Ce vei fi când vei fi mare?

Codrin era un băiat de 6 anișori, care locuia într-un sat frumos, așezat la poalele unor
dealuri line. Încă nu începuse școala, ci era în grupa mare la grădiniță, unde mergea cu mare
drag, căci îi plăcea să se joace cu copiii și era foarte încântat de toate lucrurile interesante pe
care le învățau împreună.

Toată săptămâna trecută vorbiseră despre meserii – doctorul care îi consultă pe

oamenii bolnavi pentru a-i face sănătoși, contructorul care clădește case și poduri, marinarul
care navighează pe mări și oceane, astronautul care zboară în spațiu încercând să-i deslușească
misterele, profesorul care îi învață pe copii despre lumea în care trăim, șoferul care conduce
mașina… și câte și mai câte. Sunt multe meserii în lumea noastră și fiecare are importanța si
frumusețea ei.

Și iată că educatoarea i-a întrebat pe copii ce meserie și-ar dori fiecare să aibă atunci
când va fi mare.
Toți copiii au inceput să vorbească, plini de pasiune: unii voiau să fie cercetători, alții
educatori, vreo doi spuneau ca ei deja sunt ingineri… Existau, desigur, și câteva fetițe care
doreau să fie zâne. Iar altul era convins ca el va fi ori șofer de tir, ori fermier.

Codrin rămase pe gânduri. Nu putea să se hotărască ce va fi el atunci când va fi mare.

I-ar plăcea să devină avocat, dar i-ar plăcea să fie și profesor, sau poate să lucreze la o banca,
la fel ca tatăl lui? El a fost printre puținii copii care nu răspunseseră nimic.

Orele se terminaseră în acea zi, iar Codrin rămăsese cu acea întrebare în minte.

Și iată că în drum către casă văzu livada de pomi fructiferi pe lângă care trecea în
fiecare zi. Nu îi dăduse niciodată prea multă atenție. Acum însă, părea că acolo ar putea să
găsească niște răspunsuri.
 Continuă să privească pomii și dintr-o dată rămase uimit. Oare de unde știe mărul că el
este măr și că trebuie să facă mere? Dar piersicul, că este piersic? Pomii nu aveau nici o
îndoială că ei sunt altceva și de mici făceau numai un singur fel de fruct. Nu văzuse niciodată
un măr care sa facă și prune și pere și caise în același timp și era destul de convins că în natură
nu se găsește așa ceva. Intră în livadă, hotărât să vorbească cu pomii și să le afle secretul și
asfel să știe și el ce va fi când va fi mare.

– Domnule Măr, spuse el timid, iertați-mă că vă deranjez, puteți vă rog să mă lămuriți

și pe mine cum știți cu atâta siguranță că dumneavoastră sunteți măr și faceți mere?

Mărul se trezi ușor și deschise ochii. Trecuse foarte multă vreme de când cineva nu îl
mai întrebase ceva. Era fericit să-l vadă pe acel omuleț curios în fața lui.

– Aaaa, zise el, ce surpriză plăcută! Este simplu, zise el. Semințele noastre ne spun.
Timp de câțiva ani noi căutăm să descifrăm esența seminței noastre și când o aflăm, ne
străduim să fim buni și roditori. În acești ani, noi învățăm să ne înfigem rădăcina adânc în
pământ, să nu ne temem de schimbarea anotimpurilor, căci fiecare are farmecul său, să ne
întindem ramurile către cer, căutând răspunsuri în razele lunii și în sclipirea stelelor. Și după
ce am făcut toate acestea, suntem gata să rodim, căci am aflat taina și puterea semințelor din
care am crescut și ne-am găsit menirea. Ce simțim în inima noastră că suntem, aceea suntem.
Mie mi-a luat 4 ani să aflu că sunt măr. Dar și după ce-am aflat… ce mere gustoase am făcut!
Dulci și parfumate, un deliciu!! Și încă mai fac mere și după atâta vreme. Te rog, ia si tu un
fruct de-al meu și gustă-l, spuse mărul scuturându-se ușor și aplecând o ramură bogată către
băiat.

Codrin luă mărul pe care i-l oferea pomul si gustă din el, închizând ochii de plăcere
căci gustul dulce-acrisor îi umpluse gura de încântare.

– Mmm, foarte gustos, într-adevar, spuse băiatul.

 – Sunt și alte feluri de copaci – continuă mărul – care nu fac fructe, fiindcă au alt rol
pe pământ. Asta nu înseamnă că ei nu fac nimic. Desigur că nu. Uite, plopul de exemplu – el
crește înalt, foarte înalt și vede departe. Și când vine primăvara, el inflorește și își aruncă
semințele în zare, pentru ca și restul pomilor să afle că s-a terminat iarna. Ne trimite un fel de
scrisori, dacă vrei, pentru ca și noi, care stăm pe dealuri și suntem mai mici, să aflăm că a
venit vremea să înmugurim și să înflorim din nou. Deci vezi, și tu dacă vei sta să te gândești,
să te asculți, să vezi ce iți place să faci sau ce te atrage să studiezi, vei ști precis ce fel de
copac ești și ce roade să dai. Și atunci când afli, să te străduiești să faci cele mai bune fructe!

Și au mai stat o vreme la taclale. Băiatul era încântat de înţelepciunea copacului și

asculta cu imensă bucurie despre menirea lor. Acum știa că și el are nevoie de câțiva ani ca să
afle ce vrea să devină și că nu toata lumea știe dintr-o dată. Dar cu siguranță că va încerca să
se asculte și va încerca să vadă către ce are înclinații. Își promise că va deveni cel mai bun în
meseria pe care și-o va alege. Cu gândul acesta în minte, plecă spre casă, iar în livada de pomi
se așternu din nou liniștea.