Curenţii de înaltă frecvenţă Curenţii de înaltă frecvenţă - generalităţi Domeniul curenţilor

de înaltă frecvenţă cuprinde curenţii care au frecvenţa peste 100.000Hz. Clasic,

producerea curenţilor de înaltă frecvenţă se realizează printr-un circuit în care există
obligatoriu un condensator, cu rol de capacitate electrică, acest condensator fiind format
dintr-un număr de plăci metalice care cuprind între ele un dilelectric (sticlă, ebonită sau
porţelan). Pe condensator se acumulează electricitate, asfel încât voltajul creşte continuu,
iar atunci când voltajul depăşeşte rezistenţa eclatorului (scântâietorului), se produce o
scânteie electrică şi electricitatea se va scurge de la (+) către (-), luând naştere un curent
electric în circuitul oscilant. Curentul nu se opreşte ci determină reîncărcarea inversă a
condensatorului. În astfel de condiţii, se produce o oscilaţie. Oscilaţiile sunt amortizate:
ele descresc lent până la 0, apoi urmează o pauză necesară reîncărcării condensatorului de
la transformator, după care ciclul se reia. În baza acestui sistem, se produc curenţi de
înaltă frecvenţă cu oscilaţii amortizate. În aparatele electromedicale există două mijloace
de întrerupere a curentului: - se pot obţine oscilaţii electrice generate prin descărcarea
condensatorilor pe eclatori – se obţin curenţi de înaltă frecvenţă cu unde amortizate
(aparatele clasice, în mare parte, scoase actualmente din uzul curent); - există oscilaţii
electrice de înaltă frecvenţă generate de descărcarea condensatorilor prin intermediul
lămpilor electronice (triode), în care oscilaţiile obţinute au fecvenţa mai mare, deci,
lungime de undă (λ) mai mică, şi aceste oscilaţii nu amortizate. Lampa cu 3 electrozi
(trioda) are ca elemente-standard : - placa (anod = electrodul +) , - sita sau grila, care
poate fi încărcată: - pozitiv – şi atunci favorizează trecerea electronilor (curentului), -
negativ – şi atunci împiedică trecerea electronilor (deci a curentului), - catodul (catodul =
electrodul -), care este un filament încălzit la incandescenţă şi astfel, emite electroni.
Sita/grila este intercalată între cei doi electrozi. Funcţionarea lămpii este următoarea: -
filamentul este adus la incandescenţă şi emite electroni, în timp ce placa este întotdeauna
încărcată (+); - sita, aşa cum arătam mai sus, poate fi încărcată (+) şi favorizează trecerea
electronilor , sau (-) şi împiedică trecerea electronilor. Această încărcare succesivă a
grilei +/-, duce la modificările ritmice ale potenţialului şi această ritmicitate induce, de
fapt, ritmicitatea undelor obţinute în circuitul oscilant. Tensiunea în circuitul de înaltă
frecvenţă este cuprinsă între 10.000-100.000 volţi. Aparatele de înaltă frecvenţă au un
circuit generator – care produce curenţii de înaltă frecvenţă, şi unul rezonator – în care stă
bolnavul. Cel de-al doilea circuit, cuprinde ca rezistenţă, rezistenţa opusă de organism, la
care se adaugă spaţiile izolante între electozi şi corp; circuitul cuprinde şi un condensator
variabil, constituit din două plăci aflate la distanţă variabilă, pentru a realiza o capacitate
variabilă, care se poate regla până când circuitul oscilant intră în rezonanţă cu circuitul
generator. Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă Diatermia
reprezintă încălzirea profundă a ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă. Clasic,
diatermia prin înaltă frecvenţă se clasifica în: - diatermia prin unde medii, corespunzând
la λ = 100 - 1000 m, şi - diatermia prin unde scurte, corespunzând la λ = 10 - 100 m. A.
Diatermia cu unde medii Aparatele clasice de unde medii cuprindeau grupe de eclatori,
aşezate în serie. Pentru aplicaţii, se utilizau electrozi metalici flexibili de 0,5 mm
grosime, cu colţurile rotunjite , suprafaţa şi marginile netede, fixaţi întinşi, apăsat, pe
suprafaţa pielii. Curenţii pătrund mai uşor în ţesuturi mai puţin rezistente şi mai bine
vascularizate şi ocolesc ţesuturile mai rezistente (os + ţesut fibros). Dacă electrozii sunt
inegali, electrodul mai mic este mai activ. Dacă electrozii sunt egali dar nu sunt paraleli,
apare efectul de marginaţie, adică se produce concentrarea curentului la nivelul
marginilor mai apropiate. Efectele fiziologice se fundamentează pe efectul termic de
profunzime, de la care derivă toate celelalte efecte fiziologice, şi anume: - nu dau eritem
sub electrozi; - încălzirea, produsă de această aplicaţie, persistă încă 2-3 ore după
încetarea procedurii; - diferitele ţesuturi care compun un segment se încălzesc diferit; -
puterea de pătrundere a undelor medii (şi a curenţilor de înată frecvenţă, în general) este
invers proporţională cu lungimea de undă, astfel : ♦ lungimea de undă mare (ex. λ în jur
de cca. 300 m) nu învinge pielea, ţesutul subcutanat şi grăsimea, pătrunderea este mică,
efectul termic este de suprafaţă, ♦ lungimea de undă mică (ex. λ în jur de cca. 100 m)
determină o pătrundere mai mare - efectul termic se obţine mai ales în profunzime,
senzaţia termică este mult mai mică la suprafaţă; - ţesuturile şi organele bogat
vascularizate se încălzesc mult mai greu, deoarece sângele are efect refringent şi pentru
că rezistenţa ohmică a ţesuturilor bogat vascularizate este mai mică; - ca o consecinţă a
încălzirii, se asociază vasodilataţia În concluzie, căldura generată de undele medii
determină, predominant la nivelele profunde: ♦ vasodilataţie, ♦ efect analgetic, eficient
mai ales în durerea de tip ischemic, ♦ spasmoliză, ♦ creşterea metabolismului tisular în
zonă Principalele indicaţii de aplicare a undelor medii sunt: - afecţiunile articulare, în
principal cele degenerative, ştiut fiind că majoritatea autorilor consideră mecanismele
ischemice, ca fiind principalele cauze ale apariţiei şi, mai ales, evoluţiei rapid agravante a
acestor suferinţe; - suferinţele sistemului nervos, mai ales periferic, inclusiv sechele
posttraumatice sau de altă natură la nivelul nervilor periferici; - suferinţele aparatului
circulator, mai ales periferic, şi mai ales cele datorate tulburărilor funcţionale de irigaţie,
ameliorabile prin vasodilataţie; - suferinţe ale aparatului respirator, mai ales ale căilor
aeriene superioare ( inclusiv sinusurile feţei), şi mai ales cele de domeniul patologiei
ORL; - afecţiuni ale aparatului digestiv – mai ales cele declanşate de spasme (la nivelul
pereţilor organelor cavitare – ex.colici); - afecţiuni ale aparatului genito-urinar.
 Clasic, undele scurte se află în intervalul de lungime de undă λ = 10-100 m. Penetraţia
acestor unde este mai mare, deci zona de impact este mai profundă< ]n plus, pătrunderea
are loc şi prin izolatori, senzaţia de căldură resimţită de subiect este mai mică decât
pentru undele medii (vezi anterior), dar căldura dezvoltată la nivelul ţesuturilor profunde
este mai mare.
 Clasic, domeniul udelor ultrascurte este cuprins în zona de λ = 1-100 cm, ceea ce
corespunde unor frecvenţe mai mari de 30 MHz (de regulă între 30-300 MHz). Se
foloseşte o aparatură diferită, care utilizează lămpi cu 3 electrozi, iar condensatorul
reglabil, integrat circuitului exterior (rezonator), pune foarte uşor în rezonanţă cele două
circuite (circuitul generator = furnizor de emisie curenţi de înaltă frecvenţă, circuitul
rezonator = circuitul exterior în care este plasat bolnavul). Datorită faptului că acest tip de
emisie are λ mică, ultrascurtele înving uşor rezistenţa tegumentului şi pătrund în
profunzime. Dozarea aplicaţie se face, de regulă, după senzaţia subiectivă a subiectului : -
dozele oligoterme / reci corespund la o tensiune de cca.14-16V: pacientul simte senzaţia
de rece ; - dozele submedii corespund la o tensiune de cca.16-17V: bolnavul simte o
senzaţie de căldură abia perceptibilă; - dozele mijlocii corespund la o tensiune de cca.17-
18V: bolnavul simte o senzaţie plăcută de căldură; - dozele calde corespund la o tensiune
de cca.19-20V: bolnavul simte o senzaţie de căldură intensă. La aparatele clasice,
electrozii utilizaţi în aplicaţiile de unde scurte şi utrascurte sunt de mai multe categorii: ♦
electrozi flexibili, izolaţi în cauciuc care se aplică pe o zonă izolată de o pâslă perforată ♦
Electrozi metalici ( discuri în interiorul unor capsule de sticlă) ♦ Electrozii de forme
speciale împrumută aspectul cavităţilor în care se introduc; ca nişte benzi/suluri
Variantele de aplicaţie ale undelor, scurte şi mai ales, ultrascurte sunt următoarele : ♦ în
circuit conductor închis – ceea ce presupune că electrozii se aplică direct pe tegument;
acest gen de aplicaţii se folosesc tot mai rar, deoarece prezintă riscul arsurilor; ♦ aplicaţii
în câmp condensator – folosesc un dielectric aşezat între electrozi şi tegument (care poate
fi cauciuc, pâslă, aer, ş.a.): electrozii utilizaţi sunt metalici, introduşi într-o capsulă de
sticlă, deci înconjuraţi de aer (dielectricul); ca reguli de aplicaţie în câmp condens - nu
trebuie să existe corpuri metalice în câmpul condensator, - bolnavul nu trebuie să fie
transpirat; ♦ aplicaţii în câmp solenoid – care utilizează benzi/cabluri izolate, atât între ele
cât şi faţă de tegument printr-un strat gros de cauciuc poros; electrozii în
bandă/cordon/cablu se înfăşoară în spirală, în jurul segmentului de tratat. Acţiuni
biologice
 , caracteristică, după cum urmează: ♦ acţiune biologic-specifică, antimicrobiană; ♦
creşterea temperaturii corpului, consecutiv aplicaţiei, şi care nu scade imediat după
încheierea procedurii, putându-se menţine până la 48-72 ore; aceste observaţii dovedesc
faptul că terapia de înaltă frecvenţă are capacitatea să modifice funcţia centrului
termoreglator; ♦ creşte rata diviziunii celulare, în principal în epiderm, în paralel cu
creşterea metabolismului celular; ♦ temperatura ţesuturilor profunde este mult mai
crescută decât a ţesuturilor superficiale; ♦ există posibilitatea influenţării unor verigi
metabolice: o la doze slabe, creşte consumul de glicogen, iar la doze puternice acesta
scade, o creşte concentraţia sanguină a calciului (calcemia) şi scade clorul sanguin,
fenomen care se asociază de regulă cu apariţia transpiraţiei; ♦ la nivelul zonelor periferice
s-a constatat apariţia, după o scurtă perioadă de vasoconstricţie, a unei vasodilataţii
importante, atât ca mărime, cât şi ca remanentă în timp; se constată: o creşterea circulaţiei
arteriale, şi, în timp, o scăderea circulaţiei venoase; o în plus, prin vasodilataţie, scade
rezistenţa periferică ceea ce conduce la scăderea tensiunii arteriale, în primul rând
diastolice; ♦ acţiune calmantă, sedativă. Datorită acestor efecte complexe, aplicaţiile
undelor ultrascurte respectă aceleaşi domenii de patologie prezentate la undele medii.
Clasificarea prezentată mai sus reprezintă o imagine clasică asupra domeniului înaltei
frecvenţe. Actualmente, clasificarea subdomeniilor înaltei frecvenţe utilizate în tera