă el îşi pierdea
credinţa şi ar fi devenit neascultător, atunci avea să fie din nou un lepros. Pericolul era
întotdeauna prezent şi, de aceea, Hristos i-a învăţat pe cei pe care i-a vindecat să nu mai
păcătuiască, pentru a nu li se întâmpla ceva mai rău.
Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, nu s-ar fi datorat faptului că Hristos mai lăsase vreo
părticică din vechea boală, deoarece curăţirea făcută de El a fost completă. Ci aceasta ar fi
fost o reinfectare.
Acelaşi lucru este adevărat şi în problemele spirituale. Când Hristos ne curăţă de
păcătoşenie, El nu se dă mulţumit cu o lucrare parţială, ci îndepărtează orice urmă de rău, aşa
încât acel păcat nu se mai află acolo. Orice reapariţie a aceluiaşi rău este o reinfectare, nu
răsărirea aceluiaşi rău din aceeaşi rădăcină.
Ne putem bucura văzând că ucenicii au fost în cele din urmă eliberaţi chiar de ideea care
stătea la baza tuturor necazurilor lor. De atunci încolo ei nu au mai căzut niciodată în acelaşi
gen de probleme.
Foarte mulţi oameni aşteaptă o mare lucrare de curăţire doar în viitor, ca să fie eliberaţi de
puterea păcatului din viaţa lor. Aceasta este cea mai primejdioasă poziţie pe care o iau,
pentru că o asemenea mare lucrare nu va fi făcută în viitor, din moment ce plinătatea puterii
curăţitoare a Duhului Sfânt este disponibilă chiar acum. "Domnul doreşte să aibă un popor
sănătos în credinţă -- nu ignorant în ce priveşte marea mântuire pusă la dispoziţia lor într-un
mod atât de bogat. Ei nu trebuie să aştepte gândind că în viitor o mare lucrare va fi făcută
pentru ei, deoarece lucrarea are loc chiar acum." Selected Messages, vol. 1, pag. 394, 395.
Astfel, dacă vii la sanctuar şi mărturiseşti nu numai ceea ce ai făcut, ci şi ceea ce eşti; dacă îi
predai lui Isus chiar viaţa ta păcătoasă cu care ai venit pentru a primi de la El o viaţă nouă,
cu totul diferită; atunci te vei întoarce de la sanctuar o cu totul altă persoană faţă de cea care
venise. În acele domenii unde s-a efectuat curăţirea vei fi o cu totul altă persoană. În acele
domenii vei fi o persoană atât de schimbată cu desăvârşire şi atât de diferită, încât ispita nu
va mai găsi nici un răspuns în tine, în vreme ce, prin credinţă, rămâi posesorul acelui dar
binecuvântat. Vei învăţa din experienţă că ispita dinafară, care mai înainte găsea atât de
repede şi grabnic răspuns, nu va mai găsi nici unul. Vei învăţa din experienţă adevărul
acestor cuvinte extraordinare din Scriptură: "Multă pace au cei ce iubesc legea Ta, şi nu li se
întâmplă nici o nenorocire." Psalm 119,165.

Picture 5

Unii îşi vor închipui că această declaraţie spune că noi nu vom mai fi ispitiţi şi nu mai putem
cădea din nou în acelaşi păcat. Acest lucru însă nu este adevărat. Ţineţi cont de faptul că
diavolul a putut s-o ispitească pe Eva în grădina Edenului cu o asemenea subtilitate şi putere,
încât a reuşit s-o biruiască, în ciuda faptului că ea n-avea nici o înclinaţie spre păcat, nici o
urmă de păcătoşenie şi nici natura umană căzută. Cu toate acestea, chiar dacă am fost curăţiţi
complet de o anumită înclinaţie spre păcat, diavolul mai are alte căi şi mijloace pentru a ne
ispiti şi încerca. Vor fi bătălii ce trebuie să fie date, vom trece prin încordări -- nu bătălia
celui care caută să câştige din nou biruinţa asupra diavolului, ci lupta celui care se străduieşte
să menţină biruinţa pe care i-a dat-o Dumnezeu în dar.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru ar fi necesar un studiu detaliat al ispitirilor lui Isus,
care este de o mare valoare, însă, pentru că nu avem spaţiu în această carte, nu vom face

24
aceasta.
Acum vom lua în considerare ceea ce se întâmplă atunci când sufletul curăţit se reîntoarce la
obişnuitele sale ocupaţii zilnice. Se înţelege de la sine că diavolul îl va urmări şi va căuta cu
toată subtilitatea sa haină să-l îmboldească cu ispitirile sale, aşa cum a făcut de atâtea ori în
trecut. Acum fiecare ispită reprezintă o chestiune de alegere, în care el decide fie să rămână
cu Domnul, fie să treacă de partea diavolului.
Dacă ştim, prin credinţă simplă, vie şi deplină, că Domnul a zdrobit puterea păcatului prin
chiar îndepărtarea vieţii păcătoase din noi, şi dacă întoarcem spatele în mod hotărâtor
diavolului şi ispitelor sale pentru a face lucruri corecte, atunci Satana este forţat să fugă de
noi, în timp ce noi mergem în calea noastră jubilând şi plini de bucuria siguranţei şi a puterii
Evangheliei lui Isus Hristos.
Este evident că un copil al lui Dumnezeu care s-a luptat cu problema păcatului personal şi
care, în cele din urmă, l-a predat de bună voie Domnului, nu se va hotărî atât de uşor să
treacă iarăşi de partea diavolului şi nici nu este necesar să ajungă iarăşi sub stăpânirea lui.
"Nu este necesar să alegem de bună voie a servi împărăţiei întunericului, pentru a ajunge sub
stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm
cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui." Hristos
Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii mei?, par. 9.
Astfel, dacă în ceasul ispitirii noi nu izbutim să luăm o decizie fermă şi pozitivă pentru
Domnul, atunci în realitate luăm o decizie pentru diavolul. Eşecul de a lua o decizie pentru
ce este bine, înseamnă a nu fi în stare de a exercita voinţa de care depinde totul la acest
punct. Rezultatul va fi că, puterea extraordinară a lui Dumnezeu care se află în noi, nu va fi
capabilă să lucreze spre salvarea noastră şi carnea va fi liberă să se manifeste sub forma de
fapte rele. Păcatul va apare din nou, drept pentru care va fi necesar din nou să fie făcută o
mărturisire corectă. Aceasta trebuie făcută la fel ca mai înainte, deoarece eşecul nostru de a
lua decizia corectă i-a dat ocazia diavolului să dezvolte în noi viaţa unui spirit rău, iar acesta
trebuie curăţit ca şi mai înainte. Nu înseamnă că am pierdut viaţa veşnică dacă am fost
înfrânţi de diavol. Aceasta este păstrată în noi, afară de cazul în care noi refuzăm în mod
deliberat să ne pocăim atunci când ne este arătat păcatul. De asemenea este important să
înţelegem că apariţia păcatului în viaţa creştinului nu este o dovada faptului că nu a fost
iertat şi curăţit chiar de acest păcat anterior. Nu este deloc aşa. Nu trebuie să credem
niciodată că un creştin n-ar putea păcătui. Amintiţi-vă că Lucifer cel desăvârşit, în ceruri, a
devenit plin de mândrie şi tot astfel perechea desăvârşită din Eden a căzut în păcat. Cu cât
mai mult atunci există pericolul real ca noi, cu puterile noastre fizice, mentale şi morale
slabe, să putem ceda ispitei astăzi.
Nici nu vrem să spunem că vom aluneca şi vom cădea, vom păcătui şi vom mărturisi tot
timpul. Mai degrabă, vei constata că diavolul nu are nici o putere asupra ta şi că, în multe
lucruri, vei fi atât de bine sigilat faţă de păcat, încât cu certitudine nu-l vei mai comite
niciodată. Şi vei şti că nu mai este nevoie să mai păcătuieşti, fiindcă puterea Evangheliei este
incomensurabil mai mare decât puterea diavolului.
Pentru a face clară, din punct de vedere practic, diferenţa dintre mărturisirea corectă şi o
mărturisire care nu este de acceptat pentru Dumnezeu, să comparăm cele două căi în care un
om poate veni înaintea lui Dumnezeu.
Am analizat deja cazul omului care face o mărturisire corectă. Să luăm acum cazul omului
care vine la Dumnezeu într-un fel în care vasta majoritate a oamenilor vin la Dumnezeu
pentru iertare. În biserica unde este membru i s-a predicat mereu despre necesitatea de a
înceta de a mai face răul, fără să fie învăţat vreodată adevărul că el înfăptuieşte răul din
pricina unei probleme fundamentale lăuntrice -- chiar viaţa răului sau a păcatului. El ştie că
în viaţa sa există acţiuni păcătoase şi în inima sa este convins cu adevărat că aceste lucruri

25
sunt greşite şi că are nevoie de iertare. Aşa că vine înaintea lui Dumnezeu, îngenunchează în
rugăciune şi mărturiseşte cu onestitate şi cu toată convingerea ceea ce a făcut, recunoaşte că
acel lucru este păcătos şi îi cere Domnului să-l ierte cu nădejdea că Dumnezeu îl ajută să nu-l
mai comită din nou.
Imediat se poate vedea că în toată mărturisirea sa el nu a menţionat de loc problema sa reală.
El s-a concentrat întru totul numai la ceea ce a făcut, fără să recunoască faptul că problema
sa reală constă în ceea ce este el. În timp ce el mărturiseşte că a acţionat cu ură faţă de fratele
său, nu mărturiseşte şi faptul că înăuntrul său există un spirit de ură; el nu mărturiseşte
Domnului că prin natura sa el este în realitate un vrăjmaş şi, prin urmare, un ucigaş.
Dacă el nu a recunoscut chiar existenţa problemei sale reale care este această viaţă lăuntrică,
atunci cum ar putea să fie în stare să i-o predea Domnului pentru a o lua din el? Evident că
acest lucru este imposibil.
Dacă nu a predat-o Domnului ca s-o îndepărteze, atunci poate Dumnezeu să o ia? Este mai
mult decât sigur că nu poate, pentru că Domnul nu ia niciodată nimic de la noi pe furiş sau
cu forţa. Noi trebuie să înţelegem care e problema noastră, să ne decidem dacă o dorim sau
nu, iar apoi să o predăm cu adevărat Domnului pentru a o putea lua de la noi. În timp ce este
adevărat că noi aparţinem Domnului prin creaţiune şi prin răscumpărare, totuşi El nu ne
forţează să ne supunem autorităţii Lui. Acest fapt este ilustrat în purtarea Lui faţă de Adam şi
Eva. Când Dumnezeu le-a dat stăpânire asupra lumii, această stăpânire nu era a lor în
exclusivitate, ci doar trebuia să fie supusă autorităţii supreme a lui Dumnezeu. Când ei au
ales să nu mai recunoască dreptul Său de proprietate asupra tuturor lucrurilor, El nu i-a forţat
să-l asculte, ci le-a dat libertatea să acţioneze contrar avertizărilor şi îndrumărilor Lui. Tot
astfel, El nu ne va forţa să-i dăm păcatele care în mod just sunt ale Lui prin răscumpărare, ci
aşteaptă ca noi să ascultăm de bună voie de avertizările şi de îndrumările Lui.
Singura Persoană care poate să îndepărteze păcatul din viaţa noastră este Domnul,
Neprihănirea noastră. Astfel, dacă nu este deschisă calea pentru ca El să ne ia păcatul, atunci
unde rămâne acel păcat? În ciuda faptului că omul a făcut o mărturisire, acel păcat este încă
în el ca şi cum niciodată nu l-ar fi mărturisit. Păcatul se află încă acolo, nu din cauză că nu a
făcut mărturisirea, ci din pricina faptului că el a eşuat să facă o mărturisire corectă.
Dacă păcatul se află încă în acel om, atunci el se va întoarce de la mărturisirea sa tot aşa cum
s-a dus. În el se află aceeaşi viaţă păcătoasă ca mai înainte şi, când vine ispita, el va
descoperi că va răspunde ispitei chiar mai favorabil decât înainte, deoarece acel păcat a mai
fost comis înainte. Fiecare comitere a păcatului întăreşte puterea lui în viaţă, tot aşa cum un
muşchi antrenat creşte mai viguros prin exerciţiu. În felul acesta, el va cădea pradă aceluiaşi
păcat, se va căi înaintea lui Dumnezeu, dar numai pentru a păcătui şi a se căi din nou.
Mărturisirea inadecvată care nu a reuşit să ajungă la rădăcina problemei este garanţia că
experienţa lui va fi, pentru că nu poate fi nimic altceva, doar păcătuire şi pocăinţă, păcătuire
şi pocăinţă de acelaşi păcat, mereu şi mereu, an de an, până când în cele din urmă învaţă
puterea mărturisirii corecte.
Rezultatul final al acestor mărturisiri lipsite de succes este degenerarea într-o religie
formalistă şi lipsită de viaţă. Sărmanul păcătos ajunge să accepte ideea că viaţa creştină este
o viaţă a unei înfrângeri constante de la care nu se poate aştepta nici o eliberare reală în
această viaţă. Dar şi mai rău decât aceasta este credinţa pe care a primit-o de la învăţătorii săi
religioşi că el este iertat şi asigurat pentru împărăţia lui Dumnezeu, când de fapt nu a fost
nici iertat şi nici nu este gata pentru Împărăţie. Am arătat deja că acest gen de mărturisire nu
aduce nici curăţirea şi, prin urmare, nici iertarea.
Este cel mai important să vedem că acest gen de mărturisire este de neacceptat înaintea lui
Dumnezeu, nu pentru că aşa a decretat El, ci deoarece, chiar prin natura cazului în sine, calea
prin care omul şi-a mărturisit păcatul îi ia orice posibilitate lui Dumnezeu să facă ceea ce

26
trebuie să facă.
Mai devreme, în acest studiu, am declarat că Domnul nici nu încearcă măcar să ierte pe
cineva, dacă, în acelaşi timp, nu poate să-l şi cureţe. Acum e bine să vedem de ce.
Să luăm în atenţie cazul unui om care şi-a petrecut toată viaţa făcând mărturisiri, aşa cum am
prezentat mai sus, fără ca mărturisirea să fie de-aşa natură încât să îndepărteze din el
păcătoşenia reală. Acest om crede că a fost iertat de păcatul său şi, dacă cu adevărat s-a
întâmplat astfel, atunci în mod sigur el nu se mai află sub condamnarea acelui păcat şi nu
poate fi pedepsit pentru el. Astfel, apare următoarea situaţie unde omul a fost iertat, pe când
în realitate păcatul real de care a fost iertat se mai află încă în el.
El ajunge apoi la marea zi a judecăţii, cărţile sunt deschise la numele lui şi Domnul vede că
în acest om se mai află păcat. E vorba de un păcat conştient, pentru că el l-a mărturisit din
nou şi din nou, dar fiindcă mărturisirea sa n-a inclus şi păcătoşenia ca atare, păcatul a
continuat să rămână în el. Şi, din moment ce sanctuarul este închis în marea zi a judecăţii,
atunci, la vremea aceea, nu mai există nici o cale prin care păcatul să poată fi îndepărtat din
acest om. Prin urmare, păcatul trebuie să rămână în el pentru totdeauna, aşa că, oriunde se va
duce, păcatul îl va însoţi. Dacă este luat în cer, atunci păcatul trebuie să intre împreună cu el
acolo. O altă cale nu există.
Domnul nu poate să mai admită păcatul în cer. De aceea, El nu poate sub nici o formă să-l
primească pe acest om în cer. Dar dacă Domnul l-ar ierta pe acest om de păcatele sale, atunci
El s-ar afla într-o situaţie foarte dificilă. Prin iertarea păcatelor Domnul nu poate să-l excludă
în mod legal şi just pe acest om din cer, în timp ce, pe de altă parte, ar fi o mare nedreptate
faţă de restul universului dacă l-ar primi pe acel om cu păcatele sale. Ţineţi minte faptul că,
aici, luăm în considerare pe omul care a mărturisit doar ceea ce a făcut şi care a crezut că a
fost iertat, fără să experimenteze curăţirea care ar fi fost rezultatul unei mărturisiri a ceea ce
este. Noi căutăm să înţelegem dilema poziţiei lui Dumnezeu dacă ar oferi iertare fără ca
omul să fi fost curăţit. Noi trebuie să înţelegem că aceasta ar fi o situaţie imposibilă pentru
care nu există nici o soluţie. Domnul este prea înţelept pentru a îngădui să se dezvolte
asemenea lucruri.
Totuşi nu există nici o problemă dacă Domnul are grijă să nu ofere iertarea decât după ce
omul a fost de asemenea curăţit de păcătoşenia lăuntrică. Vine marea zi a judecăţii şi sunt
deschise cărţile. Aceste cărţi arată că persoana cercetată a cerut şi a primit atât iertarea cât şi
curăţirea reală de păcate. Astfel, nu mai există nici un păcat în el care să-l însoţească oriunde
merge acesta şi este sigur şi corect să fie luat în cer. Domnul trebuie să-l ia în ceruri fiindcă
El i-a iertat păcatele, şi poate să-l ia acolo deoarece păcatul nu se mai află în el.
Astfel deci, înţelegerea problemelor asociate iertării fără curăţire, va arăta foarte clar că ar fi
imposibil ca Dumnezeu să ierte fără să cureţe, că ar fi foarte absurd să procedeze astfel şi că
s-ar pune într-o situaţie pentru care nu există soluţie.
Mai mult decât atât, acest studiu arată de ce ploaia târzie nu a căzut încă peste biserica
aşteptătoare. Ploaia târzie vine ca rezultat al plinătăţii lucrării Duhului Sfânt în viaţa omului.
Dar înainte ca Duhul Sfânt să poată lucra prin om, El trebuie să lucreze mai întâi asupra
omului şi apoi să locuiască în el.
Prima lucrare a Duhului Sfânt este aceea de a lucra asupra omului din exterior pentru a-l
convinge de păcat. Numai atunci când această lucrare este săvârşită până la punctul în care el
face o mărturisire cu adevărat corectă poate Duhul Sfânt să locuiască în acel om. Când
Duhul Sfânt locuieşte în acel om pentru prima oară, acest lucru înseamnă cea dintâi umplere
cu Duhul Sfânt, deoarece El umple golul creat prin curăţirea vieţii păcătoase anterioare care
mai înainte se afla acolo. În vreme ce timpul se scurge liniştit, Duhul Sfânt îl umple din ce în
ce mai mult, pe măsură ce lucrarea de curăţire continuă să pătrundă din ce în ce mai adânc.
Numai cei în care locuieşte Duhul Sfânt pot fi folosiţi mereu de Duhul Sfânt ca martori ai

27
Evangheliei. Prin darea acestei mărturii Duhul Sfânt se revarsă prin ei către ceilalţi, acesta
fiind aspectul lucrării Duhului Sfânt care este considerat în general umplerea cu Duhul Sfânt.
Dar viaţa cea nouă în suflet reprezintă umplerea de bază cu Duhul Sfânt, pe când vestirea
Evangheliei este revărsarea Duhului Sfânt prin canalul omenesc.
Revărsarea ploii târzii reprezintă plinătatea umplerii cu Duhul Sfânt care face posibilă
revărsarea Sa. Dar această plinătate nu are loc dacă înainte de aceasta nu a avut loc o
succesiune de umpleri. Dar dacă omul nu a beneficiat niciodată de prima umplere, atunci
cum poate să primească el plinătatea acesteia? Şi dacă n-a învăţat niciodată mărturisirea
corectă, atunci cum poate să primească el prima umplere?
În anul 1888, Domnul, prin E.J. Waggoner şi A.T. Jones, a oferit bisericii calea mărturisirii
corecte, dar ea n-a vrut s-o primească şi, în decursul anilor, ea a tânjit după ploaia târzie când
de fapt nu avea solia care să le aducă primele curăţiri. În aceste împrejurări, în mod cert ea
nu putea primi niciodată ploaia târzie. Dar când pe acest pământ va exista un popor care a
învăţat din experienţa personală puterea mărturisirii corecte şi, ştiind lucrul acesta, merge din
biruinţă în biruinţă a curăţirii, atunci ploaia târzie va cădea şi lucrarea va fi în sfârşit
încheiată.
Să repetăm încă o dată adevărul cel mare şi solemn că, dacă mărturisirea cuprinde mai puţin
decât recunoaşterea şi predarea a ceea ce am făcut şi a ceea ce suntem, mai puţin decât
simpla primire prin credinţă a însuşirilor vii ale neprihănirii lui Hristos în locul rămas astfel
liber, atunci noi nu avem comoara; noi nu avem mântuirea; noi nu avem nici măcar iertarea
păcatului.
În Parabolele Domnului Hristos, cap. Comoara ascunsă, par. 33 găsim următorul citat:
">Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.< Ioan 3,3. El
poate presupune sau imagina, dar fără ochiul credinţei nu poate vedea comoara. Domnul
Hristos şi-a dat viaţa ca să ne asigure această comoară nepreţuită; dar fără naşterea din nou
prin credinţa în sângele Său, nu există iertarea păcatelor, nici comoara pentru sufletul pierdut
în păcat."
Această declaraţie repetă pur şi simplu solia din 1Ioan 1,9 care învaţă atât de lămurit că, fără
curăţire nu poate exista nici iertare. Ca atare, Ioan 3,3 spune că, fără regenerare, care nu este
nimic altceva decât primirea vieţii noi în locul celei vechi, nu există nici iertare de păcate şi
nici comoară pentru omul pierdut.

În lumina judecăţii

Semnificaţia şi seriozitatea reală a acestui fapt devin foarte clare când îl considerăm în
lumina judecăţii viitoare. În 1Timotei 5,24 Pavel zice: "Păcatele unor oameni sunt cunoscute
şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă." Scopul deplin al serviciului
sanctuarului este îndepărtarea păcatului, aşa cum ni se spune în Tragedia veacurilor, cap. Ce
este sanctuarul?, par. 27: "Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie
adusă la îndeplinire." Noi trebuie să luăm în considerare faptul că îndepărtarea păcatului
înseamnă, în primul rând, îndepărtarea lui din templul sufletului omului. Şi este îndepărtarea
păcatului, nu doar a vinovăţiei, ci a păcatului în sine, deoarece doar iertarea omului nu
realizează nimic.
Un om care este iertat dar nu şi curăţit, dacă ar fi posibil acest lucru, ar fi tot atât de mult un
păcătos, aşa cum mereu a fost mai înainte. O tufă de mărăcini, chiar dacă este iertată pentru
că produce spini şi ne rupe hainele, va rămâne tot o tufă de mărăcini atâta vreme cât continuă
să existe.
În vreme ce îndepărtarea păcatului reprezintă în primul rând îndepărtarea lui din templul

28
sufletului, noi trebuie să înţelegem că iertarea sau îndepărtarea păcatului nu este completă
decât după ce, în cele din urmă, este distrus împreună cu Satana, iniţiatorul lui, în flăcările
distrugerii veşnice. Aşadar, iertarea păcatului conţine trei faze. Mai întâi, păcatul este mutat
din om în sanctuar; în al doilea rând, este mutat din sanctuar asupra ţapului de trimis; şi, în
cele din urmă, ţapul de trimis, având păcatul asupra sa, este trimis într-un loc pustiu şi în
focul nimicirii veşnice.

Picture 6

În acest moment este necesar să clarificăm ce înseamnă curăţirea sanctuarului. Vom da doar
o scurtă explicaţie. În Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 25, se pune întrebarea următoare:
"Ce este curăţirea sanctuarului?", la care se dă apoi răspunsul. Mai întâi, şi înainte de toate,
se ia în discuţie felul în care păcatul este transferat din om în sanctuar, aşa cum deja am notat
în prima parte a studiului nostru. Apoi, după ce se descrie transferul zilnic al păcatului prin
care viaţa păcatului în sine este îndepărtată din credincios şi pusă în sanctuar, citim aceste
cuvinte în par. 29: "Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele
lui Israel erau în felul acesta transferate asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare
deosebită pentru îndepărtarea lor." Notează cu mare atenţie că această curăţire a
sanctuarului, numită ispăşirea finală, reprezintă ştergerea păcatului; ceea ce înseamnă
îndepărtarea păcatului real care fusese pus în sanctuar în timpul serviciului de peste an.
Probabil nicăieri nu este descris mai bine acest lucru ca în cartea Calea consacrată spre
desăvârşirea creştină (tradusă în limba română sub denumirea Profet, Preot, Împărat), de
A.T. Jones, cap. Curăţirea sanctuarului, par. 12. Notaţi în primul rând ce spune autorul cu
privire la definiţia a ceea ce reprezintă curăţirea sanctuarului. "Curăţirea sanctuarului, a
sanctuarului propriu-zis, însemna scoaterea şi îndepărtarea din sanctuar a tuturor
nelegiuirilor poporului care, prin serviciul preoţilor, fuseseră aduse în sanctuar în timpului
serviciului de peste an." Această declaraţie nu neagă faptul că vor avea loc ştergeri ale
rapoartelor din cărţile cereşti. Vor avea loc asemenea lucruri, fiindcă numele unora vor fi
şterse din cartea vieţii şi vor fi trecute în cartea morţii. Dar aceste ştergeri nu sunt în realitate
decât transferări de rapoarte dintr-o carte într-alta.
Cuvintele lui A.T. Jones vor fi înţelese fără nici un fel de confuzie dacă înţelegem că
subiectul este ştergerea sau îndepărtarea păcatelor. Această lucrare nu are nimic de a face cu
rapoartele scrise, fiindcă este lucrarea îndepărtării păcatelor reale, nu ştergerea rapoartelor
acestor păcate. Păcatele ca atare nu pot fi puse în cărţi; dar rapoartele, sau consemnarea lor,
pot fi şi sunt puse. Păcatele ca atare au fost transferate în sanctuar prin lucrarea preoţilor şi
nu prin îngerii raportori, şi tot prin lucrarea preoţilor ele erau îndepărtate şi puse asupra
capului ţapului de trimis. Tot astfel este şi în marele antitip al lucrării Marelui nostru Preot,
în sanctuarul ceresc.
O consideraţie de moment va descoperi că păcatul în sine este o entitate distinctă şi separată
întru totul de rapoartele scrise în cărţile cereşti. Notează aceste deosebiri. Pe când păcatele
omului ajung în sanctuar doar prin intermediul mărturisirii sale, raportul sau consemnarea
păcatului este trecut în cărţile rapoartelor chiar în clipa în care omul păcătuieşte, indiferent
că vine vreodată să le mărturisească sau nu. În felul acesta, unii dintre cei mai mari păcătoşi
ai lumii, ca de pildă Nero, au în mod cert în cărţile rapoartelor o consemnare completă a
faptelor păcătoase din viaţa lor, dar ei nu au nici măcar un singur păcat în sanctuar. În al
doilea rând, pe când lucrarea de consemnare a păcatului este lucrarea îngerilor raportori,
lucrarea transferării păcatului este lucrarea preoţilor. Prin urmare, cărţile rapoartelor sunt
contabilitatea cerului şi conţin rapoarte credincioase despre ceea ce se întâmplă în viaţa

29
omului atunci când comite păcate şi când este curăţit de ele. Dar rapoartele nu constituie
curăţirea propriu-zisă de păcate. Cu toate că în cadrul ispăşirii finale aceste cărţi vor fi
ajustate spre a înregistra faptul că păcatul a fost îndepărtat din sanctuar, ajustarea în sine nu
reprezintă ştergerea sau îndepărtarea păcatului ca atare. Şi nici nu poate fi, deoarece, aşa cum
am citit din Tragedia veacurilor şi din cartea lui A.T. Jones, ştergerea păcatului înseamnă
scoaterea din sanctuar a ceea ce fusese pus acolo prin mărturisirea poporului şi prin lucrarea
preoţilor -- nu prin îngerii raportori.
Notaţi încă o dată aceste cuvinte din Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?,
paragraful 3 de la sfârşit: "După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin
credinţă asupra jertfei pentru păcat şi prin sângele ei transferate în simbol în sanctuarul
pământesc, tot aşa şi în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin
credinţă asupra lui Hristos şi transferate în fapt în sanctuarul ceresc. Şi aşa cum curăţirea
simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese
mânjit, tot astfel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ştergerea
păcatelor care sunt înregistrate acolo." Observaţi cum cuvintele "a îndepărta" şi "a şterge"
sunt sinonime. A.T. Jones, în cartea sa Calea consacrată spre desăvârşirea creştină (Profet,
Preot, Împărat), cap. Curăţirea sanctuarului, par. 12 foloseşte chiar o altă expresie, după cum
urmează: "Curăţirea sanctuarului, a sanctuarului propriu-zis, însemna scoaterea şi
îndepărtarea din sanctuar a tuturor nelegiuirilor poporului care, prin serviciul preoţilor,
fuseseră aduse în sanctuar în timpului serviciului de peste an."

Diagram 4

Termenii "ştergerea" şi "curăţirea sanctuarului" sunt sinonimi atât în Spiritul Profetic, cât şi
în cartea lui A.T. Jones, iar cuvintele "îndepărtare" sau "înlăturare" şi "scoatere şi
îndepărtare" sunt cuvinte folosite pentru a descrie ce înseamnă ştergerea păcatului din
sanctuarul de sus.
De aici reiese că singurele păcate care vor fi scoase din sanctuar şi care vor fi puse asupra
ţapului de trimis sunt păcatele care au fost trimise de om înainte la judecată, fiindcă niciunde
în Cuvântul lui Dumnezeu sau în tipul serviciului sanctuarului nu există vreo indicaţie că
păcatul e luat de la păcătos şi pus direct asupra ţapului de trimis. Păcatul trebuie trimis
înainte şi pus în sanctuar în vederea judecăţii, când se va lua ultima hotărâre despre ceea ce
trebuie să se facă cu păcatul respectiv.
Când se ţine judecata, marea întrebare care se pune este: Ce trebuie să se facă cu acumularea
păcatelor şi cu întinăciunea din sanctuar? Există numai două alternative. Una este aceea de a
aşeza păcatele din nou asupra capului omului din pricina necredincioşiei sale; cealaltă este
aceea de a aşeza păcatele asupra ţapului de trimis, care trebuie să poarte pedeapsa ultimă
spre distrugerea lui finală. Pentru luarea acestei hotărâri vor fi deschise şi examinate cărţile
rapoartelor şi viaţa tuturor celor care l-au mărturisit pe Hristos va fi trecută în revistă pentru
o ultimă examinare şi un ultim verdict. Dacă se va descoperi că cel credincios şi-a trimis în
sanctuar toate păcatele cunoscute, înainte ca să înceapă judecata, atunci se dă verdictul ca
păcatul său fie pus asupra ţapului de trimis, iar el să fie socotit vrednic de viaţa veşnică. În
cazul acelora care s-au dovedit necredincioşi, care mai au încă păcate cunoscute rămase în ei,
atunci orice păcate pe care le-au trimis deja înainte la judecată se vor reîntoarce asupra
capului lor. Vezi Matei 18,23-34, unde Hristos învaţă că un om poate fi iertat şi mai târziu să
primească înapoi păcatele sale.
Examinează situaţia aşa cum s-ar întâmpla cu un om care n-a învăţat ce este într-adevăr

30
mărturisirea adevărată. El se socoteşte copilul lui Dumnezeu. El a luat asupra lui numele lui
Hristos. Trăieşte cu credincioşie toate cerinţele exterioare şi ceremoniile legii. El păzeşte
ziua de Sabat, plăteşte cu credincioşie zecimea, merge la biserică în fiecare săptămână,
deţine o anumită funcţie în biserică şi aşa mai departe. Dar el păcătuieşte. El ştie că a făcut
lucruri rele. Conştiinţa îi spune aceasta şi se urăşte pentru ceea ce face. Cu o căinţă adâncă şi
o întristare adevărată a inimii îngenunchează înaintea lui Dumnezeu şi-l roagă să-l ierte
pentru acel lucru, promiţându-i cu credincioşie că nu-l va mai repeta, şi îi cere lui Dumnezeu
să-l ajute prin harul Său să devină un biruitor al acelui lucru.
Chiar în acest loc el face greşeala teribilă de a nu vedea că, rugându-se să fie iertat pentru
ceea ce a făcut, fără să declare ceea ce este el, este un lucru zadarnic care nu-i aduce
curăţirea de păcat. El a dat greş în a înţelege că Dumnezeu nu poate răspunde niciodată la
rugăciunea "Doamne, ajută-mă să fac ce-i drept", deoarece partea din el, care constituie
adevărata problemă, niciodată nu poate face ceea ce este drept din cauza naturii sale.
Mai degrabă ar trebui să se roage: "Doamne, recunosc că acest spirit care se află în mine,
această poftă păcătoasă pentru lucruri rele, este rădăcina necazului şi trebuie să fie curăţită
din mine. Iat-o, Doamne! Nu o doresc. Ia-o ca să pot primi în schimb viaţa nouă şi să trăiesc
astfel în ascultare de toate poruncile Tale."
În eşecul de a-şi da seama şi de a înţelege mărturisirea corectă, el dă greş în a face o
mărturisire care să fie mărturisirea adecvată înaintea lui Dumnezeu şi se întoarce la lucrul
său foarte mulţumit că a fost iertat, în vreme ce chiar păcatul pe care trebuia să-l trimită în
sanctuar spre a scăpa de el îi este înapoiat din nou. De aceea, în loc ca păcatul să fie trimis
înainte la judecată în sanctuar, el continuă să existe în el. Aceasta înseamnă că scopul şi
intenţia deplină a sanctuarului -- care înseamnă ştergerea sau îndepărtarea păcatului -- nici
nu a început pentru el. De asemenea, nici pregătirea sa pentru judecată nu a început. Cu toate
acestea, adevărul este că foarte mulţi din cei care se consideră copiii lui Dumnezeu vin la
sanctuar chiar în acest fel, crezând pe deplin că păcatele lor sunt iertate şi că sunt pregătiţi
pentru venirea Domnului. Vai, ce amăgire teribilă! Fie ca ei să se trezească înainte de a fi
prea târziu. Nu e de mirare că pana inspiraţiei a avertizat astfel: "…este înfricoşător că mulţi
se sprijină pe o nădejde falsă." Mărturii pentru comunitate, cap. Biserica Laodicea, par. 9,
vol. 1.
Se prea poate ca prin puterea absolută a voinţei el să nu mai comită niciodată în realitate acel
act păcătos. Sau se poate ca poziţia pe care o deţine acum să-l ţină departe de ocazia de a
face anumite lucruri rele. Dar încetarea faptei păcătoase, în timp ce viaţa acelui păcat este
încă în el, nu-l va salva la judecată. Nu poate fi salvat din simplul motiv că judecata are grijă
în modul cel mai sigur ca păcatul să nu mai aibă acces niciodată în cer. Din acest motiv
judecata înseamnă o examinare a caracterului, adică a ceea ce suntem noi. "După cum focul
arată deosebirea dintre aur, argint şi pietre preţioase şi lemn, fân şi paie, tot aşa ziua judecăţii
va testa caracterul, descoperind diferenţa dintre caracterul format după asemănarea lui
Hristos şi caracterul format după asemănarea inimii egoiste." Review and Herald, 11
decembrie 1900.
Astfel că, la judecată, se va pune marea întrebare: Unde se află păcatul? Dacă prin examinare
se descoperă că păcatul este încă în om, atunci, prin însăşi natura situaţiei, este imposibil ca
acel om să intre vreodată în cer. O reflectare de moment va dovedi acest lucru. O dată ce
judecata s-a deschis cu cazul vreunui om, atunci singurul mijloc prin care păcatul poate fi
scos din individ şi aşezat în sanctuar nu mai este disponibil. Toate uşile sunt închise. De
aceea, orice păcat care mai este în el trebuie să rămână ca parte din el pentru totdeauna.
Oriunde se va duce el, acel păcat îl va însoţi, deoarece păcatul nu este doar o parte din el, ci
este atât de mult o parte din el, încât acesta este el însuşi.
Noi ştim că păcatul nu mai poate intra niciodată în cer şi, prin urmare, nici păcătosul în

31
cauză. Dumnezeu nu poate face recurs, astfel că lasă ca toate păcatele să cadă asupra capului
omului acela şi pronunţă în dreptul lui vaiul îngrozitor: "Cine este întinat, să se întineze şi
mai departe." Apocalipsa 22,11.
Astăzi Dumnezeu lucrează prin îngeri, prin Duhul Sfânt şi prin Fiul Său ca să adune şi să
pregătească un popor care să poată sta la judecată. Această lucrare continuă de mulţi ani şi,
în repetate rânduri, sufletele sincere şi-au pus întrebarea: De ce judecata s-a amânat şi s-a tot
amânat?
În mod cert acest lucru nu se datorează lipsei de eforturi zeloase din partea unui mare număr
de oameni de a păzi în orice detaliu acea lege neprihănită. Există oameni în lume astăzi care
studiază acea lege cu o grijă meticuloasă şi tot ceea ce trebuie să facă cineva este să le arate
alte noi cerinţe şi ei sunt gata să le împlinească chiar dacă le-ar atrage moartea. Acest lucru
este lăudabil, căci legea trebuie ţinută cu exactitate, în detaliu, şi în chip desăvârşit.
Dar dacă nu înţelegem faptul că păcătoşenia trebuie să fie eradicată chiar din natura omului;
dacă nu înţelegem condiţiile simple ale mărturisirii corecte şi adevărate, astfel încât
Dumnezeu să poată pune în locul rămas liber o viaţă nouă în locul celei vechi, atunci
păcătoşenia rămâne în noi şi toate faptele noastre bune nu vor fi de mai mare valoare decât
faptele iudeilor din vremea lui Hristos. Când judecata are loc şi se iau hotărâri cu caracter
veşnic, iar noi zicem: "Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos
noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?" răspunsul va fi:
"Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege." Matei
7,22.23.
Astăzi, mai mult ca niciodată înainte, noi trebuie să învăţăm ca o experienţă vie, practică şi
eficientă puterea mărturisirii corecte. Făgăduinţa e la îndemână: "Dacă ne mărturisim
păcatele, El este drept şi credincios, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice
nelegiuire." Şi dacă noi facem o mărturisire în mod corect, nu există nimic mai sigur sau
cert, decât faptul că El ne va ierta pe deplin şi ne va curăţi în totalitate de orice nelegiuire.
Promisiunea este că El ne va curăţi de orice nelegiuire şi acesta este exact lucrul pe care El îl
va face.
Dacă ar fi posibil şi spaţiul ne-ar permite, am putea relata multele experienţe ale oamenilor
din acest veac, din această generaţie, care au învăţat secretul simplu, emoţionant, al
mărturisirii corecte, au pus-o în practică şi au văzut efectul ei în vieţile lor.
O soră evlavioasă în a cărei viaţă predomina simţul puternic al dreptăţii era întotdeauna
foarte mâhnită şi ofensată din cauza felului în care anumiţi oameni o tratau pe ea şi pe soţul
ei. Ea îşi manifesta deschis sentimentele de fiecare dată când avea loc un nou incident. Dar
ea era foarte convinsă de revolta simţămintelor şi expresiilor ei şi, din când în când,
mărturisea aceste lucruri rugându-l pe Domnul să-i dea biruinţă asupra lor. Dar, spre
consternarea ei, ori de câte ori avea loc un nou incident, apăreau aceleaşi vechi simţăminte.
Apoi ea a ajuns să înveţe adevărul simplu al mărturisirii corecte şi a venit la Dumnezeu pe o
nouă cale. Crezând fără rezerve în făgăduinţa divină ea mărturisea nu doar ce făcuse, ci ceea
ce era de fapt şi îi cerea lui Dumnezeu să-i îndepărteze definitiv acele sentimente şi reacţii.
Toate acestea ea le-a făcut cu o încredere copilărească, văzându-şi mai departe de datoriile
vieţii, crezând liniştită că ceea ce Dumnezeu promisese El şi făcuse, pentru că aceasta este
victoria credinţei, după cum stă scris: "Dacă crezi făgăduinţa -- crezi că eşti iertat şi curăţit --
Dumnezeu îndeplineşte aceasta; eşti vindecat, exact aşa cum Domnul Hristos a dat
paraliticului puterea de a umbla în clipa în care acesta a crezut că a fost vindecat. Tot aşa se
va întâmpla şi cu tine, dacă crezi acest lucru." Calea către Hristos, cap. Credinţa şi
acceptarea, par. 5.
A trecut ceva timp şi apoi, într-o bună zi, s-a ivit din nou o situaţie în care aceeaşi oameni l-
au tratat pe soţul ei şi mai nedrept şi mai sever în acest incident, decât în toate celelalte

32
incidente la un loc. Fără îndoială a fost o experienţă şocantă, însă ea nu a mai avut nici o
reacţie şi, în mulţumirea şi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu, a constatat că, pe când înainte
se iviseră întotdeauna simţăminte de mânie răzbunătoare, de data aceasta ea nu mai avea
nimic de genul acesta, ci doar un mare simţământ de compătimire şi durere pentru sufletele
acelora care îl trataseră atât de nedrept pe semenul lor.
Aş putea relata încă o experienţă a unei persoane care ajunsese convinsă cu privire la un
anumit păcat în domeniul apetitului. Referitor la apetit, desigur Dumnezeu nu va îndepărta
din natura noastră dorinţa firească de a mânca, pentru că aceasta este o parte legitimă a
naturii umane. Noi vorbim aici nu de curăţirea cărnii sau a naturii omeneşti, ci de curăţirea
sufletului. Trebuie să facem o deosebire clară între spiritul care locuieşte în carne şi carnea în
sine.
Acest frate anume s-a convins de păcatul său şi s-a hotărât să-l îndepărteze, să nu se mai facă
părtaş lui niciodată. Din acea zi el niciodată nu a mai avut de a face cu acel păcat. Dar de
fiecare dată se ducea la magazin şi trecea pe lângă raftul pe care se găsea acea mâncare, îi
lăsa gura apă mereu pentru acel sortiment special. Cu toate acestea, acest om avea o
experienţă reală şi vie în lucrurile neprihănirii şi căpătase biruinţa asupra multor lucruri rele,
dar el încă trebuia să înveţe şi mai temeinic mărturisirea corectă.
Într-o zi el sta şi asculta un predicator care ţinea un studiu special prin care schiţa natura
mărturisirii corecte şi a fost convins că, deşi nu mai comisese acel păcat deloc şi nu mai
intenţiona şi nici nu se mai aştepta vreodată să-l facă din nou, totuşi acel păcat mai era încă
în el. Înclinaţia spre păcat, reacţia la această ispită, pofta şi dorinţa păcătoasă, cu alte cuvinte,
acea parte a vieţii din el care se manifesta printr-o reacţie păcătoasă faţă de acel lucru era tot
atât de mult prezentă în el ca şi mai înainte. Cu consternare s-a văzut stând înaintea judecăţii
şi, când legea a cercetat acel păcat, s-a constat că acesta nu se afla în sanctuar, ci în el, fapt
care făcea să fie mult prea târziu pentru a mai fi trimis înainte la judecată.
Dar acum, cu bucurie şi cu nădejde în inima sa, el s-a dus la sanctuar şi l-a rugat pe
Dumnezeu să îndepărteze acest lucru din viaţa lui, să-l şteargă din natura lui şi să-l pună în
sanctuar înainte de începerea judecăţii. Apoi a dat o mărturie emoţionantă despre felul cum
de fiecare dată când trecea pe lângă acel raft din magazin, nu mai avea nici o reacţie, nu-i
mai lăsa gura apă şi nu mai dorea decât sentimentul extraordinar al curăţirii, al victoriei şi al
separării de acel lucru. Totuşi el ştia că lucrarea abia începuse, că în străfundul vieţii sale se
mai aflau şi alte izvoare ascunse de păcat care, la rândul lor, trebuia rezolvate prin alte
mărturisiri corecte.
Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea din păcat şi, pentru aceia care
înţeleg, prin simpla credinţă, puterea lui Dumnezeu de a mântui, este adusă la îndeplinire
desăvârşirea planului Evangheliei. Ei au făcut un pas înainte spre cer, păcatele lor au mers
înainte la judecată şi, dacă vor continua să meargă pe această cale, atunci vor trece în mod
sigur de judecata finală şi vor primi un loc în cer.

Rezumat

Făgăduinţa lui Dumnezeu este că, dacă tu faci un lucru -- îţi mărturiseşti păcatele -- El va
face două lucruri: te va ierta şi te va curăţi. Aceasta înseamnă că, până când nu are loc
mărturisirea, El nu poate face nimic, dar când mărturisirea are loc, atunci Dumnezeu le va
face pe amândouă. Astfel, dacă nu ai fost curăţit, atunci poţi să ştii că nu ai fost iertat deloc şi
că mărturisirea ta nu a fost corectă înaintea lui Dumnezeu.
Principiile mărturisirii corecte au aplicaţie atât în lucrarea naşterii din nou, cât şi în cea a
reformei sau sfinţirii.

33
Primul pas în acest proces este descoperirea păcatelor tale necunoscute. Aceasta este lucrarea
Duhului Sfânt, care îţi descoperă la timpul oportun că problema reală, încă necunoscută până
în acel moment, este ceea ce eşti şi nu ceea ce faci. Este esenţial să vezi şi să înţelegi acest
punct.
Apoi trebuie să ştii, fără umbră de îndoială sau de incertitudine, că mijlocul deplin şi complet
pentru iertarea şi curăţirea păcătoşeniei în sine îţi este disponibil în serviciul sanctuarului. Tu
trebuie să crezi că Domnul va îndepărta spiritul păcătos real dinăuntrul tău şi îţi va da un
spirit cu totul nou.
Apoi trebuie să vii asemenea israeliţilor din vechime la sanctuar. Aici trebuie să mărturiseşti
nu numai ceea ce ai făcut, ci şi ceea ce eşti. Nu trebui doar să mărturiseşti, ci tu trebuie cu
adevărat să îl predai Domnului şi să crezi literalmente că El îl îndepărtează în mod literal.
Trebuie să lepezi acest păcat din toată inima, fără rezerve. Dacă te agăţi de el câtuşi de puţin,
Domnul nu poate şi nici nu ţi-l va îndepărta. Dacă eşti lipsit de bunăvoinţa de a renunţa la
acesta, atunci roagă-l pe Domnul să-ţi dea o inimă voitoare -- să te facă în stare să urăşti acel
păcat.
După ce ai predat viaţa cea veche şi spiritul păcatului, trebuie apoi să ceri şi să primeşti în
locul rămas liber o nouă viaţă în locul celei vechi, mulţumindu-i lui Dumnezeu nu că vei
primi darul, ci că l-ai şi primit.
Continuă apoi să-ţi vezi de îndatoririle tale ştiind că, în privinţa acelui păcat, nu mai eşti
aceeaşi persoană ca atunci când ai venit să faci acea mărturisire. Ceea ce a fost vechi s-a dus,
a trecut, iar ceea ce este nou este cu adevărat acolo, la locul său.
Este bine să ai un scop bine stabilit în minte prin faptul că ai terminat cu acel păcat, aşa
încât, atunci când diavolul lansează ispitele sale, tu să poţi refuza chiar nutrirea oricărui gând
de a ceda.
Păstrează robustă şi sănătoasă viaţa nouă, prin hrănirea constantă din Cuvântul lui
Dumnezeu şi prin veghere în rugăciune.
În cele din urmă, dacă diavolul te face să cazi sub puterea lui amăgitoare, nu te descuraja!
Du-te imediat la Domnul ca să te ierte şi să te curăţească şi continuă-ţi marşul înainte spre
cer!
Ţine minte că orice păcat trebuie trimis înainte la judecată, pentru ca atunci când cercetarea
finală începe păcatul să fie în sanctuar şi nu în tine.

Anexă

Noi am învăţat lecţia cu privire la mărturisirea corectă, prin intermediul unui studiu al
serviciului zilnic din sanctuarul pământesc care se desfăşura în curtea de afară la altarul
arderilor de tot. Din moment ce altarul pentru arderile de tot este un tablou al crucii, atunci,
prin studiul care ne arată cum să venim la altar, noi vom înţelegem cum să venim la Hristos
la piciorul crucii.
Dar nu trebuie să se interpreteze că scriitorul acestei broşuri înţelege sau învaţă că Hristos
astăzi îndeplineşte acest serviciu pentru noi în Sfânta din sanctuarul ceresc. A învăţa astfel ar
însemna să îndepărtăm pilonii sau temeliile fundamentale ale marii solii advente -- solia
îngerului al treilea -- care aduce la lumină lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din
sanctuarul ceresc.
Este o certitudine faptul că, în 1844, Hristos şi-a încheiat lucrarea din Sfânta sanctuarului
ceresc, după care a început lucrarea în Sfânta Sfintelor. Şi El nu îşi va încheia lucrarea din
Sfânta Sfintelor până când căsătoria nu este perfectată şi lucrarea terminată.
Următoarea declaraţie explică acest lucru: "În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum

34
am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de
ispăşire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărţitură înceta. Dumnezeu poruncise:
>Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş,
până va ieşi din el.< Levitic 16,17. Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor
pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima
despărţitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea din a
doua despărţitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispăşirii,
intra înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea
întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lor. Tot astfel şi Hristos a terminat
prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării,
mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor." Tragedia
veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 15.
Această declaraţie arată într-un mod foarte clar că Hristos aduce la îndeplinire slujirea Sa în
Sfânta Sfintelor, lucrare care anterior o îndeplinea în Sfânta. Acest fapt constituie o dovadă
pentru transferul păcatelor noastre în sanctuar. Acest lucru nu intră în conflict cu tipul,
pentru că dacă ne întoarcem la Numeri 29 vom descoperi că Domnul arată foarte simplu că
serviciul zilnic avea loc şi în această zi, marea zi a ispăşirii. Înainte de a citi aceste versete
din Numeri 29,7-11, trebuie să facem următoarea distincţie care se pare că nu a fost clar
înţeleasă de mintea multora. Distincţia este următoarea: serviciul real din cadrul marii zile a
ispăşirii finale nu ocupa toată ziua aceea, ci doar o mică parte din ea, spre sfârşitul ei. Chiar
şi în această zi, dar numai până la momentul când serviciul real începea pentru toţi cei vii din
Israel, ei puteau profita pe deplin de serviciul zilnic obişnuit al ispăşirii ce le era pus la
dispoziţie în acea zi.
Să citim acum raportul despre serviciul zilnic din Numeri 29,7-11: "În ziua a zecea a acestei
luni a şaptea, să aveţi o adunare sfântă, şi să vă smeriţi sufletele; atunci să nu faceţi nici o
lucrare. Să aduceţi ca ardere de tot, de un miros plăcut Domnului, un viţel, un berbece, şi
şapte miei de un an fără cusur. Să mai adăugaţi şi darul lor de mâncare din floarea făinii,
frământată cu untdelemn, trei zecimi pentru viţel, două zecimi pentru berbece, şi o zecime
pentru fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de jertfa de
ispăşire, afară de arderea de tot necurmată cu darul ei de mâncare, şi jertfele de băutură
obişnuite."
După cum serviciul zilnic obişnuit pentru păcat era disponibil în ziua ispăşirii pentru Israelul
din acea vreme, tot astfel, pe durata zilei antitipice a ispăşirii, serviciul zilnic este disponibil
chiar până la începutul judecăţii celor vii. Dar astăzi, Marele Preot antitipic, Isus Hristos, nu
mai îndeplineşte serviciul zilnic în Sfânta. El face acest lucru din Sfânta Sfintelor.
Există un mare adevăr spiritual pe care noi trebuie să-l învăţăm din serviciile sanctuarului
pământesc. În timp ce poporul lui Israel trebuia să fie întotdeauna serios în îndepărtarea
păcatului din viaţa lor, erau îndrumaţi să fie serioşi în mod special, în privinţa acestui fapt, în
timpul zilei ispăşirii. În acea zi erau îndrumaţi "să-şi smerească sufletele." "În ziua a zecea a
acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi
sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lucrare în ziua
aceea, căci aceasta este ziua ispăşirii, când trebuie făcută ispăşire pentru voi înaintea
Domnului, Dumnezeului vostru. Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din
poporul lui." Levitic 23,27-29.
Din 1844 noi trăim în ziua ispăşirii ca echivalent sau complinire a acestui eveniment din
Vechiul Testament. Noi suntem acum în ziua antitipică a ispăşirii. Potopul de lumină care a
strălucit peste poporul lui Dumnezeu de când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor în ceruri,
pune acest popor într-o condiţie de mare responsabilitate. Şi, ca şi cum aceasta ar vrea să ne
spună că nu suntem conştienţi pe deplin de responsabilitatea noastră în această privinţă,

35
suntem sfătuiţi în mod direct să ne smerim sufletele înaintea lui Dumnezeu şi să ne pocăim
cu seriozitate de orice păcat.

36