Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

FIEB

Departamentul: ”Marketing si Logistica”.

Proiect de investigatie: Specificul metodelor de gestiune logistică

a stocurilor în cadrul stocurilor de materii prime

A elaborat:

Madonici Radu, ML- 181

A verificat:

Dr. conf. univ.

Carp Elena

2020
 1. Specificul metodelor de gestiune logistică a stocurilor în cadrul
stocurilor de materii prime
Lanţul de aprovizionare este un sistem de organizaţii, oameni, tehnologie, activităţi, informaţii şi
resurse implicate în deplasarea unui produs sau serviciu de la furnizor la client. Activităţile
lanţului de aprovizionare transformă resursele naturale, materiile prime şi componentele într-un
produs finit, produs care este livrat ulterior clientului final. Lanţul de aprovizionare încorporează
procesul de producţie alături de cel al achiziţionării de materiale prime şi cel al distribuţiei
produselor finite, înglobând tot procesul existent responsabil de transformarea materialelor
preluate de la furnizor şi până la produsele finite livrate clienţilor. În Fig. 2 este reprezentată
schematic acest lanț.

Lanţ de aprovizionare

Furnizori Achiziţie Producţie Distribuţie Clienţi

Fig. 2. Lanțul de aprovizionare .

Managementul departamentului de producție și aprovizionare este împărțit în cinci mari

componente:

1. Planul – reprezintă partea strategică a managementului în producție și aprovizionare. O

mare parte a planificării managementului în producție și aprovizionare este stabilirea
unui set de metrici pentru monitorizarea lanțului de aprovizionare astfel încât acesta să
fie eficient, ieftin și de înaltă calitate.
2. Sursa – companiile trebuie să își aleaga furnizorii pentru a se aproviziona cu produsele și
serviciile necesare pentru a creea produsul sau serviciul propriu. Astfel, managerii
lanțului de aprovizionare trebuie sa stabileasca procesele de plată, livrare și de stabilire al
costului împreuna cu furnizorii și de a creea metrici necesare pentru monitorizarea și
îmbunătățirea relațiilor. Apoi managerii pot pune la punct procese pentru managementul
inventarului de bunuri și servicii, inclusiv recepția și verificarea transpoartelor,
transferarea acestora către facilitățile de prelucrare și autorizarea plătilor către furnizori.
3. Producția –pasul prelucrării. Managerii lanțului de aprovizionare trebuie să planifice
activitățile necesare pentru producție, testare, impachetare și pregătirea pentru livrare.
Aceasta este porțiunea ce-a mai intens monitorizata, aici companiile pot monitoriza
nivelurile de calitate, capacitatea de producție și productivitatea forței de munca.
4. Livrarea –partea pe care managerii o numesc logistică, este partea în care companiile
coordoneaza recepția comenzilor de la clienți, dezvoltarea rețelei de depozite, alegerea
căii de livrare către client și stabilirea căii de recepție a plății.
 5. Retur – aceasta parte poate fi problematica pentru multe companii. Managerii
departamentului de producție și aprovizionare trebuie să puna la punct o rețea flexibilă și
aptă pentru a primii produse defecte înapoi de la clienți și pentru a oferii suport tehnic
pentru clienții care au probleme cu produsele livrate.

Dacă informaţiile relevante sunt accesibile oricărei societăţi implicate, fiecare companie din
lanţul de aprovizionare şi producţie are posibilitatea de a căuta să ajute la optimizarea întregului
lanţ.

Acest lucru va conduce la o mai bună producţie totală planificată şi distribuţie, care va reduce
costurile şi va da un produs final mai atractiv, ducând la vânzări şi rezultate de ansamblu mai
bune pentru companiile implicate.

Factorii cheie pentru nivelul activităţilor de depozitare şi transport sunt:

 numărul de produse finite;

 numărul de materii prime;
 numărul de puncte de aprovizionare;
 numărul unităţilor de producţie;
 numărul punctelor de vânzare/ desfacere;
 natura relaţiilor/fluxurilor de aprovizionare/distribuire.
Gestiunea stocurilor înseamnă de fapt găsirea/menţinerea echilibrului, a optimului privind nivelul
stocurilor:
 stocuri prea mici înseamnă nivel scăzut al serviciilor datorat ruperilor de stoc, ceea ce poate
merge până la pierderea unei pieţe;
 stocuri prea mari înseamnă cheltuieli mari legate de imobilizarea resurselor financiare şi
chiar riscuri mari legate de învechirea/ demodarea unor articole.
Cheltuielile ocazionate de menţinerea stocurilor se situează în mod uzual între 15% şi 40% din
valoarea stocurilor!!!

2. Depozitarea

Activităţile de depozitare a materialelor contribuie la creşterea eficienţei economice în

activitatea întreprinderilor prin:

dimensionarea corectă a investiţiilor

utilizarea mai bună a suprafeţelor construite
micşorarea cheltuielilor de exploatare
reducerea necesarului de mână de lucru.
 Sistemele de depozitare practicate în întreprinderile chimice depind de caracteristicile
materialelor depozitate privind:

 proprietăţile fizice şi chimice (formă, densitate, fragilitate, coroziune, îmbătrânire,

stare de agregare)
 cantitate
 prezentare (în vrac, condiţionate, ambalate).
Precum şi de cele ale proceselor tehnologice referitoare la frecvenţa deplasărilor şi a modului
de manipulare.

3. Stocurile de materii prime

3.1. Noţiunea de stocuri, necesitatea stocurilor, clasificări ale stocurilor

Stocurile, în general, sunt acumulări care apar la interfeţele continuu-discontinuu sau

discontinuu-continuu în cadrul activităţilor tehnice şi economice. De exemplu:

 livrarea produselor finite se face la anumite intervale de timp, dar fabricarea lor are loc, de
regulă, zilnic şi astfel se ajunge la stocuri de mărfuri în depozitele
întreprinderii
 consumarea materiilor prime are loc zilnic (chiar continuu uneori), dar aprovizionarea se face,
de regulă, periodic ceea ce impune existenţa unor stocuri de materii
prime în depozitele întreprinderii.
Stocurile apar însă şi la interfeţe discontinuu-discontinuu în cazul unor ritmuri diferite sau la
interfeţe continuu-continuu în cazul unor niveluri sau perioade de lucru diferite. De exemplu:

 piesele de schimb se înlocuiesc la intervale diferite de timp şi se aprovizionează periodic

existând în permanenţă stocuri în magaziile întreprinderii
 intermediari realizaţi într-o instalaţie cu funcţionare continuă şi utilizaţi în alte instalaţii cu
funcţionare continuă

Stocurile de materii prime sunt acumulări de obiecte ale muncii prevăzute pentru a se
asigura desfăşurarea ritmică a activităţilor de producţie.
 Existenţa stocurilor de materii prime este o necesitate obiectivă ele asigurând interfaţa
între activităţile de aprovizionare, de regulă discontinui (periodice)şi cele de consum
productiv de regulă neîntrerupte (continui chiar). Stocurile de materii prime asigură o anumită
autonomie/independenţă a producţiei faţă de aprovizionare. Ruperea de stoc impune încetarea
accidentală a activităţilor de producţie, care este întotdeauna neplăcutăşi costisitoare.

Stocurile de materrii prime se pot clasifica în:

 stocuri curente, care pot fi:

► maxim, în momentul aprovizionării
► minim, teoretic nul
► mediu (între două aprovizionări, lunar, anual)
 stocuri de siguranţă (incluse în stocurile curente), care vizează asigurarea continuităţii
procesului de producţie în cazul întârzierii livrărilor de materii prime; existenţa unui
stoc de siguranţă exclude valoarea nulă a stocului curent minim
 stocuri de condiţionare, care se pot constitui numai pentru articolele la care astfel de
operaţiuni sunt prevăzute în standarde, norme tehnice sau regulamente de fabricaţie
 stocuri de rezervă, care apar în cazul unui caracter aleator al consumului la anumite materii
prime sau intermediari.
Deşi din punct de vedere tehnic este vorba de cantităţi (masă, volum), uzual stocurile se
exprimă în număr de zile de consum. Aici intervine norma de consum sau consumul specific,
respectiv cantitatea de materie primă (intermediar, combustibil, etc.) necesară executării unei
unităţi de produs.

Normele de consum sunt:

 teoretice (stoechiometrice – la procesele chimice sau nete – la procesele fizico-

mecanice)
 tehnologice (care ţin seama de conversie, randament, adică de pierderile tehnologice)
 de aprovizionare (care includş i pierderile netehnologice, de transport, manipulare şi
depozitare).
Normele de consum tehnologice şi de aprovizionare pot fi:

 planificate (prevăzute)
 efective (realizate).
 Evident la determinarea mărimii stocurilor de materii prime se vor considera normele de
consum de aprovizionare. De asemenea, periodic se actualizează normele de consum
planificate ţinând seama atât de evoluţiile tehnologiilor cât şi de valorile realizate (efective)
ale normelor de consum în perioada precedentă.

În continuare se va aborda cantitativ problema stocului mediu anual de materie primă

calculat în ipotezele simplificatoare:

 aprovizionarea la rupere de stoc (sau stoc de rezervă)

 aprovizionarea la intervale egale şi deci cu loturi de aprovizionare egale ca mărime
 consum zilnic constant de materie primă
pentru cele două situaţii tipice întâlnite în industria chimicăşi anume de consum cert, respectiv
incert.

3.1.1. Aprovizionarea în condiţii de certitudine a consumului

Certitudinea consumului unei (unor) materii prime apare în cazul proceselor de

producţie neîntrerupte (bazate frecvent pe procese tehnologice continui), care au loc la
niveluri mari ale capacităţii de producţie şi pentru un produs sau un număr foarte mic de
produse asemănătoare. Uzual este vorba deci de instalaţii chimice dedicate fiecare unui singur
produs, caracteristice industriei chimice de bază în care structura tehnică de producţie este
orientată pe produse. Exemple: instalaţii de acid sulfuric, sodă caustică, sodă calcinată,
monomeri şi polimeri de mare tonaj – clorură de vinil şi PVC, etilenă şi PE – îngrăşăminte
chimice, ciment, sticlă.

3.1.2. Aprovizionarea în condiţii de incertitudiene a consumului

Incertitudinea consumului unei (unor) materii prime apare în cazul proceselor de producţie
întrerupte (bazate aproape întotdeauna pe procese tehnologice discontinui), care au loc la
niveluri mici ale capacităţii de producţie în care se realizează un număr mare de produse din
aceeaşi categorie sau chiar diferite. Situaţia este caracteristică industriei chimice de sinteză
(fină) în care se realizează adesea produse cu spectru redus de întrebuinţări în structuri tehnice
de producţie orientate pe faze de fabricaţie. Exemple: fabricaţiile de coloranţi, pigmenţi,
 medicamente, antidăunători, lacuri, vopsele, cerneluri, articole de cauciuc şi mase plastice,
reactivi chimici, auxiliari textili.

În astfel de situaţii programul de producţie este dependent de structura cererii pentru

diferite sortimente. În unele cazuri această cerere are caracter sezonier, de exemplu pentru
unele clase de medicamente şi pentru antidănuători. Alteori cererea este greu de prevăzut fiind
dependentă de factori dificili de anticipat cum ar fi moda – în cazul vopselelor, coloranţilorşi
al auxiliarilor textili, sau modificări ale tehnologiilor sau produselor din alte ramuri industriale
– în cazul articolelor tehnice de cauciuc şi mase plastice.

În ipotezele simplificatoare precizate anterior, faţă de situaţia de certitudine a

consumului, apare necesitatea existenţei/menţinerii unui stoc de rezervă de materie primă,
notat R, pentru a se putea face faţă unor cereri neaşteptate. În figura 4.6. este prezentată
evoluţia anuală a stocului în aceste condiţii, Q fiind necesarul mediu anual.

3.2. Optimizarea stocurilor de materii prime

În ceea ce priveşte nivelul stocurilor de materii primese manifestă două tendinţe

contradictorii:

 valori cât mai mari ale stocurilor pentru a se asigura continuitatea activităţilor de producţie,
respectiv independenţa acestor activităţi de procesul de aprovizionare
 valori cât mai mici pentru o imobilizare cât mai scăzută a resurselor financiare ale
întreprinderii.
Suntem deci în prezenţa unei probleme de optimizare pentru a cărei rezolvare se
impune examinarea structurii cheltuielilor legate de existenţa stocurilor. Acestea se pot
clasifica astfel:

 cheltuieli de aprovizionare care, excluzând cheltuielile de transport determinate de consumul

anual de materie primă şi nu de stocuri, sunt dependente de numărul de
aprovizionări incluzând costurile aferente deplasării unor delegaţi sau/şi însoţitori,
taxe privind întocmirea unor documente, obţinerea de avize, încheierea de asigurări
 cheltuieli de depozitare, dependente de mărimea stocului mediu anual incluzând costurile de
manipulare, depozitare propriuzisă (utilităţi, amortizări, pază) şi pierderile pe
timpul depozitării.
 Din punct de vedere calitativ politica unei societăţi comerciale în ce priveşte stocurile
de materii prime se orientează:

 spre aprovizionări frecvente cu loturi mici dacă cheltuielile de depozitare sunt mari în
comparaţie cu cele de aprovizionare
 spre aprovizionări rare cu loturi mari dacă cheltuielile de aprovizionare sunt mari în
comparaţie cu cele de depozitare.
Problema de optimizare a mărimii stocului mediu anual devine astfel o problemă de
minimizare a sumei cheltuielilor anuale de aprovizionare şi depozitare. Se ajunge în ipotezele
simplificatoare considerate şi până acum la calcularea de fapt a numărului optim de
aprovizionări sau, altfel spus, a mărimii optime a lotului de aprovizionare.

De aici rezultă că punerea în aplicare a unei strategii de aprovizionare nu poate fi reuşită

decît cu condiţia înscrierii ei în strategia globală a întreprinderii. De fapt, obiectivul strategic al
achiziţionării există nu numai la nivelul cumpărărilor, ci, într-un mod mai larg, şi în ansamblul
funcţiei de aprovizionare.
În prezent, aprovizionarea îşi regăseşte un loc prioritar în managementul întreprinderilor,
care stă la baza dezvoltării lanţului de întreprinderi mici şi mijlocii care, îndeplinind comenzile
întreprinderilor mari, contribuie în mare măsură la dezvoltarea şi progresul acestora.
Activitatea de aprovizionare a unităţilor economice este una din principalele activităţi cu
care se începe procesul de producţie şi asupra căreia se concentrează atenţia întreprinderii şi care
necesită alocarea unor resurse financiare considerabile.
Cele mai multe întreprinderi, din necesitate sau din alegere, achiziţionează din exterior un
anumit volum de materii prime, materiale, mărfuri, mijloace de producţie sau diferite servicii.
Necesarul unei întreprinderi nu poate fi satisfăcut întotdeauna instanteneu de către piaţă.
Această lipsă de flexibilitate se va rezolva prin stocajul intern, al cărui nivel va fi asigurat
în funcţie de ciclul de producţie, capacitatea magaziilor, posibilitatea financiară şi voinţa politică
de a face imobilizări financiare.
În întreprinderile mici şi cele comerciale, gestiunea stocurilor este încredinţată serviciului
de aprovizionare. În întreprinderile industriale mai importante, gestiunea stocurilor îi revine unui
serviciu specializat care funcţionează în strănsă colaborarea cu serviciul Aprovizionare şi
Producţie. Gestiunea socurilor administrează întreaga rezervă de bunuri fizice ale întreprinderii.
Funcţia sa constă în satisfacerea nevoilor unei întreprinderi:
 în cantitatea şi de calitatea cerută;
 la termenul oportun;
 la un cost global minim, ţinînd cont de condiţiile economice ale momentului.
 Misiunea gestiunii stocurilor ar putea fi aceea de a realiza, în cele mai bune condiţii
economice ale momentului, un echilibru între posibilităţile furnizorului şi nevoile
consumatorului.
Desfăşurarea continuă a proceselor de producţie impune asigurarea întreprinderii cu resurse
materiale în cantităţile şi ritmurile cerute de consumul productiv: materii prime, meteriale,
utilaje, piese de schimb.
Prin aprovizionarea tehnico-materială se are în vedere actităţile care asigură planificarea,
realizarea şi evidenţa resurselor materiale, a utilajelor, a energiei, precum şi deplasarea acestora
de la furnizor la consumator.

Aprovizionarea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

 să stabilească nivelul real a diferitelor materiale cumpărate;
 să repartizeze şi să asigure a mişcare raţională a mijloacelor de producţie de la
producător la consumator;
 să asigure o lărgire continuă a bazei de materii prime;
 să realizeze o valorificare superioară a resurselor materiale;
 să asigure creşterea eficienţei economice prin accelerarea vitezei de rotaţie a
cheltuielilor variabile.
Deci aprovizionarea reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit unităţii economice să
dispună de bunurile economice şi serviciile necesare desfăşurării în condiţii optime a activătăţii
ei.
În raport cu achiziţionarea, aprovizionarea are un conţinut mai larg: ea nu reprezintă decît
un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiale şi echipamente tehnice.
Achiziţionarea este precedată de acţiunile de identificare a nevoilor, de stabilirea
dimensiunii acestora şi a momentelor de satisfacere, fiind urmată apoi de negocierea condiţiilor
de funizare.
Alimentarea reprezintă acţiunea de finalizare a procesului de aprovizionare, şi se
desfăşoară în interiorul firmei, prin deplasarea materiilor prime din depozite la punctele de
prelucrare-consum.
Gestionarea fluxului de bunuri economice se bazează pe urmărirea şi evidenţierea relaţiilor
dintre piaţa furnizorilor şi piaţa beneficiarilor.
Prin procesul de aprovizionare, firma urmăreşte cîteva obiective strîns legate de eficienţa
întregii sale activităţi. Pentru realizarea obiectivelor se inţiază şi desfăşoară mai multe activităţi
specifice, inclusiv:
 - identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare
desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii unităţii economice;
- fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor de
aprovizionare materială a firmei;

Actualmente , aprovizionarea unei întreprinderi industriale are un caracter dinamic:

 în planificare: provizionarea trebuie corelată permanent cu planul de produţie care,
la rîndul său este fundamentat şi influienţat de fluctuaţiile cererilor,
 în realizarea efectivă: pentru că menţine un contact permanent cu toţi furnizori
tradiţionali sau potenţiali, urmăreşte evoluţia produselor şi a materiilor prime,
obţine condiţii de achiziţie cît mai avantojoase,
Propunerile din planul de aprovizionare sunt bazate pe analize şi calcule tehnico-
economice cuprinse în instrumente operaţionale cu rol important în realizarea eficienţii
economice: norme de consum, balanţe de materiale, norme şi normative ale stocurilor de
materiale.
Este de manţionat faptul că, activitatea de aprovizionare pentru întreprinderi se efectuiază
prin intermediul stocurilor de resurse materiale. Valoarea medie a stocurilor pe care
întreprinderile industriale le deţin corespunde unei valori suficient de impunătoare din cifra de
afaceri, imbolizând sume importante de resurse financiare.